Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători.

Vol. I, Secţia Istorie. Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău

 

EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR LUI MARTIN LUTHER

ÎNTRE ANII 1517-1521
Drd. Sergiu DEMERJI
Institutul de Istorie, Stat şi Drept, AŞM

Evolution of Martin Luther’s Views during the Years 1517-1521

Among the greatest personalities of history, a special place is occupied by the personality of Martin
Luther, who through his actions challenged the Catholic Church initiating the Protestant Reformation in
Germany. The causes of Luther’s revolt against the Catholic Church included the sale of indulgences by
Dominican monks, as well as moral decadence of the Catholic Church.
In these circumstances, on 31 October 1517 Luther openly manifested his protest against the abuse
of indulgences announcing the Ninety-Five Theses written in Latin, which according to the academic
traditions of the time were to be discussed in public, thereby showing that he was ready to debate each
point of his theses with anyone. In those Ninety-Fine Theses, Luther condemned indulgences as a means of
redemption of sins, emphasising that “…those who preach indulgences are in error when they say that a
man is absolved and saved from every penalty by the Pope's indulgences, and the major part of the people
are deceived by that indiscriminate and high-sounding promise of relief from penalty.”
In the beginning, Luther did not present a clear form of the conceptions of the Reformation as he
was not sure what people’s reaction would be to his 95 theses. In order to be brought to account it was
necessary to prove that Luther was wrong; hence, in 1518 Cardinal Cajetan was sent to Augsburg to make
Luther obedient to the Church and also make him recant his 95 theses. However, Luther disobeyed stating
that the Pope had to listen to the Synod, whereas the Synod – to the Holy Scripture.
After this dispute, the problem of indulgences receded into the background – Luther had revealed his
ideas, which were against the Catholic Church, which in its turn accused him of heresy. In the second
dispute held at Leipzig in 1519 on papal primacy, Luther stated already that even the General Council was
not infallible, but only the Holy Scripture because only it guaranteed the revealed truth and that in the main
book of the Christian Church it was not written about indulgences as a means of remission of sins. The bull
“Exurge Domine” issued on 15 June 1520 by Pope Leo X condemned 41 theses of Luther’s writings
concerning the religious reform, and demanded that Luther retracted them within 60 days. When time had
expired, Luther burned his copy of the bull along with volumes of Canon law by the Elster Gate in
Wittenberg, by this showing that he was condemned to go on until the end.
Emperor Charles V (1519-1556), who wanted the reconciliation between Catholics and Lutherans,
called the Diet of Worms in 1521 where Martin Luther was to be heard and condemned for his views. At
the Diet of Worms, Luther defended himself with the Holy Bible in his hands by repeating: “Here I stand, I
can do no other. God help me. Amen.”
Hence, if initially Martin Luther stood up shyly to indulgences, afterwards he resorted to criticism of
the Catholic Church expressing the interest of the majority of the population in Germany.

De la începutul secolului al XVI-lea, în ţările din Europa are loc un proces general de
transformări social-economice, politice şi ideologice, de creştere a opoziţiei faţă de nobilimea
feudală şi Biserica catolică, care servea drept sprijin ideologic al întregii societăţi medievale.
Evenimentele, care au avut loc în Germania, la începutul secolului al XVI-lea, reprezint
evenimente destul de marcante pentru istoria Europei şi a creştinismului, întrucât succesiunea

60 
 
 Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători.
Vol. I, Secţia Istorie. Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău
 
lor a dus la înfăptuirea Reformei, în cadrul căreia mulţi locuitori ai Germaniei, Elveţiei,
Scandinaviei, Ţărilor de Jos şi a Marii Britanii s-au dezis de catolicism şi au devenit membri
ai Bisericii protestante independente.
Reforma fusese un proces prin care numeroşi creştini entuziaţi, incapabili să accepte
răspânditele abuzuri ale Bisericii catolice, s-au desprins pentru a-şi forma o religie proprie
purificată. Această schimbare a fost o răscruce importantă în istoria europeană deoarece a
provocat incertitudini spirituale în rândul unui număr mare de oameni şi dacă până la Reformă
exista doar o singură religie – catolicismul, acceptată unanim ca fiind corectă, atunci după
Reformă apar două seturi de credinţe care considerau că cel puţin una dintre ele este greşită.
Urmările Reformei religioase începute în Germania, la începutul secolului al XVI-lea, şi
răspândită ulterior în întreaga Europă, rămân a fi incontestabile, prin faptul că a marcat
pregătirea ideologică a genezei societăţii moderne; a slăbit substanţial poziţiile Bisericii catolice
şi protestantismul este şi astăzi una din cele mai răspândite confesiuni religioase ale lumii.
Ţinta criticii a fost Biserica catolică, aflată într-o degradare morală şi într-o stare de
amorţire. În condiţiile reformei, în care chestiunile de ordin economic se situau în prim plan, în
înfăptuirea ei erau cointeresaţi de la simplu ţăran, care-şi imagina în mod eronat că nu i se va cere
să plătescă zeciuială, până la prinţul care prevedea posibilitatea de a acapara pământurile Bisericii.
Iniţiator al Reformei în Germania a fost Martin Luther, ideile căruia au găsit un teren
social favorabil şi a ştiut să folosească situaţia creată pentru impunerea lor. Concepţiile lui
Luther referitor la Reformă, la modalitatea de adaptare a religiei la necesităţile societăţii
moderne, expuse iniţial în cele 95 de teze, iar apoi în lucrările din anii 1519-1522, au căpătat
răspândire atât în ţările din vestul cât şi din estul Europei.
Motivaţia erupţiei mişcării reformatoare în sânul Bisericii catolice a fost ocazionată de
conştiinţa religioasă şi de starea instituţiilor şi a practicilor sale. Spre sfârşitul Evului Mediu,
Biserica catolică obţinuse o putere enormă atât în plan politic, cât şi în plan cultural. Reuşise
să-i convingă pe principii creştini să participe la cruciade (1095-1272), să-i mobilizeze
împotriva ereziilor (cruciada împotriva albigenzilor 1202-1229) şi chiar inspirase reconqista
spaniola împotriva maurilor.
Aspiraţiile credincioşilor spre o religiozitate intimă, personală, simplă, conform învăţăturilor
Evangheliei şi ale primilor creştini întâmpinau rezistenţa Bisericii oficiale, incapabilă de a proceda
la reforme decise şi profunde care să conducă la o reînnoire a vieţii religioase.
Începutul Reformei în Germania s-a stabilit o dată cu afişarea celor 95 de teze de către
Martin Luther pe uşa bisericii din Wittenberg, care au fost rezultatul meditaţiilor acestuia
asupra mântuirii. Prilejul revoltei lui Luther împotriva Bisericii catolice l-a constituit vânzarea
indulgenţelor de către călugării dominicani, cât şi decadenţa morală a Bisericii catolice.
Între anii 1517 şi 1521, acţiunile lui Luther au zguduit temeliile Bisericii catolice şi
ameninţau conceptul medieval şi creştinătate. După 1521, exista posibilitatea reală ca biserica
unită să nu mai supraveţuiască. Acest pericol nu era rezultatul unor atacuri organizate. Pur şi
simplu lucrările s-au succedat până când singurul drum rămas posibil era schisma.
Evenimentele au controlat oamenii mai mult decât oamenii puteau controla evenimentele1.
Luther a folosit sărbătoarea Tuturor Sfinţilor pentru a afişa pe poarta capelei cele
„Nouăzeci şi cinci de teze” împotriva vânzării de indulgenţe. Pentru ca argumentele sale să
capete o largă publicitate, tezele erau scrise în latină şi erau – în principal – gândite să fie o
contribuţie la discuţia academică pe această temă. Afişarea lor pe uşa bisericii nu era ceva
deosebit, era un mod obişnuit de a face public un punct de vedere2. Pe pancarta afişată scria:
„Din dragoste de adevăr, din dorinţa de a-l face să triumfeze, tezele de mai jos vor fi discutate

                                                            
1
Ю.А. Голубкин, Эволюция представлении М. Лютера о светской власти и ее роль в Реформации (1517-
1525) // Ежегодник германской истории, 1978, Москва, 1979, р. 310.
2
Ion Rămureanu, Istoria bisericească universală, vol. II, Bucureşti, 1993, p. 243.

61
 
 Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători.
Vol. I, Secţia Istorie. Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău
 
la Wittenberg, sub preşidenţia Reverendului Preot Martin Luther, licenţiat în arte, doctor în
sfânta teologie şi lector ordinar al Universităţii. Cei care nu vor putea fi prezenţi la dezbaterea
orală sunt rugaţi să intervină în scris. În numele Domnului Nostru Iisus Hristos. Amin”3.
Cele 95 de teze – care vor fi repede tipărite, încă din 31 octombrie 1517, vor fi
expediate în copie Arhiepiscopului de Mainz, Albert de Branderburg, însoţite de o scrisoare
categorică. Nu era o declaraţie de război, ci un avertisment. O chemare severă la ordine în
numele lui Dumnezeu. Luther spera astfel să-l convingă pe Arhiepiscopul de Mainz să
renunţe la vânzarea indulgenţelor. Din scrisoare „Nu mă plâng atât de strigătul predicatorului
indulgenţelor pe care nu l-au auzit, dar regret semnificaţia greşită ataşată acestora de oameni,
bietele suflete crezând că, atunci când au achiziţionat asemenea scrisori şi-au asigurat
mântuirea şi deasemenea că în momentul în care banii zornăie în cutie, sufletele se eliberează
din Purgatoriu şi că toate păcatele vor fi iertate... şi, în sfârşit, că prin aceste indulgenţe care
au fost încredinţate grijii noastre, scumpe părinte, sunt conduse pe cărările morţii şi pentru ele
vi se va cere socoteală”4.
La afişarea celor 95 de teze, cel mai neliniştit s-a arătat arhiepiscopul Albert, deoarece
ele deveniseră o potenţială ameninţare a planurilor sale. El conta pe banii proveniţi din
vânzarea indulgenţelor pentru a-şi plăti datoriile pe care le făcuse pentru obţinerea de la Papă
a arhiepiscopiei. Albert se simţea ameninţat de Luther, ale cărui „Nouăzeci şi cinci de teze”
fuseseră traduse în Germania şi larg răspândite. Ele atinseseră coarda sensibilă a multora. Cei
care înţelegeau Teologia recunoşteau puterea atacului lui Luther asupra însăşi naturii
indulgenţelor, în timp ce majoritatea populaţiei şi-a reamintit resentimentele faţă de modul în
care sărmana Germanie era forţată, păcălită şi trasă pe sfoară pentru a plăti bani bisericii, din
care mare parte se îndreptau către un străin – Papa de la Roma5.
Germania era pregătită pentru lupta deschisă împotriva poziţiilor Bisericii. Apariţia
celor 95 de teze a dat un avânt mai sigur acestei lupte. Însă Luther nu este atât de radical în
această perioadă iniţială. Luther vorbeşte la început cu jumătate de voce, el nu vrea să
deterioreze relaţiile cu Papa6. Tezele lui Luther au fost susţinute de diferite pături sociale.
După spusele contemporanilor „ele în patru săptămâni au cutreierat toată lumea creştină, iar
discuţiile asupra lor puteau duce la un protest naţional în Germania”7.
În cele 95 de teze, Luther iniţial nu vorbeşte despre fărădelegile papei şi anturajul său, el
aproape că nu abordează aceste lucruri.
În tezele 1-4, Luther menţionează că „iertarea adevărată a păcatelor nu este un lucru
înfăptuit după cerinţele slujitorilor bisericii, ci un proces intern ce parcurge pe parcursul
întregii vieţi a creştinului şi dacă creştinul se roagă din suflet, atunci el este gata să primească
toate pedepsele cereşti”8. Astfel, pornind de la ideea că iertarea păcatelor e un proces intern el
nu punea la îndoială teza că omul e păcătos de la natură, ci doar modul de a se elibera, a se
„mântui” de ele. În aşa mod, în primele teze Luther este foarte atent şi moderat în aprecierea
relaţiilor dintre sine şi Biserică.
În tezele 5-7, Luther accentuează ideea sa de bază. El afirmă că „Biserica nu poate ierta
păcatele credinciosului. Papa are dreptul să-l ierte pe creştin numai în cazul încălcării de către
el a principiilor impuse de Biserică, nu însă şi a cerinţelor impuse de Dumnezeu”. Această
ideie punea doar începutul unei atitudini noi ale reformatorului faţă de rolul Bisericii în
societate pentru ca mai apoi să apară şi problema necesităţii bogăţiilor ei.

                                                            
3
Lucien Febvre, Martin Luther un destin, Paris, 1928, p. 294.
4
Pavel Cocârlă, Istoria medievală universală, Crestomaţie, vol. II, Chişinău, 2003, p. 294.
5
Т.М. Лившиц, Реформаторское движение в Чехии и Германии, Москва, 1974, p. 74.
6
В. Проскуряков, Томас Мюнцер, Москва, 1937, p. 30
7
Ibidem, p. 30.
8
Хрестоматия. История средних веков, том II, Mocква, 1938, p. 113.

62 
 
 Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători.
Vol. I, Secţia Istorie. Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău
 
În tezele 8-29, Luther pune problema iertării păcatelor pentru cei decedaţi şi respinge
dreptul papei în această problemă. „Papa de la Roma poate uşura suferinţele păcătoşilor
numai prin rugăciunile sale faţă de Dumnezeu. Dar nu ştie nimeni dacă ele vor fi auzite”9.
Această teză merită atenţie prin faptul că fără a pune la îndoială necesitatea existenţei
papalităţii ca instituţie, Luther în acelaşi timp, nu este încrezut de eficacitatea rugăciunilor lui.
Tezele 30-40, ne vorbesc „despre iertarea păcatelor pentru cei vii. Blestemul veşnic îi
aşteaptă pe cei care sunt încrezuţi că indulgenţele vor da o garanţie a iertării păcatelor”10.
Luther subliniază încă o dată, că fiecare creştin care se roagă va fi iertat. În aceste teze, Luther
este deschis împotriva indulgenţelor ca mijloc de mântuire. Din teza 39 putem desprinde uşor
o mărturisire, o confidenţă personală a lui Luther. „Este un lucru extraordinar de dificil, spune
el, chiar pentru teologii cei mai abili, să ridice în slăvi în acelaşi timp, în faţa oamenilor, graţia
divină obţinută prin indulgenţe şi necesitatea căinţei”.11 La teza 40, care urmează, adaugă:
„Adevărata căinţă caută să agreeze pedepsele; indulgenţele dimpotrivă le amână şi ne inspiră
aversiune faţă de ele”.12
Analizând tezele lui Luther, observăm demersurile intime ale lui, reflecţiile sale asupra
chestiunii puse brutal spiritului său şi mai mult, conştiinţei sale de predicator de conflictul
evident al unor teze incompatibile. Iată cum dezbaterea asupra indulgenţei se îmbină cu
concepţia sa despre adevărata religie. În acest caz, cât este de probabil că acest om, gata să
meargă până la capătul convingerilor sale, l-a aşteptat pe Fetyel şi predicile acestuia ca să
devină conştient de o asemenea antinomie.13
În tezele 41-51 Luther, se referă la ultima campanie de comercializare a indulgenţelor,
care erau „destinate” pentru construcţia basilicei Sfântul Petru. El spune că „adunarea acestor
bani nu este nici mai bun, nici mai rău o acţiune cinstită”14. Mai departe, acuzând vânzătorii
de indulgenţe, Luther spune „este un păcat să construieşti o biserică pe oase”15. În teza 51
Luther îşi exprimă încrederea că „papa este în stare dacă va trebui, şi aceasta este de datoria
lui, să vândă Catedrala Sfântul Petru pentru a împărţi banii celor ce au contribuit la
construcţia Catedralei”16.
Aceste grupe de teze reflectă deocamdată poziţia moderată a lui Luther pe care a avut-o
la început. Din ele desprindem ideea că papa, chipurile nu cunoştea abuzurile vânzătorilor de
indulgenţe. Iarăşi vedem că iniţial el nu ataca deschis papalitatea.
În tezele 53- 63, reformatorul lămureşte că „existenţa” bogăţiilor meritate „cereşti”, care
pot fi schimbate pe bogăţiile pământeşti, poate fi convenabil doar oamenilor bogaţi, şi în
detrimentul celor săraci.
În teza 58, Luther declară că „dacă există bogăţii meritate acumulate de Hristos şi sfinţi,
apoi ele ca şi Crucea, moartea şi iadul îi revin păcătosului nu din mila papei”17. Ideea despre
„bogăţiile meritate”, înaintată de Luther începe să-şi capete expresii şi forme noi ceva mai
târziu, când el avea să încerce a îndreptăţi din punct de vedere teologic bogăţiile principilor,
de partea cărora el avea să treacă.
În tezele 69-80, Luther spune că, „cunoaşterea particularităţilor dumnezeieşti şi a căilor de
iertare a păcatelor, pe care ni le redau vânzătorii de indulgenţe este o chestiune periculoasă pentru

                                                            
9
Ibidem, p. 113.
10
Ibidem, p. 114.
11
Cocârlă Pavel, op.cit., vol. II, p. 291.
12
Хрестоматия. История средних веков, том II, Mocква, 1938, p. 113.
13
Drimba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol II, Bucureşti, 1987, p. 320.
14
История средних веков, Москва, 1981, p. 110.
15
Ibidem, p. 110.
16
Хрестоматия. История средних веков, том II, Mocква, 1938, с. 114.
17
F. Funk Brentano, Luther, p. 185.

63
 
 Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători.
Vol. I, Secţia Istorie. Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău
 
credinţă”18. Marea îndrăzneală a documentului din 1517, de la Wittenberg, este teza 82: „Papa
este prea crud dacă, având într-adevăr puterea de a elibera toate sufletele din Purgatoriu, nu acordă
gratis sufletelor în suferinţă ceea ce dă pe bani sufletelor privelegiate...”19
Aşadar, concepţiile iniţiale ale lui Luther, reieşind din conţinutul celor 95 de teze, se pot
rezuma la următoarele trei idei de bază:
I. Mântuirea prin credinţă. Astfel una din teze suna: ,,Dacă un creştin se roagă, se
pocăieşte, atunci el capătă iertarea păcatelor şi fără indulgenţă”. După caracter Luther era
melancolic şi îndată după această teză scrie alta: ,,Dacă cineva a cumpărat indulgenţa să nu o
neglijeze, căci ea prezintă un dar de la Dumnezeu”.
II. Adevărata avere a bisericii este Sfânta Scriptură, ca măreţie dată de Dumnezeu.
Aceasta este ideea de bază, pentru că Luther este categoric împotriva averii materiale a bisericii.
III. Necesitatea de a reduce tainele bisericeşti. Pentru că preotul trebuie să ajute creştinii
să se mântuiască, dar nu să se ocupe de tranzacţii economice, pentru tălmăcire preotul trebuie
să fie remunerat20.
Deşi tezele sunt controversate ele au fost împărtăşite de majoritatea absolută a celor ce
le-au cunoscut. Luther nu s-a aşteptat la un astfel de răsunet. Scoţând un strigăt, nu ştii
niciodată ce ecouri va stârni. La 1 noiembrie 1517, nimeni nu s-a prezentat să se pronunţe
împotriva lui. În câteva zile, cele nouăzeci şi cinci de teze, reimprimate, traduse în germană,
copertate în toate mediile, îi aduceau călugărului, spre marea sa surpriză, ecoul unei voci ale
cărei putere şi accent l-au tulburat profund. Vocea unei Germanii neliniştite, agitată în surdină
de pasiuni abia stăpânite, şi care nu aştepta decât un semnal, nu au pentru a-şi releva public
dorinţele secrete21.
Un moment decisiv, în care, în partea din faţă a scenei, înaintea lui Martin Luther
înaintează un colaborator anonim dar a cărui participare va creşte fără încetare, ,,omul
german” din 1517, plin de energii contradictorii. El va fi acela care, brusc, va face să se nască
şi în acelaşi timp să eşueze opera originală, opera ieşită dintr-o dată, pe care un călugăr o
purta în el şi a cărei doar schiţă contrafăcută a semnat-o pentru istorie22.
Referindu-ne la concepţiile politice ale reformatorului german, putem spune că
ideologia lui Luther, ca orice ideologie nu putea să se limiteze la sfera moralităţii ci trebuia să
cuprindă o multitudine de aspecte între care cele politice ocupau un loc important, cu atât mai
mult cu cât Reforma se opunea şi se străduia să combată vechea ideologie feudală religia
catolică, iar aceasta în politica medievală deţinuse un loc predominant, papalitatea continuând
şi la începutul secolului al XVI-lea, să se bucure de influienţă în statele catolice23.
Biserica catolică în evul mediu se prezenta sub două forme: ca instituţie şi ca ideologie,
ambele făcând parte din ordinea socială feudală. Iată de ce Martin Luther atacând Biserica, a
trebuit, împotriva voinţei sale, să deschidă o luptă, nu numai social, ci şi politică. Martin Luther
a fost nu numai un inovator de moravuri, dar, ca umanist alături de alţi umanişti germani, el a
fost un gânditor politic, căutând răspunsul la marile probleme politice ale timpului său24.
Deşi curentul naţional s-a născut în Germania de nord îndependent de Reformă, cele
două manifestări au coincis atât de mult în timp şi s-au completat într-atâta una pe alta, încât
ele nu pot fi separate. Pentru Luther naţionalismul a constituit suportul laic ai Reformei sale
fără de care reformatul german ar fi avut, desigur, soarta lui J.Hus, dovadă încă odată că farsa

                                                            
18
Pavel Cocârlă, op.cit., vol. II, p. 292.
19
Lucien Febvre, op.cit., p. 181.
20
Keith Randell, Luther şi Reforma în Germania 1517-1555, Bucureşti, 2002, p. 53.
21
A. Гейсер, История Реформации, Москва, 1898, p. 44.
22
С. Лихачев, Европеиские реформаторы, Москва, 1953, p. 50.
23
Fl. Cazan, Concepţia politică a reformatorului german Martin Luther \\ Revista de istorie, nr. 5, 1977, p. 901.
24
О. Ф. Кудрявцев, Ренессанс, гуманизм и утопие, Москва, 1991, p. 189.

64 
 
 Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători.
Vol. I, Secţia Istorie. Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău
 
Reformei germane s-a datorat condiţiilor noi social-politice care s-au creat în Europa Centrală
în decursul unui secol ce se scursese de la Hus la Luther25.
În fine, doctrina în sine e lucrul cel mai puţin interesant din toată istoria lui Luther şi a
lutheratismului. Ceea ce a făcut din reformator o figură puternică este omul: Cât despre
doctrină ea este în miezul ei alcătuită din trei elemente:
1. Izvorul principal rămâne educaţia şi învăţătura catolică, care îl influienţează în tinereţe şi de
care rămâne pătruns.
2. Sentimentul de răzvrătire stârnit de scandalurile în slujbele bisericeşti, viaţa marilor
dregători ai Bisericii, comerţul cu indulgenţele, exploatarea pelerinajelor sfinte şi a icoanelor sfinte.
3. Gândirea şi simţirile ce izvorau din fiinţa lui nervoasă, simţitoare, exaltată,
nestăpânită, născută din neliniştele de care era chinuit în teamă de a nu supăra pe Dumnezeu,
de a nu-i trezi mânia prin greşeli care l-ar azvârli în iad, teama de diavol, pe care-l simţea
dându-i târcoale, frică şi groază împotriva cărora el căuta înfricoşat un refugiu.
Situaţia creată în Germania în urma afişării celor 95 de teze a nemulţumit în primul
rând pe episcopul Alberth, care a apelat imediat la Papă pentru a-l ajuta, cerând reducerea la
tăcere a lui Luther. Acţiunile realizate de reformator au provocat o tensionare totală a
lucrurilor. În Roma, care trăia într-o neprecizie şi somnolenţă teologică nemaiîntâlnită, ştirile
rapide şi alarmante care veneau de la Wittenberg şi Mainz, au provocat de îndată o mare
nelinişte în jurul lui Leon al X- lea.
Reacţia papei, Leon al X-lea (1513-1521), a fost promtă: a hotărât să trateze cazul lui
Luther prin intermediul structurilor ordinului de călugări augustini din care făcea parte acesta.
Acest conflict din anii de început al Reformei a dus la apariţia acuzaţiei absurde din partea
raţionaliştilor că Reforma a fost doar „o ceartă între călugări”26. Lui Luther i s-a poruncit să
dezbată problema în faţa membrilor ordinului său, în 1518 la Heidelberg, dar dezbaterea nu a
avut rezultate prea mari, cu excepţia faptului că a adus la mărirea cercului celor care acceptau
ideile lui Luther, prin care se număra şi Martin Bucer (1491-1551).
După afişarea tezelor, lui Luther i sa ordonat să vină la Roma, însă el a refuzat acest
ordin venit din partea curiei papale. El a putut să refuze pentru că Frederic cel Înţelept îl
susţinea, argumentând că procesul lui Luther trebuia să se desfăşoare pe pământ german. „A
îndeplini aceste cerinţe însemna a merge la moarte sigură”, accentuiază istoricul V.
Proscureakov.27 Frederic al II-lea a izbutit ca lui Luther să i se permită să se îndreptăţească în
faţa reprezentanţei papei de la Augsburg. Pentru a încerca să-l facă rezonabil, un reprezentant
al papei, Tomaso Cajetan, a fost trimis în Germania ca să-l citeze pe călugăr, să apară în faţa
sa, în Germania. Misiunea cardinalului Cajetan în Germania era nu de a discuta, ci de a-l face
pe Luther să-şi retracteze concepţiile sale reformatoare şi dacă el se va supune, i se va acorda
iertarea, iar dacă îşi va menţine poziţia, va fi reţinut pentru a fi adus la Roma, însă în caz că el
va fugi, va fi excomunicat, iar principii trebuiau să-l predea papei.
Când, Luther a fost convocat în faţa Dietei de la Augsburg, în 1518, Frederic a promis că-i
va acorda acestui curajos reformator sprijinul său. La Dietă, Luther l-a întâlnit pe cardinalul
Cajetan, care-i cerea să-şi retracteze vederile, dar Luther a refuzat să facă aceasta până nu va fi
convins de falsitatea concepţiilor sale prin Scriptură. Convocat deci în acestă Dietă, Luther a
rămas neclintit, iar convingerile nu-i permiteau să-şi schimbe opiniile, el argumenta că a
identificat greşeli în învăţăturile Bisericii. Era dispus să-şi abandoneze punctul de vedere numai
dacă i se arătau mărturii din Biblie, care să-i dovedească că greşeşte sau dacă era convins pe calea
„raţiunii solide”28. Poziţia Bisericii era, de asemenea, clară, ea susţinea că doar papa putea să

                                                            
25
Fl Cazan, Concepţia politică a reformatorului german Martin Luther \\ Revista de istorie, nr. 5,1977, p. 902.
26
Paul Gogeanu, Mari procese din istoria justiţiei, Bucureşti, 1989, p. 345.
27
В. Проскуряков, Томас Мюнцер, Москва, 1937, p. 35.
28
Keith Randell, Luther şi Reforma în Germania 1517-1555, Bucureşti, 2002, p. 307.

65
 
 Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători.
Vol. I, Secţia Istorie. Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău
 
interpreteze Biblia şi să decidă asupra învăţăturilor Bisericii. Datoria tuturor catolicilor era ca aceştia să
i se supună papei ca reprezentant a Lui Dumnezeu pe pământ, iar Biserica nu era deci, obligată să
convingă pe nimeni de nimic, iar Cajetan ca reprezentant al Papei, trebuia doar să insiste asupra
supunerii pe care trebuia să o îndeplinească fiecare credincios. De aici şi întrebarea adresată de Cajetan
lui Luther: „Credis, vel non Credis”29, aşadar, cele două părţi nu puteau ajunge la o înţelegere.
Referindu-se la această perioadă de evoluţie a disputelor sale, istoricul E. Soloviov,
spune: „dominicanii din Germania frecându-şi palmale declarau în gura mare că ei de acum
usucă lemne pentru rug”.30
Al doilea trimis oficial Karl Von Miltitz, mai bland, obţinu, la 5-6 ianuarie, făgăduiala
că Luther nu-şi va proclama vederile dacă şi oponenţii lui vor tăcea. După insuccesul misiunii
lui Cajetan, autorităţile papale şi-au dat seama că strategia lor era greşită şi nu se puteau apăra
în faţa acuzaţiilor lui Luther, lăsând astfel cale liberă acestuia în câştigarea unui număr
crescând de susţinători în Germania. Credibilitatea papei era atât de scăzută, încât apelul
tradiţional la obedienţă necondiţionată nu mai avea efect, de aceea s-a hotărât să se accepte
provocarea lui Luther în mod deschis31. O discuţie formală de tip academic a fost organizată
la Leipzig, în iulie 1519, unde doctorul Johhan Eck (1486-1534) a fost ales pentru a susţine
poziţia Bisericii; el era cunoscut în Germania drept cel mai priceput în astfel de discuţii. Eck
era un adversar convins al reformei, pregătindu-se către această dispută a emis 12 teze ale
sale. Eck categoric apără supremaţia papei, învinuindu-l pe Luther, cere excomunicarea lui, ca
fiind eretic. Luther, înţelegând că va trebui să discute cu un adversar puternic, toată iarna
anului 1519, s-a pregătit de această dispută. El se pregăteşte de disputa de la Leipzig, din
zilele de 27 iunie – 16 iulie 1519, asupra primatului papal, cu care a început să creadă că nici
consiliul nu este infailibil, ci numai Sfânta Scriptură garantează adevărul Divin (Sola
Scriptura); iar despre Epistola Sfântului Iacob, invocată de Eck, pentru necesitatea faptelor
bune, s-a exprimat că ea „este de paie”32.
Disputa a început la 27 iunie în prezenţa unui mare public. Timp de 18 zile, în faţa unui
juriu de academicieni, în prezenţa demnitarilor locali, au fost dezvăluite cele mai arzătoare
problemele. În primele zile, s-au dus discuţii dintre Eck şi Carolştat, părtaş al lui Luther, însă
aceste discuţii erau plictisitoare şi ascultătorii chiar reuşeau să adoarmă din această cauză.
Înviorarea în sală a început pe data de 4 iulie, când în discuţie a intrat Luther. Principala temă
a disputei dintre Eck şi Luther a fost problema despre caracterul divin al papei şi supremaţia
acestuia. Eck a reuşit să-l forţeze pe Luther să fie de acord că şi un conciliu general poate să
greşească, că el refuză să accepte deciziile papei şi că multe dintre ideile lui Hus sunt valabile.
În lipsa argumentelor de rigoare Eck l-a învinuit pe Luther ca fiind eretic, asemeni lui Jan
Hus33. Fără îndoială, reprezentantul papalităţii a câştigat competiţia, dar numai în termeni
tehnici. El a punctat în numeroase puncte ale dezbaterii, atrăgându-i în curse pe Luther şi pe
susţinătorii săi din Wittenberg şi forţându-i să aducă argumente ce nu puteau fi apărate. Dar
nu a convins pe nimeni de validitatea pledoarei pentru că era incapabil de logică pură sau să
depăşească ceea ce devenise o convingere absolută. Deşi Eck se purta ca un învingător
indiscutabil, observatorii neutri au putut observa că rezultatul era cu totul altul.
Luther a venit la Leipzig cu reputaţia de rebel şi a plecat sub bănuiala că ar fi un
revoluţionar, iar Eck era răspunzător pentru această schimbare. El l-a obligat pe Luther să
ajungă cu argumentele sale până la concluziile lor logice; ceea ce fusese o provocare pentru
papă în chestiuni de detaliu a devenit o contestare generală; fiecare credincios, care studia Biblia
sub îndrumarea Lui Dumnezeu putea descoperi adevărul despre Divinitate la fel ca şi capul
                                                            
29
Frantz Funck-Brentano, Luther, Paris, p. 307.
30
Э. Ю. Соловев, Непобежденый еретик: Мартин Лютер и его время, Москва, 1984, p. 93.
31
М. М. Смирин, Германия в эпоху Реформации и великой крестьянскои войны, Москва, 1978, p. 92.
32
Ion Rămureanu, Istoria bisericească universală, vol. II, Bucureşti, 1993, p. 149.
33
M. M. Шеинман, Папство, Москва, 1961, p. 119.

66 
 
 Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători.
Vol. I, Secţia Istorie. Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău
 
Bisericii. De la sugerarea faptului că papa îşi depăşeşte competenţele, s-a ajuns la a se susţine că
papa nu are nici un fel de putere. După disputa de la Leipzig, papa Leon al X-lea a considerat că
Luther era un extremist şi că toată forţa autorităţii Bisericii trebuia folosită contra lui34.
Ceea ce a amplificat conflictul dintre Luther şi papalitate mult dincolo de disputa teologică a
fost modul în care Luther a interpretat implicaţiile ideilor sale în direcţia conferită pe parcursul celor
trei ani dintre „Nouăzeci şi cinci de teze” şi bula „Exurge Domine”. Pe parcurs, el devenise total
evanghelic, în sensul că accepta ca singura autoritate în probleme de credinţă sau practică religioasă
– Biblia. Aceasta l-a condus la respingerea pretenţiilor papei că ar fi desemnat de la Dumnezeu drept
viceregele Lui pe pământ căruia îi fuseseră încredinţate cheile Raiului şi ale Iadului – lucruri pentru
care nu se putea găsi nici o justificare în Scriptură. În ochii lui Luther întreaga structură a Bisericii
devenea fără valoare deoarece era în întregime bazată pe premisele de mai sus. Rezulta că nici papa,
nici orice altă autoritate din această structură nu avea dreptul să judece ideile lui. Pentru acest motiv,
atunci când bula „Exurge Domine” a fost arsă în public, a fost dată flăcărilor şi cartea „Legea
canonică” – în care erau definite puterile legale şi practice ale Bisericii. Luther respingea orice
autoritate, care nu se putea justifica prin interpretarea făcută de el Bibliei35.
În urma afişării de către Luther a celor 95 de teze, relaţile dintre el şi curia papală s-au
înrăutăţit considerabil, deşi iniţial reformatorul nu intenţiona asta. Odată cu tensionarea relaţiilor
mişcarea de reformă capătă o tot mai largă amploare, în pofida numeroaselor încercări de a-l
compromite pe Luther. Această etapă de activitate a lui Martin Luther în cadrul Reformei se
încheie cu convocarea lui de către Carol Quintul în faţa Dietei de la Worms.
Papa Leon X a văzut în împărat persoana cea mai potrivită pentru judecata lui Luther,
având în vedere că opinia publică din Germania n-ar fi acceptat un verdict venit din
străinătate. Leon în special spera să obţină sprijinul moral şi material al împăratului nou ales,
Carol al V-lea care, deşi tânăr şi neexperimentat, era un catolic fervent şi care îşi lua foarte în
serios responsabilitatea de a susţine interesele Bisericii de la Roma.
Carol devenise împărat în 1519, pe când era încă un adolescent. El era deja rege al
Spaniei în 1516 şi conducător al provinciilor Burgunde, inclusiv Ţările de Jos, iar potenţial
era cel mai puternic monarh european după Carol cel Mare.
La 6 martie 1521, Luther primi citarea lui Carol Quintul de a apărea înaintea Dietei de la
Worms, el avea cu sine un permis de liberă trecere semnat de către monarh pentru „onorabilul,
dragul şi devotatul”36 său Martin Luther şi care i-a fost înmânată acestuia pe 26 martie, în
Vinerea Mare de către heraldul imperiului, Gaspard Sturm. Pe 2 aprilie, într-o trăsură care o
urma pe a lui Sturm şi în care se aflau patru persoane, una fiind un frate Augustin, după regula
monastică, Martin Luther pornea spre oraşul imperial.
Dieta însăşi avea multe învinuiri contra politicii papale. Ducele George de Saxa, care era
duşmănos Reformei, spunea că nu se mai putea îngădui în Germania stoarcerea câştigurilor şi
veniturilor bisericeşti de către Curtea de la Roma, nici negoţul cu indulgenţe, nici amestecul
neîncetat al Curiei în chestiunile care priveau clerul german.37
În Dieta de la Worms, Luther se apără cu Biblia în mână, repetând: ,,Acestea sunt părerile
mele şi altfel nu pot; Dumnezeu să-mi ajute!”.
În aşa mod dacă iniţial Martin Luther a ieşit timid împotriva indulgenţelor, apoi între anii
1517-1521, susţinut de elementele burgheze şi o parte a principilor, concepţiile sale au evoluat
substanţial: el a trecut la critica aspră a Bisericii catolice, exprimând interesul păturilor largi ale
populaţiei din Germania.
© Sergiu DEMERJI, 2011.
                                                            
34
Lucien Febvre, op. cit., p. 190.
35
Earle E. Cairns, Creştinismul de.a lungul secolelor: O istorie a Bisericii Creştine, Chişinău, 1992, p. 80.
36
Frantz Funck-Brentano, op.cit., p.320.
37
Stewart Mac Donald, Carol Quintul: Suveran, dinast şi apărător al credinţei 1500-1558, Bucureşti, 1998,
p.78.

67