PEDAGOGIE

Cursul 3.
prof. Runcan Aspazia Lucia
 SISTEME DE EDUCAŢIE ŞI PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT-mod particular
de comunicare interumană
Sistemul de învăţământ –reprezintă ansamblul instituţiilor de învăţământ, organizate la
nivel naţional, pe verticală şi pe orizontală. Se referă, deci, la ansamblul structurat şi
ierarhizat al instituţiilor şcolare de toate gradele, profilurile şi formele, conceput şi
organizat pe baza unor principii .
Sistemul de învăţământ cuprinde şi instituţii de educaţie nonformală (cluburi, tabere
şcolare, televiziunea şcolară etc.).
Sistemul social - cuprinde câmpul de influenţe sociale (economice, politice);
Sistemul de educaţie – cuprinde şi educaţia permanentă, instituţii, organizaţii economice,
politice, culturale, comunităţi umane (familie, anturaj, grup profesional, cartierul), adică
cele trei forme de educaţie :formală, nonformală, informală.
Sistemul şcolar – se referă la instituţiile şcolare în care au loc activităţi didactico-educative
formale
 SISTEME DE EDUCAŢIE – FORME DE EDUCAŢIE

Formele educaţiei sunt în număr de trei şi sunt teoretice. Ele funcţionează ca un

complex, iar graniţele sunt dificil de stabilit.

1. Educaţia formală (denumită și oficială)

2. Educaţia nonformală
3. Educaţia informală
Educaţia formală (pr.din latinescul „formalis” – formă, figură, model, organizat legal,
formal). Se referă la ansamblul acţiunilor educative sistematice şi organizate, elaborate
şi desfăşurate în cadrul unor instituţii de învăţământ specializate (şcoală, universitate
etc.). Alţi autori consideră educaţia formală punct de referinţă care pune în centrul
preocupărilor sale copilul, ca subiect al educaţiei şi instituţiei.
Educaţia formală urmărește finalităţi explicite,având scopul formării şi dezvoltării
personalităţii. Acest tip de educație formală se realizează prin procesul de învățământ,
ceea ce semnifică respectarea actelor oficial. Educația oficială are următoarele
atribute: organizată conştient, sistematică, instituţionalizată, reglementată, coordonată,
dirijată, planificată, evaluată, așadar este expresie a unei politici educaţionale.
Educaţia formală ajută la o asimilare permanentă a cunoştinţelor şi uşurează
dezvoltarea unor aptitudini și introducerea persoanei în societate. Un aspect esențial al
educaţiei formale o constituie evaluarea, aceasta este de mare ajutor reuşitei şcolare.
Evaluarea formală are următoarele limite:
• lipsa de creativitatea,
• caracter de rutină,
• nu apare explicarea, de aceea cunoștințele transmise sunt pur informative;
 Caracteristici:
➢ scopul acestui tip de educaţie este introducerea progresivă a elevilor în marile
paradigme ale cunoaşterii şi instrumentalizarea lor cu tehnicile culturale care le
vor asigura o anumită „autonomie educativă”;
➢ pregătirea este elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de
specialişti pregătiţi anume în acest sens. Informaţiile primite sunt cu grijă selectate
şi structurate, permiţând o asimilare sistematizată a cunoştinţelor şi facilitând
dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi necesare integrării individului în societate.
Ea este puternic expusă exigenţelor sociale;
➢ acţiunea de evaluare se realizează în forme, moduri şi etape anume stabilite, pentru
a facilita reuşita şcolară.
Avantajele educaţiei formale:
➢ posibilitatea realizării unei evaluări individualizate de tip formativ;
➢ dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală a celui care se educă.

Carenţe ale educaţiei formale:

➢ predispunerea către rutină şi monotonie;
➢ dezinteres, plictiseală;
➢ inevitabila „cursă” pentru parcurgerea programei şcolare;
➢ puţine corelaţii interdisciplinare;
➢ activismul elevilor este redus;
➢ nu se fac legături cu experiaţa de viaţă a elevilor;
➢ conţinutul învăţării formale este supus evaluării de tip sumativ, cu tot cortegiul de
consecinţe negative.
Educaţia nonformală (pr. din latinescul „nonformalis” – fără norme, în afara formelor
organizate în mod oficial pentru un anumit gen de activitate) şi cuprinde totalitatea
acţiunilor şi influienţelor educative structurate, organizate şi instituţionalizate, dar
desfăşurate în afara sistemului de învăţământ, se desfăşoară în afara instituţiilor şcolare,
adică în spații aflate în relaţie de parteneriat cu şcoala. De fapt, acest tip de educație se
referă la acele întruniri organizate în mod sistematic în afara sistemului formal pentru a
răspunde unei mari varietăţi de cerinţe de învăţare. Profesorului ce adoptă o variantă
nonformală i se solicită mai multă flexibilitate și entuziasm, adaptabilitate în adoptarea
stilurilor de conducere a activității, în funcție de nevoile și cerințele elevului.
Conținutul si obiectivele sunt prevăzute în documente special elaborate ce prezintă
o mare flexibilitate și sunt diferite după vârstă, sex, categorii socio-profesionale,
interesul elevilor, aptitudinile lor. Activitățile nonformale se desfăsoară într-un cadru
relaxat, calm si placut, de asemenea, profesorul ce practică sau alege o astfel activitate
trebuie să dispună de mijloace reprezentative care să atraga subiecții. Evaluarea unei
activități nonformale este optională.
 Caracteristici:
➢ acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate,
oferind o mai bună posibilitate de pliere pe interesele şi posibilităţile elevilor (Cucoş,
1999, Stan, 2001);
➢ caracter facultativ sau opţinal;
➢ include următoarele tipuri de activităţi: paraşcolare (de perfecţionare, reciclare etc.),
perişcolare (vizite la muzeu, excursii, cluburi, cercuri ştiinţifice, vizionări de filme
etc);
➢ elevii sunt implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi;
➢ nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasă;
➢ permite lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor din anumite domenii,
dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale;
➢ se valorifică aptitudinile şi interesele elevilor;
➢ cunoaşte modalităţi diferite de finanţare;
➢ organizarea ei este planificată;
➢ poate fi o cale de ajutor pentru cei cu şanse mici de a accede le o şcolarizare normală
(săraci, izolaţi, analabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale)
➢ activităţile sunt organizate de specialişti .

Se disting patru opţiuni metodologice de desfăşurare a educaţiei formale:

1. centrată pe conţinuturi (sănătate, planning familial, formare agricolă);
2. centrată pe problemele vieţii cotidiene;
3. pentru conştientizare (în vederea cunoaşterii şi respectării drepturilor şi libertăţilor
individuale);
4. educaţia umanistă (cultivarea unei imagini corecte despre sine, încrederea în
capacitîţile de iniţiativă, de creaţie şi decizie);
Educația nonformală încurajează următoarele principii pedagogice:
❖ e centrată pe cel ce învață, pe procesul de învățare, nu pe cel de predare,
❖ subiecții sunt solicitați diferit
❖ curriculum e la alegere, flexibil și variat,
❖ activitățile sunt diferite și atractive (după interese, după aptitudini, după aspirații).

Avantaje:
➢ spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar (mai mare libertate de
acţiune);
➢ o mai bună selectare a informaţiilor;
➢ facilitează munca în echipă;
➢ realizează un demers pluri şi interdisciplinar;
➢ accentuiază obiective de tip formativ – educativ.
 Dezavantaje:
➢ absenţa unor demersuri evaluative sistematice;
➢ cultivarea derizoriului, vehicularea unei culturi desuete.

Educaţia informală (pr. din latinescul „informalis” – fără formă).

Educaţia informală nu exprimă o educaţie fără catacter formativ, ci caracterul
spontan al acestei influienţe educative. Vorbim de educaţie informală în cazul
influienţelor pe care individul le resimte de-a lungul vieţii din partea familiei, a
grupului de prieteni, a stării, a mass-media, în timpul competiţiilor sportive, al week-
end-urilor.
Educaţia informală reprezintă acele procese educative nesistematice, neorganizate,
nesubordonate unor obiective şi finalităţi explicite, care au influență asupra individului.
Aceasta poate reprezenta produsul experienţei de viaţă a subiectului.
Influenţele informale semnificative sunt cele din massmedia, din familie (exemplul părinţilor,
atitudinile manifestate de ei), influenţele grupurilor de prieteni, colegi , dar, nu in ultimul
rând, diferite instituţii culturale (muzee, teatre, biblioteci etc), religioase, politice ş.a.
Un exemplu de educație informală este atunci când copiii învață să vorbească. Ei reusesc
acest lucru prin ascultare și imitare. Părinții corectează spontan greșelile de pronunție ale
acestora, de multe ori silabisând fără intenție și încurajând vorbirea corectă. La fel se
întâmplă când părintele sau educatorul analizează împreună cu copiii experiențele zilnice
petrecute în viața acestuia.

Caracteristici:
➢ include totalitatea informaţiilor cotidiene vehiculate cu care este confruntat individul;
➢ informaţiile nu sunt selectate, prelucrate pedagogic sau transmise în conformitate cu
principiile de organizare a procesului instructiv-educativ;
➢ conţinuturile se caracterizează prin varietate, mari dispersii, insuficiente corelări,
discontinuităţi, valoare inegală.
Avantaje:
➢ oferă o mai mare libertate de acţiune individului;
➢ posibilitatea de gestionare a formării propriei personalităţi.
Dezavantaje:
➢ informaţiile sunt aleatorii, neselectate în funcţie de valoarea lor euristică;
➢ informaţiile sunt achiziţionate de cele mai multe ori involuntar (mass-media,
discuţii ocazionale etc);
➢ decalaje şi lipsă de comunicare între conţinuturile educaţiei formale şi cele ale
educaţiei informale.
 Procesul (pr din lat. processus = schimbare, modificare, transformare, dinamică) de
învăţământ este activitatea instructiv-educativă complexă, desfăşurată în mod
sistematic şi organizat de către profesori şi elevi, într-o instituţie şcolară, activitate graţie
căreia elevii sunt înzestraţi cu seturi de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi, competenţe,
necesare unei bune integrări socio-profesionale Procesul instructiv-educativ este un
concept qusisinonim cu procesul de învăţământ. Procesul de învăţământ este activitatea
desfăşurată la nivelul unei instituţii de învăţământ. Diversele sectoare dintr-o şcoală
(administraţie, secretariat, bibliotecă, contabilitate, cabinet medical etc.) îşi canalizează
eforturile pentru sprijinirea procesului instructiv-educativ. Procesul instructiv-educativ
se află în centrul procesului de învăţământ, are ca scop formarea adecvată a elevilor prin
organizarea mediului educaţional şcolar, a climatului şi atmosferei educative, prin
proiectarea şi realizarea scopurilor educaţionale, prin transmiterea unui sistem de
cunoştinţe esenţializate, sistematizate, utile, atractive.
 Din perspectivă sistemică (din perspectiva elementelor sale componente), procesul
de învăţământ se prezintă astfel:
➢ Flux de intrare (input) – reprezentat de totalitatea resurselor disponibile;
➢ Procesul propriu zis – bazat pe trei activităţi fundamentale: predare, (auto)învăţare,
(auto)evaluare;
➢ Flux de ieşire (output) – serii de absolvenţi cu un anumit grad de cultură, cunoştinţe,
competenţe etc.
Din perspectivă operaţională, funcţională, procesul de învăţământ funcţionează în
virtutea a trei activităţi şi componente fundamentale: PREDAREA, ÎNVĂŢAREA ŞI
EVALUAREA.
În accepţiunea modernă, PREDAREA nu mai este considerată o activitate de
comunicare, transmitere de cunoştinţe, ci ca o activitate de „organizare şi conducere a
proceselor de învăţare, prin acţiuni de înzestrare sistematică a elevilor cu cunoştinţe, de
îmbogăţire a reprezentărilor şi noţiunilor acestora, de conducere a activităţii lor
independente, de control şi evaluare” (M. Ionescu, 2003).
Ca proces dirijat, orientat către atingerea unor obiective pedagogice, predarea trebuie să
răspundă la o serie de întrebări pe care şi le pune profesorul.
Predarea presupune organizarea experienţelor de învăţare, pentru a provoca schimbări
dezirabile în comportamentele elevilor, bazându-se pe un ansamblu de activităţi, printre
care:
• Proiectarea schimbărilor dorite;
• Precizarea naturii schimbărilor (prin formularea finalităţilor);
• Stabilirea conţinutului acestor schimbări;
• Organizarea, conducerea şi monitorizarea acestor schimbări;
• Evaluarea nivelului la care se organizează schimbările.
În general, se pot stabili şi câteva etape ale procesului de predare:
1. Prezentarea unui material concret (date, informaţii, evenimente);
2. Organizarea şi conducerea unor activităţi în care să se valorifice materialul concret;
3. Acordarea de sprijin elevilor pentru observaţii, analize, sinteze, aplicaţii;
4. Extragerea esenţialului împreună cu elevii şi fixarea lui în noţiuni, concepte,
raţionamente;
5. Operaţionalizarea cunoştinţelor, prin rezolvări de exerciţii, probleme, aplicaţii.
Stilul de predare – este reprezentat de comportamentul specific relativ constant al
profesorului în timpul predării, care reflectă concepţia şi competenţele psiho-
pedagogice ale acestuia.
Există mai multe tipuri de stiluri:
1. După ponderea metodelor de predare - expozitiv; - interogativ; - conversativ.
2. După poziţia partenerilor educaţionali - centrat pe profesor; - centrat pe elev; -
interactiv.
3. După gradul de abstractizare al cunoştinţelor - abstract; - concret.
4. După capacitatea de comunicare - comunicativ; - rezervat, reticent; -
necomunicativ.
5. După modul de adresare în comunicare - direct; - indirect.
6. După particularităţile comportamentului afectiv - apropiat; - distant; - impulsiv.
7. După mobilitatea comportamentului didactic - adaptabil; - rigid, inflexibil.
8. După modalitatea de raportare la nou - deschis spre inovaţie; - închis, rutinar.
9. După modalitatea de conducere - autoritar; - democratic; - laissez-faire.
10. După structura personalităţii didactice - informativ; - formativ-educativ.
11. După componentele personalităţii profesorului - cognitiv; - afectiv (rece,
impulsiv, pasional, echilibrat); - volitiv.
12. După deontologia profesională - responsabil; - detaşat; - neglijent.

ÎNVĂŢAREA este acea activitate intelectuală şi fizică desfăşurată în mod sistematic

în vederea însuşirii unor informaţii şi formării de abilităţi necesare dezvoltării
continue a personalităţii. Ea presupune un dublu aspect: aspectul informativ (care se
referă la reţinerea unui conţinut informaţional util) şi formativ (care se referă la
dezvoltarea sistemului cognitiv - operaţional al individului).
Există diverse tipuri de învăţare, clasificate în funcţie de diferite criterii: Criterii /Tipuri
de învăţare/Descriere
După componenta psihică dominant:
1. Învăţare perceptivă - Cunoaştere nemijlocită a obiectelor şi fenomenelor prin simţuri.
2. Învăţare motrică - Rezultă experienţa motrică: mers, alergare, activităţi manuală, fizice.
3. Învăţare verbală - Are ca rezultat dezvoltarea limbajului comun, a limbajelor de
specialitate, însuşirea limbilor străine.
4. Învăţarea habitudinilor, abilităţilor - Are ca rezultat formarea şi dezvoltarea unor calităţi
precum: scrierea rapidă, exprimarea corectă, utilizarea aparatelor etc.
5. Învăţarea afectivă - Rezultă experienţa şi conduita afectivă: emoţii, sentimente, pasiuni.
După modul de realizare:
1. Învăţarea prin repetiţie- Are caracter reproductiv
2. Învăţarea prin descoperire dirijată sau independent - Stimulează cunoaşterea,
creativitatea.
3. Învăţarea prin încercare-eroare - Se tatonează mai multe soluţii şi se alege cea optimă.
 4. Învăţarea prin generalizarea reacţiilor dobândite - Face posibil transferul de
cunoştinţe, priceperi, deprinderi
5. Învăţarea prin discriminare simplă sau multiplă - Se identifică însuşirile specifice
obiectelor şi se grupează criterial
6. Învăţarea prin asocierea stimulilor - Se stabilesc asemănări şi deosebiri între
obiecte
După natura sursei
1. Învăţarea prin experienţă proprie - Se bazează pe studiul independent, efort propriu
2. Învăţarea social-mediate- Prin/din experienţa altora
După nivelul învăţării
1. Învăţarea latentă - Este subliminală şi neconştientizată
2. Învăţarea spontană - Se realizează fără intenţie
3. Învăţarea hipnotică - Se realizează în timpul somnului, prin inducerea reacţiilor
specifice ale stimulilor.
4. Învăţarea conştientă - Se realizează cu scop, cu intenţie, cu efort.
 După ponderea metodelor :
1. Învăţare: algoritmică, euristică programată prin modelare, prin simulare, exerciţiu,
studiu de caz - Tipul de învăţare este dat de metoda predominant folosită.

După specificul învăţării:

1. Învăţare şcolară-Sistematică, organizată, instituţională;
2. Învăţare specializată-Militară, medicală, artistică, sportivă, ştiinţifică.
3. Învăţare social-Asigură o bună integrare socială.

După particularităţile rezultatelor:

1. Învăţare reproductive-Mecanică sau logică,
2. Învăţare creatoare - Bazată pe ingeniozitate, originalitate
Stiluri de învăţare
Sunt o formă particulară a stilurilor cognitive şi se referă la modul particular (care
devine o constantă) în care o persoană învaţă (percepe informaţia şi o procesează).
Identificăm mai multe stiluri de învăţare
După analizatorul utilizat:
1. vizual;
2. auditiv;
3. citit-scris;
4. kinestezic;
5. multimodal.
După palierul procesării informaţiei:
1. prin experienţă concretă - Elevul este orientat preponderent către experienţa
personală. Apelează frecvent la capacitatea de empatie şi la raţionamentul intuitiv în
situaţiile interpersonale şi sociale. Nu este atrasă de abordările teoretice, pe care le
consideră cu valabilitate redusă.
 2. prin observare reflexive – Elevul tinde spre observare obiectivă şi reflecţie
personală. Acordă o mare importanţă cercetării experimentale şi analizei metodice.
3. prin conceptualizare abstractă – Elevul este orientat spre gândire logică şi pe
informaţie teoretică. Apelează la analiză şi sinteză, la cunoştinţe obiective bazate pe
cercetări exhaustive şi recunoscute.

Există stiluri de învăţare diferite, deoarece cei care

studiază învaţă în mod diferit. În principiu, majoritatea
indivizilor se bazează pe un stil de învăţare multimodal.
 PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT – MOD PARTICULAR DE
COMUNICARE INTERUMANĂ
Termenul de comunicare îşi are originea în latinescul communis (= comun),
dând naştere verbului communico (= a face în comun, a pune în comun).
Tipuri de comunicare :
După nivelul interacţiunii :
1. Intraindividuală (monolog interior sau verbalizat);
2. Interpersonală;
3. În grup mic;
4. Publică sau mediatică (directă sau indirectă).
După raportul dintre statutele interlocutorilor:
1. Verticală (ierarhică);
2. Orizontală (reciprocă).
 După scop:
1. Persuasivă
2. De întreţinere (fatică)
3. Defensivă
După capacitatea autoreglării:
1. Lateralizată sau unidirecţională (fără feedback)
2. Nelateralizată sau bi- şi multidirecţională (cu feed-back)
După conţinuturi:
1. Referenţială - Operaţional-metodologică
2. Atitudinală
După suportul informaţional :
1. Digitală
2. Analogică
 După codul folosit :
1. Verbală;
2. Nonverbală
3. Paraverbală
După finalitatea actului de comunicare:
1. Incidentală
2. Subiectivă
3. Instrumentală
Schema comunicării umane presupune:
• Un emiţător; • Un receptor; • Canalul de comunicare, interpus între emiţător şi
receptor; • Un mesaj; • Un cod (sistem de semne şi reguli de combinare a acestora); •
Un repertoriu al emiţătorului; • Un repertoriu al receptorului; • Posibile surse de
distorsiune.
Cea mai cunoscută clasificare a comunicării este cea după codul folosit (verbală,
paraverbală nonverbală).

Comunicarea verbală devine eficientă atunci când emiţătorul adoptă următoarele

atitudini: are plăcerea de a vorbi, este natural, se exprimă clar, corect, concis,
armonios, se exprimă cu fineţe.

Comunicarea paraverbală se referă la caracteristicile vocii, particularităţile de

pronunţie (intensitatea sau tonalitatea vocii, volumul, dicţia, ritmul, pauzele sau
tăcerile).

Comunicarea nonverbală se referă la mimica, gestica, postura mişcarea şi înfăţişarea

partenerilor.
Comunicarea didactică este o formă specifică a
comunicării umane.
Printre caracteristicile de bază ale acesteia, enumerăm:
• Caracterul bilateral;
• Desfăşurarea plurimodală;
• Coexistenţa componentelor semantică şi ectosemantică;
• Mesajul este selectat şi prezentat în manieră logică;
• Beneficiază de reglare şi autoreglare;
• Stimulează implicarea activă a elevului etc