-Plumb-

George Bacovia

Apariția și date despre autor: Considerată drept cheie de interpretare a unui univers
liric monocord, thanatic, unic în literatura română, poezia ,,Plumb” deschide volumul de debut al
lui G. Bacovia, volum cu titlu omonim, apărut in 1916. Apariția volumului se datorează lui Ion
Pillat, poetul tradiționalist, editor și publicist, care a strâns 50 de titluri din manuscrise și reviste
pe care le-a inclus în volumul ce stă sub semnul plumbului. Mai ales datorită acestui volum, dar
și celor ulterioare, mai puțin realizate din punct de vedere artistic, Bacovia se impune în
literatura noastră drept poet decadent, a cărui viziune derivă dintr-o estetică a răului, în mod
similar lui Baudelaire și Verlaine, simboliștii francezi pe care îi continuă cu succes în literatura
română.
Geneza poeziei este legată de o experiență reală, trăită de poet în tinerețe, atunci când
participă la înmormântarea unei rude din Bacău, ocazie cu care Bacovia coboară într-un cavou,
rămânând profund impresionat de sicriele masive de plumb, acoperite de coroane de frunze și
flori de plumb. Această imagine l-a impresionat și l-a obsedat, constituindu-se în sursă de
inspirație poetică.
Încadrare în curent (2 trăsături): Simbolismul sau impresionismul literar este curentul
apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța, ca o reacție împotriva romantismului și a
parnasianismului, simboliștii fiind adversari necruțători ai realismului naturalist, ai patetismului
retoric și ai poeziei reci, obiective.
Simbolismul românesc cunoaște patru etape importante, George Bacovia atingând, la
începutul secolului al XX-lea, apogeul în privința manifestărilor specifice curentului prin
sensibilitatea pură transmisă, prin stările sufletești nelămurite, confuze, nedefinite (nevroza,
spleenul, neliniștea, monotonia, plictisul, angoasa, alienarea, tristețea și însingurarea, transmise
pe baza sugestiei), prin cultivarea simbolului, a sugestiei, a sinesteziei (complex de senzații
diferite, vizuale, auditive, olfactive, tactile și gustative, care se completează reciproc pentru
crearea unei puternice sugestii), prin alternanța și corespondența planurilor (planul exterior și cel
interior), prin audiția colorată (folosirea cromaticii), prin instrumentalism (dat de muzicalitatea
exterioară dictată de ritmuri și rime perfecte, dar și de laitmotiv, repetiție, refren, cuvinte
obsedante și utilizarea unor instrumente cu valoare simbolică) și prin ambiguitatea expresiei
poetice.
1.Încadrarea în curent se face, mai întâi, prin trăirile apăsătoare ale eului liric care
sunt insinuate pe baza sugestiei, nefiind numite tocmai pentru că, așa cum spunea Mallarme,
,,A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului care e făcută să
ghicească puțin câte puțin; a sugera, iată visul”. De aceea prin intermediul plumbului, al
cavoului (simbol al labirintului infernal în care trăiește poetul, un mediu identificat orașului care
nu oferă psibilitatea evadării), al somnului (simbol al stării de inconștiență dinaintea morții), al
vântului (care este și singurul element material dinamic ce contribuie la accentuarea atmosferei
lugubre a morții) și al frigului (care creează disconfort fizic și sufletesc, simbol al eului stihial)
se sugerează degradarea microuniversului eului liric, stând sub semnul sufocării, al morții în
stare latentă, al oboselii psihice si al apăsării sufletești, stări specifice lui Bacovia. Până și florile
devin un simbol al morții, al sfârșitului inevitabil, pentru că ele nu influențează peisajul din
cauza faptuli că sunt demineralzate, uscate, lpsite de prospețime și vitalitate asemenea sufletului
eului liric.
Simbolul central al creației, un laitmotiv și un element de recurență care apare chiar
din titlu, contribuie la crearea simetriei și evidențiază, prin apariția sa de șase ori în poziții
simetrice ale celor două catrene, ideea de moarte, fiind folosit cu rol de cuvânt-sentință.
Trăsăturile corespondentului său din natură, adică ale metalului plumb, sugerează doar stări
interioare nefaste:
-greutatea sa sugerează apăsarea sufletească, împietrirea, mineralizarea;
-maleabilitatea metalului sugereaza labilitatea psihica si dezorientarea sau confuzia;
-culoarea sa cenușie, gri, ne duce cu gândul la monotonie, angoasă, plictis, spleen;
-construcția sonoră a cuvântului, alcătuit din patru consoane si o vocală, ne indică un
spațiu închis, fără ieșire, vocala înconjurată de consoanele dure sugerând chiar claustrarea
poetului, imposibilitatea depășirii condiției și a evadării din destinul nefast.
Astfel, întregul discurs demonstrează că poetul se închide în sine însuși ca într-un cavou,
clamând neputința și zădărnicia, poezia bacoviana devenind povestea lirica a coborârii în
infernul condiției umane pentru a o conștientiza pe deplin. Ea atinge însă si paradiziacul prin
autenticitatea trăirii, prin profunzimea gândului și noutatea limbajului poetic.
Din poezie lipsesc efectiv cromatica și olfactivul specifice curentului cu geneză franceză,
însă acestea pot fi deduse din prezența abundentă a elementelor funerare sau din cea a simbolului
„plumb”, prezența mortului fiind asociată cu mirosurile pestilențiale (dezgustătoare, infecte),
extrem de sugestive pentru degradarea lumii și iminența morții. Tocmai de aceea putem afirma
fără dubii că sugestia este aspirația de credință a poeților simboliști.
2. În al doilea rând, este creație simbolistă datorită temei ce poate fi privită din
două unghiuri diferite. Pe de-o parte, ea poate fi reprezentată de condiția artistului ca
prizonier în acest univers crepuscular, de neputința înfruntării destinului sau de inadaptarea
creatorului într-o societate ostilă care îl condamnă la moarte. Pe de altă parte, tema poate fi
degradarea universului printr-o mineralizare excesivă. Acestea impun câmpul semantic
dominant al poeziei care este cel al morții atotcuprinzatoare, acesta fiind alcătuit dintr-o serie de
motive literare cu valoare de simbol: ,,plumb”, „sicrie”, „coroane”, „amor”,
„flori”, ,,cavou”, ,,vânt”, ,,somn”, ,,frig”, solitudinea sugerată de ,,Stam singur”. Moartea
acaparează totul, de la ființe, sugerate prin ,,mort”, până la obiecte, definite
prin ,,sicriele”, ,,coroanele”, si sentimente, definite prin ,,amorul”.
Dominat de moartea necruțătoare, mai ales în privința trăirilor interioare, universul
bacovian este terifiant, un fel de carceră pentru poet, care-i oferă acestuia o existență ternă,
lipsită de orizont, trăită fără speranță, asa cum singur mărturisește: ,,În plumb văd culoarea
galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare…
Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben”.
3.De asemenea, creația este simbolistă și pentru că se încadrează în categoria lirismului
subiectiv, de factură confesivă. În acest sens, trebuie amintite formele adjectivale si verbale de
persoana I, care sunt folosite la nivelul celor două strofe: ,,meu”-adj. pron. posesiv, ,,am
început”, ,,să strig”, ,,stam”-verbe la persoana I.
Încadrare în specie: „Plumb” este o artă poetică sui-generis, o „ars poetica”
implicită, fiindcă ea surprinde tema si viziunea specifică lui Bacovia despre lume și atitudinea
asupra menirii poetului și a creației sale, aceasta bazându-se pe faptul că orice creator, indiferent
de epoca în care se manifestă, își simte, în anumite momente ale manifestarii sale artistice, harul
ca pe o adevărată povară, ca pe o condamnare iremediabilă la singurătate si nefericire.
Bacovia îsi proiectează aceasta trăire într-un univers infernal, într-o ,,atmosfera de
copleșitoare dezolare, o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a neantului și o
descompunere a ființei organice”, asa cum susține E. Lovinescu. Datorită acestei lumi
dezolante, care creează impresia de sfârșit, de apocalipsă, dar și datorită poetului care este
dominat de solitudine, plictis, monotonie, depresie, nevroza, spleen, oboseală psihica, angoasă,
tristețe, Bacovia a demonstrat cu mijloace lirice ceea ce i se reproșa lui Cioran ca fiind
imposibil, și anume că se poate trăi constant pe culmile disperării. Acesta este si motivul pentru
care poetul ,,toamnelor reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați” este considerat creatorul unei
poezii de atmosferă, din prisma originalității el situându-se după ,,luceafărul poeziei românești”,
M. Eminescu.
Deși arta poetică a luat amploare în perioada interbelică, poezia autodefinirii fiind
preferată de poeții moderniști, totuși, „Plumb” este o artă poetică implicită a simbolismului
românesc, încadrare justificată prin faptul că se aliniază convenienței acelor vremuri: în
perioada interbelică, volumele de poezii erau gândite cu o structură, cu o ordine și cu un sens de
ansamblu, cu un început şi un sfârşit, uneori la final apărând chiar un poem intitlulat
„Încheiere”, astfel că poeţii îşi expuneau din start crezul, poezia inițială a volumului purtând
semnătura și stilul lor, la fel ca „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, „Testament” sau
„Din ceas, dedus...”.
În acest sens, se pot da nenumărate exemple și în literatura străină, începând cu
„maestrul” simboliştilor, Baudelaire, precursorul modernismului care în „Florile răului” are trei
asemenea texte la rând. Bacovia duce mai departe arta poetică a lui Baudelaire, astfel aripile
uriaşe ale albatrosului poetului francez, care sugerează chiar situația apăsătoare a artistului în
lumea vulgară și superficială, devin în poezia bacoviană „aripi de plumb”. Amorul bacovian, cu
referire la iubire sau la inspirația artistică, la harul divin, are aripi apăsătoare, „Şi-i atârnau
aripile de plumb”, literele expresiei lui fiind grele şi cenuşii. De aceea, singurul sens concret şi
adecvat contextului poetic al cuvântului plumb era, în anul 1916, plumbul literei, tiparul, astfel
versul „Dormea întors amorul meu de plumb” capătând sens. Într-o tipografie, se ştie că litera e
întoarsă, poemul întreg e întors, „florile de plumb” devenind o fotografie a literelor din care se
naște poezia.
În plus, creația este o cale de acces către universul pasiunilor artistului, cu atât mai mult
cu cât se știe că Bacovia a fost pasionat de alchimie, plumbul devenind astfel un element chimic,
un metal saturnian înzestrat cu calitățile magice ale transcendenței.
ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI/ SAU DE LIMBAJ:
1.Imaginarul poetic este proiectat într-un cronotop conturat prin intermediul sugestiei.
Reperele spațiale sunt cele ale orașului de tip simbolist, văzut drept „infern citadin”, un spațiu
al recluziunii unde oamenii apar și dispar de pe scena vieții, rămânând în anonimat. Deși poetul
ar putea să-și aleagă un loc confortabil din mediul urban întins, el preferă spațiul cimitirului și pe
cel al cavoului, acolo unde singura realitate este moartea. Astfel, imaginarul poetic relevă o lume
ca un adevărat cimitir.
Referitor la reperele temporale, acestea nu sunt specificate, dar atmosfera macabră
poartă sugestia nocturnului, a întunericului, a maleficului. De fapt, fără a utiliza termenii viață și
lumină, poetul sugerează pe tot parcursul poeziei antiteza amplă între lumină și întuneric, de aici
derivând antiteza între viață și moarte, între finit și infinit, între materie și spirit, între dionisiac
și apolinic, sub influența plumbului existența transformându-se în inexistență.
2.Incipitul aduce în prim-plan o personificare exprimată pe baza inversiunii: „Dormeau
adânc sicriele de plumb” care introduce simbolurile esențiale ale poeziei, sicriele și plumbul,
definitorii pentru moartea care acaparează lumea. Accentul este pus pe verbul la indicativ,
imperfect „dormeau” care indică o receptare subiectivă a universului exterior, el prelungind
durata somnului pe axa timpului până la infinit, astfel sugerându-se somnul prelung al morții.
 Structura (două idei poetice): Alcătuită din două catrene ce se constituie în două
secvențe poetice care dau textului echilibru, dar și simetrie, poezia este o veritabila bijuterie a
simbolismului, fiind construită pe baza alternanței între planul exterior și cel interior și pe baza
folosirii paralelismului sintactic, prin repetarea în aceeasi pozitie la nivelul strofelor a unor
sintagme, acestea dând simetrie formală și de conținut (,,stam singur…și era vânt/frig’’)
Bacovia este adeptul ritmului iambic, ce alternează cu amfibrahul și peonul, al măsurii
de zece silabe și al rimei de tip îmbrățișat, care oferă solemnitate și gravitate tonului poetic,
încadrând-o în categoria elegiilor asemănătoare unui bocet popular.
Simetria este dată prin simbolul folosit în fiecare strofă în rimă, în versurile 1 si 4, și prin
repetarea verbului la imperfect, „dormea(u)”, în primul vers al fiecărui catren, la care se adaugă
sintagma ,,stam singur” din versul trei al fiecarei strofe (acestea realizând epifore si anafore). La
crearea simteriei contribuie și semnele de punctuație (linia de pauză și punctele de suspensie)
care dau impresia unui efort de cizelare a textului, exprimând stereotipia existenței umane,
rigiditatea lumii poetice.
Prima secvență poetică, reprezentată de primul catren, este dominată de elemente ale
planului exterior: ,,sicriele”, ,,flori”, ,,vestmânt”, ,,cavou”, ,,coroanele”, toate trimițând ca stare
catre iminenta morții. Aceste simboluri creează o stare de pustietate, prin intermediul lor
realizându-se deplasarea privirii din exterior, sugerat prin ,,funerar vestmânt”, spre interior,
sugerat de laitmotivul ,,stam singur”, și iarăși în exterior, datorită ,,coroanelor de plumb”.
Starea de solitudine, o stare ce creează disconfort poetului, este susținută în plan
exterior de diversele manifestări ale cadrului natural: ,,era vânt”, iar coroanele ,,scârțâiau”,
imagini artistice care pun în lumină compatibilitatea celor două atmosfere, cea interioară, a
sentimentelor, și cea exterioară, a naturii. Vântul este singurul element care sugerează mișcarea,
însă efectele lui sunt reci, thanatice, căci coroanele scârțâie pentru a sugera iminența morții.
Așadar, primul catren simbolist evidențiază ideea poetică a unui univers mineralizat,
împietrit prin omniprezența plumbului, lumea intrând astfel în descompunere, în timp ce viziunea
apocaliptică, sepulcrală (de mormânt, morbidă) este susținută de o atmosferă tulburătoare prin
evocarea morții. La crearea acestei atmosfere contribuie și metafora oximoronică „flori de
plumb”, din versul al doilea al fiecărei strofe, care amintește de celebrele „Les fleurs du mal”
(„Florile răului”) ale lui Baudelaire sau de „Florile de mucigai” apărute mai târziu, în 1931, la
Arghezi.
La fel ca și la ceilalți doi poeți amintiți, la Bacovia, impresia artistică este aceea a unui
univers pervertit, care și-a pierdut frumusețea și naturalețea sugerate de „flori”, un univers
decadent, a cărui frumusețe unică este urâtul existențial. De fapt, versul secund al primei strofe
este și cel care conturează o imagine statică și sugerează, pe de altă parte, o imagine
impresionistă, pentru că aici apare elipsa verbului „a fi” cu sens existențial. Deci primul catren
produce o estompare a trăirii, a existenței.
Secvența poetică secundă, surprinsă în a doua strofă, este un ecou sfâșietor al celei
dintâi, ilustrându-se aici universul liric interior, de aceea unele elemente ale primei strofe sunt
substituite cu altele, mult mai sugestive: ,,sicriele” sunt înlocuite cu ,,amorul meu de plumb”,
,,cavoul” de imaginea „mortului”, iar ,,vântul” este substituit cu senzația generată de ,,frig”,
ambele fiind însă percepute drept simboluri ale agresiunii lumii din afară, ale disoluției materiei.
Există un înlocuitor și pentru ,,coroanele de plumb”, respectiv ,,aripile de plumb”, metaforă care
care poate semnifica și imposibilitatea înălțării prin iubire, dar și decăderea inspirației, zborul
invers, pentru că poetul trăiește acut starea de solitudine din cauza căderii surde spre abisul
interior.
 Așadar, metamorfoza vegetalului din prima strofă determină și metamorfoza ființei, căci
mineralizarea a devenit atât de puternică încât afectează și sentimentele. Pentru concretizarea
acestei idei poetice, Bacovia se folosește de nenumărate cuvinte-cheie cu o mare putere de
sugestie: ● somnul, element de recurență sugerat prin verbul „dormea”, care poate fi chiar
somnul eternității, în care se înscrie însuși amorul, forța universală care animă creația;
● „mortul”, care poate simboliza atât stingerea iubirii care creează
sterilitatea afectivă și strigătul dezarticulat al poetului, cât și inspirația poetică, harul retras
definitiv dintr-o lume supusă degradării;
● „amorul”, definit de poetul damnat drept desăvârșire
neatinsă, drept emoție muzicală, melancolică, el fiind evocat sub forma unui înger de plumb, ca
simbol al sacralității decăzute.
Cuvântul „întors” ce i se asociază iubirii se leagă de concepția blagiană
(preluată din folclor) a întoarcerii mortului cu fața spre apus, astfel somnul căpătând semnificația
morții, de aici rezultând că dragostea bacoviană nu este înălțătoare, ci, dimpotrivă, este rece, îi
creează senzația de frig și nu are deloc perspective de împlinire. Urmarea acestui aspect este
disperarea, sugerată prin imaginea auditivă: ,,am început să-l strig”, însă strigătul său nu are
ecou, se pierde în neant. Îndrăgostitul simbolist se supune resemnării, el neavând încrâncenarea
lui Arghezi de a lupta chiar cu Dumnezeu de la care vrea să obțină revelații, de la care așteaptă
un moment de epifanie.
Versul „Stam singur în cavou” este dublat în a doua secvență lirică de „Stam singur
lângă mort” și evidențiază, pe baza unei propoziții-cheie în care apare un verb static, definiția
relației eu-univers. Universul ostil îl obligă pe poet la claustrarea sugerată obsedant prin „stam
singur...”.
,,Pictor de cuvinte și compozitor în vorbe”, așa cum afirmă Mihail Petroveanu, Bacovia
folosește pentru conturarea artei sale poetice trăsături inconfundabile în privința limbajului
poetic, monologul său tânguitor evidențiind o situație-limită în care poetul se află: el este
surprins în ipostaza unui „centrum mundi” inadaptat, lumea sa fiind percepută drept mediu
funebru, obținut prin invazia continuă a morții.
În concluzie, „Plumb” este realizată sub forma unei ,,icoane” a tragismului existențial
bacovian, ce capătă nuanțele tragice ale viziunii expresioniste pe tema neputinței înfruntării
destinului și a inadaptării artistului, tema vidului sufletesc, a damnării, căci artistul este
plasat într-o societate superficială, meschină, josnică, incapabilă să aprecieze valoarea artei
adevărate. Prin această artă poetică, Bacovia justifică faptul că „adaptarea formei la fond este
atât de integrală încât îndepărtează gândul oricărei intenţii artistice, iar mijloacele de expresie
sunt atât de simple şi de naturale încât par crescute din obiect”, cum afirmă Eugen Lovinescu.