Locușorul evreiesc al Căușeniului, Basarabia

 Sub stăpânirea românească până la 28 iunie 1940

 Până la începerea războiului, 22 iunie 1941
 După război

Tradus de Buruiană Andriana

Fiind în America, la câteva mii de kilometri de locurile descrise,

separate de ocean și de șaizeci de ani, voi incerca să descriu viața din
orașul evreiesc Căușeni care era în componența României pe timpurile
când m-am născut. În 1940 Rusia își anexează acest teritoriu, peste un an
România aliată cu Germania ocupă Basarabia, iar în 1944 armata rusă își
reîntoarce această regiune. După război, Basarabia devine o RSS
Moldovenească în cadrul Uniunii Sovietice.
Eu, Spivak Isaac Lvovici, în limba ebraică – Izea, vreau să-mi amintesc
și să descriu evenimente ce s-au întâmplat cu mine și familia mea.
Orașul Căușeni era situat la 28 km de orașul județean Bender, în română
Tighina. Prin tot locușorul treceau numeroase drumuri. Primul ducea la
Bender, al doilea spre Volontirovca și mai departe la Reni-Galați, al
treilea la Cimișlia-Chișinău, iar al patrulea la Talmaz și Ceadâr-Lunga.
În așa fel se primea o intersecție patrulungară de drumuri în toate
direcțiile Basarabiei și României. Drumurile acestea din anii 30 al
secolului XX nu erau pavate, însă au fost acoperite cu pietre, și în anul
39 prin Căușeni treceau primele drumuri, unele asfaltate, cu trotuare pe
margini și scurgere pentru apă ce erau utilizate în zile ploioase.

Vremea și mai ales starea drumurilor afectau viața orașului și pe noi, copiii.
Noi, băieții, știam că pe timpul ploios nu poți să ajungi la școală fără
cizme sau galoșuri. De fapt, galoșurile se considerau a fi încălțămintea
tradiționala a evreilor din anii aceea.

Îmi vine greu să zic numărul exact al locuitorilor orașușui pe timpurile

acelea. În opinia mea, populația evreiască era formată de cateva sute de
familii, iar dacă mai considerăm și copii, numărul ar putea să ajungă și la
o mie. La noi trăiau mulți moldoveni, români, romi și găgăuzi. Nu-mi
amintesc conflicte între diferite națiuni. Acele conflicte ce au fost la
târguri între evrei și moldoveni nu erau serioase. Uneori puteai să auzi la
piață “Tu, jedanule, vrei totul de pomană?”, aceasta se considera cu ceva
spus blând unui evreu. Despre bâlcile noastre voi scrie mai detaliat mai
jos.
De-a lungul drumurilor pe care le-am menționat erau curți cu case și
apartamente. Acestea case aveau câte un etaj, multe au fost construite
pentru copiii lor când vor crește. Astfel, curtea era familială.
În așa fel arăta curtea, în care eu locuiam. Înainte era casa bunelului
meu. Ea consta din trei cameri, din coridor și bucătărie. Lângă casă erau
patru copaci minunați, iar aproape de aceștea o bancă, pe care eu iubeam
să stau cu prietenii mei. Pe ferestrele casei erau niște obloane din lemn,
pe care puteai să le închizi cu cârlige. Spre curte ducea o portiță mică.
Casa noastră era pe un deal. Aveam două camere, bucătăria și coridorul.
În afară de noi, în curtea noastră trăia fratele lui tata, Iașa Spivak, în
apartamentul asemănător cu al nostru, mai era un apartament care noi
dădeam în chirie. În altă parte a drumului erau niște șoproane mici, unde
noi aveam bețe și cocene pentru încălzirea apartamentelor iarna. Nu pot
să nu relev că până la sfarșitul anului 1939, în Căușeni nu era
electricitate, ne foloseam de lămpi cu kerosene și de primus pentru
prepărarea bucatelor, chiar și dacă noi aveam aragazuri.
În fiecare curte evreiască era câte un beci pentru depozitarea fructelor,
legumelor și poloboacelor cu vin moldovenesc. Bunelul meu prefera
vinul ”Alighote”. El vindea grăunte, și din această cauză în curtea
noastră era un grânar, unde grâul se usca înainte de a fi trimis clienților.
Nu eram bogați. Evrei sovlabili aveau cai. Când prin locurile noastre
trecea Buka Kogan, toți admirau caii lui gri și frumoși, nimeni nu putea
să-și ia ochii de pe dânșii.
În perioada pe care o descriu, aveam 10-12 ani și umblam la școală. Erau
două școli și un gimnaziu, care s-a închis la sfârșitul anului 1939.
În școala mea se preda doar în limba română. În fiecare clasă era un
semn ”Vorbiți doar în limba română!”. Profesorul meu era român, iar
noi întotdeauna ne temeam de dânsul. Măcar că mai mulți elevi erau
evrei, ne stăruiam să nu vorbim în limba noastră, ca să nu nimerim în
ungher și să nu primim cu bățul peste mâini. Pe noi ne învățau caligrafia,
aritmetica, arta, tehnologica, unde noi faceam scaune mici și lucruri
diferite cu mâinele noastre. Când vremea era bună, profesorul ne ducea
în natură și ne vorbea despre lumea din jur. Deobicei lecțiile durau 45
minute, iar la pauză noi fugeam afară și ne jucam în diferite jocuri. În
școală băieții și fetele învățau împreună.
Acasă noi vorbeam în idiș. În afară de școală, am umblat ceva timp la
heder, unde pe noi ne învățau să scriem și să citim în limba embraică.
Îmi aduc aminte că ne împuneau să invățăm aceleași cuvinte pederost de
mai multe ori. Am mai învățat și istoria evreiască. Din păcate, am uitat
cum să scriu și să citesc în idiș, dar o mai înțeleg și pot să o mai vorbesc.
Fiica mea tot nu înțelege limba ebraică, însă fiul meu care locuiește în
Israil o știe.
În Căușeni erau diferite tipuri de magazine : de manufactură, de
alimentară, măcelărie, de încălțăminte, haine, etc. După voi descri cum
se lucra la un magazin de manufacture unde lucra tatăl meu. De
asemenea mai erau tot felul de ateliere : de încălțăminte, pălării, șelari,
lăcătuș, etc. În locușorul nostru era poșta, clubul, sala sportivă, fărmăcii,
spitalul, gara, brutării, taverne, cantine și fotografii. Este foarte plăcut
să-mi amintesc toate acestea. Noi, băieții, știam pe toți vânzătorii la față.
Adeseori procuram diferite lucruri, mai ales dulciuri, și vedeam cum
vânzătorii erau mulțumiți după cumpărarea produselor lor.
Aveam destul de mult timp liber, și la vară noi cu flăcăii plecam la înot
în râul care se numea Botna. Apa din râu era noroioasă, dar nimeni nu o
observa. Ne învățam să înotăm și făceam plaja, iar după plecam acasă
obosiți și mânjiți ca să mâncăm și să ne pregătim pentru lecții. Profesorii
ne dadeau teme în fiecare zi, le verificau atent și pedepseau pe acei, care
nu-și făceau temele.
Acum voi descrie puțin magazinul de manufacturi. Le aveam foarte
multe aici. Cred că evreii nu doreau costume și rochii gata făcute, deci
preferau să coase din materiale diferite.
Magazinul se numea ”Socetata KOK”, iar KOK însemna primele trei
litere a numelor proprietarilor a înterpeinderii: Kogan, Opacevcki,
Kerțman. Magazinul era spațios, două uși mari duceau spre el. În jur
erau rafturi cu diferite feluri de țesături. Puteai să cumperi diferite
țesături, rochii, costume, mantii sau paltoane. Se vindea mătase și lână,
țesături de-o culoare sau multicolore. Peste tot firmele erau în română.
Aici lucrau 8-9 evrei, Avrum Blitșein, Iacov Oceakovski, Milea Presman
și ceilalți. În ziua pieței, câte 30-40 de cumpărători veneau la magazin.
Tatăl meu, Liova Spivak, stătea la înălțare și privea comerțul.
Funcționarul, după ce primea comanda, măsura materialul și scria cât
material a fost tăiat, iar tata calcula suma și primea banii. Astfel, tatăl
meu, funcționarii și proprietarii lucrau toată ziua. La sfârșitul zilei de
lucru banii iî duceau la bancă, se verificau soldurile și înainte de
închiderea magazinului vineri, plăteau funcționarilor și închideau
magazinul. Sâmbâta toate magazinele a locușorului erau închise.
Dacă am început vorba de vinerea, ar fi bine să zic că era o zi bucuroasă
pentru mine. Evreii care lucrau la proprietari, primeau banii lor în ziua
aceasta. În plus, vineri evreii plecau la frizerie. Era un fel de ritual,
fiecare mergea la frizerul lui, toți stăteau la coadă, aflau cele mai recente
evenimente și vorbeau. Îmi aduc aminte, ce gălăgie era acolo. Evreii
iubeau să vorbească.
Vineri era o zi grea pentru o familie evreiască. În această zi, bunica mea
se trezea foarte devreme, cocea pâine, gătea cina, făcea curat și apoi,
după ce se spăla, îl aștepta pe bunelul de la sinagogă. Bunelul era în
”Gobe” – Gabai, cea mai mare sinagogă din Căușeni. Era foarte religios,
și ca mulți evrei din acea vreme, avea o barbă frumoasă. Aproape toți
evreii mergeau la sinagogă sâmbâta. Erau câteva sinagogi, și mulți aveau
locuri proprii acolo. În sinagoga noastra Sioma Kleiman a fost cantorul.
Vocea lui plăcută și sonoră îi atingea inimile celor, care se rugau, mai
ales când el interpreta Kol Nidrei de Yom Kippur. Uneori, la sărbători,
sinagoga era așa de plină, incât eu cu flăcăii ascultam cantorul afară.
Mulți evrei ieșeau în stradă în talituri în timpul pauzei între rugăciuni.
Nu-mi amintesc nici un caz de pângărire a sinagogilor sau cimitirilor pe
când locuiam în Căușeni.
Duminica era o zi de piață. În această zi, toate femeile se duceau să își
cumpere găini, carne, fructe și legume. Toți evreii muncitori își așteptau
clienții să dea marfa realizată de ei, costume și rochii, pantofii, lucruri
din lemn și fier, fotografii și multe altele. În ziua de piață oamenii erau
cu bani și nu erau împotriva să între într-o prăvălie și să beie un păhar cu
vin.
Aș vrea să-mi aduc aminte de unchiul meu Șmili Spivak care lucra
dulgher și lemnar duminica. Moldovenii, românii și romii se ocupau în
anii ceea cu construirea caselor în sate și adeseori dădeau comandă la
ferestre, uși, garduri și podele în ateliere dulghere-lemnare. Întram des la
unchiul meu și îl priveam, cum el primea comande. Deobicei comanda
întreagă familie, bărbatul cu femeia și uneori copii mai mari. Întra o
familie și mai întâi unchiul iî întreba cum iî treaba. Negrăbind aștepta
răspunsul, după iî chema să se așeze pe scaune. Iar după asta el iî
întreba, ce ei ar vrea să comande. Negrăbit așteaptă răspunsul, iî cheamă
să se așeze pe scaune. Deobicei, moldovenii și românii aduceau un plan
al casei și îl discutau cu meșterul. Precizând mărimile produsului,
unchiul socotea în mintea lui de câte scânduri el va avea nevoie, și știind
prețul a acestor scânduri la depozit, el zicea clienților prețul aproximativ
și cât el ar vrea să primească pentru munca lui. Aici putea să fie un târg,
și dacă toți se înțelegeau, clientul dădea 25% din prețul comandei. Iar
după se preciza termenul, plecări necesare la depozit pentru materiale și
așa mai departe. Se întâmpla că ajutătorii lui tata dădeau comanda la alți
clienți, oamenii achitau și unchiul meu avea nevoie de atenție ca să nu
fie înșelat, mai ales când a avut de a face cu romi. Unchiul Șmili Spivak
a imigrat în Israel în 1972. Fiind bătrân, el meștera lucruri din lemne
pentru arabi și evrei în orașul Akko. Noi l-am întâlnit pe unchiul Șmili în
Israel. Cu mândrie, el ne arăta atelierul său evreiesc cu toate instrumente
posibile. A lucrat până ultimele sale zile și a decedat în vârsta de 97 de
ani.
Duminica puteai să pleci la cinematograf, noi priveam filme cu sunete și
fără. Majoritatea filmelor erau în limbi străine, dar numai decât cu
subtitre în română. Toate instituții de stat precum judecătoare, primăria,
poșta nu lucrau duminica. În locușorul era spital, unde toți medicii erau
evrei, iar celălalt din personal medical erau moldovenii și românii.
În majoritatea cazurilor medicii erau chemați acasă, dar ei mai aveau
cabinetele lor unde puteau să-și primească pacienții. Nu pot să nu relev
că plata doctorilor și medicamentelor erau foarte scumpe, și nu fiecare
evreu sărac putea să-și permite așa ceva.
Am avut și o sală spațioasă ”Makabi”. Îmi amintesc echipamentul
sportiv de-acolo precum bară, inele și perete suedez. În sală jucau
diferite echipe sportive. Cea mai mare echipă cu flăcăi de 18-20 ani se
numea ca sala, ”Makabi”. Suporterii se strângeau în mase, și majoritatea
erau evrei. Noi, copiii, am privit toate meciurile gratuit.
În sala sportivă se mai organizau și concerte. Unul din acestea care a fost
în vara anului 1939 eu am memorizat foarte bine. La noi la Căușeni a
venit să cânte Sidi Tali, frumoasa Jina Zlata și Iacov Golman. Evreii au
plecat la concert frumos îmbrăcați, a fost ca o sărbătoare pentru oameni,
mulți au adus flori. Sidi Tali cânta în embraică, română, franceză și rusă.
Sidi Tali nu doar cânta, dar și mai recita opere în embraică și română.
Oamenii de diferite vârste se bucurau și se râdeau. Baritonul splendid lui
Iacov Golman se auzea afară, unde stăteau oamenii care nu au nimerit la
concert. În anii 50 la Cernăuți în Ucraina adeseori auzeam pe Sidi Tali
cântând. În cimitirul Cernăuților, unde e înmormântată aceasta
cântăreața stă un monument din marmura albă în care Sidi este
reprezentată întro rochie albă, iar mai jos sunt scrise poezii în idiș și
rusă.
Acum voi descrie cum la noi se petreceau nunțile evreiești. La nunți
veneau întregi familii, rude apropiate și chiar acelea îndepărtate. De
exemplu, în Căușeni erau 15-20 familii cu numele de Spivak, și toți erau
rude. De la 100 până la 200 oameni puteau veni la nuntă. Pentru
sărbători se pregateau cu 2-3 săptămâni înainte. Coceau torturi, baklava
și multe altele. De obicei nunțile se făceau în curți, uneori în case.
Oaspeții veneau bine îmbrăcați și muzicanții eleganți jucau lor tusch.
Toți oaspeții veneau cu cadouri și flori. Ceremonia de nuntă se începea
cu rebbe, când noi căsătiriții întrau sub Chuppah. Rebbe citea o
rugăciune, iar cei tineri umblau din jur. Apoi, rebbe a reprezentat pe
părinții mirilor.

Viața politică a locușorului nostru se începea pe când noi aveam alegeri.

Adunări de campanie electorală treceau activ. Acolo au participat mulți
lideri români, directorul școlii, reprezentanții judecătoriei, uneori
polițiștii. Majoritatea evreilor votau pentru liberali. Însă reprezentanții
democraților duceau agitație între evrei. La sfârșitul anului 1939 în
România vine la putere un partid profașist și progerman ”Kuza Voda”.
În legătură cu aceste evenimente din țară, și știind că germanii răfuiesc
pe evrei, în sinagogi se discutau acestea noutăți. Într-o zi de toamnă a
anului 1939, din partea satului Zaim a apărut o căruță cu cai cu bărbați în
cămeși cafenii ce aveau svastică pe ei. Mai întâi evreii n-au tras atenție
până fașiștii n-au început să spargă sticlele în magazinele evreiești.
Polițistii n-au fost alături. S-a început un tărăboi mare și după ce toți
evreii au venit la ajutor, fașiștii au fost alungați. Această provocație se
discuta peste tot și a fost decis de a organiza o grupa de autoapărare. În
ziua următoare oamenii în cămași cafenii au apărut din nou, dar când
aceșia au ajuns în centru, bărbații noștri au apărut pe cai și s-au luat la
bătaie cu fașiștii. Ei au fugit în câteva minute și după asta nu mai veneau
în locușorul nostru. Mi se pare că partidul fașist a fost schimbat când
Uniunea Sovietică a declarat Ultimatul României. Au apărut subunități,
iar lângă biserică a fost pus o mitralieră și o grupa de soldați. Mulți evrei
știau de la radio că administrația română ar trebui să leșe Basarabia și că
rușii vor veni curând. Românii plecau pe cai și mașini spre Reni Galați.
Au evacuat instituțiile, armata și românii bogați.
În descrierea mea m-am oprit pe perioada românească. Acum citiți, ce
s-a întâmplat cu Căușeni după ce Armata Roșie ne-a ”eliberat” de
stăpânirea românească.
După retragarea armatei române și administrației din Căușeni, o zi sau
doua nu era niciun organ local al puterii. Tinerii evrei ce susțineau pe
comuniști pregăteau sloganuri și flaguri ca să întâlnească pe armata
Roșie. Pe 28 iunie 1940 din partea gării și drumului din Bender apăru
primele coloane de soldați. Coloanele treceau încet, noi des ne urcam pe
mașini și dădeam soldaților apă rece din fântână și fructe.
În schimb ei ne dădeau niște monede pe care niciodată nu am văzut.
Peste câteva zile a fost organizat selsovet, ceea ce însemna stăpânirea
sovietica.
În timp de câteva zile evreii noștri din Căușeni au deschis magazine mari
și mici și totul a fost complet epuizat. A fost instalat prețul la o rublă 40
de lei, ceea ce se părea de a fi un adevărat jaf. De magazine se apropiau
mașinile militare ce cumpărau manufactura de orice culori și materiale.
Aveau ruble, iar produsele noastre costau copeici. După asta aproape toți
evreii din locușorul nostru au rămas fără serviciu.
Unul dintre primele decrete a selsovietului a fost închiderea sinagogilor
și înterzicerea rugăciunilor. Bunelul meu decedat se ruga cu uși și
ferestre închise. Nu mai aveam ce vindea și lipsa alimentelor se simtea
puternic. Era foamete. Când s-a deschis prima brutărie, pâinea era de
calitatea ceea, că nici nu puteai s-o iei în gură. Aproape toți evreii au
început să coacă pâinea sa.
O mare problemă pentru noi era limba rusă. Însă, am avut un noroc
mare, deoarece tatăl meu știa limba rusă, putea să scrie caligrafic și să
citească. Doar datorita lui, în timp de două luni m-am învățat să citesc și
să scriu în rusă. Mama mea decedată la fel vorbea rusa, și acasă noi
încercam sa vorbim în rusă în loc de idiș. Pe 1 septembrie 1940, când s-a
început școala, puteam să scriu și să citesc mai bine ca majoritatea
colegilor. Am plecat în clasa 5. Lecțiile au fost predate de profesorii ruși.
La școala ne era interesant. Totul era nou, și obiecte, și profesori. Mai
întâi aveam doar un profesor care ne preda, iar acum erau diferiți
profesori de limba rusă și literatură, matematică, geografie, botanică și
zoologie. În școală au apărut secții pentru copiii cu interese diferite.
Nouă ne plăcea. Se arănja viața sportivă. O clasă împotriva altei juca în
fotbal, volei, șaște și dame.
Tatăl meu ce era contabil repede și-a găsit un serviciu nou într-o
companie ce se numea ”Iaițe-ptițe-prom”. Au început să apară
organizații noi, în care întrau evreii. Însă, majoritatea până la urmă nu
și-au mai găsit serviciul. Personalul medical nu a fost organizat deodată,
și din această cauză unii oameni bolnavi și bătrâni au decedat.

Zilele de piață au rămas la fel, dar strângătorii de bir erau de două ori
mai mulți. La început soldații ne arătau filme, iar apoi noi am început să
le privim la cinematografe.
Noi, băeții, cu mare interes priveam filmele rusești. S-au deschis multe
librării, pe care noi adoram să vizităm. În vremea aceea au început să
lucreze noduri radio, au apărut primele radiouri în case.
A apărut electricitate, afară era mai luminos și noi am început să ne
plimbăm mai mult. Ar trebui să zic că această perioadă era scurtă, iar noi
fiind tineri ne gândeam că totul nou era interesant. Cu apariția radioului
la evrei evenimentele se discutau în public, mai ales în frizerii de stat,
unde nu lucra doar un frizer, ci mai mulți.
Îmi amintesc o dimineață strașnică înainte de război când evreii au aflat,
că toți bogați ai noștri au fost depărtați în Siberia. Între aceștia mai erau
și cunoscuții mei, proprietarii magazinului de manufactură, Kerțman și
Opacevski. După război, când l-am întâlnit pe Kerțman la Chișinău,
acesta mi-a povestit cum ofițerii din KGB au întrat în casa lui, i-au dat 4
ore ca el să se pregătească, iar după i-au luat în mașine închise și îi
duceau la căi ferate. Vagoanele erau pline cu mai mult de 50 persoane.
Al doilea partenerul lui de lucru, Opacevski, a decedat în drum spre
Siberia. Casele acestor oameni au fost luate, mobila era luată, căruți, cai
și alte lucruri din curți erau duse într-o direcție necunoscută. Majoritatea
evreilor plecau din Căușeni, mulți din aceștia în Bender sau Chișinău.
În toamna anului 1940 mama mea a decedat din cauza la o boală gravă.
Peste ceva timp, tata a început să se întâlnească cu ex proprietara a
magazinului, doamna Honna Kogan. Ea avea doi copii, precum și noi
aveam doi. Ei s-au căsătorit până la evenimente, pe care eu am descris
mai sus. În așa fel tatăl meu a salvat o familie de deportație în Siberia
îndepărtată.
În iarna și primăvara anului 1941 atmosfera era neliniștită. Se simțea
apropierea războiului. Iar când pe 22 iunie 1941 noi ne-am trezit
dimineața din cauza zgomotului avioanelor, toată lumea a înțeles, că s-a
început războiul. La început era mobilizare, toți băieții tineri au fost
îmbrăcați in uniformă militară și trimiși pe front. Pe acei care au luat la
începutul războiului eu nu am mai întâlnit niciodată.
Toți din trânșii au decedat în primele bătălii. Din cauza că noi nu aveam
obiecte, în noi nu împușcau sau aruncau boambe. Deobicei avioanele
zburau în direcția Bender-Tiraspol.
În iulie am început să ne pregătim de evacuare. Selsovet ne-a dat
documente și un cărucior cu doi cai, iar pe 15 iulie noi ne-am pornit spre
Bender. Mergeam pe partea drumului, deoarece Armata Roșie se
retrăgea și pe șosea întotdeauna mergeau mașinele și armata. Ziua
următoare noi am venit la Tiraspol. Orașul era distrus. Nemții bombeau
orașul zilnic de câteva ori, la orele 12 și 4. Noi stăteam într-un adăpost
antiaerian, care ne proteja doar de cioburi.
Descrierea greutăților timpului de război și privarea depărtărilor, cum
noi am fost deportați, cum locuiam în Kazahstan și Uzbekistan, aceasta
este o temă aparte. În 1943 din cauza foametei au decedat buneii mei.
Ambii au fost îngropați într-un cimitir al Kazahstanului îndepărtat.
Am rămas în viață orice s-ar întâmpla. Războiul s-a terminat, toți evreii
plecau în locuri natale înapoi. În septembrie anului 1945 noi deja eram la
Chișinău. Dar am decis să plecăm și să vedem, ce s-a întâmplat cu
Căușeni. Majoritatea caselor în care locuiau evreii au fost distruse. Dar
ruinele acestor case se păru a fi stranii. Am avut impresia că casele au
fost distruse de moldoveni și romi locali. Copacii minunați ce stăteau în
fața casei au fost tăiați până la pământ și se părea că au fost puși în sobă.
După război în Căușeni au venit înapoi zeci de familii evreiești, ce
locuiau aici mai înainte, dar după și ei au părăsit locuș, deoarece nu era
de lucru și ei nu puteau să se uite, ce s-a întâmplat cu Căușeniul. Mama
mea a fost înmormântată în Căușeni, și rar eu îi mai vizitam mormântul.
Dar peste ceva timp cimitirul evreiesc nu mai era. Pe pământurile celea
moldovenii au construit case cu două etaje din piatră.
În sfârșit, pot să zic că nu mai este niciun locușor evreiesc în Căușeni.
Nu mai sunt acolo locuitori evreii, nu se mai aud vorbele în limba
embraică, nu se mai dezbăteau la piață evreii, nimeni nu mai cântă
cântecile evreiești. Nu veți mai găsi locușoruli evreiești în Basarabia,
Ucraina sau Polonia.
Isaac (Izea) Spivak, februarie 2003, Seattle, statul Washington.