Jude Deveraux-

Cantecul de catifea
CAPITOLUL 1
Micul cătun Moreton era înconjurat de un zid înalt de piatră,care,în lumina
dimineţii,arunca o umbră alungită peste casele înghesuite pe care le
împrejmuia.
Uliţe bătătorite legau clădirile între ele,pornind ca nişte raze din centrul
satului,
unde se aflau biserica şi judecătoria vopsită în alb.Acum,în lumina slabă a
dimineţii,câțiva câini se întindeau leneşi,femei cu ochii somnoroşi mergeau
agale spre fântâna din mijlocul satului,iar patru bărbaţi cu topoare pe umăr
aşteptau ca paznicii să deschidă porţile mari de stejar din zidul de piatră.
În interiorul unei case simple,cu două etaje,zugrăvită în alb,Alyxandria
Blackett
pândea încordată scârțâitul porţilor.Auzindu-l,îşi luă repede pantofii moi din
piele şi porni în vârful picioarelor spre scările care,din păcate,se aflau chiar
în
faţa dormitorului tatălui ei.Se trezise cu mult înainte de răsăritul soarelui şi
se
îmbrăcase cu o rochie simplă,din lână aspră.Astăzi însă nu îşi mai privise
trupul
firav cu dezgust.Toată viaţa ei aşteptase să crească,să se înalţe puţin şi,mai
ales,să se mai împlinească.Dar la vârsta de douăzeci de ani ştia deja că nu va
avea niciodată forme pline şi rotunde de femeie.Cel puţin,se gândi ea
oftând,nu
avea nevoie de corset.Intrând în camera tatălui ei,îi aruncă o privire grăbită,
asigurându-se că dormea încă; îşi ridică poalele rochiei de lână şi coborî
scara,
ocolind cele patru trepte care ştia ea că scârțâiau îngrozitor.
Odată ajunsă jos,nu îndrăzni să deschidă oblonul.Zgomotul l-ar fi putut trezi
pe
tatăl ei,care,mai alea acum,avea mare nevoie de odihnă.Trecând pe lângă
masa
acoperită cu nişte hârtii,cerneală şi testamentul pe jumătate terminat pe care
îl
scria tatăl ei,se îndreptă spre peretele din fundul camerei,privind cu drag la
cele
două instrumente muzicale atârnate într-un cui.Când se gândi la muzica
ei,toate
gândurile de autocompătimire pentru felul în care o crease Dumnezeu
dispărură
ca prin farmec.Deja în mintea ei prindea contur o melodie nouă,duioasă,cu
un
ritm legănat.Era evident un cântec de dragoste.
-Nu te poţi hotărî? se auzi vocea tatălui ei.Îl zări acolo,la picioarele scărilor.
Alergă spre el,îl luă de mijloc şi îl ajută să se aşeze la masă.În ciuda
întunericului din cameră,îi putea vedea cearcănele albastre din jurul ochilor.
-Trebuia să mai stai în pat.Ai destul timp la dispoziţie,chiar şi fără să te scoli
cu
noaptea în cap.Prinzând-o de mână,tatăl le zâmbi ochilor frumoşi ai fiicei
sale.
Ştia foarte bine cam ce gândea ea despre faţa-i de spiriduş,cu ochi violeţi,cu
nasul mic şi cârn şi gura frumos conturată-o tot auzise plângându-se de
propria-i
înfăţişare,dar cu toate acestea,o iubea nespus de mult.
-Hai,spuse el,împingând-o uşor,du-te,alege-ţi un instrument şi pleacă înainte
să
vină cineva care să-ţi ceară un cântec pentru vreo iubită.
-Poate că în dimineaţa asta ar trebui să stau cu tine,şopti ea,cu o expresie ce
îi
trăda îngrijorarea,în ultimul an,avusese în trei rânduri dureri cumplite de
inimă.
-Alyx! o ameninţă el,nu fi neascultătoare,ia-ţi lucrurile şi pleacă!
-Prea bine,stăpâne,spuse ea zâmbind.Cu o mişcare grăbită,luă citera din cui,
lăsând psalterionul la locul lui.Apoi,întorcându-se,îl privi din nou:
Eşti sigur că n-ai nevoie de mine? Nu trebuie neapărat să plec în dimineaţa
asta.
Părând a nu lua în seamă cele spuse de ea,tatăl îi dădu caseta cu ustensilele
de
scris,în care se aflau un pupitru muzical,un toc,cerneală şi hârtie.
-Mai bine să te ştiu compunând muzică,decât să stai acasă şi să vezi de un
bătrân bolnav,o avertiză el.Vino aici,lângă mine! Şi,cu un gest
familiar,începu
să-i împletească părul într-o coadă groasă.Avea părul lung,des şi foarte
drept,de
o culoare care până şi tatălui ei i se părea deosebit de ciudată.Era ca şi cum
un
copil ar fi aruncat de-a valma toate culorile posibile de păr pe capul tinerei
femei.Erau şuviţe aurii,de un galben strălucitor,roşcate,cu reflexe
arămii,castanii
şi-Alyx ar fi putut să jure-chiar cenuşii.După ce bătrânul îi împleti coada,fata
îşi
puse pelerina pe umeri,legându-şi gluga sub bărbie.
-Nu te înfofoli atât de tare,pentru că,mai târziu,o să-ţi fie cald,îi spuse
bătrânul
pe un ton voit sever,întorcând-o cu faţa spre el.Acum du-te şi,când te întorci,
vreau să aud ceva frumos.
-Am să mă străduiesc,îl asigură ea râzând,după care ieşi din casă,închizând
uşa
în urma ei.Din dreptul casei lor,situată chiar în capătul zidului ce împrejmuia
cătunul,în partea opusă porţilor mari,Alyx putea vedea aproape tot şi pe
oamenii
care începuseră să forfotească,pregătindu-se pentru o nouă zi.Între casa lor şi
aleea care mergea de-a lungul zidului nu erau decât câțiva metri.Case din
lemn
şi piatră,case din cărămidă,cu stucaturi,se înşirau una lângă alta,de la cea mai
mare,a primarului,şi până la cele mai mici ale meşteşugarilor şi ale
avocaţilor,
aşa cum era tatăl ei.O adiere de vânt făcu să zăngăne firmele prăvăliilor.
-Bună dimineaţa,îi spuse lui Alyx o femeie ce mătura pietrişul din faţa casei.
Pregăteşti azi ceva pentru biserică? Aruncându-şi citera pe umăr,ea îi făcu
vecinei un semn cu mâna.
-Da...şi nu.Totul! Apoi râse,grăbindu-se spre poartă.Se opri însă brusc,cât pe
ce
să dea peste o căruţă.Dintr-o singură privire,îşi dădu seama că John Thorpe
încercase,în mod vădit,să o răstoarne.
-Hei,micuţă Alyx,n-ai un cuvânt bun şi pentru mine? scrâșni el,în timp ce
fata se
dădea la o parte din calea lui.
-Alyx,strigă o voce din spatele căruţei.Doamna Burbage deşerta oalele de
noapte
într-unui din butoaiele din căruţă.Poţi intra şi la noi o clipă? Una din fetele
mele
are nevoie de ajutorul tău.E atât de îndurerată,mititica,şi m-am gândit că un
nou
cântec de dragoste i-ar face bine.
-Hei,şi mie mi-ar face bine,râse John din căruţă.Am şi eu nevoie de un
cântec de
dragoste,zise el ostentativ,frecându-şi locul unde,cu două seri în urmă,Alyx
îi
dăduse un pumn când el încercase să o sărute.
-Pentru tine,John,îi spuse ea pe un ton batjocoritor,voi scrie un cântec la fel
de
dulce ca şi „mierea” din butoaiele tale.Râsul bărbatului acoperi aproape
răspunsul pe care Alyx i-l dădu doamnei Burbage,că avea să treacă pe la ea
după
liturghia de seară.Fata alergă gâfâind spre poartă.Peste câteva clipe,poarta
avea
să se închidă,iar ea va rămâne prizoniera acestui zid de piatră şi nu-şi va mai
putea compune muzica,stând afară,singură,în libertate.
-Ai întârziat,Alyx,îi spuse paznicul,şi nu uita de cântecul ăla frumos pentru
copilul meu bolnav,strigă el după ea,în vreme ce Alyx alerga deja spre
livezile
de dincolo de zid.Ajunse în sfârşit la copacul ei preferat,un măr nu prea
înalt,
şi,cu un zâmbet fericit,deschise pupitrul şi se pregăti să pună pe note
melodia pe
care o fredona în minte.Stând jos,rezemată de trunchiul copacului,îşi luă
citera
în poală şi începu să exerseze melodia ce o obseda încă de
dimineaţă.Absorbită
cu totul de muzică şi de versuri şi preocupată să pună cântecul pe note,nici
nu-şi
dădu seama de timpul care trecuse.Când se opri să se mai odihnească,avea
umerii înţepeniţi şi o dureau degetele.Dar scrisese două cântece şi începuse
şi un
psalm pentru biserică.
Întinzându-se mulţumită,îşi puse citera alături,se ridică în picioare şi,cu o
mână
pe o creangă joasă şi desfrunzită a mărului,privi în depărtare,peste câmpul
semănat,spre păşunile îngrădite ale contelui.
Nu! Nu se va mai gândi la contele care alungase atât de mulţi fermieri de pe
pământurile lor mărindu-le arenda,apoi îngrădind întreaga suprafaţă şi
transformând-o în păşune pentru oile lui.Gândeşte-te la ceva plăcut,îşi
porunci
ea,întorcând privirea în altă parte.Şi,fireşte,ce altceva putea fi mai frumos în
viaţă în afară de muzică? încă de pe când era copil,îi treceau prin minte tot
felul
de melodii.În timp ce preotul rostea,cu glas monoton,o rugăciune în limba
latină,ea compunea în minte un cântec pentru corul de băieţi.La sărbătoarea
secerişului,hoinărise de una singură,preocupată de melodiile pe care numai
ea le
putea auzi.Tatăl ei,văduv de câțiva ani,înnebunise aproape,căutându-şi peste
tot
copilul pierdut.
Într-o zi,pe când avea zece ani,s-a dus la fântână să scoată apă.Un trubadur
aflat
în trecere prin oraş stătea pe o bancă,alături de o femeie tânără,iar lângă
fântână,
nepăzită,se afla lăuta lui.Alyx nu mai pusese niciodată mâna pe un
instrument
muzical,dar auzise şi văzuse destule,încât să ştie cum se cântă din lăută.În
câteva
minute,reuşi să redea una din sutele de melodii pe care le fredona în gând.
Era deja la al patrulea cântec când îşi dădu seama că trubadurul se afla lângă
ea,uitând până şi de tânăra căreia îi şoptise vorbe dulci.Şi,fără să rostească
vreun
cuvânt,ci doar limbajul muzicii,el îi arătase cum să ţină degetele pe coarde.
Durerea provocată de coardele ce-i tăiau degetele mici şi plăpânde aproape
că
nici nu conta,în comparaţie cu imensa bucurie a muzicii.
Trei ore mai târziu,atunci când tatăl ei,cu un aer resemnat,porni să o caute,o
găsi
înconjurată de jumătate dintre locuitorii oraşului,toţi şoptind că era o
adevărată
minune.Preotul,sesizându-i talentul înnăscut,o duse la biserică şi o aşeză în
faţa
icoanelor.După câteva minute de gândire,Alyx începu să cânte,la început
mai
prost,un magnificat,un imn de slavă înălţat bisericii şi lui Dumnezeu,şoptind
versurile şi acompaniindu-se la lăută.
Tatăl ei răsuflă uşurat la gândul că,de fapt,Alyx nu era o aiurită; mintea ei
era
însă,uneori,atât de plină de muzică,încât nici nu mai răspundea la
întrebări.După
această zi memorabilă,preotul începu să se ocupe de pregătirea fetei,spunând
că
darul ei era de la Dumnezeu şi că el,ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ,va
avea grijă de ea.Nu a fost nevoie să adauge că tatăl ei,ca avocat,era departe
de
evlavia lui Dumnezeu şi,cu cât o influenţa mai puţin,cu atât era mai bine.
Au urmat patru ani de pregătire temeinică,timp în care preotul a reuşit să o
înveţe pe Alyx să cânte la aproape toate instrumentele,la cele cu clape,la
corn,la
cele de coarde-cu sau fără arcuş-la tobe,clopote şi chiar la marea orgă
tubulară
pe care preotul o cumpărase cu contribuţia enoriaşilor,pentru Domnul (şi
pentru
el şi Alyx,şopteau unii).
Când preotul fu sigur că fata ştia să cânte foarte bine,trimise după un călugăr
franciscan,care o învăţă cum să compună muzica,să pună totul pe note,
cântecele,baladele,imnurile religioase,litaniile.
Pentru că Alyx nu făcea decât să cânte la diverse instrumente şi să compună
melodii,de-abia când împlini cincisprezece ani,oamenii îşi dădură seama câ
fata
putea să cânte şi din gură.Călugărul,care era pe punctul de a se întoarce la
mănăstirea lui,pentru că Alyx învăţase tot ce ştiuse el să-i arate,intră într-o
zi,
dis-de-dimineaţă,în biserică şi auzi,venind parcă din toate părţile,o voce atât
de
puternică,încât îi tremurară până şi nasturii sutanei.Când îşi dădu seama că
acel
sunet divin era de fapt un psalm cântat de micuţa lui elevă,călugărul căzu în
genunchi,mulţumindu-i lui Dumnezeu că îi scosese în cale un asemenea
copil
binecuvântat.
Când Alyx îl văzu pe bătrânul călugăr în genunchi,cu o cruce în mână şi cu
ochii
în lacrimi,se opri din cântat şi alergă spre el,de teamă ca nu cumva să i se fi
făcut rău sau,şi mai grav,să-l fi jignit cu cântecul ei,care se auzea într-adevăr
foarte tare.La scurt timp după această întâmplare,vocea şi talentul ei fiind
din ce
în ce mai preţuite,fata începu să alcătuiască mici grupuri corale,din care
făceau
parte aproape toţi locuitorii oraşului.
Când Alyx împlini douăzeci de ani,îşi dădu seama,dezamăgită,că în zadar
sperase să mai crească,să se mai împlinească şi ea cât de cât.Rămăsese mică
şi
dreaptă ca o scândură şi,în timp ce alte fete de vârsta ei se măritau şi aveau
copii,ea trebuia să se mulţumească să compună cântece de leagăn.Dar,la
urma
urmelor,ce drept avea să fie nemulţumită,se întreba tot ea,sprijinindu-se de
trunchiul mărului.Faptul că tinerii o tratau cu mult respect-cu excepţia lui
John
Thorpe,care,adesea,mirosea a ceea ce căra în butoaie-nu era în nici un caz un
motiv de nemulţumire sau de supărare.Când împlinise şaisprezece ani şi
avea
vârsta măritişului-nu era bătrână ca acum-patru bărbaţi o ceruseră de
nevastă,
însă preotul îi spusese că muzica ei era un dar de la Dumnezeu şi că ea,
Alyx,avea cu totul altă menire decât să satisfacă poftele trupeşti ale unui
bărbat.Drept pentru care nu îi permisese să se mărite.Cu timpul,Alyx se
resemna
cu acest gând,dar,pe măsură ce îmbătrânea,se simţea din ce în ce mai
singură.
Iubea muzica-mai ales cea pe care o compusese pentru biserică-dar
uneori...Aşa
se întâmplase cu doi ani în urmă,vara,când,după ce băuse patru pahare de vin
tare la nunta fiicei primarului,îşi luase citera,se urcase pe masă şi cântase o
melodie foarte deocheată,pe care o compunea pe măsură ce o
interpreta.Fireşte
că preotul ar fi oprit-o,dar de vreme ce el băuse mai mult vin decât toţi
ceilalţi
meseni şi se tăvălea de râs,tlnându-se cu mâinile de burtă,auzind cântecelul
cam
fără perdea,n-avu cine să o oprească.În seara aceea de neuitat,Alyx se
simţise
alături de toţi locuitorii cătunului,oameni pe care îi cunoştea de o viaţă; nu
mai
era un simplu obiect,pus acolo din dispoziţia preotului,ca de exemplu o
bucată
din craniul'Sfântului Petru,ce inspira veneraţie,dar pe care nimeni nu avea
voie
să o atingă.Acum,aşa cum făcea întotdeauna,se concentra asupra
muzicii,rămasă
singura ei mângâiere.Trăgând aer în piept şi dozându-şi respiraţia aşa cum
fusese învăţată,începu să cânte o baladă despre singurătatea vieţii unei tinere
femei,aflată în căutarea unei iubiri adevărate.
-Sunt aici,micuţă pasăre cântătoare,se auzi o voce de bărbat în spatele ei.
Concentrată asupra cântecului ei-şi,mai ales,pentru că avea o voce
puternică,ce
acoperise acel sunet-Alyx nu îi văzuse pe tinerii care se apropiau călare.Erau
trei,toţi înalţi,puternici şi sănătoşi,aşa cum numai nişte nobili puteau fi;
aveau
feţele îmbujorate şi privirile tulburi,urmare a ceea ce fata bănui că fusese o
noapte de chef.Hainele lor,din catifea fină şi căptuşite cu blană,pe care
sclipea
din loc în loc câte o nestemată,erau ceva ce Alyx nu văzuse decât în altarul
bisericii.Îi privea uimită şi nici nu se mişcă atunci când bărbatul cel blond
descăleca.
-Hei,iobago,i se adresă el,iar Alyx îi simţi respiraţia urât mirositoare,chiar
nu-ţi
cunoşti propriul stăpân? Dă-mi voie să mă prezint.Pagnell,viitor conte de
Waldenham.Numele acesta o făcu să tresară,dezgustată.Marea,lacoma şi
urâcioasa familie Waldenham le lua ţăranilor până şi ultimul bănuţ.Iar când
nu
mai aveau bani,aceştia erau alungaţi de pe pământurile lor,lăsaţi să moară
cutreierând prin ţară şi cerşind o bucată de pâine.Alyx voia tocmai să
deschidă
gura pentru a-i spune acelui tânăr respingător ceea ce credea despre el,când
acesta o înşfăcă,iar gura lui hidoasă o acoperi pe a ei,aproape sufocând-o.
-Târfă,şuieră el în momentul în care Alyx îl muşcă de limbă.Las' că te învăţ
eu
cine e stăpânul aici.Cu o mişcare bruscă,îi smulse pelerina,sfâșiindu-i rochia
şi
descoperindu-i umărul mic şi vulnerabil şi pieptul plat.
-Aruncăm înapoi peştele ăsta mic şi sfrijit? le strigă el peste umăr celorlalţi
doi,care tocmai descălecau.Referirea la lipsa unor forme,care să o facă şi pe
ea
cât de cât atrăgătoare,transformă spaima lui Alyx în mânie.Deşi,prin
naştere,îi
era inferioară acestui om,totuşi,graţie talentului ei,nimeni nu o mai trata ca
pe o
persoană de rang inferior.Cu o mişcare neaşteptată,Alyx îşi ridică rochia şi îl
lovi cu piciorul pe Pagnell exact între picioare.Lovise cu sete,cu ura...În
clipa
următoare,se dezlăntui iadul pe pflmânt.Pagnell se încovoie de durere,în
timp ce
prietenii lui încercau disperaţi să audă ce le spunea,fiind încă mult prea
beţi,să-şi
dea seama ce se întâmpla cu adevărat.Alyx începu să alerge,neştiind sigur
încotro mergea,sau în ce direcţie.Plamânii antrenaţi timp de ani de zile prin
exerciţii de respiraţie o ajutau să fugă fără să obosească.Alergă peste
câmpurile
goale,împiedicându-se de două ori din cauza rochiei lungi.
În dreptul celui de-al doilea gard-ura ţarcurile pentru oi-se opri,se rezemă de
un
stâlp,în vreme ce lacrimi amare îi şiroiau pe obraji.Dar,chiar şi printre
lacrimi,îi
putea vedea pe cei trei călăreţi cercetând zona în căutarea ei.
-Pe aici! se auzi o voce din stânga ei.Pe aici! Ridicându-şi privirea,zări un
bărbat
mai în vârstă,calare,îmbrăcat în haine la fel de scumpe şi de fine ca şi ale lui
Pagnell.Cu o privire de animal hăituit,începu din nou să alerge,speriată de
acest
nou urmăritor.Încetul cu încetul,acesta o ajunse din urmă,mergând cu calul la
pas,în urma ei.
-Băieţii nu vor să-ţi facă nici un rău,îi spuse el.Sunt doar bine dispuşi şi au
băut
ceva mai mult noaptea trecută.Dacă vii cu mine,am să te ascund undeva,să te
scap de ei.Alyx nu ştia dacă să aibă încredere în acel om.Dacă avea să o dea
pe
mâna celor trei tineri nobili,beţi şi desfrânaţi?
-Vino,fetiţo! îi spuse el.Nu vreau să ţi se întâmple ceva rău.
Fără să mai stea pe gânduri,Alyx apucă mâna ce i se întindea.Bărbatul o
ridică
uşor,ca pe un fulg,o aşeză în şa,în faţa lui,şi o porni în galop,îndreptându-se
spre
liziera pădurii.
-Pădurea regelui,se miră Alyx,ţinându-se bine în şa.Oamenii de rând nu
aveau
voie să intre în pădurea regelui.Alyx văzuse o mulţime de oameni spânzuraţi
pentru că îndrăzniseră să prindă iepuri în pădurea regelui.
-De data asta mă îndoiesc că Henry va avea ceva împotrivă,spuse bărbatul.
Odată intraţi în pădure,el o ajută să coboare din şa.
-Acum du-te şi ascunde-te.Şi nu te arăta până ce soarele nu e sus pe
cer.Aşteaptă
până o să vezi și alţi şerbi ducându-se la treburile lor şi atunci să te întorci şi
tu
la zidurile tale.Tresărind când îl auzi numind-o pe ea,femeie liberă,şerb,
încuviinţă şi fugi în pădure.
Amiaza veni cu greu şi în timp ce stătea la pândă în pădurea întunecoasă şi
rece,cu rochia sfâșiată şi fără pelerină,îşi imagina îngrozită ce s-ar fi putut
întâmpla dacă ar fi căzut în mâinile nobililor.Probabil că anii petrecuţi alături
de
preot şi de călugăr o făcuseră să creadă că nobilii nu aveau nici un drept nn
se
folosească de oamenii din sat după bunul lor plac.Ea avea dreptul la linişte şi
la
fericire,avea dreptul să stea sub un copac şi să cânte,iar Dumnezeu nu
dăduse
nimănui puterea de a le răpi colorlalţi acest drept.
După numai o oră,din cauza supărării,nu mai simțea parcă nici frigul.
Ştia,fireşte,că mânia i se trăgea,în parte,şi de la o întâmplare petrecută cu un
an
în urmă,vara.Preotul aranjase ca Alyx şi corul de băieţi să cânte în capela
contelui,tatăl lui Pagnell.Săptămâni în şir au muncit,Alyx încercând tot
timpul
să-şi desăvârşească muzica şi repetând pâna la epuizare.Când,în cele din
urmă,
cântară,contele,un grăsan bolnav de gută,spuse cu voce ture că lui îi plăceau
femeile mai plinuţe,iar preotul să o aducă înapoi pe Alyx doar atunci când ea
l-ar fi putut „distra” undeva,în afara bisericii.Şi plecă înainte ca slujba să se
termine.Când soarele ajunse chiar deasupra capului,Alyx se târî până la
marginea pădurii şi rămase multă vreme acolo,cercetând cu privirea întreaga
regiune şi încercând să vadă dacă nu era pe acolo cineva care să semene cu
un
nobil.Îşi croi drum până la mărul ei,care acum nu mai era al ei pentru că îi
amintea de prea multe întâmplări neplăcute.Şi tot acolo,avu un şoc
îngrozitor,
zărindu-şi citera zăcând în iarbă,făcută ţăndări,zdrobită,fireşte,de copitele
cailor.Lacrimi fierbinţi de mânie,de ură,de ciudă şi de neputinţă îi şiroiau pe
obraji.
-Cum au putut? strigă ea,îngenunchind şi adunând bucăţelele de lemn.Când
îşi
umplu poala însă înţelese că gestul era absolut inutil şi,cu toată
puterea,începu să
arunce cu bucăţile de lemn în pom.
Cu ochii uscaţi şi cu umerii drepţi,o porni spre oraşul ei,înconjurat de un zid
de
piatră,unde avea să se simtă în siguranţă.Reuşi să-şi înăbuşe mânia,dar de
uitat
n-avea să uite prea curând.
CAPITOLUL 2
În marea cameră a castelului,pereţii erau acoperiţi de tapiserii
strălucitoare,iar în
spaţiile rămase libere se aflau tot felul de arme.Mobila masivă era zgâriată
de
tăişul săbiilor şi al topoarelor.La masa cea mare stăteau trei tineri cu ochii
încercănaţi de prea puţin somn şi de prea multă băutură.
-Hai,că te-a dus de nas puştoaica,Pagnell,zise unul dintre tineri,umplându-şi
cupa cu vin şi udându-şi mânecile murdare.Te-a lovit şi apoi a dispărut ca o
nălucă.Doar ai auzit-o cântând.Nu era o voce omenească,ci una care te
ademeneşte şi când te duci spre ea...Se opri şi îşi lovi palma cu
pumnul,râzând
zgomotos.Pagnell împinse cu piciorul scaunul prietenului său,trântindu-l la
pământ cu scaun cu tot.
-E doar o fiinţă omenească şi atât,mormăi el,şi nu merită atenţia mea.
-Ochi frumoşi,spuse celălalt tânăr.Şi vocea aceea,închipuie-ţi cum ar striga
dacă
ai face dragoste cu ea.Chiar că ţi s-ar zbârli părul pe picioare.Primul bărbat
râse,ridicându-şi scaunul.
-Ce romantic! Am s-o pun să-mi cânte un cântec despre cam ce ar vrea să-i
fac.
-Tăceţi odată,amândoi,mormăi Pagnell,golindu-şi paharul.Vă spun eu că e o
fiinţă omenească şi nimic mai mult.Cei doi tăcură,neîndrăznind să îl mai
contrazică.Când prin cameră trecu o servitoare tânără,Pagnell o apucă de
mână.
-În oraş,e o fată care ştie să cânte.Cine e? Servitoarea se răsuci,încercând să
scape din strânsoarea aceea dureroasă.
-E Alyx,şopti ea.
-Nu te mai suci atât,că să ştii că-ţi rup mâna,îi porunci el.Spune-mi exact
unde
locuieşte această Alyx acolo în oraşul ăla nenorocit.
O oră mai târziu,în noaptea întunecată,Pagnell şi acoliţii lui se aflau în afara
zidurilor orăşelului Moreton,aruncând nişte frânghii cu cârlige de oţel spre
partea de sus a zidului.După trei încercări cârligele se prinseră de
zid,frânghiile
atârnând la pământ.Cu mai puţină îndemânare decât dacă ar fi fost treji,cei
trei
se căţărară pe frânghii până sus,pe zid,oprindu-se pentru a trage cârligele şi
frânghiile şi a le coborî din nou,în spatele zidului,pe aleea îngustă ce străjuia
casele înghesuite.Pagnell ridică braţul,făcându-le semn să-l urmeze; treceau
acum cu toţii,în linişte,prin faţa caselor,căutând tăbliţele străzilor ce atârnau
deasupra clădirilor tăcute.
-O vrăjitoare! murmură el supărat.Am să le arăt eu că nu e aşa de grozavă pe
cât
o laudă ei.La urma urmelor nu e decât o muieruşcă oarecare,fiica unui
avocat,
scursura pământului.Se opri în faţa casei lui Alyx,furișându-se pe sub
oblonul
încuiat.
O lovitură puternică,un sunet scurt și oblonul se deschise,iar Pagnell se
strecură
înăuntru.La etaj,tatăl lui Alyx zăcea întins,cu mâinile strânse pe piept,din
cauza
durerilor de inimă.Auzind oblonul deschizându-se,tresări nevenindu-i să-și
creadă urechilor,în oraş nu mai fuseseră hoţi de ani de zile.
Aprinzând repede o lumânare,o porni în jos po scări.
-Ce faceţi aici,tâlharilor? întrebă el,în timp ce Pagnell îşi ajuta prietenul să
intre
pe fereastră.Au fost ultimele lui cuvinte.Cât ai clipi,Pagnell străbătu
camera,îl
apucă pe bătrân de păr şi îi tăie gâtul cu un pumnal.Fără să mai privească
măcar
o dată trupul neînsufleţit,se alătură prietenilor săi şi o porniră cu toţii în
sus,pe
scări.
Alyx nu putea dormi din cauza întâmplărilor prin care trecuse în ziua
aceea.De
fiecare dată când închidea ochii,îl vedea pe Pagnell,îi simţea mirosul oribil şi
limba în gura ei.Nu îi spusese tatălui ei prin ce trecuse,nevrând să-l
mâhnească,
dar,pentru prima oară,se întâmpla să se gândească şi la altceva în afară de
muzică.Era atât de absorbită de gândurile ei,încât,la început,nici nu auzi
zgomotele de la parter.De-abia când auzi vocea supărată a tatălui ei şi
bufnitura
ce a urmat,îşi dădu seama că se întâmpla ceva.
Hoţii,îşi spuse ea,dând la o parte pătura de lână şi sărind din pat.Îşi trase
repede
o rochie peste trupul gol.De ce ar vrea cineva să-i jefuiască? Erau prea săraci
pentru a fi jefuiţi.Cureaua din Lyon,îşi spuse ea,probabil au aflat de ea.
Îndreptându-se spre un dulăpior din perete,ridică fundul dublu şi scoase de
acolo
singurul lucru de preţ pe care îl avea-o curea de aur-cu care îşi strânse talia.
Zgomotul din camera tatălui ei o făcu să tresară; apoi auzi nişte paşi
îndreptându-se spre camera ei.Apucând un taburet şi un sfeşnic greu,se aşeză
la
pândă,după uşă.Uşa se deschise foarte încet şi când Alyx zări foarte clar un
cap
străin,ridică sfeşnicul şi lovi cu toată puterea.La picioarele ei zăcea
Pagnell,care
reuşi să o privească o clipă înainte de a leşina.
Vâzându-l pe nobilul cel trufaş în umila ei casă,își reaminti întâmplările
îngrozitoare din după-amiaza aceea.Ceea ce se petrecea acum nu era un
simplu
jaf.Unde era tatăl ei? Se auzeau tot mai mulţi paşi grei urcând scările,ceea ce
o
trezi brusc la realitate.Aruncând în jur priviri disperate,îşi dădu seama că
fereastra era singura ei salvare.Alergând într-acolo,nu se gândi cât de sus era
decât după e sari.
În cădere,se lovi de pământ,apoi se rostogoli spre zid,unde zăcu preţ de un
minut-care i se păru înspăimântător de lung-aproape fără suflare.Dar n-avea
timp de pierdut,nu putea să zacă acolo la nesfârşit.Încercă să se concentreze.
Şchiopătând din cauza durerii de la piciorul stâng,se târî spre o latura a casei,
unde era un oblon deschis.La lumina lunii nu putea vedea mare lucru,dar
lângă
trupul tatălui ei se afla un sfeşnic răsturnat cu o lumânare încă arzând;
flacăra
lumânării îi fu de ajuns ca sa vadă clar tăietura de la gâtul lui şi capul
zăcându-i
într-o baltă de sânge.
Uluită,se îndepărtă de fereastră şi o luă la fugă,cât mai departe de casă.Nu-i
păsa
nici de aerul rece de afară,nici de frigul ce pătrundea prin rochia rară de lână.
Nu-i mai păsa nici de Pagnell,nici de ceea ce voia el să-i facă şi nici de ceea
ce îi
luase din casă,pentru că deja îi luase totul.Tatăl ei,singurul om care o iubise
nu
doar pentru că era o muziciană,era mort.Ce îi putea lua Pagnell mai mult
decât
asta? Fără să ştie prea bine încotro mergea,sfârşi prin a cădea în genunchi în
faţa
bisericii,cu mâinile împreunate; începu să se roage ca sufletul tatălui ei să fie
primit în rai cu toată cinstea ce i se cuvenea.
Poate şi datorită anilor de antrenament,Alyx ajunsese să se poată concentra
atât
de profund-sau poate era şi din cauza suferinţei cumplite prin care
trecea-,încât
nu auzea nici zarva din jurul ei şi nu vedea nici flăcările ce-i mistuiau
casa,transformând
în cenuşă trupul neînsufleţit al tatălui ei.Teama permanentă de incendiu
îi scosese pe oameni din casele lor; în spaima lor,nici nu o văzuseră pe Alyx
stând ghemuită în uşa bisericii.
Când se lumină de ziuă,porţile oraşului se deschiseră şi în spatele lor se aflau
şase cavaleri în armură,purtând însemnele contelui de Waldenham.Copitele
armăsarilor se afundau în pământul moale,iar cavalerii loveau la
întâmplare,cu
săbiile,tot ce le ieşea în cale,croindu-şi drum prin oraş.Femeile îşi fereau
copiii
din calea cailor periculoşi,ţinându-i strâns lângă ele şi urmărindu-i pe
înspăimântătorii cavaleri cu coifuri pe cap,răscolind oraşul.
Cavalerii se opriră lângă ruinele fumegânde ale casei lui Alyx,iar
comandantul
lor scoase un pergament din oblâncul şeii şi îl bătu în cuie pe unul din stâlpii
pe
jumătate carbonizaţi.Fără să-şi ridice vizeta coifului,privi din înaltul şeii la
mulţimea înspăimântată.Cu o mişcare iute,apucă lancea şi străpunse un
câine,
aruncându-l apoi în cenuşă.
-Citiţi şi luaţi aminte,tună el,cu o voce care zgudui zidurile oraşului.
Fără a-i mai lua în seamă pe bieţii orăşeni înspăimântaţi,cei şase dădură
pinteni
cailor şi ieşiră în goană din oraş,ridicând în urma lor tot colbul uliţelor.
Trecură câteva clipe bune până când oamenii,rămaşi cu gurile căscate şi
privind
înmărmuriţi în urma fioroşilor cavaleri,îşi reveniră şi se uitară la hârtia
prinsă pe
stâlp,iar preotul,care ştia să citească,făcu un pas înainte.Oamenii aşteptau în
linişte să le spună ce scria pe pergament.Când,în cele din urmă,se întoarse
spre
ei,era alb ca varul.
-Alyx,începu el rar,Alyxandria Blackett este acuzată de erezie,vrăjitorie şi
hoţie.
Contele de Waldenham spune că fata s-a folosit de vocea-i satanică pentru a-
i
ademeni fiul şi când acesta a încercat să-i reziste,ea a profanat
biserica.Întrucât
tânărul continua să-i reziste,vrăjitoarea l-a paralizat cu puterile ei malefice şi
l-a
jefuit.Vreme de o clipă,rămaseră toţi cu respiraţia tăiată.Să fie vocea lui Alyx
dată de diavol? Era într-a-devăr uimitor de talentată,însă numai Dumnezeu
ar fi
putut să îi dea un asemenea dar.Nu şi-a folosit ea vocea pentru a-l proslăvi
pe
Dumnezeu?
Fuseseră,fireşte,şi câteva cântece compuse de ea care erau departe de a
semăna
cu o litanie sau cu un psalm,poate...Ridicându-şi privirile,o zăriră pe Alyx
străbătând terenul dintre casa ei şi biserică şi împiedicându-se de o bucată de
pământ smulsă de copitele cailor.Cu priviri mirate-sau chiar bănuitoare-ei se
dădură la o parte,lăsând-o să treacă.Alyx se opri tăcută,privind la ceea ce
mai
rămăsese din casa ei.
-Vino,copila mea,spuse preotul încet,luând-o pe după umeri şi împingând-o
uşor
înspre casa parohială.Odată ajunşi înăuntru,bătrânul preot începu să îndese
grăbit pâine şi brânză într-un sac de pânză.
-Alyx,trebuie să pleci de aici.
-Tata...spuse ea încet.
-Ştiu,i-am văzut trupul cuprins de flăcări.Sărmanul de el...era deja mort.Îţi
promit că am să mă rog în douăzeci şi cinci de liturghii pentru sufletul
lui.Acum
trebuie să avem grijă de tine.Văzând că Alyx nu era atentă la ce îi spunea el,
preotul o scutură cu putere.
-Alyx,trebuie să mă asculţi!Şi îi povesti despre înştiinţarea privind arestarea
ei.
-S-a pus o recompensă pe capul tău,vie sau moartă.
-O recompensă? şopti ea.Şi cât valorează?
-Alyx,tu eşti o fată deosebită,dar,dintr-un motiv oarecare,l-ai supărat pe
conte.Eu unul n-am pomenit nimănui de recompensă,dar curând vor afla şi
nu te
vor cruţa.Se va găsi poate o jigodie de om care să te denunţe ca să pună
mâna pe
recompensă.
-Foarte bine,să mă prindă şi gata.Sunt nevinovată,aşa că regele...
Preotul râse zgomotos,în timp ce îi punea pe umeri o pelerină grea,prea
lungă
pentru ea.
-Te vor găsi vinovată şi te vor spânzura cu siguranţă.Acum pleacă şi
aşteaptă-mă
la marginea pădurii regelui.Am să vin la noapte şi sper să născocesc un plan
pe
care să îl putem folosi.Acum du-te,Alyx...grăbeşte-te! Şi ai grijă să nu te
vadă
cineva.Am să vin la noapte să-ţi aduc un instrument şi ceva mai multă
mâncare.
Poate vom găsi o posibilitate să-ţi câștigi existenţa.
Înainte ca Alyx să apuce să mai spună ceva,preotul o împinse afară din casa
parohială.Fata plecă ţinându-şi traista cu mâncare pe umăr,în vreme ce cu
mâinile îşi ridica poalele pelerinei prea lungi.Porni în grabă spre poartă,fără
să
încerce să se aacundă,dar,pentru că oamenii erau încă strânşi în faţa ruinelor
casei lui Alyx,nimeni nu o văzu.Ajunsă în pădure,se aşeză sub un copac,
Obosiră şi îndurerată,neputând înţelege sau crede ceea ce se întâmplase în
ultimele două zile.Trecu o oră,timp în care nu avu înaintea ochilor decât
imaginea tatălui ei mort,amintindu-şi de viaţa lor împreună,în căsuţa lor,şi de
câtă grijă avusese de ea.În cele din urmă,după o noapte de rugăciuni şi o
dimineaţă îngrozitoare,începu să plângă; şi plânse şi plânse,stând ghemuită
pe
pământul rece,înfăşurată în pelerina-i largă,până se mai linişti.După un
timp,muşchii obosiţi i se destinseră şi fata adormi,tremurând încă sub
faldurile
pelerinei.Se trezi cu puţin înainte de asfinţitul soarelui;o dureau muşchii şi
piciorul stâng din cauza săriturii,iar capul îi zvâcnea.Îşi trase încet gluga de
pe
faţă şi văzu un bărbat stând pe un buştean,nu departe de locul unde se afla
ea.Speriată,căută cu privirea un loc pe unde să poată fugi.
-Nu trebuie să fugi de mine,îi spuse el încet.Alyx îl recunoscu după voce.Era
servitorul lui Pagnell,cel care,cu o zi în urmă,o ajutase să scape de tânărul
nobil.
-Ai venit pentru recompensă? îl întrebă ea pe un ton aproape
batjocoritor.Poate
că am să le spun că la început m-ai ajutat.Nu cred că stăpânului tău i-ar
plăcea să
audă asta.Spre surprinderea ei,omul chicoti.
-Nu te teme de mine,copilă,îi spuse el.Preotul şi cu mine am stat mult de
vorbă
în timp ce tu dormeai şi ne-am gândit cum să te ajutăm.Dacă vrei să ne
asculţi,
cred că te vom putea ascunde destul de bine,astfel ca nimeni să nu te
găsească.
Alyx încuviinţă şi îl privi,aşteptând să continue.În timp ce omul vorbea,ochii
fetei se măriră într-un amestec de groază şi de teamă; perspectiva unor noi
aventuri o înspăimânta.Servitorul avea un frate,care fusese cândva soldat în
garda regală,dar,având ghinionul să scape cu viaţă din toate bătăliile şi să
ajungă
la o vârsta respectabilă,regele îl concediase fără să îi asigure nici un mijloc
de
subzistenţă.Vreme de doi ani colindase singur,aproape muritor de
foame,până
când intră într-o bandă de proscrişi şi oameni fără căpătâi,care îşi făceau
veacul
într-o pădure mare,aflată la nord de cătunul Moreton.Alyx rămase tăcută o
vreme.
-Cu alte cuvinte,îmi propui să intru şi eu în banda aceea,nu-i aşa? îl întrebă
ea,nevenindu-i să-şi creadă urechilor.Ca...proscris?!
Servitorul îi înţelese indignarea.Preotul lăudase din plin virtuţile fetei.
-Şi da şi nu,răspunse el.O fată tânără ca tine n-ar fi în siguranţă în banda
aceea.
Pentru că,deşi acum au un conducător şi sunt ceva mai buni creştini şi mai
disciplinaţi,o făptură ca tine n-ar rezista,totuşi,multă vreme,printre ei.
Alyx oftă ceva mai liniştită şi zâmbi.
-Şi,în afară de asta,continuă el,nimeni n-ar ezita să te dea pe mâna contelui,
pentru recompensă.
-Dar eu ştiu să cânt.Poate că cineva m-ar putea angaja...El o opri cu un gest.
-Numai nobilii îşi pot permite să aibă propriii lor muzicieni sau poate vreun
negustor bogat,dar şi aşa,o fată singură,lipsită de apărare...
Dezamăgită,Alyx ridică din umeri.Exista oare vreun loc unde să se poată
simţi şi
ea în siguranţă?
Văzând-o atât de speriată la gândul că,pur şi simplu,nu avea unde să se
ascundă,
omul continuă:
-Dacă ai deveni băiat,te-ai putea ascunde printre proscrişi.Cu părul tuns şi
îmbrăcată în haine bărbăteşti,poate şi cu o legătură strânsă peste piept,s-ar
putea
foarte bine să nu fii recunoscută.Preotul zice că îţi poţi schimba vocea după
plac,iar înfăţişarea ta poate fi la fel de bine şi a unui băiat şi a unei fete.
Alyx nu ştia dacă să râdă sau să plângă la auzul acelor cuvinte.Într-
adevăr,Alyx
nu era ceea ce se cheamă o frumuseţe clasică,cu buze cărnoase şi ochi mari,
albaştri,dar îi plăcea măcar să îşi închipuie...
-Ei,haide,chicoti servitorul,doar n-o să arăţi toată viaţa ca acum.Când o să
mai
creşti,o să te împlineşti şi ai să fii frumoasă ca o doamnă.
-Am douăzeci de ani,îi spuse ea.Servitorul îşi drese glasul,stânjenit:
-Atunci ar trebui să fii recunoscătoare pentru felul în care arăţi.Şi acum,hai
să
mergem,pentru că se întunecă.Ţi-am adus nişte haine bărbăteşti şi,când o să
fii
gata,plecăm.Vreau să mă întorc înainte de a mi se simţi lipsa.Contele vrea
întotdeauna să ştie unde îi sunt servitorii.
Gândul că bietul om ar putea avea greutăţi din cauza ei o făcu să se mişte
mai
repede,luând lucrurile împăturite pe care i le adusese.Atingându-le,ezită doar
o
clipă,după care se duse în spatele unui copac,să se schimbe.Fetei nu-i
trebuiră
decât câteva secunde pentru a se descotorosi de rochia pe care o purta,dar cu
hainele bărbăteşti nu era prea obişnuită.Pantalonii,confecţionaţi dintr-o
pânză
deasă de bumbac îi veneau până în talie,unde trebui să îi lege strâns cu o
curea.
Urmă apoi o cămaşă de corp şi Alyx oftă dezgustată,văzând că nu-i trebuia
decât
o fâșie foarte îngustă de pânză care să-i acopere pieptul.Urmă o altă cămaşă,
subţire şi moale,apoi una mai groasă,din lână,cu mâneci largi,iar pe
deasupra,un
pieptar lung din lână groasă,brodat cu fir auriu,care îi venea până sub
fund.Nu
purtase niciodată haine atât de scumpe şi simţea parcă vindecându-se
locurile în
care o rosese rochia ei aspră de lână.Şi mai era şi libertatea de mişcare pe
care
ţi-o dau hainele bărbăteşti,îşi spuse ea ridicând pe rând câte un picior.
Se încălţă cu nişte cizme înalte până la genunchi,pe care le legă peste
glezne,luă
apoi cureaua ei de aur şi şi-o prinse în talie,ascunzând-o sub pieptar,şi
cămaşa de
lână.În sfârşit,după ce se legă în talie cu o eşarfă brodată,se îndreptă spre
locul
unde o aştepta servitorul contelui.
-Aşa! spuse el,măsurând-o din cap până-n picioare şi încruntându-se când îi
zări
coapsele,care erau atât de fine,încât nu prea arătau a coapse de băiat.Şi acum
părul,spuse el,scoțând o foarfecă dintr-un săculeţ pe care îl avea prins la
brâu.
Alyx făcu un pas înapoi,cu mâna pe părul lung şi drept,pe care nu îl tunsese
niciodată.
-Haide,o îndemnă el.Se face târziu.E doar păr,fetiţo.O să crească din
nou.Mai
bine să-l tai acum decât să ardă odată cu capul pe un rug de vrăjitoare.
Curajoasă,Alyx se întoarse cu spatele la el,lăsându-l să o tundă.În mod cu
totul
surprinzător,pe măsură ce servitorul îi tăia părul,fata îşi simţea capul din ce
în ce
mai uşor,iar de arătat,nu arăta deloc rău.
-Uite-l cum se ondulează,spuse bărbatul,încercând să o îmbărbăteze şi s-o
facă
să mai uite situaţia groaznică în care se afla.Când termină,o întoarse cu faţa
spre
el şi,văzând buclele ce-i încadrau acum faţa mică,de spiriduş,dădu din cap
aprobator.Îşi spuse că părul scurt şi hainele bărbăteşti îi veneau mai bine
decât
rochia urâtă de lână pe care o purtase până atunci.
-De ce? îl întrebă ea,fixându-l cu privirea.Eşti în slujba omului care mi-a
ucis
tatăl şi,cu toate astea,mă ajuţi atât de mult.
-Îl ştiu pe băiat încă de când era copil şi am avut grijă de el.A avut
întotdeauna
tot ce şi-a dorit,iar tatăl lui l-a învăţat să ia şi ceea ce nu poate avea.Am
încercat
câteodată să-l aduc pe calea cea bună,să-i îndrept greşelile.Tu eşti gata? Era
clar
că nu voia să mai discute despre asta.
O urcă pe cal,în spatele lui,şi o porniră spre nord,mergând numai pe lângă
liziera
pădurii.Tot drumul,el o învăţă cum trebuie să se poarte,pentru a-şi putea
păstra
secretul.Trebuia să meargă ca un băiat,cu umerii traşi spre spate şi cu paşi
mari.
Nu trebuia să plângă sau să râdă prosteşte,trebuia să înjure,să nu se spele
prea
des,să se scarpine şi să scuipe,să nu îi fie teamă de muncă,să şterpelească,
dar să ştie şi când să fie cinstită,să nu-i pese de murdărie şi să nu se teamă de
păianjeni.Din cauza glasului monoton cu care o dădăcea,Alyx aproape că
adormi,ceea ce o costă încă o prelegere despre lipsa de rezistenţă a fetelor.
Când ajunseră la locul unde se ascundeau proscrişii,el îi dădu fetei un
pumnal,cu
care să se apere,sfătuind-o să înveţe să-l folosească cât mai bine.
Odată intraţi în pădurea întunecoasă şi ameninţătoare,bărbatul tăcu,iar Alyx
îl
simţi încordat şi neliniştit.Mâinile ei,cu care ţineau strâns marginea şeii,se
albiseră la încheieturi.Se auzi,foarte încet,strigătul unei păsări de noapte.
Servitorul îi răspunse.După o vreme se auzi alt strigăt.Servitorul îi răspunse.
Apoi,se auzi alt strigăt.Servitorul răspunse din nou,după care opri calul şi o
ajută
pe Alyx să descalece.
-Rămânem aici peste noapte,spuse el aproape în şoaptă.Or să vrea să ştie
cine
suntem înainte de a ne lăsa să intrăm în tabăra lor.Vino,băiete,spuse el ceva
mai
tare.Hai să ne culcăm.Alyx nu putea dormi; stătea nemişcată sub pătura pe
care
i-o dăduse servitorul şi revăzu cu ochii minţii tot ceea ce se întâmplase:
dintr-un
capriciu al unui nobil,ea se afla acum singură,într-o pădure rece şi
înspăimântătoare,iar bietul ei tată nu se mai afla printre cei vii.Tot gândindu-
se,
simţi cum mânia lua treptat locul spaimei şi al tristeţii.Va ieşi cu bine din
această încercare şi,într-o bună zi,se va răzbuna,într-un fel sau altul,pe
Pagnell şi
pe toţi cei de teapa lui.Cum se lumină de ziuă,cei doi o porniră din
nou,călare,tot
mai adânc în inima pădurii.
CAPITOLUL 3
După un drum lung,în vârful picioarelor,prin păienjenişul copacilor şi
tufişurilor,
fără să meargă pe o potecă anume,Alyx începu să audă şoapte,în majoritate
bărbăteşti.
-Aud nişte bărbaţi vorbind în şoaptă,spuse ea.Servitorul îi aruncă o privire
neîncrezătoare peste umăr,pentru că tot ceea ce auzea ea era doar
vântul.După o
vreme,însă,auzi şi el şoaptele acelea înfricoşătoare.
Deodată,arbuştii se răriră şi în faţa lor se ivi tabăra,câteva corturi şi
adăposturi.
Un bărbat cu părul cărunt şi cu o cicatrice adâncă ce-i brăzda obrazul şi
gâtul,
coborând de la frunte şi continuând până sub guler,prinse frâiele cailor.
-Aţi avut vreun necaz venind încoace,frate? întrebă omul cu cicatrice,iar
când
fratele lui dădu din cap în semn că nu,îşi întoarse privirea spre Alyx.Ăsta e
băiatul?
Alyx îşi ţinu respiraţia în timp ce bătrânul o măsură din cap până-n
picioare,de
teamă ca acesta să nu-şi dea seama că e femeie; însă deja omul nu o mai
băga în
seamă.
-Raine te aşteaptă,i se adresă omul cu cicatrice fratelui său.Du-i băiatul,iar
eu
am să te conduc călare până la ieşirea din pădure,să-mi spui şi mie ultimele
noutăţi.
Servitorul încuviinţă şi îşi mână calul în direcţia arătată de către fratele său.
-Nici nu i-a trecut prin cap că nu sunt băiat,şopti Alex,pe jumătate
mulţumită,pe
jumătate jignită.Şi cine e Raine?
-E conducătorul acestui grup de proscrişi.E aici doar de câteva săptămâni,dar
pe
mulţi dintre ei a reuşit să-i mai disciplineze.Dacă vrei să rămâi aici,va trebui
să-l
asculţi,pentru că altminteri are să te gonească cât ai zice peşte.
-Regele proscrişilor,spuse ea,un pic visătoare.Trebuie să fie foarte
fioros.Sper că
nu e un...criminal,nu-i aşa? şopti ea.
Servitorul se uită la ea râzând,dar se opri brusc,urmărindu-i privirea mirată.
În faţa lor,pe un scăunel,stătea omul care,fără îndoială,era temutul
conducător al
grupului.Îşi scosese cămaşa şi,cu o piatră,îşi ascuţea sabia.Era un bărbat bine
făcut,musculos,cu pieptul acoperit de păr negru şi des.Prin pantalonii negri
cu
care era îmbrăcat i se ghiceau coapsele puternice.Pe Alyx o miră faptul că
omul
stătea fără cămaşă,deşi erau în plină lună ianuarie şi în pădure era frig,dar şi
mai
mult o miră văzând că acesta chiar transpirase.
Avea un profil frumos,nasul fin,părul negru,ondulat la ceafă,ochi
pătrunzători şi
adânci sub sprâncenele negre şi groase; gura frumoasă avea un aer
sever,poate şi
datorită încordării şi atenţiei cu care îşi ascuţea sabia.
O clipă,inima fetei aproape că încetă să mai bată.Nu văzuse niciodată un
asemenea bărbat frumos şi puternic,din care forţa izvora asemenea sudorii de
pe
trupul său.Oamenii spuneau adesea despre Alyx că forţa i-o dădea tocmai
vocea
ei dumnezeiască,iar ea se întreba acum dacă era cumva asemănătoare puterii
acestui bărbat,al cărui trup părea învăluit într-o aură magnifică.
-Închide gura,fetiţo,şopti servitorul.Vrei să te dai de gol? Maiestatea sa n-o
să se
uite niciodată la un băieţandru căzut în extaz la picioarele lui.
-Maiestatea sa? întrebă Alyx,sugrumată de emoţie.Maiestate,şopti ea,dar se
trezi
imediat la realitate.Nu,nu forţa izvora din acest om,ci sentimentul că toată
lumea
îi aparţinea.Generaţii de oameni ca Pagnell fuseseră necesare pentru a da
naştere
unui individ ca acela din faţa ei,arogant,mândru,convins că toţi cei din jurul
lui
nu erau decât nişte simpli servitori,hotărât să ia tot ce poftea,chiar şi viaţa
unul
avocat bătrân şi bolnav care nu avusese altă vină decât că ieşise în calea unui
netrebnic,tot de teapa lui-Alyx se afla aici,într-o pădure rece şi neprimitoare
în
loc să fie acasă alături de bunul ei părinte tocmai din cauza unor oameni ca
acela
care stătea acum în faţa ei,pe un scăunel,aşteptând ca alții să vină la el.
Bărbatul se întoarse şi îi privi cu ochii lui albaştri şi serioşi cărora nu le
scăpa
nimic.Arată ca un rege aşezat pe tronul său,îşi spuse Alyx şi,într-adevăr,
scăunelul era parcă un tron,iar el,regele care îşi aştepta supușii să se apropie.
Deci acesta era motivul pentru care trebuise să se îmbrace ca un băiat.Acest
bărbat,ce se purta ca un suveran,pretinzându-le tuturor să se închine şi să se
plece în faţa lui,avea să-şi pună picioarele încălţate cu pantofi împodobiţi cu
pietre preţioase pe spinarea lor.El era conducătorul acestui grup de proscrişi
şi
criminali.Oare cum ajunsese la această onoare,cel puţin dubioasă? Fără
îndoială
că datorită credinţei în superioritatea înnăscută a nobilimii; acest bărbat avea
graţie sorgintei sale,dreptul să-i comande,iar ei proştii cum numai criminalii
pot
fi,nu puneau deloc la îndoială autoritatea lui,umilindu-se fără urmă de
demnitate.
-Acesta este Raine Montgomery,spuse servitorul,neînțelegând de ce ochii
fetei
căpătaseră o expresie aspră şi tăioasă,cu totul alta decât blândeţea de până
atunci.Regele l-a declarat trădător.
-Şi cred că merită din plin acest nume,aruncă ea dispreţuitoare,privindu-l pe
Raine în timp ce se îndreptau spre el,atraşi parcă de forţa acestuia.
Servitorul se uită la ea mirat.
-Pe vremuri era unul din favoriţii regelui Henry.Lordul Raine conducea
armata
regelui în Ţara Galilor când a aflat că sora lui fusese luată prizonieră de
lordul
Roger Chatworth şi...
-O simplă ceartă între ei,spuse ea sec.Şi fără îndoială că mulţi tineri
nevinovaţi
au fost omorâți pentru a satisface nevoia de sânge a acestor nobili.
-Nimeni n-a fost omorât,răspunse servitorul,mirat la culme de atitudinea ei.
Lordul Roger a ameninţat că o va ucide pe sora lordului Raine,aşa că acesta
din
urmă s-a retras,dar regele Henry l-a declarat trădător pentru că s-a folosit de
oamenii lui într-o chestiune personală.
-Nobili! mârâi Alyx.Regele Henry a avut dreptate,fireşte,să-l declare
trădător.Îşi
merită numele pentru că s-a folosit de vitejii soldaţi ai regelui pentru
propria-i
răzbunare.Şi acum se ascunde în pădure,folosindu-se de o mână de
bandiţi,care
îl ascultă orbeşte.Spune-mi,te rog,îi omoară după bunul lui plac sau se
mulţumeşte doar să-i vadă servindu-i cina în farfurii de argint?
Servitorul râse,înţelegând în cele din urmă cauza ostilităţii ei faţă de lordul
Raine.Se pare că singurii nobili pe care îi cunoscuse până atunci Alyx
fuseseră
Pagnell şi tatăl lui.Folosindu-i pe ei drept criteriu de apreciere,avea toate
motivele să îl dispreţuiască pe lordul Raine.
-Hai,vino şi stai jos,spuse Raine,luând frâiele şi privind în sus,la bărbatul
obosit
de pe cal.Primul gând al lui Alyx fu acela că Raine ştia să cânte.Orice bărbat
cu
o voce atât de gravă şi de amplă ştie să cânte.Dar,în clipa următoare,redeveni
aspră şi înverşunată,uitându-şi momentul de slăbiciune.
-Vino aici,băiete,să te vedem mai bine,zise Raine.Pari cam firav.Crezi c-ai
putea
munci o zi întreagă?
Alyx nu mai călărise de multă vreme şi acum o dureau pulpele,iar picioarele
îi
amorţiseră.Când încercă să coboare de pe cal,bravând puţin,picioarele
refuzară
să o asculte,iar stângul,care încă o mai durea de când sărise pe fereastra
casei,se
frânse sub ea.Raine puse mâna pe umărul ei,dar trupul fetei reacţionă
imediat în
faţa acestui om care întruchipa tot ceea ce ura ea mai mult pe lume.
-Ia mâna de pe mine! mârâi ea,observând privirea mirată de pe chipul lui
frumos,înainte de a se prinde cu mâinile de şa,ca să nu cadă.Calul sări în
lături,
iar Alyx se împiedică,reuşind cu greu să descalece.
-Acum,dacă ai terminat,spuse Raine cu o voce care curgea parcă pe lângă
ea,ca
mierea,poate o să aflăm şi noi câte ceva despre tine.
-Asta-i tot ce trebuie să ştii despre mine,nobile,şuieră ea,scoțând pumnalui şi
îndreptându-l spre el,în ciuda convingerii lui Raine că ea era un nimic,în
timp ce
el era un dar al lui Dumnezeu pe pământ.Uimit de ostilitatea băiatului,Raine
fu
luat prin surprindere în faţa micului pumnal îndreptat spre el şi de-abia avu
timp
să sară în lături.Pumnalul nu îl înjunghie în inimă,dar îi zgârie braţul.
Înmărmurită,Alyx stătea nemişcată,holbându-se la firicelul de sânge ce se
prelingea pe braţul gol al bărbatului.Niciodată în viaţa ei nu făcuse vreun rău
cuiva.Dar nu avu prea mult timp să se gândească la cât fusese de
nechibzuită;
înainte chiar de a încerca să-şi ceară scuze sau să scoată o vorbă,Raine
Montgomery o apucă de turul pantalonilor şi de guler şi o trânti cu nasul în
pământ,la o distanţă apreciabilă de locul unde se aflau.Ar fi trebuit să-şi ţină
gura închisă,pentru că,aşa,dinţii ei acţionară ca o greblă,adunând la
întâmplare
frunze,pietricele şi pământ.
-Aşa-ţi trebuie,diavole! Să te înveţi minte să mai arunci cu pumnalul,spuse
Raine,de undeva din spatele ei.Sprijinindu-se în mâini,Alyx se ridică şi
scuipă
tot pământul din gură,crispându-se din cauza durerii din picior.Se uită la
Raine,aşa cum stătea în picioare,destul de departe de ea.Între ei se făcuse o
cărare destul de adâncă,măturată de trupul lui Alyx.Şi,ceea ce văzu o înfurie
şi
mai tare,Raine Montgomery,acest nobil ticălos,era acum înconjurat de o
mulţime de femei şi de bărbaţi cu mutre suspecte,care rânjeau arătându-şi
dinţii
putrezi şi negri şi care păreau a se bucura de suferinţa ei.Raine râdea cel mai
tare
dintre toţi,ceea ce pe Alyx o înfurie la culme.
-Vino,îi spuse omul care o adusese aici,apropiindu-se de ea şi ajutând-o să se
ridice.Te sfătuiesc să-ţi ţii gura,altfel,ai să rămâi fără limbă.
Alyx vru să spună ceva,dar se opri să-şi scoată un beţişor din gură.
Omul profită de ocazie pentru a-i spune ceva lui Raine,în timp ce degetele i
se
înfipseră în braţul lui Alyx,în semn de avertisment.Trebui să ţipe pentru a
acoperi râsul răguşit şi nestăpânit al mulţimii.
-Vă rog eu să-l iertaţi pe băiat.Ieri,un nobil i-a ucis tatăl şi i-a dat foc la casă.
Are,după cum vedeţi,un motiv întemeiat să-l urască şi mi-e teamă că ura lui
se
răsfrânge acum asupra tuturor celor de rangul dumneavoastră.
Raine încetă să mai râdă,deveni sobru şi o privi pe Alyx cu simpatie,ceea ce
pe
fată o făcu să se crispeze şi să privească în altă parte.Nu avea nevoie de mila
lui.
-Cine a făcut asta? întrebă Raine,oarecum îngrijorat.
-Fiul contelui de Waldenham.Scuipând scârbit,Raine se schimbă la faţă,pe
chip
citindu-i-se dispreţul şi furia.
-Pagnell,mârâi el.Individul ăsta nu merită titlul de nobil.Vino cu mine,băiete!
Am să-ţi arăt că nu toţi suntem croiţi după acelaşi tipar.Am nevoie de un
scutier
şi cred că tu ai fi foarte potrivit pentru slujba asta.Ce zici?
Din doi paşi,fu lângă ea,punându-i,prieteneşte,o mână pe umăr.
-Să nu mă atingi,şuieră ea,trăgându-se într-o parte.N-am nevoie de mila ta şi
nici
n-am de gând să te slugăresc.Sunt...bărbat şi pot să-mi port singur de grijă.
Am să muncesc şi eu să-mi câștig singur pâinea.
-Să mă slugăreşti? întrebă Raine zâmbind şi atunci în obraji îi apărură
gropiţe.
Mă tem,băiete,spuse el măsurând-o din cap până în picioare,că n-ai nici cea
mai
vagă idee despre ce înseamnă munca.Ai mai degrabă picioare şi mâini de
fată.
-Cum îndrăzneşti să mă insulţi astfel? strigă ea,temându-se să nu se dea de
gol şi
ducându-şi mâna la şold,să caute pumnalul,dar nu găsi decât teaca goală.
-Încă o greşeală,spuse Raine.L-ai aruncat pe jos.Şi încet,cu mişcări
lente,scoase
micul pumnal din centura pantalonilor-pantalonii aceia atât de
strâmţi,prevăzuţi
cu un petic triunghiular care îi acoperea bărbăţia.Am să te învăţ cum să-ţi
păstrezi armele asupra ta şi să nu le mai arunci cât colo.Îşi plimbă degetul pe
deasupra lamei.Trebuie ascuţit.
-A fost suficient de ascuţit să-ţi zgârie pielea,spuse ea sigură de sine şi
zâmbi,
bucuroasă că putuse să-i plătească pentru înfumurarea lui.Amintindu-şi de
rana
sângerândă,Raine se uită întâi la braţu-i gol şi apoi din nou la Alyx.
-Vino cu mine,scutierule,şi pansează-mi rana,zise el sec,întorcându-i
spatele,ca
şi cum s-ar fi aşteptat chiar ca ea să-l urmeze.
Alyx îşi spuse că n-avea să rămână în tabăra aceea,la mila şi toanele acestui
Raine care o atrăgea deja,deşi o înfuriase cu purtarea-i arogantă şi
autoritară.Şi
nu îi plăceau nici oamenii murdari şi lacomi,care se holbau la
ea,înconjurând-o
şi urmărind-o cu privirile lor hulpave,de parcă ar fi făcut parte dintr-un
spectacol
pus în scenă pentru amuzamentul lor.Se întoarse spre servitorul care o
adusese
aici:
-Nu vreau să rămân aici.Am să-mi încerc norocul în altă parte,spuse ea,
întorcându-se spre calul înşeuat.
-Şi nici nu ştii cum să te supui unui ordin,se auzi vocea lui Raine din spatele
ei.Şi,în clipa următoare,mâna lui mare şi puternică o apucă de gât.N-am să
las eu
ca frica ta de mine să mă împiedice să am un scutier bun.
-Dă-mi drumul,strigă ea,în timp ce Raine o împingea înainte.Nu vreau să
rămân
aici.N-am să stau aici,să ştii.
-Află că îmi eşti dator pentru că m-ai rănit,şi asta fără ca eu să-ţi fi făcut
vreun
rău.Şi acum intră acolo,spuse el,împingând-o în interiorul unui cort mare de
pânză.Deşi o durea tot corpul din cauza căzăturii,dar mai ales piciorul drept,
Alyx nu scoase nici un sunet; se sprijini de unul din stâlpii
cortului,încercând să
se ţină pe picioare.
-Blanche! urlă Raine în deschizătura cortului.Adu-mi nişte apă caldă şi nişte
cârpe...dar vezi să fie curate.Stai jos,băiete,spuse el întorcându-se spre ea şi
cercetând-o cu privirea.Văd că te-ai lovit la picior.Scoate-ţi pantalonii să-ţi
văd
rana.
-Nu,strigă ea,făcând,îngrozită,câțiva paşi înapoi.El o privi intrigat.
-Te temi de mine sau...,zâmbi el,ţi-e ruşine? Ieşind din cort,Raine continuă:
-La urma urmelor,poate ai dreptate să-ţi fie ruşine.Dacă aş avea nişte
picioare ca
ale tale şi mie mi-ar fi ruşine.Dar,nu-ţi face griji,o să mai punem noi ceva
carne
pe tine.Ah,da,Blanche,pune-o acolo şi du-te.
-Dar nu vreţi să vă pansez rana?
Alyx îşi luă privirea de la propriile-i picioare,spunându-şi că,poate,nu erau
atât
de urâte,pentru a o vedea pe femeia care vorbise.Sensibilitatea ce-o căpătase
la
sunete şi în special la voci o făcuse să-şi ridice repede privirea.Tonul
tânguitor,
de cerşeală,de umilinţă,însoţit,oarecum,şi de o nuanţă de obrăznicie,îi irită
auzul.
Văzu o femeie durdulie,cu părul blond,murdar,şi care părea a-l mânca din
ochi
pe Raine.Dezgustată,Alyx privi în altă parte.
-Rana are să mi-o panseze băiatul.
-Ba poţi să fii sigur că n-am să o fac,spuse Alyx cu înverşunare.Să o facă
femeia
asta,doar e treabă de femeie,iar ea pare de-a dreptul încântată să o
facă.Zâmbind
în sinea ei,Alyx îşi spuse că i-ar plăcea să fie bărbat şi să nu trebuiască să
facă
toate acele treburi ingrate şi niciodată răsplătite ale unei femei.Cu o mişcare
bruscă şi neaşteptată,Raine se întinse şi o apucă pe Alyx de coapsă cu mâna
lui
mare,trăgând-o spre el.Alyx se dezechilibră şi ateriza în fund,lângă el.
-Ei,băiete,după cum văd eu,ai nevoie nu numai de ceva muşchi,dar şi de
maniere.Du-te acum,Blanche,i se adresă el femeii ce se holba la ei.Când
rămaseră singuri,se întoarse spre Alyx: voi fi ceva mai îngăduitor în primele
zile,pentru că tu nu ai trăit până acum printre nobili; dar dacă nu te
îndrepţi,să
ştii că am să-ţi trag o mamă de bătaie să te înveţi minte.Hei,curăţă-mi şi
leagămi
rana,că se răceşte apa.Fără prea multă tragere de inimă,Alyx se ridică,
frecându-şi fundul şi şchiopătând.Când se apropie de Raine,acesta îşi întinse
spre ea braţul musculos şi plin de sânge de la umăr până la cot.Atingându-
l,Alyx
îşi dădu seama cât de reci erau mâinile ei,cât de caldă era pielea lui şi cât de
adâncă îi era tăietura.Nu se prea simţea în largul ei la gândul că,fără să-şi
dea
seama,îi făcuse atâta rău,şi tocmai unui asemenea om...
-E prima oară că ai rănit pe cineva,nu-i aşa? o întrebă el blând.Faţa lui era
foarte
aproape de a ei,iar vocea duioasă şi prietenoasă.Fata încuviinţă încet,evitând
să-i
întâlnească privirea deoarece,amintindu-şi de viaţa pe care o dusese până cu
două zile în urmă,simţi un nod în gât şi lacrimi în ochi.
-Cum te-ai lovit la picior? întrebă el.Clipind des,dar impunându-şi să nu
plângă,
Alyx îl privi în ochi.
-Fugind de unul ca tine,izbucni ea.
-Băiete,zâmbi el,iar gropiţele din obraji apărură din nou,nu lăsa pe nimeni să
te
sperie.Ţine capul sus,indiferent ce se întâmplă.Alyx clăti cârpa plină de
sânge şi
îi spălă tot braţul.
-Vrei să-ţi spun care sunt îndatoririle unui scutier?
-Întrucât n-am avut niciodată privilegiul de a avea servitori,mi-e teamă că nu
prea ştiu cam ce ar trebui să facă un scutier pentru stăpânul...lui,fusese cât pe
ce
să spună al „ei”.Drept răspuns,Raine râse zgomotos.
-Trebuie să-mi cureţi armura,să ai grijă de calul meu,să mă ajuţi după
puterile
tale şi...spuse el clipind amuzat...să mă dădăceşti.Crezi că ai să poţi să faci
toate
astea?
-Doar atât? întrebă ea cu ironie în glas.
-Un scutier adevărat ar trebui să înveţe primele noţiuni care să îl ajute să
devină
cavaler:cum să mânuiască o sabie,o lance şi alte arme,să scrie scrisorile
stăpânului său şi,din când în când,să ducă mesaje importante.Eu însă nu îţi
pretind chiar atât de mult,pentru că...Alyx îl întrerupse:
-Pentru că nu aparţin clasei tale sociale şi deci nu poţi crede că am avut atâta
minte,încât să învăţ carte?! Tatăl meu a fost avocat şi pun pariu că ştiu să
scriu şi
să citesc mai bine decât mulţi dintre nobilii tăi...şi dacă vrei să ştii,o pot face
în
latină,franceză şi engleză.Raine făcu câteva exerciţii cu braţul
rănit,strângând
pumnul şi încordând muşchii,zâmbind uşor şi,aparent,deloc ofensat de
acuzaţiile
ei.În cele din urmă,o privi din nou.
-Eşti încă prea tânăr să te antrenezi din greu,spuse el,dar asta n-are nimic de-
a
face cu obârşia ta.Cât despre scris şi citit,mai mult ca sigur că eşti mai bun
decât
mine,pentru că eu nu ştiu să citesc decât numele celor din familia mea.Bine!
zise
el,ridicându-se.Văd că ai o mână foarte uşoară.Poate că Rosamund o să aibă
nevoie de ajutorul tău.
-Asta cine mai e? Tot vreuna din femeile tale? rânji Alyx,arătând în direcţia
în
care plecase Blanche.
-Eşti gelos? întrebă el şi,înainte ca Alyx să apuce să-i răspundă că nu era
geloasă
pe nici o femeie,Raine adăugă: iar tu vei fi tratat ca o femeie până or să-ţi
dea
tuleiele şi o să mai pui ceva carne pe tine.Şi,privind-o mai atent,continuă:
arăţi
destul de bine,doar dacă n-ai să te alegi cu vreo cicatrice pe câmpul de luptă.
Femeilor le plac bărbaţii frumoşi.
-Aşa ca tine,spuse ea,şi mai bine şi-ar fi muşcat limba decât să fi deschis
gura.
-Mă descurc,răspunse el amuzat.Acum am o treabă pentru tine.Armura asta
trebuie curăţată şi apoi lustruită,să nu ruginească,zise el,punând în faţa
ei,claie
peste grămadă,bucăţi de armură,părţi din spate şi din faţă,ce alcătuiau
împreună
un scut imens,bun să acopere braţele şi picioarele unui uriaş.Deasupra
întregului
morman,se afla coiful.Stăpână pe sine şi arogantă,Alyx le luă pe toate în
braţe,
dar în clipa următoare ar fi căzut pe spate dacă Raine n-ar fi fost acolo să o
prindă.
-Trebuie să recunosc că e un pic prea grea pentru un băietan ca tine.
-Băietan,pufni ea,încercând să-şi regăsească echilibrul.Dacă tu n-ai fi mare
cât o
pereche de boi înhămaţi la jug,nici armura n-ar fi atât de uriaşă.
-Obrăznicia asta a ta chiar că ar cere palme şi te-aş sfătui să înveţi să mă
respecţi.Şi,mai înainte ca fata să-i poată răspunde,el o împinse afară din cort.
-E un pârâu ceva mai încolo,spre nord,spuse el,punând câteva cârpe peste
armura murdară de noroi.Spal-o bine şi vino cu ea înapoi.Şi dacă găsesc o
singură gaură în ea,să ştii că-ţi fac cinci găuri în nădragi.Ne-am înţeles?
Alyx de-abia putu încuviinţa,preocupată fiind să-şi ţină echilibrul sub
greutatea
armurii şi întrebându-se cum oare avea să ajungă cu bine până la pârâu.Porni
încet,cu paşi rari,ducându-şi povara.O dureau deja braţele şi trebuia să
întoarcă
încet capul când la stânga,când la dreapta,pe după imensul morman de fier,să
vadă pe unde merge.Corpul o durea îngrozitor,iar ochii i se umpluseră de
lacrimi,când,în sfârşit,zări pârâul.Vru să dea drumul armurii,dar,amintindu-şi
de
ameninţarea lui Raine,îndoi picioarele,se lăsă pe vine şi,cu mare atenţie,puse
jos
cele şaptezeci de livre de metal.Apoi se aşeză şi ea câteva clipe să-şi tragă
răsuflarea;braţele parcă i se întinseseră şi se întreba dacă aveau să mai fie
vreodată ca la început.Când îşi mai reveni,deşi o durea în continuare tot
corpul,
îşi cufundă mâinile în apa rece şi curată a pârâului.
După câteva minute se uită din nou la grămada de fier şi oftă.Asta era treabă
de
femeie,cam ca spălatul vaselor,nu-i aşa? Oftând încă o dată,luă cârpa şi
începu
să frece crusta de noroi,transpiraţie şi rugină ce acoperea armura.
Într-o oră,reuşi să scoată murdăria de pe armură şi să o pună pe ea.Niciodată
în
viaţa ei nu i se întâmplase să transpire atât de mult şi fiecare strop de sudoare
făcea ca murdăria să i se lipească de piele.Îşi scoase tunica,luă o cârpă curată
şi
începu să se şteargă de murdărie,apoi o lăsă pe o piatră să se usuce,în timp
ce ea
se spăla pe mâini şi pe faţă.Când termină şi întinse mâna după o cârpă
uscată,
cineva aflat în spatele ei i-o dădu.Ştergându-se repede pe faţă,Alyx deschise
ochii şi văzu un bărbat cu adevărat frumos.Părul negru,ondulat,îi încadra
perfect
faţa osoasă.Ochii negri,calzi,străluceau sub genele lungi.Alyx clipi de două
ori,
să se asigure că îngerul acela negru se afla aievea acolo,lângă ea; dar,în
uimirea
ei,nu văzu sabia îndreptată spre ea.
CAPITOLUL 4
-Cine eşti? o întrebă frumosul înger negru.Alyx,neobişnuită cu pericolele,nu
reacţionă la vederea săbiei,ci la muzicalitatea vocii lui.Simţise că Raine,cu
vocea lui gravă,ar fi putut cânta,dar de data aceasta era sigură că bărbatul din
faţa ei ştia să cânte.
-Sunt noul scutier al lui Raine,spuse ea încet,încercând să îşi îngroaşe vocea.
El o privi mirat,incapabil să scoată vreun cuvânt,apoi,cu o mişcare lentă,îşi
băgă
sabia în teacă,neluându-şi însă ochii de la „tânărul scutier”.
-E ceva ciudat cu vocea ta.Ai încercat vreodată să cânţi?
-Puţin,spuse ea,dar lumina din ochi o trăda.Fără să scoată o vorbă,bărbatul
duse
mâna la spate,spre tolba cu săgeţi,scoțând de acolo un fluier.Începu să cânte
o
melodie simplă,obişnuită,pe care Alyx o cunoştea foarte bine.Fata închise
ochii
timp de câteva clipe,lăsând melodia să plutească în juru-i.Ultimele două zile
fuseseră cele mai lungi pe care le trăise de zece ani încoace,de când luase
lăuta
trubadurului,zile lipsite de muzică.Pătrunsă de muzica ce o învălui,Alyx
începu
şi ea să cânte.După doar câteva minute,tânărul se opri din cântat,făcând ochii
mari.Dar,la un semn al lui Alyx,începu din nou să cânte.Cu deplină bucurie
şi
râzând sincer,omul îşi duse din nou fluierul la gură.Vreme de câteva
clipe,Alyx
ascultă melodia,iar dorinţa de a compune fu mult prea mare pentru a şi-o
putea
stăpâni.În faţa ei se afla un bărbat care ştia să cânte.Uitându-se în jur după
ceva
ce ar fi putut produce un sunet mai deosebit,văzu lângă ea un buştean găurit.
Continuând să cânte şi fără să piardă vreo notă,apucă acea parte din armură
ce
acoperă în mod obişnuit spatele şi o puse lângă buştean.Găsi imediat două
beţe,se opri o clipă din cântat şi încercă să descopere noi sunete,lovind pe
rând
armura şi buşteanul.Când,în sfârşit,reuşi,începu să fredoneze o melodie
nouă,
care chiar atunci prindea contur.Tânărul o privi fascinat,iar când ea începu să
cânte acel cântec nou,el o acompanie din fluier,la început mai încet,până
prinse
melodia şi ritmul.Iar când,din proprie iniţiativă,modifică puţin linia
melodică,
Alyx râse,urmându-l cu uşurinţă.Între ei se stabili un fel de competiţie: Alyx
urmărea o melodie şi bărbatul alta; cu toate acestea,reuşeau să se completeze
reciproc,în perfectă armonie.
Iar când tânărul puse fluierul jos şi începu să cânte din gură,unindu-şi vocea
cu
cea a lui Alyx,veni rândul ei să rămână cu gura căscată,încât pierdu şi un ton
din
melodie; dar se vedea că uimirea ei îl bucura nespus.Stând jos,pe
pământ,faţă în
faţă,cu genunchii îndoiţi,îşi împreunară vocile într-un singur glas înălţat spre
cer.Se opriră în cele din urmă şi totul în jurul lor nu era acum decât tăcere,ca
şi
când vântul şi păsările ar fi încremenit ascultând minunata lor muzică.Cu
mâinile împreunate,cei doi se priviră cu un amestec de dragoste,mirare,
nedumerire şi plăcere.
-Jocelin Laing,spuse în cele din urmă frumosul tânăr,rupând tăcerea.
-Alyx...ander Blackett,răspunse ea,încurcându-se la numele bărbătesc.
Jocelin îşi ridică sprâncenele şi vru să spună ceva,dar vocea lui Raine îl opri.
-Joss,văd că ai făcut cunoştinţă cu noul meu scutier.Vinovată,Alyx dădu
drumul
mâinilor lui Jocelin şi vru să se ridice,dar căzu imediat din cauza piciorului
care
o durea.Raine o prinse de braţ.
-Dacă voi doi vreţi să vă distraţi,eu n-am nimic împotrivă,dar,mai întâi,
curăţaţi-mi armura şi aduceţi-mi-o înapoi,ne-am înţeles? Joss,ai vânat ceva?
Jocelin se uită ruşinat la Raine; cu corpu-i zvelt şi cu umerii înguşti,părea o
miniatură pe lângă statura masivă a lui Raine.
-Am vânat patru iepuri lângă pârâu.
-Iepuri,mârâi Raine.O să mă duc şi eu mai târziu,poate prind o căprioară,
două,dar acum,băiete,întoarce-te în tabără şi oblojeşte-ţi piciorul.Şchiop,n-ai
să-mi fii de nici un ajutor.Resemnată,Alyx strânse bucăţile de armură,iar
Jocelin
i le puse în braţe,împreună cu tunica udă.Fata îl urmă pe Raine înapoi în
tabără,întrebându-se cât anume din cântecul ei auzise „maiestatea
sa”,însă,chiar
dacă îl auzise sau nu,Raine nu comentă în nici un fel,până când intrară în
cort şi
el îi arătă lui Alyx unde să pună armura.
-Acum scoate-ţi pantalonii,să văd ce ai la picior.
-Piciorul meu se vindecă încet,spuse ea,rămânând pe loc.
Cu ochii pe jumătate închişi,Raine făcu un pas înainte.
-Poate ar trebui să înţelegi că,în tabăra asta,fiecare trebuie să îşi poarte
singur de
grijă.Noi nu avem timp să ne ocupăm de oamenii bolnavi.Dezbracă-te până
mă
duc să o chem pe Rosamund,spuse el,punându-şi o cămaşă şi o tunică de
lână
înainte să iasă din cort.Alyx îşi scoase imediat pantalonii strâmţi şi luă o
eşarfă
pe care şi-o legă în jurul taliei,peste centura de Lyon,bine ascunsă sub haine,
formând astfel un brâu.Coapsa îi era expusă vederii,iar Alyx îşi spuse că nu
arăta deloc rău.Îşi dădu seama că acum avea să arate ca o femeie.Ei bine,oftă
ea,era plăcut să constate că măcar o parte a trupului ei,şi această parte nu era
faţa,era atât de atrăgătoare şi nu putea aparţine decât unei femei.
Un zgomot slab o făcu să tresară şi să-şi ridice privirea; văzu atunci profilul
celei mai frumoase femei de pe pământ.Genele lungi,aproape ireale,ce îi
umbreau ochii verzi,nasul delicat,gura frumos conturată şi buzele
fine,trăsături
de o frumuseţe clasică,puteau fi râvnite de orice femeie din lume.Iar în
spatele ei
era Raine.Nici nu era de mirare că nu-l băga în seamă pe tânăru-i scutier.
Înconjurat de asemenea frumuseţi,cum s-ar mai putea uita la o fiinţă ştearsă
şi
urâtă ca ea?
-Ea e Rosamund,pricepută să tămăduiască orice rană,spuse Raine cu o
blândeţe
şi o bunăvoinţă care o mirară nespus pe Alyx.De ce oare nu i se adresa şi ei
pe
un astfel de ton?
În clipa următoare,Rosamund se întoarse,iar lui Alyx îi scăpă fără să vrea un
strigăt de uimire: tot obrazul stâng al lui Rosamund era acoperit cu un semn
adânc,în formă de căpşună,semnul diavolului.Alyx ridică imediat mâna să-şi
facă semnul crucii,sperând astfel să îndepărteze puterea diavolului; uitându-
se la
Raine,îl surprinse privind-o ameninţător cu ochii lui albaştri.
-Dacă nu vrei,nu te ating...începu Rosamund,perfect conştientă de repulsia
pe
care o stârnea în jurul ei.
-Ba da...fireşte,spuse Alyx,ezitând la început,apoi prinzând curaj.N-am
nimic la
picior,numai că omul ăsta cât un munte nu mă crede.Mirată,Rosamund se
uită la
Raine.
-Băiatul ăsta n-a învăţat încă să se poarte,mârâi el ameninţător.Păru mulţumit
că
Alyx o trata pe Rosamund cu respect şi se îndepărtă de ele,dar şi asta o
mâhni
oarecum pe Alyx.
Rosamund îi apucă piciorul încet,îl ridică,îl mişcă la stânga şi la dreapta,fără
să
vadă vreo rană.
-Numele meu e Raine Montgomery,spuse el,cu spatele la ele.Prefer să mi se
spună pe nume decât să fiu asemănat cu...un munte.
-Şi trebuie neapărat să pun înaintea numelui „maiestatea voastră” sau
„înălţimea
voastră”? Ştia că depăşise măsura,habar n-avea cum reacţiona la mânie,dar
era
încă furioasă pentru faptul că el o obligase să rămână în tabără.
-E suficient doar Raine,spuse el,privind-o zâmbitor.Consider că regulile de
comportament din înalta societate nu-şi au rostul într-un loc ca ăsta; eu cum
să-ţi
spun ţie? Când să răspundă,Rosamund îi trase piciorul atât de tare,încât,fără
să
vrea,ţipă de durere şi sări în sus.Încercând să-şi stăpânească lacrimile,strânse
din
dinţi şi spuse:
-Alyxander Blackett.
-Ce are băiatul? o întrebă Raine pe Rosamund.
-O întindere de muşchi şi nu avem altceva de făcut decât să-i legăm strâns
piciorul şi să-l lăsăm să se vindece de la sine.Nu e nevoie de nici un
leac,poate
doar de un calmant pentru la noapte.Raine nu dădu nici o atenţie privirii lui
Alyx,care părea a-i spune „Vezi,ce ţi-am spus eu?” şi dădu la o parte pânza
ce
înlocuia uşa cortului,lăsând-o pe Rosamund să treacă.Alyx se îmbrăcă
repede,în
timp ce Raine stătea încă întors cu spatele,apoi,pe un ton ce se voia cât mai
firesc cu putinţă,spuse:
-E o femeie frumoasă.Încercă să nu-şi trădeze interesul cu care aştepta
răspunsul
lui Raine.
-Ea nu e de aceeaşi părere,iar eu ştiu,din proprie experienţă,că femeile
trebuie
mai întâi să creadă că sunt frumoase şi apoi să fie cu adevărat.
-Şi fără îndoială că ai o experienţă foarte bogată în ceea ce priveşte femeile...
Raine zâmbi,ridicând din sprâncene.
-Ei,gata cu vorba! Treci la treabă! Şi ia-ţi cu tine şi trupul ăla slăbănog.
Încercând să nu pară jignită de comentariile făcute la adresa corpului ei,Alyx
îl
urmă afară,alergând pe lângă Raine,care parcă înghiţea pământul cu paşii lui
mari.Fără să se oprească,luă la întâmplare o pâine mare,neagră,de pe un
cuptor
de cărămidă,o rupse în două şi îi dădu o bucată lui Alyx,care se uită oarecum
mirată la el şi la pâine.Bucata aceea depăşea cu mult raţia ei zilnică.
În timp ce mâncau,Raine o conduse prin tabăra proscrişilor.Adăposturile
erau
destul de şubrede şi nu păreau făcute să dureze prea mult,iar mirosurile ce
pluteau în jur erau de-a dreptul dezgustătoare.Mai mult ca sigur că nu aveau
canalizare aşa cum era în oraşul ei împrejmuit de ziduri.
-Nu-i mare lucru,nu-i aşa? întrebă Raine,urmărindu-i privirea.Ce oare îi poţi
învăţa pe aceşti oameni,care îşi golesc oala de noapte în faţa casei?
-Dar cine sunt ei? întrebă ea,privind dezgustată la femeile murdare şi
obosite,
care roboteau de zor,în vreme ce bărbaţii stăteau şi scuipau,aruncându-le lui
Raine şi lui Alyx priviri obraznice.Fără să-şi dea seama,fata se apropiase
destul
de mult de Raine.
-Uite,bărbatul de colo a omorât patru femei.În vocea lui se citea dezgust şi
dispreţ.Să te ţii cât mai departe de el.Îi place să-i terorizeze pe cei mai slabi
decât el.Iar cel de colo,cu clapa neagră peste ochiul drept este Fugarul negru,
tâlhar de drumul mare.A devenit atât de celebru,încât a trebuit să se retragă
în
culmea gloriei,adăugă el sarcastic.
-Şi cei de-acolo? Din jurul focului? Raine se încruntă.
-Cu ăştia e altceva.Sunt oameni necăjiţi.Ţărani pe care marii proprietari i-au
alungat de pe pământurile lor.Nu ştiu nimic decât să muncească pământul şi
se
pare că nici nu vor să înveţe altceva.
-Foşti proprietari? Atunci nu-i de mirare că te urăsc.
-Că mă urăsc? întrebă el mirat.De ce m-ar urî?
-Pentru că le-ai luat fermele,le-ai împrejmuit pământul şi ţi-ai dus oile
acolo,să
pască,spuse ea cu o oarecare îngâmfare,dându-i astfel să înţeleagă că nu toţi
cei
ce nu erau nobili erau la fel de ignoranţi ca aceşti mocofani.
-Aşa am făcut eu? spuse el fără să zâmbească,în vreme ce o gropiţă în obraz
îi
trăda amuzamentul,întotdeauna judeci o categorie de oameni numai după
comportamentul unuia dintre ei? în orăşelul tău nu e nici un răufăcător?
Dacă
acel răufăcător mi-a furat banii,eu trebuie să-i spânzur pe toţi de dragul ideii
de
dreptate?
-Nu,cred că nu,recunoscu ea,dar fără prea multă tragere de inimă.
-la şi mănâncă asta,spuse el,dându-i un ou fiert tare.N-ai să mai creşti
niciodată
dacă nu mănânci.Şi acum să vedem ce putem face pentru muşchii tăi.
Spunând acestea,o conduse printre copaci spre locul de unde Alyx auzise
venind
nişte sunete ciudate încă de când sosise în tabără.Când ajunseră într-un
luminiş,
fata se opri,mirată de scena care se desfăşura în faţa ei.Erau acolo mulţi
bărbaţi
care păreau a încerca să se omoare între ei,sau să-şi omoare caii.Se repezeau
unii
la alţii cu săbiile scoase,sau la manechinele umplute cu paie,sau se
contorsionau,
cărând pietre în curelele de la brâu.
-Ce-i asta? şopti ea,neştiind cum să reacţioneze.
-Dacă oamenii vor să supravieţuiască,atunci trebuie să ştie să se lupte,spuse
el.Hei,voi doi de colo! strigă el atât de tare,încât Alyx tresări.Din doi
paşi,Raine
ajunse lângă oamenii care renunţaseră la săbii şi îşi cărau acum pumni cu
nemiluita.Raine îi apucă de turul zdrenţelor pe care le purtau în chip de
pantaloni şi îi scutură ca pe nişte bieţi câini,după care îi despărţi.
-Oamenii de onoare nu se bat cu pumnii,urlă el.Atâta vreme cât vă aflaţi sub
comanda mea,vă veţi lupta ca nişte oameni onorabili,nu ca ultimele scursuri,
ceea ce de altfel şi sunteţi.Dacă mai încălcaţi o singură dată regula asta,veţi
fi
pedepsiţi.Şi acum,treceţi înapoi la treabă.
Tăcută şi oarecum mirată de cruzimea lui Raine,Alyx stătu o vreme
nemişcată
ca o stană de piatră,până când el se apropie din nou de ea.Vocea acestui
bărbat
trecea de la tonul dulce şi blând cu care i se adresase lui Rosamund la acest
muget înspăimântător.
-Şi acum,spuse el pe tonul rece cu care i se adresa ei,lungeşte-te pe pământ
cu
faţa în jos şi ridică-ţi corpul,ajutându-te numai de braţe.
Alyx habar n-avea ce voia el să spună; văzând-o cum îl priveşte nedumerită,
Raine oftă din rărunchi,îşi scoase cămaşa şi tunica,se trânti la pământ cu faţa
în
jos şi începu să-şi ridice corpul,sprijinindu-se numai în braţe.Nu părea deloc
greu,aşa că Alyx încercă şi ea.La prima încercare reuşi să-şi ridice numai
jumătatea de sus a corpului,iar la a doua,braţele se îndreptară pe
jumătate,apoi
cedară,iar fata căzu.
-N-ai putere deloc,spuse Raine,ridicând-o de turul pantalonilor.Încordează-ţi
muşchii! Fă şi tu ceva cu braţele alea anemice!Alyx se rostogoli pe o parte şi
apoi se ridică.
-Nu-i chiar aşa uşor cum pare,spuse ea,frecându-şi şi scuturându-şi braţele.
-Ba bine că nu,pufni el dispreţuitor,trântindu-se din nou la pământ,pe burtă.
Urcă-te în spatele meu!
Lui Alyx îi trebuiră câteva clipe până să priceapă ce voise el să spună.Să se
urce
pe masa aceea de carne goală,transpirată şi bronzată?
Trebui vrând-nevrând să-l încalece.Sprijinindu-se numai într-o mână,el
începu
să-şi ridice corpul şi să-l coboare,cu Alyx călare în spatele lui.Dar această
demonstraţie de forţă era ultimul lucru care o interesa pe fată.Nu stătuse
niciodată atât de aproape de un bărbat străin şi în nici un caz într-o asemenea
poziţie.Simţi că-i transpiră pulpele sau poate că sudoarea lui îi umezea
pantalonii.Muşchii bărbatului se încordau în timp ce-şi sălta propriul
corp,odată
cu cel al lui Alyx,pulsând între coapsele ei şi învăluind-o într-o dogoare
plăcută.Atingând pielea bărbatului,mâinile ei păreau a prinde viaţă.Muşchii
şi
pielea lui cântau parcă pe trupul ei o melodie pe care nu o mai auzise până
atunci.
-Gata! spuse Raine,întorcându-se pe o parte şi trântind-o pe pământ,în praf.
Într-o zi când o să fii şi tu bărbat în toată firea,ai să poţi face la fel.
Stând jos şi privindu-i trupul asudat,cu pielea netedă şi înfierbântată,se gândi
că
ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să fie bărbat.
În spatele lui Raine apăru apoi Jocelin,care o privea grav,citindu-i parcă
gândurile.Ruşinată,Alyx îi ocoli privirea.
-Cred că ţi-ai redus scutierul la tăcere,i se adresă Jocelin lui Raine.Uiţi că nu
toţi
oamenii sunt obişnuiţi cu forţa ta fizică.
-Tu n-ai altceva mai bun de făcut decât să-ţi pierzi timpul? îl întrebă Raine
sever.Şi de ce mă rog eşti aşa de vesel astăzi? N-ai cumva destulă treabă de
făcut? Jocelin trecu repede cu vederea replica aceea batjocoritoare.
-Eram doar curios,asta-i tot.Mă duceam să mă antrenez la trasul cu arcul.
Şi spunând acestea,se îndreptă spre cele două ţinte de la capătul terenului de
antrenament.
-Şi tu ai de gând să prinzi rădăcini acolo? îşi întrebă Raine scutierul.După ce
se
ridică,”maiestatea sa” luă o sabie lungă de la unul din oamenii care treceau
pe
acolo şi i-o dădu lui Alyx.
-Apucă mânerul cu ambele mâini şi atacă-mă.
-Nu vreau să rănesc pe nimeni,spuse ea.Nici lui Pagnell n-am vrut să-i fac
rău
când...
-Acum închipuie-ţi că eu aş fi Pagnell,o îndemnă el,tocmai ca s-o provoace.
Atacă-mă sau te atac eu pe tine.Durerea vie şi adâncă o făcu să ridice sabia
grea,
repezindu-se asupra lui.Când sabia fu foarte aproape de pieptul lui,Raine sări
în
lături,ferindu-se.Fata porni din nou la atac,dar nu reuşi nici acum să-l atingă,
încercă să-l surprindă,dar,orice ar fi făcut,nu-l putea lovi.
Gâfâind din cauza efortului prea mare,ea se opri,sprijinindu-se în sabie;
braţele o
dureau şi îi tremurau; în schimb,Raine continua să o privească zâmbitor şi
arogant.
-Îţi mai dau o şansă.Eu o să stau perfect nemişcat,iar tu mă vei ataca cu
sabia.
-Asta trebuie să fie vreo şmecherie,spuse ea sceptică,în vreme ce Raine
râdea în
hohote.
-Nu-i nici o şmecherie,însă tu trebuie să ridici sabia deasupra capului şi să o
laşi
să cadă drept în jos.Dacă poţi face asta,mă vei lovi cu siguranţă.
-Nu pot lovi pe nimeni...să curgă sânge...Raine începu să o provoace:
-Gândeşte-te la toate oile mele,la bieţii ţărani pe care i-am lăsat să moară de
foame,la lăcomia mea,gândeşte-te la...Alyx ridică sabia cu intenţia de a-l
lovi în
moalele capului;dar în momentul în care o săltă,începură să o doară
braţele.Fiind
deja foarte obosită şi slăbită,muşchii nu o mai ascultau şi,timp de câteva
secunde,o adevărată luptă se dădu între ea şi bucata de oţel,care,până la
urmă,o
birui.Surâsul dispreţuitor de pe faţa lui Raine o înfurie şi mai tare.
-Eşti mai slab decât toţi băieţii pe care i-am întâlnit până acum.Ce făceai
înainte
să vii în tabără? Alyx refuză să răspundă la întrebare şi începu să rotească
sabia
în faţa ei.
-Ridic-o deasupra capului şi las-o jos.Şi să faci tot aşa până mă întorc.Dacă
văd
că te laşi pe tânjeală,să ştii că îţi dublez antrenamentul,spuse el
îndepărtându-se.
Fata ridică sabia şi o lăsă în jos,iar şi iar,până când nu-şi mai simţi braţele de
durere.
-Las' că ai să înveţi cu timpul,spuse o voce în spatele ei.
Era soldatul cu cicatrice,fratele omului care o adusese aici.
-A plecat fratele tău? Voiam să-i mulţumesc,deşi nu sunt sigur că ăsta e cel
mai
bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla.
-Nu era nevoie să-i mulţumeşti,răspunse el aspru,şi ai face mai bine să nu te
opreşti,pentru că lordul Raine se uită încoace.Străduindu-se să-şi biruie
durerea,
Alyx îşi reluă exerciţiul; după câteva minute,Raine se întoarse şi îi arătă cum
să
ţină sabia la o lungime de braţ,ridicând-o şi coborând-o de câteva ori.
După o vreme,care fetei i se păru o veşnicie,Raine îi luă sabia şi o porniră
înapoi
spre tabără.Simţindu-se vlăguită ca după o tortură cumplită şi
îndelungată,Alyx
îl urmă în tăcere.
-Adu mâncarea,Blanche,spuse el peste umăr,în timp ce se îndreptau spre
cort.
Recunoscătoare,Alyx se aşeză pe un scăunel,în timp ce Raine începu să
ascută
vârful unei lance.Stând cu capul rezemat de stâlpul cortului,Alyx aproape
adormise,când Blanche intră în cort aducând castroane pline de tocană,lapte
bătut amestecat cu linte,pâine neagră şi două căni pline cu vin fiert cu
mirodenii.
Când Alyx ridică lingura de lemn,braţul începu să-i zvâcnească,protestând
parcă
faţă de caznele la care fusese supus nu cu multă vreme în urmă.
-Eşti prea molâu,mârâi Raine cu gura plină.Vor trebui să treacă luni de zile
până
să te mai întremezi şi tu.Alyx îşi spuse în sinea ei că o săptămână întreagă de
asemenea torturi avea să o ucidă de-a dreptul.Mâncă cât putu ea de mult,de
fapt,era atât de obosită,încât nici nu-şi mai dădea seama ce şi cât mânca şi
adormi.Dar Raine o apucă de braţ şi o trezi.
-Hei,ziua e încă în toi,spuse el râzând,văzând-o cât era de obosită.În tabără e
nevoie de mâncare,iar noi trebuie să o aducem.
-Mâncare? mârâi ea.Lasă-i să moară de foame,iar pe mine lasă-mă să dorm.
-Să moară de foame? Ăştia s-ar ucide între ei pentru puţină mâncare şi
numai cei
puternici ar supravieţui.Iar tu,spuse el,apucând-o de braţ,nu vei supravieţui
mai
mult de o oră.Aşa că hai să mergem să vânăm ceva,ca să supravieţuim şi noi
şi
ei.Smulgându-se din strânsoarea lui,Alyx făcu câțiva paşi mai
încolo.Prostul! îşi
spuse ea.Cum nu-şi dădea seama că scutierul lui era fată? Fără să mai spună
un
cuvânt,Raine ieşi din cort,iar Alyx fugi după el până la marginea
taberei,acolo
unde erau ţinuţi caii.Tot drumul văzu oameni odihnindu-se nepăsători,nu ca
Raine,care parcă nu putea sta locului.
-Crezi că ai să poţi călări? o întrebă el,sceptic şi resemnat.
-Nu,şopti ea.
-Ce Dumnezeu ai făcut înainte de a veni aici? o întrebă el din nou.N-am mai
întâlnit niciodată un băiat care să nu poată călări.
-Iar eu n-am mai întâlnit niciodată un om care să ştie atât de puţine lucruri
despre cei din afara lumii lui.Oare ţi-ai petrecut toată viaţa pe un tron de
aur,sau
luptându-te cu sabia ori călărind? Aruncând şaua pe cal,Raine îi răspunse:
-Ai o limbă tare ascuţită,la ascultă,dacă n-am fi noi cei care ne antrenăm
pentru
luptă,cine v-ar mai apăra în timp de război?
-Regele,fireşte,răspunse ea cu îngâmfare.
-Henry? întrebă Raine,cu un picior pe scara şeii.Şi pe el cine crezi că îl
apără?
Pe cine crezi că cheamă atunci când e atacat,dacă nu pe nobilii lui?
-Dă-mi mâna,spuse el şi o trase în sus,pe cal,în spatele lui.Înainte ca Alyx să
mai
apuce să răspundă ceva,o şi porniră în goană.
CAPITOLUL 5
După vreo două ore de hurducături pe spatele osos al calului,Alyx avea
încheieturile albe de cât strânsese şaua.Când Raine opri calul,Alyx fu cât pe
ce
să cadă din şa.
-Ţine-te bine,urlă el,apucând-o de partea care îi veni mai la îndemână şi care
se
întâmpla a fi tocmai piciorul care o durea.Fata ţipă de durere.
-Taci,îi porunci el.Uite acolo,printre copaci,vezi?
Ştergându-şi lacrimile cu mâneca,ea văzu o familie de porci mistreţi,ce îşi
croiau
drum printre tufişuri.Animalele se opriră,îi priviră cu ochii lor mici şi răi şi
începură să sforăie,dezvelindu-şi colţii lungi şi ascuţiţi.
-Ţine-te strâns de mine,strigă Raine,dându-i bice calului şi pornind în
urmărirea
celui mai mare dintre porci cu lancea pregătită.Strânge calul cu genunchii,îi
spuse el fetei,care rămăsese cu gura căscată şi cu răsuflarea tăiată în timp ce
porcul începea să-i atace.Animalul era de-a dreptul uriaş,în comparaţie cu
picioarele subţiri ale calului.Deodată Raine se lăsă pe o parte,călărind paralel
cu
pământul.Alyx,care se ţinea de el,fu şi ea nevoită să se lase într-o parte.
Clătinându-se,gata-gata să cadă,fata se prinse cu toată puterea de Raine,în
timp
ce acesta înfigea lancea în spinarea animalului furios.Acesta scoase un urlet
înfiorător,prevestitor de moarte,iar Alyx îşi ascunse faţa în spatele lat al
bărbatului.
-Dă-mi drumul,strigă el,scuturând lancea pentru a desprinde porcul ce
rămăsese
înfipt în ea şi desfăcând degetele fetei,încleştate pe pieptul lui.Era cât pe ce
să
mă răstorni de pe cal.Acum ţine-te bine de şa...cu toată puterea,ai înţeles? Şi
în
clipa următoare o porni,spintecând pădurea,evitând crengile joase ale
copacilor
şi trunchiurile ce-i ieşeau în cale,în urmărirea altui porc.Alţi doi mistreţi fură
doborâți la fel de uşor ca şi primul.Din când în când se oprea să desprindă
degetele fetei,care îi stânjeneau mişcările,dar,spre bucuria lui Alyx,nu mai
făcu
nici un comentariu în privinţa lipsei ei de curaj.Eliberându-se încă o dată din
strânsoarea ei,descăleca,luă nişte curele de piele care erau prinse de şa şi,
apropiindu-se cu grijă de animale,le legă picioarele.
-Descălecă şi tu,îi spuse el,ceva mai liniştit.Picioarele ei,neobişnuite cu atâta
efort,cedară şi fata trebui să se ţină strâns de şa,să nu cadă.
Fără să o bage în seamă,Raine legă porcii la spatele calului.Trebui apoi să-l
liniştească,deoarece acesta începuse să se ridice în două picioare,întărâtat de
mirosul de sânge din jur.
-Ţine calul şi vino după mine,îi spuse el,întorcându-se cu spatele la ea şi
luând-o
înainte.După ce se uită îngrozită la armăsarul cu ochii negri şi sălbatic,cu
urechile trase spre spate şi transpirat de atâta alergătură,Alyx înghiţi în sec
şi,
speriată,vru să apuce frâiele,dar calul făcu un pas într-o parte,iar Alyx sări şi
ea
în lături,uitându-se după Raine,printre copaci.
-Vino încoace,căluţule,şopti ea,apropiindu-se de animal,dar,din nou,acesta se
îndepărtă de ea.Înciudată,Alyx rămase nemişcată,privindu-l în ochi,după
care
începu să fredoneze încet diverse melodii,diverse ritmuri,până când îşi dădu
seama că animalului îi plăcea un cântec foarte vechi.Treptat,calul se
linişti,iar ea
putu să apuce frâul,vocea devenindu-i tot mai puternică,după cum şi ea
devenea
tot mai încrezătoare.Câteva minute mai târziu,mândră de reuşita ei,ajunse în
luminişul unde Raine o aştepta nerăbdător,lângă cel de-al treilea porc.
-Noroc că am pus santinele în pădure,spuse el,legând porcul în spatele
calului,că
ai făcut atâta gălăgie,încât putea să te audă oricine pe o distanţă de o milă şi
mai
bine.Şocul o urmi pe Alyx.Încă de când avea zece ani,nu auzise în juru-i
decât
laude la adresa cântecelor şi vocii ei,ca acum,muntele ăsta de om să le
numească
„gălăgie”.Fără să mai scoată vreun cuvânt,îl lăsă pe Raine să o ridice în şa,în
faţa lui,şi călăriră înapoi spre tabără,spatele ei atingând din când în când
pieptul
bărbatului.Odată ajunşi în tabără,Raine descălecă,fără să o bage în seamă pe
Alyx,care stătea încă în şa,dezlegă porcii şi îi aruncă în direcţia focului din
mijlocul taberei.Jocelin îi ieşi în întâmpinare,iar Raine îi aruncă frâul.
-Arată-i băiatului cum să ţesale calul,spuse el înainte să intre în cort.
Zâmbindu-i încurajator „scutierului”,Joss duse calul în luminişul unde erau
ţinuţi şi ceilalţi cai.
-Băiete,pufni Alyx,în timp ce descăleca ţinându-se cu amândouă mâinile de
şa.Băiete,fă asta,băiete,fă ailaltă.Altceva nu ştie să spună.După ce Joss
desfăcu
şaua,Alyx se ridică pe vârfuri,o apucă repede şi o trase,dar căzu pe spate,
împiedicându-se de o movilă,cu şaua grea peste ea.Străduindu-se din
răsputeri să
nu râdă,Jocelin ridică şaua,în vreme ce Alyx îşi freca bărbia acolo unde se
lovise.
-Îţi face zile fripte Raine,nu-i aşa?
-Încearcă,răspunse ea,luând şaua şi,după trei încercări,reuşi să o arunce în
vârful
unei stive de lemne.Oh,Joss,murmură,ea,sunt atât de obosit.De dimineaţă m-
a
pus să-i curăţ armura,apoi m-am antrenat ore în şir cu sabia aia grea.După ce
am
mâncat,am plecat la vânătoare,iar acum trebuie să am grijă şi de fiara asta.
La auzul acestor cuvinte,”fiara” se cambra.Fără să mai stea pe gânduri,Alyx
cântă câteva note şi calul se linişti imediat.Jocelin o privi uimit câteva
clipe,după
care spuse:
-Raine are o mulţime de oameni în grija lui.
-O mulţime de oameni cu care să facă pe lordul vrei să spui,trânti ea,ţesălând
calul aşa cum îi arătase Jocelin.
-Poate.Poate că un om ca Raine e atât de obişnuit să-şi asume
responsabilităţi,
încât ajunge să o facă chiar şi inconştient.
-În ceea ce mă priveşte,nu suport prea multe porunci,spuse ea.De ce le
comandă
tuturor? De ce crede că îi poate conduce pe toţi? De ce îi sufocă cu
dispoziţiile
lui,încât n-au timp nici să răsufle? De ce nu-i lasă în pace?
-Să-i lase în pace? o întrebă Joss.Trebuia să fi văzut locul ăsta cu câteva
săptămâni înainte de sosirea lui Raine.Era mai rău decât orice mahala a
Londrei;
oamenii tăiau gâtul semenilor lor doar pentru câțiva bănuţi,furau atât de
mult,
încât trebuia să stai treaz toată noaptea să-ţi aperi averea.Ţăranii goniţi de pe
pământurile lor erau la mâna criminalilor şi...
-Şi acest cinstit Raine Montgomery a reuşit să îndrepte toate relele.
-Da,în mare parte le-a îndreptat.
-Dar s-a gândit oare cineva că a făcut-o doar pentru că îşi închipuia că
Dumnezeu însuşi l-a îndreptăţit s-o facă,desemnându-l conducător al
supuşilor
săi?
-Eşti mult prea tânăr ca să judeci atât de aspru,spuse Joss.Alyx se opri din
ţesălatul calului.
-Dar tu de ce te afli aici? îl întrebă ea.Cum de ai ajuns să trăieşti printre
oamenii
ăştia? Nu eşti un criminal şi nu pari a fi nici leneş.Singurul lucru pe care mi-l
pot
închipui în ceea ce te priveşte e că vreun soţ gelos e pe urmele tale,îl tachina
ea.
Jocelin lăsă peria jos.
-Trebuie să mă întorc la treburile mele,spuse el,pe un ton dintr-odată rece şi
aspru.Vreme de un minut,Alyx rămase încremenită,neştiind ce să
creadă.Pentru
nimic în lume nu l-ar fi insultat pe Jocelin.Doar era singurul cu care putea
vorbi,
cu care cânta...
-După ce-ţi termini treaba,adu-mi şi mie nişte apă de la râu,se auzi o voce
rugătoare în spatele ei.Întorcându-se,o zări pe Blanche.În ciuda a ceea ce
spusese mai înainte privind aroganţa lui Raine,Alyx îşi avea şi ea mândria ei.
Femeia asta cu rochia ei murdară şi cu vocea aspră ca de bărbat nu
aparţinea,de
bună seamă clasei ei.Fără să o bage în seamă,Alyx îşi văzu mai departe de
treabă.
-Băiete! strigă iar Blanche.Ai auzit ce-am spus?
-Am auzit,spuse Alyx,îngroșându-şi vocea,şi cred că te-a auzit şi jumătate
din
tabără.
-Crezi că eşti prea bun pentru mine,nu,tu cu hainele tale frumoase şi cu
manierele alese? Să ştii că dacă azi ţi-ai petrecut toată ziua cu el,asta nu
înseamnă că ai să stai în fiecare zi pe lângă el.Zâmbind cu dispreţ,Alyx
continuă
să ţesale calul.
-Vezi-ţi de treaba ta,femeie.Ce vrei de la mine? Blanche se apropie şi o luă
de
braţ.
-Până să vii tu aici,eu am avut grijă de Raine,eu îi aduceam mâncarea şi
acum
îmi porunceşte să-ţi pregătesc un pat în cortul lui.Ce fel de băiat eşti tu?
Lui Alyx îi trebuiră câteva secunde să înţeleagă insinuările lui
Blanche.Când,în
sfârşit,se lămuri,din ochi îi țâșniră fulgere de mânie.
-Dacă i-ai cunoaşte cât de cât pe nobili ai şti că orice lord are un scutier.Iar
eu
sunt scutierul lordului Raine Montgomery.Dorind,la rândul ei,să-şi arate
cunoştinţele în materie de nobilime,Blanche spuse:
-Fireşte că ştiu asta.Dar ţine minte,continuă ea pe un ton ameninţător,Raine
Montgomery este al meu.Îi port de grijă aşa cum ar face-o o soţie
adevărată,în
toate privinţele!Şi,spunând acestea,se răsuci pe călcâie şi dispăru printre
copaci.
-Soţie! pufni Alyx,răzbunându-se pe bietul cal.Ce ştie o urâtă ca ea despre
cum
trebuie să se poarte o doamnă? Supărată cum era,nici nu-şi mai dădu seama
de
trecerea timpului până când nu auzi vocea lui Raine foarte aproape de ea.
-Băiete,spuse el,făcând-o să tresară.Ar trebui să te grăbeşti,să te mişti ceva
mai
repede.Mai ai încă multe treburi de făcut.
-Multe? întrebă ea aproape în şoaptă.Şi părea atât de nenorocită,încât lui
Raine îi
veni să râdă.Alyx se crispă.Nu,de acum încolo,n-avea să-i mai dea nici un
motiv
să râdă de ea.După ce puse peria jos şi îi mai cântă calului o frântură de
melodie,
Alyx îl urmă pe Raine înapoi în tabără,unde acesta se îndreptă spre un grup
de
oameni cu o înfăţişare jalnică,adunaţi în jurul unui foc.Raine,cu ţinuta lui
mândră şi purtarea demnă,făcea ca bieţii oameni să pară şi mai prăpădiţi
decât
erau.
-Hei,voi,cei trei de colo! strigă Raine.Voi veţi sta de pază primii.
-Io nu stau de pază în pădure,spuse unul dintre ei,depărtându-se de foc.
Prinzându-l cu o mână,Raine îl trase înapoi şi îi dădu un şut de-l zvârli cât
colo,cu nasul în ţărână.
-Dacă vrei să mănânci,trebuie să şi munceşti,spuse el sever.Acum duceţi-vă
la
posturile voastre.Am să trec şi eu mai târziu pe acolo şi,dacă îl găsesc pe
vreunul
din voi dormind să ştiţi că va fi ultimul lui somn.
Raine îi privi încruntat pe cei trei,care părăseau tabăra îmbufnaţi ca nişte
copii.
-Deci ăştia îţi sunt prietenii la care ţii atât de mult,îi şopti el lui Alyx.
-Nu sunt deloc prietenii mei,îi răspunse ea.
-Nici Pagnell nu e prietenul meu,spuse Raine.Oprindu-se din mers,Alyx îl
privi
cu luare-aminte.Şi,în sinea ei,recunoscu faptul că uriaşul avea dreptate.Nu
avea
nici un drept şi nici un motiv să-l urască,doar pentru că altcineva îi făcuse ei
un
rău imens.
-Blanche! urlă Raine.Mâncare!Alyx îl urmă pentru că şi ei îi era
foame.Blanche
le aduse în cort friptură de porc mistreţ,pâine,brânză şi vin fiert,iar Alyx
începu
să mănânce cu poftă.
-Aşa,băiete! râse Raine,bătând-o pe umăr şi făcând-o să se înece.Mănâncă
tot
aşa şi o să mai pui şi tu ceva carne pe tine.
-Munceşte-mă tot aşa şi o să mor într-o săptămână,replică ea,încercând să
scoată
o bucăţică de friptură ce i se oprise în gât şi neluând în seamă râsul lui
Raine,
Terminară de mâncat,iar Alyx privi lung către salteaua de paie lipită de
peretele
cortului.Ce bine ar fi să se poată odihni,îşi spuse ea,să se culce şi să doarmă
câteva ceasuri,asta era tot ce-şi dorea în momentul acela.
-Nu încă,băiete,spuse Raine,prinzând-o de braţ şi ajutând-o să se ridice.Mai
avem treabă,nu ne culcăm încă.Trebuie să controlăm santinelele,să cercetăm
capcanele pentru animale şi unde mai pui că amândoi avem nevoie de o baie
bună? Ultimul cuvânt o trezi la realitate.
-Baie,murmură ea.Nu!
-Când eram de vârsta ta şi pe mine m-au forţat să fac baie.Odată,fratele meu
mai
mare m-a frecat cu peria de ţesălat caii.
-A îndrăznit oare cineva să te forţeze pe tine să faci ceva? întrebă Alyx
neîncrezătoare şi puţin ironică.Raine îşi dădu seama că era în joc mândria
lui.
-De fapt,a fost nevoie de amândoi fraţii mei,iar Gavin s-a ales cu un ochi
vânăt.
Ei,gata cu vorba; hai,că avem treabă.Alyx îl urmă fără prea multă tragere de
inimă şi,oricât se străduia,nu putea iuţi pasul.Mergea în spatele lui Raine
prin
pădure,lovindu-se de copaci şi împiedicându-se de pietre.Cercetară întreg
perimetrul taberei,asigurându-se că santinelele îşi făceau datoria şi scoaseră
iepurii din capcanele ce împânzeau pădurea.
La început,Raine vru să-i vorbească,să-i explice ceea ce făcea,cum azvârlea
câte
o piatră să verifice dacă gărzile nu cumva dormeau,dar,după o
vreme,privind-o
în lumina lunii şi văzând cât era de obosită,renunţă.
Gând ajunseră la pârâu,el îi spuse să stea liniştită şi să-l aştepte până când
avea
să se îmbăieze.Pe jumătate adormită,stând acolo pe mal,cu capul sprijinit pe
braţul stâng,Alyx îl urmărea cum se dezbracă şi intră în apa rece ca gheaţa.
Lumina lunii îi arginta trupul,îi mângâia muşchii,trecea peste coapse,făcând
parcă dragoste cu braţele acelea vânjoase.Sprijinindu-se în coate,Alyx îl
privea
nestingherită.Toată viaţa ei de până atunci fusese închinată numai şi numai
muzicii.În timp ce alte fete cochetau cu băieţii,ea compunea cântece
religioase
pentru patru voci.Când prietenele ei se măritau,ea era întotdeauna acolo,la
biserică,pregătind corul de băieţi.Nu avusese niciodată timp să vorbească şi
ea
cu un băiat,să-l cunoască mai bine,de fapt nici nu o interesa aşa ceva şi
fusese
întotdeauna mult prea ocupată,să-i bage în seamă pe băieţi.
Acum,pentru prima oară în viaţă,privindu-l pe bărbatul acela gol făcând
baie,simţi un freamăt de...de ce? Ştia ea ceva despre împerechere,le mai
auzise
pălăvrăgind pe femeile recent măritate,dar actul în sine nu o interesase
niciodată.
Însă bărbatul acesta,care ieşea acum din apă ca un centaur,o făcea să simtă
ceva
ce nu-şi putuse închipui niciodată.
Dorinţă,îşi spuse ea,îndepărtându-se.Dorinţă,atracţie,nimic altceva,i-ar fi
făcut
plăcere ca el să o atingă,să o sărute,să stea întins lângă ea,iar ea să-l
mângâie,să-i
atingă pielea.Amintindu-şi ce simţise atunci când stătuse călare în spatele
lui,
începu să tremure,iar picioarele parcă prinseră viaţă,încălzindu-se.Când
Raine
ieşi din apă şi veni spre ea,Alyx aproape că întinse braţele.
-Pari cam leneş,comentă Raine,ştergându-se cu un prosop.Sigur nu vrei să
faci o
baie? Alyx urmări cu privirea prosopul care mângâia trupul bărbatului şi,fără
să
scoată un cuvânt,clătină încet din cap.
-Te previn,băiete,că dacă o să începi să miroşi atât de urât,încât să-mi vină să
ies
din cort,să ştii că o să-ţi fac eu baie cu mâna mea,şi te asigur că n-o să fie
prea
plăcut.Alyx îl privi cu ochii mari,respirând ceva mai repede.Să fii îmbăiat de
acest om-zeu,îşi spuse ea.
-Te simţi bine,băiete? întrebă Raine,îngenunchind lângă ea şi privind-o dintr-
o
dată foarte serios.
Băiete! pufni Alyx în sinea ei.O credea băiat...şi ce s-ar întâmpla dacă s-ar da
de
gol că e fată? El aparţinea nobilimii,iar ea nu era decât fiica unui biet avocat.
-N-o să-ţi fie frig? întrebă ea pe un ton voit neutru,îndepărtându-se fără a-l
mai
privi în vreme ce se îmbrăca.Apoi porni încet,tăcută,în urma lui,înapoi spre
tabără.Odată ajunşi în cort,fata se prăbuşi pe salteaua ei de paie,dar nu aţipi
până
ce Raine nu se trânti şi el în culcuşul lui.În cele din urmă,adormi.
CAPITOLUL 6
Alyx îşi cerceta chipul,stând aplecată deasupra apei.Chiar că arăta ca un
băiat.
De ce oare nu avea şi ea trăsături frumoase,care să nu poată fi nicicând
confundate cu ale unui băiat,indiferent cu ce ar fi fost îmbrăcată? Părul de o
culoare incertă şi schimbătoare,tot numai bucle,ochii migdalaţi,buzele mici
şi
subţiri ca ale unui spiriduş...nu,nu aşa trebuia să arate o femeie.
În timp ce lacrimile începeau deja să-i întunece vederea,vocea lui Jocelin o
făcu
să tresară:
-Tot mai cureţi la armura asta? Alyx se întoarse spre el.
-Raine e prea dur cu mine.Mă pune să muncesc prea mult.
-Se pare că îţi pasă prea mult de el şi de lucrurile lui.Sau poate începi şi tu să
crezi că un nobil merită orice?
-Raine merită mai mult decât fac eu pentru el,indiferent care ar fi originea
lui,
spuse eă repede,aproape pe negândite,apoi jenată,îşi întoarse privirea în altă
parte.Se afla cam de o săptămână în tabăra lui Raine şi îşi petrecuse aproape
tot
timpul în tovărăşia lui.În acest timp,părerile ei despre „maiestatea sa” se
schimbaseră complet.La început crezuse că el voia să conducă tabăra,dar
acum
ştia că proscrişii îl obligau să aibă grijă de ei.Erau ca nişte copii,îi cereau să
le
poarte de grijă,iar atunci când o făcea,se revoltau împotriva lui.Se scula dis-
dedimineaţă,
înaintea tuturor,să verifice paza; tot aşa,târziu,în noapte,se asigura că
gărzile erau la posturi.Îi determinase pe oameni să nu mai fie leneşi,ci să
muncească,atât pentru ei cât şi pentru camarazii lor,în loc să stea degeaba,
aşteptând ca el să le poarte de grijă.
-Da,spuse ea încet,Raine merită mai mult...dar de primit primeşte foarte
puţin
pentru ceea ce face pentru noi.De ce oare nu pleacă din tabără şi din Anglia?
Cu
averea pe care o are,ar putea trăi decent oriunde în lume.
-Poate că ar trebui să-i spui tu asta.Doar eşti mereu în preajma lui.
În preajma lui,îşi spuse Alyx.Aşa şi dorea să fie,şi chiar mai aproape,cât mai
aproape de el.Doar că trebuia să muncească,deşi uneori cădea răpusă de
oboseală,se antrena în fiecare dimineaţă şi,pe măsură ce muşchii i se întăreau
şi
se simţea mai bine,se implica tot mai mult în viaţa comunităţii.
Blanche avea o poziţie importantă în tabără,făcându-i pe toţi să creadă că era
amanta lui Raine şi că acesta îi făcea întotdeauna pe plac.Alyx încerca să nu
se
gândească la asta,totuşi îi plăcea să creadă că el avea ceva mai mult bun gust
decât să se complacă în a fi amantul urâtei de Blanche.Alyx mai descoperise
ceva în legătură cu Blanche,femeia se temea de Jocelin.Toate femeile din
tabără
îl plăceau pe tânărul cu o înfăţişare atât de plăcută,atât de politicos şi de
curtenitor.Alyx le văzuse recurgând la tot soiul de trucuri menite să-l atragă,
dar,din câte ştia ea,Joss nu acceptase niciodată vreo invitaţie.El prefera să-şi
vadă de treburile lui şi,totodată,să stea cât mai mult în preajma lui
Alyx.Şi,mai
ales,se ţinea cât mai departe de Blanche.Dacă,întâmplător,se întâlneau,unul
din
ei,sau amândoi,făceau stânga-împrejur,evitându-l pe celălalt.
În afară de Joss,mai era şi Rosamund cea blândă şi săritoare,cu frumuseţea ei
răpitoare şi cu semnul diavolului pe obraz.Rosamund stătea mereu cu capul
plecat,sub povara urii şi spaimei celor din jur.Odată,Raine surprinsese doi
bărbaţi întrebându-se dacă, posedând-o cu forţa pe Rosamund,ar fi însemnat
să-şi vândă sufletul diavolului.Raine i-a pedepsit cu douăzeci de lovituri de
bici,
după care i-a gonit din tabără.Alyx era puţin geloasă pe Raine,care o apărase
atât
de vehement pe frumoasa tămăduitoare.
-Alyx,se auzi un urlet undeva în spatele ei.Era Raine,care începuse să o
strige pe
nume.
-Muncesc,răspunse Alyx,ţipând cât putea ea de tare.Omul era pur şi simplu
obsedat de muncă.Apărând în faţa ei de undeva,din spatele copacilor,îi
spuse:
-Vocea ta subţire mă face să sper că o să mai creşti,deşi mie personal mi se
pare
că devii din ce în ce mai mic.Bărbatul îi cercetă apoi,cu un ochi
critic,picioarele
întinse.Zâmbind,Alyx se bucură la gândul că avea şi ea ceva de femeie.Ca
urmare a antrenamentelor zilnice,picioarele lungi şi şezutul uşor bombat
căpătaseră rotunjimi aproape feminine.Poate că acum,în sfârşit,se va vedea
că,de
fapt,e femeie şi atunci...Atunci ce? Va fi alungată din cortul lui Raine,iar
Blanche va fi repusă în drepturi.
-Las' că am să cresc eu,izbucni Alyx înciudată.Şi atunci,am să te străpung cu
propria-ţi spadă.Raine o privea zâmbind.
-Ai nevoie de Alyx? îl întrebă Joss,rupând tăcerea.
-Da,răspunse Raine încet.Vreau să scrie nişte scrisori şi să-mi şi citească
câteva.
A venit un curier trimis de familia mea.Ştii să citeşti,nu-i aşa?
Alyx tresări curioasă.Ardea de nerăbdare să afle câte ceva despre familia lui
Raine.
-Sigur că ştiu,spuse ea,urmându-l pe Raine.Un bărbat îmbrăcat elegant,cu
tunica
brodată cu leoparzi de aur,stătea în faţa cortului,aşteptând răbdător ordinele
lui
Raine.Cu un singur gest,tânărul fu expediat,iar Alyx se întrebă dacă toţi
oamenii
lui Raine îl ascultau la fel de supuşi şi cât de departe erau ei de proscrişii din
tabără.Erau două scrisori pentru Raine,una de la fratele său Gavin şi
cealaltă,de
la soţia fratelui său,Judith.Veştile de la Gavin erau proaste.Bronwyn,cealaltă
cumnată a lui Raine,fusese luată prizonieră de acelaşi om care o răpise şi pe
sora
lui Raine,Mary.Soţul lui Bronwyn aştepta fără să facă vreo mişcare,de teamă
ca
Roger Chatworth să nu-i omoare soţia.
-Fratele tău,Stephen,începu Alyx,îşi iubeşte soţia?
Raine încuviinţă,cu buzele strânse şi cu privirea pierdută în gol.
-Dar aici scrie că era în Scoţia când a fost răpită.De ce era acolo? Scoţienii
sunt
răi şi corupţi şi...
-Ia mai tacă-ţi gura,porunci el.Bronwyn e proprietara unor pământuri întinse
în
Scoţia şi,în afară de asta,e o femeie deosebită.Citeşte-mi şi cealaltă scrisoare.
Ascultătoare,Alyx deschise scrisoarea de la Judith Montgomery.Femeia se
ruga
pentru siguranţa lui Raine,implorându-l pe cumnatul ei să părăsească Anglia
şi
să nu se întoarcă decât atunci când viaţa nu îi va mai fi în pericol.Îl întreba
cum
se descurcă,dacă are ce mânca,dacă nu îi era frig,dacă nu vrea să îi trimită
nişte
haine mai călduroase.Raine începu să râdă,în schimb pe Alyx o deranja tonul
acela excesiv de matern.
-Soţul ei ştie că ea îşi face atâtea griji pentru cumnatul ei? întrebă ea cu
subânţeles.
-Să nu îndrăzneşti să vorbeşti în felul ăsta despre familia mea,se răsti
el,furios la
culme,iar Alyx plecă încet capul,ruşinată de propria-i gelozie.Nu era drept ca
ea
să joace la nesfâșit rolul acesta ingrat,fără a avea vreodată şansa de a-i atrage
atenţia într-un fel sau altul.Dacă ar purta şi ea o rochie,poate că Raine ar
remarca-o,dar...îşi aminti cu părere de rău că nu era şi n-avea să fie niciodată
o
frumuseţe.
-Hei,mă asculţi sau nu? Vocea lui Raine o aduse cu picioarele pe pământ.Poţi
să
scrii ce îţi spun eu? Vreau să trimit nişte scrisori acasă prin servitorul fratelui
meu.După ce Alyx îşi pregăti toate cele trebuitoare scrisului,Raine începu să
dicteze.Scrisoarea adresată fratelui său era dură şi foarte categorică.Raine
jura să
fie cât mai aproape de cele două femei,aşteptând atât cât va fi necesar până
să se
răzbune pe Chatworth.Nu se temea de rege,deoarece principala lui sursă de
venit
era vânzarea trădătorilor.Îi mai scria lui Gavin că Henry îl va ierta de îndată
ce
el,Raine,va fi de acord să cedeze o bună parte din pământurile sale.
Raine nu băgă în seamă faptul că pe Alyx o deranja felul lui obraznic de a
vorbi
despre suveran.Scrisoarea către Judith era la fel de caldă şi de plină de iubire
ca
şi a ei.Raine se referea şi la noul lui scutier care n-avea minte deloc,nici cât
să se
apere de frig,noaptea se dezvelea,iar el trebuia să se scoale să-l
învelească.Alyx
scria cu capul aplecat,încercând să-şi ascundă roşeaţa din obraji.Alyx nu ştia
că
Raine o văzuse de multe ori,noaptea,apropiindu-se în vârful picioarelor şi
trăgându-i pătura de lână peste umerii goi.
Alyx scrise şi restul scrisorii,prea ruşinată ca să citească măcar ce a
scris,după
care i le dădu pe amândouă să le semneze.Cum stătea aşa aplecat,cu faţa
foarte
aproape de a ei,Alyx îi simţi mirosul părului,coama aceea mare,întunecată şi
cârlionţată şi vru să-şi îngroape faţa în ea.Dar apucă doar o şuviţă şi începu
să o
răsucească pe deget.Raine sări ca ars,îşi trase capul şi o privi
consternat,neştiind
ce să creadă.Lui Alyx i se tăie respiraţia,în vreme ce inima îi bătea să-i
spargă
pieptul.Acum va afla adevărul,îşi spuse ea.Îşi va da seama că sunt femeie.
Încruntat,Raine se îndepărtă de ea,privind-o totuşi,dar fără să înţeleagă ce se
întâmplase.
-Sigilează scrisorile,zise el încet,şi dă-le curierului.Şi spunând acestea,ieşi
din
cort.Alyx oftă atât de adânc,încât una din scrisori zbură la pământ; mâhnită,
începu să plângă.Sunt urâtă,îşi spuse ea,sunt foarte,foarte urâtă.Nu-i de
mirare
că nici un bărbat n-a încercat vreodată să-l înfrunte pe preot şi să se însoare
cu
mine.De ce să se lupte pentru un premiu care nu merită osteneala? Cine ar
vrea
să ia de nevastă o fată fără forme,băieţoasă şi gălăgioasă? Şi nu-i de mirare
că
Raine nici un bănuieşte măcar că scutierul lui e o fată.
Se şterse la ochi cu mâna murdară de cerneală şi se întoarse la scrisorile din
faţa
ei.Fără îndoială că sora şi cumnata lui erau femei foarte frumoase.
Oftă încă o dată,sigila scrisorile şi le dădu curierului,pe care îl însoţi până la
locul unde îşi priponise calul.
-Le-ai văzut vreodată pe lady Judith şi pe lady Bronwyn? îl întrebă ea.
-Da,de multe ori,
-Şi probabil că sunt frumoase,nu-i aşa?
-Frumoase? râse el,în timp ce încăleca.Dumnezeu era de bună seamă foarte
bine
dispus în ziua în care le-a creat pe cele două făpturi.Nici lordul Raine şi nici
eu
nu vom părăsi Anglia atâta timp cât avem una din acele doamne în familie.
Hai,du-te,băiete,găseşte pe cineva care să-l consoleze,spuse el,arătând spre
cort.
Pierderea unei astfel de frumuseţi,chiar şi pentru scurtă vreme,l-a mâhnit
pesemne foarte tare.
Să-l consoleze! murmură Alyx,întorcându-se în cort,unde îl găsi pe Raine în
tovărăşia a doi bărbaţi cu o înfăţişare dubioasă.
-Bine că n-ai omorât-o,altfel era vai de tine,îi spunea el unuia dintre ei,un
hoţ de
buzunare; celălalt era un cerşetor.Amândoi stătuseră de pază toată dimineaţa.
-Alyx,strigă el peste capetele lor,pune şaua pe cal.Plecăm.
Fata o rupse la fugă,înşeuă calul şi se întoarse chiar în momentul în care
Raine
ieşea din cort,cu o toporişca şi un buzdugan în mână.Încalecă iute şi o ridică
şi
pe ea pe cal,în spatele lui,înainte ca fata să apuce să-l întrebe încotro plecau.
După nici un minut,galopau prin pădure cu o viteză bună să-ţi rupi gâtul.
După o goană nebună printre copaci şi luminişuri,Raine opri calul şi
descălecă.
Alyx apucă hăţurile,se aşeză în şa şi văzu,în sfârşit,ce se întâmplase.O
femeie
drăguţă,cu ochi mari,căprui,îmbrăcată cu o rochie frumoasă cum Alyx nu
mai
văzuse până atunci,se lipise de trunchiul unui copac,privindu-i îngrozită pe
cei
trei bărbaţi care agitau în faţa ei săbii şi pumnale.
-Plecaţi de-aici,scursurilor,tună Raine,lovindu-l întâi pe unul dintre ei şi apoi
pe
ceilalţi doi.Tremurând de frică,femeia se uită la Raine,nevenindu-i să-şi
creadă
ochilor.
-Raine,şopti ea,apoi îşi dădu ochii peste cap şi leşină.Raine o prinse în braţe.
-Anne,şopti el.Nu-ţi fie teamă,eşti în siguranţă acum.Alyx,adu nişte vin.E un
burduf atârnat în şa.Oarecum mirată de scena care se desfăşura în faţa
ei,Alyx
descălecă şi îi dădu burduful de piele lui Raine,care stătea pe trunchiul unui
copac căzut,ţinând-o în braţe pe Anne.
-Hai,bea asta,îi spuse el cu blândeţe.Femeia deschise ochii şi începu să
bea.Când
îşi mai reveni cât de cât,o întrebă:
-Ce căutai tocmai aici,în inima pădurii? Femeia nu părea prea grăbită să se
ridice
din braţele lui Raine,constată Alyx,admirând rochia acesteia.Era făcută din
mătase roşie,o ţesătură pe care nu o văzuse decât la biserică,şi era brodată cu
iepuraşi,căprioare,peşti şi tot felul de alte animale.Decolteul foarte adânc
lăsa să
i se vadă pieptul plin şi rotund,iar în jurul gâtului şi al taliei avea şiraguri de
giuvaeruri aurii şi roşii.
-Alyx! strigă Raine nerăbdător,dându-i înapoi burduful cu vin.Anne,spuse el
tandru,continuând să o ţină în braţe ca pe un copil.
-Ce faci aici,Raine? întrebă ea încet.
-Nu poate să cânte,îşi spuse Alyx.Nu are o voce suficient de
puternică.Cântecul
ei ar semăna mai mult cu un scâncet.
-Regele m-a declarat trădător.Anne zâmbi.
-Umblă după banii tăi,nu-i aşa? Dar ce-ai făcut de ţi-a luat pământurile?
-Roger Chatworth le-a luat prizoniere pe sora mea,Mary,şi pe soţia lui
Stephen.
-Chatworth! exclamă ea.Spune-mi,femeia aceea pe care Gavin o iubea atât
de
mult nu s-a măritat până la urmă cu un Chatworth?
-Fratele meu,pufni Raine dezgustat.Femeia aia e o târfă,dar Gavin n-a înţeles
niciodată asta.Pur şi simplu nu poate concepe una ca asta.Chiar şi după ce s-
a
căsătorit cu Judith,a continuat o vreme să o mai iubească pe Alice
Chatworth.
-Dar ce legătură e între asta şi faptul că tu te afli aici?
De ce nu se ridică în picioare? se întrebă Alyx.De ce stă tolănită în braţele
lui şi
discută cu dezinvoltură,de parcă s-ar afla în salonul vreunui nobil?
-E o poveste lungă,spuse Raine.Cu totul întâmplător,Alice Chatworth a fost
însemnată cu o cicatrice şi puţina minte pe care o avea s-a dus şi aia odată cu
frumuseţea.Cumnatul ei a avut grijă de ea fiindcă era văduvă.Probabil că
femeia
i-a otrăvit şi lui mintea,pentru că,mai târziu,Roger l-a provocat pe fratele
meu la
duel; câștigătorul urma să o ia de soţie pe femeia pe care regele Henry i-o
promisese lui Stephen.
-Da,spuse Anne.Acum îmi aduc aminte.Era vorba şi despre nişte proprietăţi,
despre nişte pământuri.
-Bronwyn e o femeie bogată,iar Stephen a vrut-o nu numai pe ea,ci şi averea
ei,
zâmbi Raine.Iar Chatworth nu suportă să piardă şi de aceea le-a luat
prizoniere
pe sora şi pe cumnata mea.
-Ce îngrozitor! Dar cum de regele a...
-Mă îndreptam împreună cu câțiva oameni de-ai regelui spre Wales când am
auzit că Mary a fost făcută prizonieră.Aşa că m-am întors şi am pornit în
căutarea lui Chatworth.
-Însoţit de oamenii regelui? întrebă ea.Raine încuviinţă.
-Deci Henry a avut un motiv oarecum întemeiat să te declare trădător.De-
asta
eşti îmbrăcat ca un ţăran şi cutreieri pădurea asta înspăimântătoare?
-Da,răspunse el.Tu în schimb arăţi bine,Anne.E mult timp de când...
La auzul acestor cuvinte,femeia sări din braţele lui,netezindu-şi rochia pe
care
Alyx ardea de nerăbdare să o atingă.
-N-ai să mă ispiteşti din nou,Raine Montgomery.Tata a promis să-mi
găsească
cât mai curând un soţ şi vreau să mă mărit neprihănită,aşa că n-am să-ţi mai
ascult vorbele dulci şi ispititoare.Apoi,întorcându-se,dădu cu ochii de Alyx.
-Şi puştiul ăsta care se holbează la noi cu gura căscată cine e?
Alyx închise gura şi privi în altă parte.
-E scutierul meu,spuse Raine,iar Anne râse.Trăiesc în pădurea asta,e
drept,dar
am şi eu unele drepturi.Băiatul munceşte mult şi unde mai pui că ştie să scrie
şi
să citească.
-Înţeleg că la capitolul ăsta stai încă destul de prost,îi spuse Anne ironică.Şi
nu
te mai uita aşa la mine! Da,da! Degeaba îţi faci iluzii.Hei,băiete,cum te
cheamă?
-Alyxander Blackett.
-Blackett? repetă ea.Unde am mai auzit eu numele ăsta?
Pe anunţul privind prinderea şi arestarea mea,îşi spuse Alyx,intrând în
panică.
De ce oare nu mi-am schimbat şi numele? Acum,femeia asta nesuferită o să
mă
dea de gol.
-E un nume destul de obişnuit,spuse Raine,vrând să pună capăt discuţiei.
Alyx,întoarce-te în tabără şi aşteaptă-mă acolo.
-Nu,băiete,interveni Anne.Raine,vorbesc foarte serios,n-am să mă las din
nou
ispitită şi n-am să rămân singură cu tine.Trebuie să mă duci înapoi la ceilalţi
vânători.Când îşi vor da seama că m-am rătăcit,vor începe să mă caute.
-Fii fără grijă,am străji care stau de pază,spuse Raine,prinzând-o de talie şi
trăgând-o spre el.Avem tot timpul la dispoziţie.Alyx,lasă-ne singuri.
-Nu,vreau ca scutierul tău să stea cu noi,insistă Anne,apucându-l de umeri şi
împingându-l.Eşti de atâta timp în pădure,încât poate ai ajuns să preferi
compania băieţandrilor chipeşi.Nu apucă însă să termine ce avea de spus,că
Raine o şi trase spre el,astupându-i gura cu un sărut.Alyx îi privea
nestingherită.
Nu mai văzuse niciodată o femeie şi un bărbat sărutându-se în felul ăsta,cu
trupurile atât de apropiate,aproape contopite.Acum,parcă mai mult decât
oricând,Alyx îşi dorea să fi fost ea cea pe care Raine o ţinea în braţe.
Era atât de absorbită de scena din faţa ei,încât,atunci când prima săgeată
zbură
prin aer oprindu-se la câțiva centimetri de piciorul lui Raine,ea rămase
nemişcată,neştiind prea bine ce se întâmpla.În schimb,Raine reacţionă
imediat
şi,dintr-o singură mişcare,le trânti la pământ pe Alyx şi pe Anne.
-Pe mine mă urmăresc,spuse Raine calm.Alyx,eşti destul de slăbuţ să te
strecori
pe lângă copacul de colo,şi făcu un semn cu capul în direcţia
respectivă,încearcă
să ajungi la cal,ia armele atârnate de şa şi adu-mi-le.
-Şi tu ce ai de gând să faci? şopti ea,în momentul în care o altă săgeată se
înfipse
în trunchiul unui copac,exact deasupra capetelor lor.
-Trebuie să o pun pe Anne la adăpost.Tu fă ce ţi-am spus,ai înţeles?
Fără să mai stea pe gânduri,Alyx începu să se târască pe burtă,croindu-şi
drum
prin pădurea deasă.De fiecare dată când o săgeată brăzda aerul,vâjâind pe
lângă
ea,fata se crispa,înnebunită de frică.Temându-se să se întoarcă,speriată la
gândul
că Raine putea să moară,se străduia din răsputeri să se strecoare printre
trunchiurile întunecate ale copacilor.Ajungând în dreptul buşteanului pe care
i-l
arătase Raine,se ridică şi începu să alerge.Trebuia să se apropie de cal şi să
ia
armele.Dar armăsarul se zbătea îngrozitor pe locul unde fusese priponit în
timp
ce un bărbat aflat lângă ei încerca să apuce hăţurile.Dacă duşmanii reuşeau
să ia
calul,atunci lupta era ca şi pierdută,pentru că armele erau legate de şa.Fir-ai
tu
să fii,Raine,îşi spuse ea,înciudată.Erai aşa de înfierbântat de doamna cu
rochia
de mătase,că ai uitat de toţi şi de toate.După ce se rugă în gând,Alyx începu
să
cânte ceva ce ştia ea că avea să-l mai calmeze pe bietul animal.
Acesta se linişti într-adevăr şi ciuli urechile,dar,în clipa următoare,bărbatul
necunoscut îl apucă de căpăstru şi-l dezlegă.Calul ăsta e la fel de prost ca şi
stăpânul,îşi spuse ea,după care începu să cânte altceva,o înşiruire de note
ascuţite,discordante şi stridente,care îl enervară la culme pe armăsar.Acesta
îl
lovi pe necunoscut cu copitele şi,slobod,alergă spre Alyx.Fetei îi fu frică de
calul care se apropia de ea în galop şi începu să cânte.Animalul se linişti pe
dată
şi,răbdător,o aşteptă să încalece.
-Acum,fă,te rog,ce ţi-am spus,îi şopti ea,când armăsarul îşi întoarse capul
spre
ea,obişnuit fiind să ducă în spinare un zdrahon călit în lupte şi nu o fetişcană
uşoară ca un fulg.
-Di,spuse ea cu ceva mai multă convingere decât până atunci.
Calul apucă pe un drum greşit,iar Alyx trebui să se folosească de toată forţa
pe
care o avea pentru a trage de căpăstru şi a îndrepta armăsarul pe drumul pe
care
venise.
-Nu,Raine,nu!
O auzi pe Anne ţipând exact în momentul în care reuşise să strunească
armăsarul.După câteva clipe,îl zări pe Raine cu sabia scoasă şi plină de
sânge,
aplecat deasupra unui bărbat mort,prăbuşit la pământ.Se mai aflau acolo încă
doi
bărbaţi necunoscuţi,cu săbiile scoase.Anne era în spatele lui Raine.
-Sunt oamenii tatălui meu,striga ea.Au venit să mă caute.Doar ţi-am spus că
vor
veni.Anne se îndreptă spre omul întins pe jos.Nu e mort.Îl luăm cu noi,spuse
ea,furioasă la culme.De ce nu asculţi niciodată pe nimeni? i se adresă ea lui
Raine.De ce mai întâi scoţi sabia şi abia după aceea gândeşti?
Indignată la rândul ei,Alyx descăleca.Era clar că Raine nu avea nici cea mai
mică intenţie să se apere.
-Stăpânul meu a fost atacat întâi,spuse ea mânioasă.Când a zburat săgeata
spre
el,trebuia,vezi Doamne,să afle mai întâi de unde venea şi abia pe urmă să
scoată
sabia? Câtă vreme v-a apărat de oamenii aceia înspăimântători,n-aţi avut
nimic
să-i reproşaţi,nu-i aşa,doamnă? Dar acum,când e vorba de onoarea lui şi de
viaţa
unui biet nevinovat,uitaţi că aţi încercat să-l atrageţi pe stăpânul meu spre
tufişurile de colo.
-Alyx,o dojeni Raine,punându-i o mână pe umăr.De ce nu te porţi ca un
adevărat
cavaler? Te afli în faţa unei doamne.
-Doamnă? ţipă ea,întorcându-se spre el.Târfa...Raine îi acoperi gura cu
palma lui
mare şi o trase spre el,lipind-o cu spatele de pieptul lui,în timp ce fata se
zbătea
să scape.
-Anne,spuse el încet,iartă-mă şi iartă-l şi pe băiat.Nu a învăţat încă să se
poarte,
ia-ţi oamenii şi duceţi-vă înapoi la pârâu.Am să trimit pe cineva să vă ajute
să
ieşiţi din pădure.
-Raine,răspunse ea,ridicându-se de lângă omul prăbuşit la pământ,n-am vrut
să...
-Cu bine,Anne! Şi dacă,întâmplător,te întâlneşti cu cineva din familia
mea,să-i
spui că sunt bine şi că n-are de ce să-şi facă griji.Femeia încuviinţă,un om o
ajută să încalece,rănitul fu pus pe spinarea unui cal şi,în sfârşit,plecară.
De-abia când se pierdură în desişul pădurii,îi dădu Raine drumul lui Alyx.
-Au încercat să te omoare,strigă ea,fixându-l cu privirea.Iar femeia aceea a
ţipat
la tine.Raine ridică din umeri.
-Mda,femeile îşi au şi ele ciudăţeniile lor...Singura preocupare a lui Anne au
constituit-o întotdeauna banii...averea,în general.
-Şi presupun că o cunoşti destul de bine,nu-i aşa?
-Tatăl ei mi-a sugerat să mă însor cu ea.Alyx deveni ceva mai atentă.
-Iar tu ai preferat să n-o faci.Sau poate că ea te-a respins.Raine zâmbi.
-Ea m-ar fi acceptat oricum şi în orice condiţii,însă eu pur şi simplu n-am
ceruto
de nevastă.E foarte nestatornică.Nu se poate hotărî nici măcar ce rochie să
îmbrace în ziua următoare.Sunt sigur că n-ar fi fost o soţie credincioasă,iar
mie
nu-mi place să bat o femeie.
-Nu-ţi place...scăpă Alyx printre dinţi.
-Acum,continuă el,dacă am terminat cu educaţia ta în materie de femei,cel
puţin
pe ziua de azi,am să te rog să te uiţi puţin la piciorul ăsta.Alyx privi în jos şi
văzu pata mare şi întunecată de pe pantalonii lui Raine.Sânge,îşi spuse ea...
Raine era rănit.
CAPITOLUL 7
-Eşti rănit,spuse ea,cu un asemenea ton,de parcă ar fi spus că e mort.
-Nu cred să fie ceva foarte grav,dar poate că totuşi ar trebui să ne uităm puţin
la
rană.Alyx îl prinse de mijloc,obligându-l să se sprijine de ea.
-Stai jos! Am s-o aduc aici pe Rosamund şi...
-Alyx,spuse el amuzat,nu e o rană mortală şi crede-mă că pot călări până la
tabără.Ştii ceva? Eşti cel mai rău scutier pe care l-am avut vreodată.
-Cel mai rău! murmură fata,în timp ce Raine se aşeză pe trunchiul unui
copac
căzut.Eşti cel mai nerecunoscător...
-De ce a durat atâta până ai adus calul? Eu mă luptam să scap cu viaţă,iar tu
cântai spre desfătarea duşmanilor mei.N-am să mai vorbesc niciodată cu
el,îşi
spuse Alyx,întorcându-i spatele.Auzindu-l chicotind,îşi ridică semeaţă capul.
-Alyx,eu trebuie să încalec pe partea cealaltă,ceea ce ştiu sigur că n-o să-i
placă
încăpățânatului ăstuia.Trebuie să-l ţii bine.Nu vreau să forţez piciorul mai
mult
decât e nevoie.Fata mângâie încet capul calului şi începu să cânte,privindu-l
în
ochi şi modulându-şi vocea.După ce încalecă,Raine o ajută şi pe ea să urce
în
spatele lui.Tot drumul înapoi spre tabără,Alyx se ţinu cu mâinile de
şa,urmărind
pata de sânge care se lăţea văzând cu ochii.Calul,simţind miros de
sânge,începu
să se agite,iar Raine,cu un gest reflex,îşi înfipse carâmbii cizmelor în burta
animalului.Alyx simţi spinarea calului cambrându-se din cauza durerii.
-N-ai putea oare să-l linişteşti cu vreunul din cântecele tale? o întrebă
el,încet.
-Vrei să spui cu vreunul din zgomotele mele,îi răspunse ea cu ironie în glas.
-Cum doreşti,încheie el sec.
Nu-i vorbise niciodată până atunci pe un astfel de ton,însă Alyx îl puse pe
seama
durerii.El spunea într-adevăr că rana nu era gravă,dar sângele curgea
întruna.Nu
era momentul să se supere tocmai acum.Începu să cânte,iar calul se potoli.
-Va trebui să te prezint fraţilor mei,spuse el mai mult pentru sine.
Când se apropiară de tabără,câțiva oameni,simţind că nu era în regulă
ceva,le
ieşiră în întâmpinare.
-Ar fi mai bine să nu vadă că sunt rănit,îi spuse Raine.Şi aşa mi-e destul de
greu
să-i ţin în frâu,nu-mi trebuie o belea în plus.Alyx descălecă repede şi se
aşeză în
aşa fel,încât oamenii să nu poată vedea piciorul lui Raine şi nici pata de
sânge.
-Am auzit c-aţi fost atacaţi...c-a fost o luptă,spuse un bărbat cu dinţi negri şi
ochi
lacomi.
-Asta numai în închipuirea ta,bătrâne,strigă Alyx,făcându-i pe toţi să tresară.
Calul tresări şi el.
-Daţi-vă înapoi! Calul a înnebunit.A trebuit să-l biciuim ca să se potolească.
În timp ce oamenii priveau înspăimântaţi calul acela mare,cu ochii
rostogolindui-
se în orbite din cauza mirosului de sânge,Raine,care nu descălecase
încă,dădea
ordine în dreapta şi-n stânga.
-Tu n-ai nimic de făcut? Ce stai? urla el.Joss,să vii în cortul meu.Am o
treabă cu
tine.Oamenii se întorceau bombănind la cocioabele lor.Când Raine şi Alyx
ajunseră în faţa cortului,se opriră,iar fata întinse braţele pentru a-l ajuta să
descalece.
-Pentru numele lui Dumnezeu,nu mă ajuta,rosti el printre dinţi.Or să te
vadă.Dute
şi ţine capul calului.Cântă cât poţi tu de tare şi atrage-le atenţia asupra ta.
Alyx făcu întocmai reuşind într-adevăr să atragă atenţia asupra ei,şi încă în
aşa
măsură,încât îi trebui o jumătate de ceas să scape de oamenii care voiau să le
tot
cânte,melodie după melodie.În cele din urmă,văzând că Raine reuşise să
descalece şi să intre în cort,îl urmă,lăsându-şi baltă ascultătorii.
Îl găsi întins pe pat,în cămaşă şi chiloţi.Rosamund stătea în genunchi lângă
pat.
În faţa ei,se afla un lighean cu apă înroşită de sânge.
-Iată-te,în sfârşit! mârâi Raine.Tu altceva nu ştii să faci decât să cânţi?
Ferească
Dumnezeu să trebuiască să plecăm la război.Duşmanul te-ar ruga să cânţi,iar
tu
ai azvârli armele cât colo şi te-ai da în spectacol ca un măscărici.Du-te acum,
Rosamund,şi ai grijă şi de omul pe care l-am rănit.Jocelin,arată-i tu
drumul.Iar
tu,nepreţuita mea pasăre cântătoare,vezi dacă poţi să-mi legi piciorul,sau
poate
vreunul din cântecele tale o să-mi vindece rana.Alyx deschise gura să-i
răspundă,dar Jocelin îi puse mâna pe umăr.
-Are dureri mari,să nu uiţi asta,şopti el şi ieşi din cort.Dintr-o privire,îşi dădu
seama că tot ceea ce îi spusese Jocelin era perfect adevărat.
-Nu te mai holba la mine! Fă ce ţi-am spus! strigă Raine.
Dar fata n-avea de gând să mai suporte acest tratament.Supărarea şi
ostilitatea ei
puteau cel mult să-l jignească,dar nu să-i facă rău.
-Ia mai taci din gură,Raine Montgomery! îi porunci ea.Să ştii că nu-ţi mai
suport
insultele,întinde-te,să-ţi leg rana.Nu-i nimeni de vină că tu eşti rănit.Eu în
orice
caz n-am nici o vină.Iar ţipând la mine,nu rezolvi nimic,dimpotrivă,îţi faci
rău.
Raine încercă să se ridice,dar,cu o singură privire,Alyx îl obligă să se întindă
la
loc.
-Or să se omoare între ei,spuse el îngrijorat,referindu-se la oamenii din
tabără.
-N-are nici o importanţă dacă au să se omoare sau nu,răspunse ea pe un ton
răutăcios.Mare pagubă...îi numeri pe degete pe cei care merită să facă umbră
pământului.Îngenunche şi ridică bucata de cârpă cu care Rosamund
acoperise
rana.Era prima oară că vedea o astfel de rană,cu pielea tăiată şi tumefiată şi
cu
sângele curgând neîntrerupt.Simţi că i se strânge stomacul.
-Tu n-ai de gând să mănânci pe ziua de azi? o întrebă Raine,văzând-o palidă
şi
cu ochii duşi în fundul capului.Am avut eu răni şi mai serioase,doar că asta
pare
a fi foarte adâncă.Pe picioarele lui musculoase,se vedeau o mulţime de
cicatrici.
Alyx atinse una dintre ele.
-Urma unui topor,murmură el,întinzându-se în cele din urmă,vlăguit din
cauza
sângelui pierdut.Alyx curăţă încet rana şi se încruntă văzând cât de murdară
era,
de parcă săgeata,plină de praf şi de noroi,s-ar fi curăţat în carnea lui
Raine.Când
termină,îşi trase un scăunel lângă pat,se aşeză şi începu să-l privească pe
bărbatul care stătea în faţa ei cu ochii închişi şi respirând regulat.Spera că
doarme.După o vreme,Raine îi spuse abia şoptit,fără să deschidă ochii:
-Alyx,sub pat e o cutie.Vrei să mi-o dai? Fata scoase imediat cutia de piele
de
sub pat şi zâmbi văzând că înăuntru se afla o lăută.
-Ştii să cânţi la lăută? întrebă el.
Alyx deschise cutia şi scoase lăuta.Degetele îi fremătau de nerăbdare,grăbite
să
atingă coardele delicat.Începu să cânte şi să se acompanieze,interpretând una
din
propriile-i compoziţii.Când în sfârşit fu sigură că Raine adormise,puse lăuta
deoparte.În liniştea care domnea acum în cort,nu se auzea decât respiraţia lui
sacadată şi hârâită.Alyx îşi dorea tare mult ca Rosamund să se
întoarcă.Raine
arăta din ce în ce mai rău,iar ea avea nevoie de cineva care să o încurajeze,
spunându-i că el îşi va reveni.
Privind în jurul ei,văzu că nu mai era apă.În afară de asta,şi pe tunica ei erau
câteva pete de sânge,pe care trebuia neapărat să le cureţe,pentru că altfel,a
doua
zi de dimineaţă,oamenii aveau s-o întrebe ce se întâmplase.Luă încet găleţile
şi
ieşi din cort,îndreptându-se spre pârâu şi evitând să le vorbească oamenilor
din
tabără.Respiră uşurată văzând-o pe Blanche jucând zaruri cu câțiva
bărbaţi.Ştia
sigur că femeia n-avea să-i părăsească pentru a-l îngriji pe Raine.
Când ajunse la pârâu,era aproape întuneric.Umplu cele două găleţi şi începu
să-şi spele tunica.Constată cu ciudă că şi pieptarul era murdar de sânge.După
o
scurtă ezitare,şi-l scoase,desfăcu legătura ce-i strângea pieptul şi începu să
spele
totul.Apoi făcu o baie şi se spălă pe cap.Ieşi din apă îngheţată tun,se şterse
cu
fâșia de pânză cu care îşi strângea pieptul,clănţănind din dinţi,îşi puse
cămaşa
udă şi rece,îşi luă tunica pe mână,apucă găleţile şi aproape o rupse la
fugă.Odată
ajunsă în tabără intră în cort şi constată bucuroasă că Raine nu se trezise
încă.
Puse găleţile jos,îşi scoase hainele ude şi îşi puse una din cămăşile lui,care îi
ajungea până la genunchi.Ştia că riscă foarte mult,dar undeva în fundul
sufletului voia chiar ca bărbatul să se trezească şi să descopere că era fată.
De-abia îşi trase cămaşa,când un geamăt o făcu să se întoarcă.
-Mary,murmura el,Mary,am să te găsesc...eu...Dintr-o săritură,Alyx fu lângă
el.
Trebuia să stea liniştit şi să nu vorbească tare,pentru ca oamenii din tabără să
nu
afle că nu se simţea bine.Gloata aceea fără scrupule credea că Raine
ascundea în
cort bijuterii şi bani de aur şi tare ar fi vrut să pună mâna măcar pe o parte
din
ele.
-Mary,strigă Raine şi mai tare,ridicând braţul drept,gata-gata să o lovească
pe
Alyx.
-Raine,trezeşte-te,şopti ea destul de tare.Ai un coşmar.Punându-i mâna pe
braţ,
îşi dădu seama imediat că bărbatul avea febră.Pielea îi ardea.
-Nu,oftă ea,blestemând-o în gând pe Rosamund că plecase din tabără tocmai
acum când Raine avea nevoie de ea.Febră! Ce putea să facă?
Simţindu-se total nefolositoare,înmuie o cârpă într-una din găleţile cu apă şi
vru
să i-o pună pe frunte; braţul lui Raine o lovi însă atât de năprasnic,încât
cârpa
zbură cât colo.Aşa cum se zbătea acum,de parcă s-ar fi luptat cu o armată
întreagă,putea să lovească unul din stâlpii cortului şi toată şandramaua s-ar fi
prăbuşit peste ei doi.
-Raine,încercă ea din nou să-l trezească,trebuie să stai liniştit.Îi luă mâinile
într-ale ei şi în clipa următoare se trezi ridicată de la pământ şi trântită peste
el.
-Trebuie s-o găsesc pe Mary,spuse el mai tare,dar destul de neclar,trăgând-o
şi
mai mult pe Alyx spre el.
-Porcule,spuse ea printre dinţi.Stai liniştit.Se pare că acest apelativ îl trezi la
realitate.Deschise ochii,iar pe Alyx o îngrozi privirea aceea sticloasă
strălucind
în întunericul din cort.O privi un moment fără să o vadă,apoi îi puse mâna pe
cap şi o trase spre el.Chiar dacă ar fi vrut să protesteze,tot n-ar fi putut,în
momentul în care buzele ei le atinseră pe cele ale lui Raine,ea renunţă la
orice
împotrivire.Era o femeie plină de pasiune,pe care însă până atunci şi-o
consumase în muzică.La prima atingere a lui Raine,muzica explodă prin
fiecare
por al trupului ei.O muzică veselă şi tristă în acelaşi timp,o muzică serafică,o
muzică cântată de îngeri.Ţinându-i capul în mâini,el îi desfăcu
buzele,căutându-i
dulceaţa limbii.Lui Alyx nu-i trebui prea mult să înveţe să sărute.Aplecată
deasupra bărbatului pe care îl dorise din prima clipă în care îl văzuse,îşi
încolăci
braţele în jurul gâtului său,trăgându-l mai aproape de ea şi sărutându-l cu
buzele-i fierbinţi.De când aştepta clipa asta? Cât de mult îşi dorise ca el să
descopere că nu era băiat,ci femeie.Raine reacţionă pătimaş la agresivitatea
ei,
sorbindu-i buzele,muşcându-le şi plimbându-şi limba peste ele.
Când mâna lui alunecă mai jos,atingându-i genunchiul,Alyx simţi că se
sufocă şi
începu să-l sărute pe obraji şi pe gâtul puternic.
Mâna lui fierbinte o ardea,mângâindu-i picioarele,coapsele,talia subţire şi
fesele.
-Ce fată dulce!,murmură el,capturându-i din nou buzele.De data
aceasta,sărutul
fu mai încleştat,în timp ce mâinile lui o frământau,explorându-i rotunjimile
delicate.Dar pe Alyx nu o mulţumea acea pasivitate,ce-i drept atât de
plăcută.
Mâinile ei începură să-l caute,ridicându-i cămaşa şi atingându-i pielea
fierbinte.
Părul de pe piept era moale,exact aşa cum şi-l închipuise ea,iar muşchii tari o
excitau mai mult decât îşi imaginase vreodată.
-Raine,murmură ea,sărutându-l.Mâinile bărbatului,cuminţi,încetară să o mai
mângâie,concentrându-se asupra senzaţiilor pe care i le
producea,îndrăzneaţă,
gura fetei.Cu cât buzele ei coborau mai jos,tot mai jos,respiraţia lui Raine
devenea mai sacadată.Când simţi că nu mai poate rezista,o prinse de talie,
trăgând-o cât mai aproape.Alyx îi ridică repede cămaşa până aproape de gât,
astfel că buzele şi mâinile ei se puteau acum bucura în voie de pielea
bronzată şi
caldă pe care o dorise cu atâta patimă.Cu mişcări lente,ca pentru a-şi da
seama
ce se întâmplă cu el,de ce această nimfă făcea dragoste cu el,Raine o prinse
de
talie,culcând-o lângă el şi scoțându-i cămaşa.
Alyx scoase un suspin atunci când corpul ei gol atinse pielea înfierbântată a
lui
Raine,în vreme ce mâinile lui îi atingeau trupul mic,oprindu-se la talia prinsă
în
cureaua de aur,cureaua de Lyon,cureaua strămoşilor ei.Când mâinile lui se
opriră asupra sânilor mici,Alyx îşi ţinu respiraţia de teamă că el o va
respinge,
dezgustat de pieptul acela mic şi plat.Dar când mâinile lui mari îi cuprinseră
în
căuşul lor fierbinte,Alyx îşi uită toate neliniştile.Iar când limba lui Raine îi
atinse sfârcurile roz,gemu,arcuindu-şi spatele.În dezlănţuirea-i pătimaşă,el
strânse sfârcurile prea tare cu dinţii,făcând-o pe Alyx să ţipe de durere şi să
se
tragă înapoi.Dar Raine o prinse de talie,apropiind-o din nou de el.
-Eşti a mea,dulce zână,îi şopti el la ureche.Alyx îi simţea respiraţia fierbinte
pătrunzându-i în corp.
-Nu,spuse ea,pe un ton ce nu putea fi luat decât ca un refuz,împingându-l.El
o
lăsă să se îndepărteze nu mai mult de câțiva centimetri,după care o trase
înapoi,
lângă el,manevrând-o ca pe o marionetă.Neplăcându-i felul în care Raine se
juca
pur şi simplu cu ea,Alyx îşi strânse genunchii la piept,străduindu-se să se
îndepărteze cât mai mult de el.Dar,contrar aşteptărilor,lui Raine părea să-i
placă
poziţia ei ghemuită.Îi mângâia spatele şi picioarele,mâinile lui trasându-i
cercuri
fierbinţi pe piele.Apoi,din nou,buzele lui moi îi găsiră gura,zdrobind-o parcă
într-o năvalnică dezlănţuire de pasiune,o pasiune tangibilă care plutea în
jurul
lor,în aer,invadându-le trupurile încinse.Nerăbdător,o trase lângă el,iar
mâinile-i
cerşeau,implorau parcă,împingând trupul ei delicat în trupul lui mare şi
vânjos,
într-o supremă dorinţă de contopire.Alyx auzea parcă o muzică divină,
îndemnând-o să se apropie tot mai mult de el,să-l acopere,să-l învăluie.
Mâna lui Raine îi mângâie încet ceafa şi spatele,bucurându-se de contactul
cu
pielea ei fină.Alyx îl privi şi văzu că avea ochii închişi,absorbit de senzaţiile
care îl copleşeau.Când o pătrunse cu degetul,fata începu să tremure,speriată
de
această nouă experienţă,de ceea ce simţea cu mintea şi cu trupul.
Raine îi mângâia interiorul coapselor,atingând-o uşor şi făcând-o să se
desfacă
tot mai mult.Alyx îi cuprinse şoldurile,ţinându-l atât de strâns lipit de
ea,încât,la
un moment dat,îi fu teamă să nu-l strivească.
Când bărbatul o ridică,apropiind-o de el,gemu,dar Raine îi strivi buzele într-
un
sărut fierbinte,vrând parcă s-o înghită cu totul.Alyx se împinse mai
aproape,tot
mai aproape de el.Raine era greu şi în momentul în care bărbăţia lui atinse
feminitatea ei,fata îşi găsi o poziţie în care să-l poată domina ea pe
el.Bărbatul îi
sprijinea spatele,intrând în ea încet,foarte încet,centimetru cu centimetru.
Rămase nemişcat o vreme,umplând-o,lăsând ca senzaţiile să treacă dintr-un
trup
în celălalt,până când Alyx,nerăbdătoare şi lipsită de experienţă,începu să se
mişte spasmodic şi stângaci.Raine o cuprinse de talie şi o ghidă,mişcând-o
încet,ritmic,cu fiecare mişcare ridicând-o tot mai mult,într-o izbucnire de
plăcere
dureroasă.Când ea începu să se mişte mai repede,Raine îşi potrivi ritmul
după al
ei,pătrunzând-o adânc,tot mai adânc,până când Alyx începu să-l zgârie pe
spate
şi să-l muşte de gât; trupul femeii se răsucea,se contorsiona,părând a se lupta
şi a
implora în acelaşi timp.Cu o mişcare bruscă,Raine o culcă pe spate,lăsându-
se
cu toată greutatea deasupra ei; fata se prinse de el cu braţele,arcuindu-se sub
povara trupului bărbatului,în timp ce el,lăsându-se în jos,o pătrunse cu
putere...
după aceea,Alyx nu mai ştiu nimic...
În ea explodă o muzică albă,fierbinte,care parcă o fulgera,despicându-i
pielea şi
dezmembrându-i trupul care se cutremură primind în el puterea stoarsă a
bărbăţiei.Aproape sufocată,slăbită,neştiind prea bine ce se întâmplase cu
corpul
ei şi chiar cu ea,Alyx se prinse de Raine,alunecând pe pielea lui fierbinte,
legănată de respiraţia lui gâfâită,sacadată.Simţindu-se de parcă s-ar fi
rostogolit
pe un deal plin de bolovani,Alyx atinse părul ud de pe pieptul lui Raine.Cu o
mişcare grăbită,bărbatul o prinse de mână,se întoarse pe o parte şi o strânse
tare,atât de tare,încât Alyx se temu să nu-i rupă degetele.
-A mea,şopti el,ducându-i mâna la gură şi sărutându-i două degete,înainte ca
somnul să-l răpună.Câteva minute,Alyx pluti între vis şi realitate,pe jumătate
adormită.Trupul ei era obosit şi,totuşi,într-un fel,era mai trează ca
oricând.Nu îi
era deloc ruşine de faptul că făcuse dragoste cu un bărbat care nu-i era
soţ,deşi
poate că ar fi trebuit să-i fie.În acel moment nu dorea nimic altceva de la
viaţă
decât pe acest bărbat lângă ea,contopit cu ea.
-Te iubesc,îi şopti ea.Ştiu că nu vei putea fi niciodată al meu,dar acum
eşti.Te
iubesc,spuse ea din nou,sărutându-i o buclă udă şi adormind într-un
târziu,mai
fericită ca oricând.
CAPITOLUL 8
Alyx se trezi în cortul scăldat de lumina strălucitoare a dimineţii,constatând,
îngrozită,că lui Raine îi crescuse febra.Mişcându-se în somn,bărbatul se
rostogolise peste ea,strivind-o sub greutatea lui.Împingându-l cu toată
puterea,
reuşi să-l dea la o parte şi se apucă să strângă repede hainele împrăştiate pe
jos.Tunica ei era încă udă.Ar fi dat orice să poată îmbrăca şi ea o rochie,să
renunţe la înfăţişarea de băiat.E drept că hainele bărbăteşti îi dădeau o mare
libertate de mişcare,dar,ca băiat,n-ar fi avut niciodată parte de o noapte de
dragoste,ca aceasta,pe care n-avea să o uite niciodată.
De-abia apucă să-şi lege pieptarul,că Jocelin şi intră în cort,urmat de
Rosamund.
-Cum se simte? întrebă Joss,uitându-se la Alyx.
Înainte ca Alyx să apuce să-i răspundă,Rosamund îi întrerupse:
-Are febră mare...trebuie să facem ceva.Adu nişte apă,iar eu mă duc să-mi
iau
ierburile de leac.Alyx luă găleţile şi o porni în fugă spre pârâu.Cele trei zile
care
urmară,au fost zile de mare chin,atât pentru Alyx,cât şi pentru Rosamund.În
afară de faptul că trebuiau să-i pună cataplasme,pe care le şi schimbau foarte
des,îl obligau să înghită tot felul de leacuri greţoase.Această adevărată luptă
era
mai întotdeauna însoţită de invective din partea lui Alyx,care îl numea când
cerşetor nenorocit,când păun ţanţoş şi gras,făcând-o pe Rosamund să
chicotească sau să roşească.Alyx îi cânta aproape tot timpul,îi cânta orice,fie
cântece cunoscute,fie melodii improvizate pe loc.
În acest timp,Jocelin prelua comanda taberei,obligându-i pe oameni să se
antreneze zilnic şi împiedicându-i să se omoare între ei.
-Nu cred că pungaşii ăştia merită tot ce face Raine pentru ei,spuse Joss,stând
pe
jos,lângă pat.De ce trebuie să se îngrijească el de problemele celorlalţi?
-Raine primeşte şi ocroteşte pe oricine,zise Rosamund încet şi cu capul
plecat,ca
de obicei.El crede cu adevărat că ne poate salva...şi ţine cu tot dinadinsul să
o
facă.
-Ne poate salva? întrebă Alyx,luându-şi privirea de la Raine.De când se
îmbolnăvise,nu-l părăsise nici o clipă,dormea pe un scăunel,cu capul sprijinit
de
marginea patului.Eu nu mă consider un criminal.
-Dar tu,Rose? o întrebă Jocelin.Tu ce crimă ai comis?
Rosamund nu răspunse,dar când Joss întoarse capul,ea îl privi într-un fel
care pe
Alyx o miră la culme.Rosamund era îndrăgostită de Jocelin.Uitându-se pe
rând
când la unul,când la celălalt,amândoi de o frumuseţe aproape neobişnuită,îşi
dădu seama cât de bine se potriveau.Ea ştia de ce se află Rosamund în
tabără,
oamenii credeau că e însemnată de diavol,dar Joss?...
În dimineaţa următoare,lui Raine îi scăzu febra.Era foarte devreme,în
zori.Alyx
dormea cu capul foarte aproape de braţul lui gol.Ea se trezi şi îl văzu privind
mirat în jurul lui.În sfârşit,o zări şi pe ea.Alyx se îmbujoră la faţă,iar inima
începu să-i bată din ce în ce mai tare.Oare cum va reacţiona el amintindu-şi
că,în
urmă cu trei nopţi,făcuseră dragoste?
După câteva momente,Raine îşi mută privirea de la ea,uitându-se impasibil
în
jur.
-Cât timp am fost bolnav?
-Trei zile,răspunse ea cu o voce sugrumată.
-În tabără a fost linişte? Ori s-au omorât între ei?
-Ei...sunt bine...în tabără.Jocelin i-a ameninţat mereu şi a reuşit să-i ţină în
frâu.
Cum el nu răspunse,Alyx îşi ţinu răsuflarea.Acum o să înceapă să vorbească
despre...însă Raine nu spuse nimic.Încercă să se ridice,iar când Alyx sări să-l
ajute,el o împinse aproape cu ciudă.Dezvelindu-se,îşi smulse bandajele de pe
picior şi se uită la rană.
-O să se vindece,îndrăzni Alyx să spună.Rosamund zice că nu rana a fost
periculoasă,ci febra.Ne-am temut pentru viaţa ta.Întorcându-se spre ea,Raine
îi
aruncă o privire rece,grea.Oare de ce era atât de furios? se întrebă Alyx.
-Adu-mi să mănânc! Mult,că mi-e foame.Şi,în afară de asta,trebuie să-mi
recapăt
puterile.Fata nu se mişcă.
-Lua-te-ar naiba! urlă el de se cutremură cortul.Dar această izbucnire îl obosi
în
aşa măsură,încât trebui să se întindă din nou pe pat.Vlăguit,îşi duse mâna la
frunte.
-Ai auzit ce ţi-am spus? urmă el încet,aproape în şoaptă.Şi,băiete,adăugă el
în
timp ce Alyx,cu găleţile în mână,dădea să iasă din cort.Adu-mi şi nişte vin
fiert.Băiete,îşi zise ea,ieşind.Auzi la el băiete!
-Alyx,spuse Joss,mi s-a părut mie sau am auzit vocea lui Raine?
-Nu,nu ţi s-a părut,răspunse ea cu tristeţe în glas.
-S-a întâmplat ceva? De ce urlă?
-De unde să ştiu eu de ce urlă boul ăla? răspunse ea.De unde să ştie un
calic,aşa
ca mine,ce-i trece prin cap nobilului prieten al regelui?
Spre surprinderea ei,Jocelin râse tare şi cu poftă,apoi se îndepărtă,fredonând
un
cântec obscen.
Bărbaţii,îşi spuse ea cu ciudă,aruncând găleţile în apă,în timp ce lacrimi
fierbinţi
îi şiroiau pe obraji.”Băiete”,îşi zise ea,stând în picioare pe malul apei.Oare
chiar
nu-şi mai amintea ce se petrecuse între ei cu trei nopţi în urmă?
Poate că-i vor trebui câteva ore să-şi amintească,îşi spuse ea,pornind înapoi
spre
tabără şi oprindu-se din drum ca să-i spună lui Blanche că Raine voia să
mănânce.
-Ştiu,ştiu,răspunse Blanche pe un ton oarecum insinuant.M-a chemat deja la
el şi
trebuie să mărturisesc că Raine Montgomery e acelaşi bărbat puternic pe
care îl
ştiam cu toţii,spuse ea cu glas tare,pentru ca toţi cei din jur să o poată auzi şi
încheindu-şi în mod ostentativ fusta murdară,i-am dus de mâncare.
Cu capul sus,vrând să înfrunte parcă greutatea găleţilor pline cu apă,Alyx
întră
în cort.
-De ce-a durat atâta? o întrebă Raine cu gura plină.
-Mai am şi alte treburi de făcut decât să-ţi aduc ţie mâncarea,îi răspunse ea
supărată,întorcându-se spre el.Şi,în afară de asta,târfa aia a ta poate foarte
bine
să-ţi poarte de grijă.
-Corect,spuse el pe un ton cât se poate de firesc,muşcând dintr-o pulpă de
porc.
Poate că ar trebui să mă mai ocup puţin de fasoanele astea ale tale.O femeie
eo
femeie,o fiinţă fragilă,neajutorată,care trebuie protejată şi iubită,indiferent de
starea ei socială.Dacă tratezi o târfă ca pe o doamnă,ea o să se comporte ca
atare
şi invers.Totul depinde de bărbat,să ţii minte asta.Încă nu te-ai maturizat,dar
când o să mai creşti...
-Când o să mai cresc n-o să mai am nevoie de sfaturile tale,îi strigă ea,dând
să
iasă din cort şi izbindu-se de Jocelin care tocmai intra.Aruncându-i şi lui o
privire furioasă,trecu pe lângă el şi ieşi din cort.Joss se uită la Raine,se aşeză
pe
scăunel şi începu să cânte încet din lăută,în timp ce Raine continua să
mănânce,
cât se poate de calm.După o vreme,Joss se opri din cântat.
-De când ştii de Alyx? îl întrebă Joss.Raine avu o uşoară ezitare,semn că
auzise
întrebarea.
-Doar de câteva ore,răspunse el calm.Dar tu de când ştii?
-Dintotdeauna,spuse Joss,râzând de uimirea sinceră a lui Raine.Chiar mă mir
că
toţi ceilalţi nu şi-au dat încă seama.Din clipa în care am văzut-o,mi-am dat
seama că era o fetiţă îmbrăcată în haine bărbăteşti.Când te auzeam
spunându-i
„băiete”,nu-mi puteam închipui că,într-adevăr,vorbeai serios.
-Ar fi trebuit să-mi spui,şi chiar nu înţeleg de ce n-ai făcut-o.Uite,acum
câteva
zile,în timp ce scria o scrisoare pentru mine,aproape că-mi venea să o sărut.
După aceea...cred că am fost foarte bolnav...
-Ai chinuit-o mai rău decât pe oricare din pungaşii ăştia zdrenţăroşi.
-Mda...şi când te gândeşti că,de la o vreme încoace,chiar mă fascinează
fetişcana
asta.
-Şi acum ce-ai de gând cu ea?
Raine dădu tava la o parte şi se întinse în pat,simţindu-se din nou foarte
slăbit.
-Putem fi siguri că povestea ei e adevărată? Că n-a minţit? Ce i-a făcut
Pagnell?
-A acuzat-o că l-a jefuit,a declarat-o vrăjitoare şi a promis o recompensă
mare de
tot oricui i-o va aduce,vie sau moartă.Raine îl privi pe Joss oarecum stânjenit
de
faptul că tânărul ştia mult mai multe lucruri decât el în legătură cu cele ce se
întâmplau chiar sub nasul lor.
-Cum crezi tu că ar reacţiona nemernicii ăştia din tabără,aflând că printre ei
se
află o fată tânără? Şi unde mai pui că prinderea ei,vie sau moartă,le-ar aduce
o
recompensă deloc neglijabilă? Cred că e mai bine ca,pentru toţi borfaşii
ăştia,să
rămână băiat,spuse Raine îngândurat.În afară de asta,am să o iau sub
protecţia
mea.Cu cât ştiu mai puţini,despre adevărata ei identitate,cu atât mai puţin
avem
a ne teme.
-Dar ei o să-i spui că-i cunoşti secretul,nu-i aşa?
-Nici vorbă! Las-o să sufere cum am suferit şi eu.N-a pierdut nici o ocazie
să-şi
bată joc de mine,să mă facă în toate felurile.Iar azi-dimineaţă,când mi-am
dat
seama că mă consideră nătărău,aş fi avut un chef nebun să-i sucesc gâtul.
Nu,nu,las-o să mai fiarbă puţin.Ea crede că am uitat că...Se opri la
timp,dându-şi
seama că era pe cale de a spune ceva ce nu trebuia.Ea crede că eu nu ştiu că
e
femeie şi,cel puţin pentru moment,e mai bine aşa.Jocelin se ridică:
-Dar măcar nu te mai purta atât de aspru cu biata fată.Mai ales că e
îndrăgostită
de tine.
-Bine,bine,n-am să-i mai fac nici un rău,îţi promit.O oră mai târziu,când
Alyx se
întoarse în cort,Raine şi Jocelin jucau zaruri,dar pe nici unul dintre ei nu
părea
să-l intereseze prea mult jocul.
-Alyx,spuse Raine,fără a-şi da măcar osteneala să se uite la ea,te-ai antrenat
azi?
Eşti şi aşa destul de slăbănog,chiar vrei să ajungi piele şi os?
Antrenat,pufni ea ca pentru sine,apoi continuă cu voce tare:
-Dintr-un motiv pe care nu-l înţeleg acum,am fost îngrijorat din cauza ta.Îmi
permit să-ţi amintesc,dacă ai uitat cumva,că ai fost foarte bolnav.Aşa că,o
vreme,nu m-a mai interesat să-mi întăresc muşchii.Raine o privi mirat şi
jignit în
acelaşi timp.
-Cum poţi să spui aşa ceva? Chiar îţi pasă dacă aveam să trăiesc sau nu? Hai,
du-te,Joss...sunt obosit...o să jucăm altă dată.Poate când o să mă simt mai în
putere,spuse el întinzându-se în pat şi dând vădite semne de oboseală.
Joss tuşi cu subânţeles,îşi luă zarurile,se uită la Raine într-un fel anume şi
ieşi
din cort.Alyx încercă să pară cât se poate de indiferentă,dar când îl văzu pe
Raine prăbuşindu-se pe pat,palid şi neajutorat,o cuprinse mila.
-Adu-mi,te rog,vinul.Oftă şi îi dădu cana.Dar când Raine vru să o
apuce,mâna
începu să-i tremure atât de tare,încât trebui să-l apuce pe după umeri,să-l
sprijine
şi să-i ducă încet cana la gură,gura aceea,pe care numai văzând-o,se simţea
străbătură de fiori de plăcere.
-Eşti obosit,îi spuse Raine.Şi,spune drept,de când nu te-ai mai spălat? Ştii
doar
că băieţii de vârsta ta trebuie să se spele foarte des.Ah,da...continuă
el,zâmbind,
tu încă nu...lasă,că o să vină ea şi ziua aia...Ţi-am povestit vreodată de
turnirul
acela de la Paris? Erau trei femei acolo...
-Nu,ţipă ea.Nu vreau să-ţi ascult poveştile astea murdare.Raine o privi mirat.
-Un scutier ar trebui să ştie şi altceva decât să cureţe armuri şi să
călărească.De
exemplu,când cânţi din lăută,melodiile tale şi chiar şi cuvintele s-ar potrivi
mult
mai bine unei femei.Să ştii că femeilor le plac bărbaţii puternici şi siguri pe
ei,nu
băieţandrii care se tânguie ca muierile.
-Se tânguie,începu ea,jignită.Poate că nu era ea o frumuseţe,dar muzica
ei...cu
muzica ei ce avea? Şi tu ce ştii despre femei? mârâi ea.Dacă ştii tot atât de
puţin
cât ştii şi despre muzică,atunci înseamnă că eşti tot atât de ignorant pe cât
eşti
de...
-Pe cât sunt de ce? întrebă el curios,ridicându-se într-un cot şi privind-o cu
coada ochiului.De frumos? De puternic? De viguros?
-De înfumurat! strigă ea.
-Ştii ce cred eu? Că,din păcate,nu ai şi o statură pe măsura vocii.Ai încercat
vreodată să dărâmi un zid stând în faţa lui şi urlând cât te ţineau puterile?
Cântându-le aşa cum ştii tu unor soldaţi duşmani,i-ai putea face să te
urmeze,
docili,oriunde,chiar şi în deşert.
-Încetează odată! ţipă ea.Te urăsc! Şi dădu să iasă din cort.
-Caut-o pe Rosamund şi trimite-o la mine.Nu mă simt bine deloc,se auzi în
urma
ei vocea şoptită şi în acelaşi timp poruncitoare a lui Raine.Alyx se întoarse şi
făcu un pas spre el,dar în clipa următoare se răzgândi şi ieşi din cort.
Afară se adunaseră mulţi oameni care,fireşte,auziseră discuţia dintre ei.
Prefăcându-se a nu băga în seamă faptul că mizerabilii aceia râdeau şi îşi
dădeau
coate,Alyx se îndreptă spre terenul de antrenament,unde,timp de aproape trei
ore,se antrenă trăgând cu arcul.În cele din urmă,obosită,se duse la pârâu,făcu
o
baie şi mâncă ceva înainte de a se întoarce în tabără.
În cort era întuneric şi nu se auzea nici un zgomot,aşa încât presupuse că
Raine
dormea.Acum,dacă ar avea curaj,ar pleca din tabără şi nu s-ar mai întoarce
niciodată.Ce însemna ea pentru un bărbat ca el? Mai nimic.După cum nimic
nu
însemnase nici una din femeile care trecuseră prin patul „maiestăţii sale”.Ce
mai
conta încă una? Oare dacă i-ar fi spus ce se petrecuse între ei cu câteva nopţi
în
urmă ar fi râs? Sau ar fi inclus-o printre numeroasele-i cuceriri,mai mult sau
mai
puţin trecătoare? Oare ea şi Blanche aveau să-l desfete pe rând,când
una,când
cealaltă?
-Alyx,i se adresă el somnoros.Unde ai stat atât? Ai mâncat?
-Da,o oală plină,îi răspunse ea pe un ton răutăcios.Nu mi-ai spus tu că
trebuie să
mănânc mult? Poate doar aşa să mai pun şi eu ceva carne pe mine.
-Alyx,te rog,nu mai fi supărat pe mine.Vino aici,lângă pat,şi cântă-mi ceva.
-Eu nu ştiu cântece care să-ţi placă ţie.
-Ba da,ştii.Te rog,cântă-mi ceva,orice.Nu-mi doresc altceva acum decât să te
aud cântând.Alyx scoase lăuta din cutie şi începu să cânte.
-Judith o să te placă,murmură el.
-Judith? Frumoasa soţie a fratelui tău? Ce ar putea o doamnă ca ea să
găsească la
fi...fiul unui avocat de rând? Fusese cât pe ce să spună „fiica”.
-O să-i placă muzica ta,zise Raine somnoros,în timp ce Alyx îl legăna cu
acordurile ei suave.Când fu sigură că adormise,Alyx se apropie de el,
înghenunche lângă pat şi se uită lung la bărbatul care respira liniştit,după
care se
culcă şi ea,străduindu-se din răsputeri să nu plângă.
În dimineaţa următoare,Raine ţinu cu tot dinadinsul să se ducă pe terenul de
antrenament.Protestele lui Jocelin şi ale lui Alyx fură zadarnice.Părea că
nimeni
şi nimic nu-l putea convinge să se mai odihnească măcar o zi.Alyx îi privea
îngrijorată fruntea acoperită de broboane de sudoare şi încăpățânarea din
ochii
obosiţi şi încercănaţi.
-Dacă mori,n-o să ne mai fii de nici un folos,să ştii,îi spuse Alyx.
-Dacă mor,te duci tu să-mi anunţi familia? o întrebă el pe un ton atât de
serios,
încât ei i se opri respiraţia.Dar,în clipa următoare,Raine începu să râdă în
hohote.
-O să-ţi arunc hoitul pe cal şi o să-l trimit rudelor tale.Dar de plâns n-am să
te
plâng,n-am să vărs nici măcar o lacrimă.
-N-avea nici o grijă,or să fie,slavă Domnului,destule femei care să plângă la
moartea mea.Ţi-am povestit vreodată de camerista lui Judith? N-am întâlnit
în
viaţa mea o femeie mai aprigă şi mai nesăţioasă,spuse el,râzând în hohote.
Înciudată,Alyx îi întoarse spatele.După o oră de antrenament,Alyx fugi
înapoi în
tabără,să-i aducă lui Raine o fiertură din ierburi,pregătită anume de
Rosamund.
Intrând în cort,o găsi pe Blanche cotrobăind printre lucrurile lui Raine.
-Ce faci aici? o întrebă ea,luând-o prin surprindere.
-Păi...pentru spălat...bâigui ea.Alyx începu să râdă.
-De când faci tu casă bună cu săpunul? Cu o mişcare bruscă,o prinse de braţ,
imobilizând-o.Mai bine mi-ai spune adevărul.Ştii doar că toţi cei care sunt
prinşi
furând sunt izgoniţi din tabără.
-Trebuie să plec de-aici,scânci Blanche,încercând să scape din strânsoare.Nu
mai am ce căuta aici.Dă-mi drumul!Tot zbătându-se,Blanche se
împiedică,căzu
şi se lovi de unul din stâlpii cortului.
-Pentru asta ai să plăteşti,mârâi Blanche.Pentru asta şi pentru că mi l-ai luat
pe
Raine.
-Eu? întrebă Alyx,pe un ton cât mai firesc cu putinţă.Cum ţi l-am luat eu pe
Raine?
-Uite-aşa,nu mă mai primeşte în patul lui,răspunse Blanche,ridicându-se.
Asta...de când are un băiat...
-Fii atentă cum vorbeşti,o avertiză Alyx.Chiar nu ţi-e teamă de mine? Ce
căutai
aici când am intrat eu? Blanche nu răspunse.
-Bine,atunci am să-i spun lui Raine,continuă Alyx şi dădu să plece.
-Nu,spuse Blanche,aproape plângând.N-am unde să mă duc.Te rog,nu-i
spune.
N-am să fur,n-am furat niciodată.
-Bine,nu-i spun.Dar cu o condiţie.
-Care? o întrebă Blanche înspăimântată.
-Spune-mi ce ştii despre Jocelin..
-Jocelin? întrebă Blanche pe un ton de parcă n-ar mai fi auzit niciodată acel
nume.
-Fii atentă că,în curând,s-ar putea să mă caute prin pădure poteraşii
regelui,ştii
că Pagnell ţine cu tot dinadinsul să îmi dea de urmă.Dacă nu aflu povestea
lui
Jocelin înainte de a fi prins,am să-i spun lui Raine că ai încercat să-l furi.
Văzând că nu are încotro,Blanche începu să povestească.
-Jocelin a fost jongler.Femeile roiau în jurul lui.Într-o zi a fost chemat la
castelul
Chatworth,din porunca lui lady Alice.
Numele de Chatworth o făcu pe Alyx să ciulească urechile.Roger Chatworth
era
bărbatul care le ţinea prizoniere pe sora şi pe cumnata lui Raine.
-Lady Alice era o femeie rea,continuă Blanche,însă soţul ei,lordul
Edmund,era şi
mai rău.Îi plăcea să bată femeile,să le vadă zbătându-se atunci când le
poseda.Pe
una din ele,Constance o chema,a bătut-o până când femeia a murit,sau cel
puţin aşa crezuse el.Jocelin,aflându-se tocmai atunci la castel,lordul Edmund
i-a
dat lui trupul neînsufleţit al lui Constance,să facă ce-o şti,numai să scape de
el.
-Şi? o îndemnă Alyx,nerăbdătoare.Spune mai departe.
-Femeia nu era moartă,iar Joss a ascuns-o,a îngrijit-o până s-a însănătoşit
şi...s-a
îndrăgostit de ea.
-Şi ce e neobişnuit în asta? Mai ales la un bărbat cu...calităţile lui Joss?
Blanche începuse să dea semne de nervozitate,îşi freca mâinile şi se muta de
pe
un picior pe celălalt.
-Nu cred că mai iubise pe cineva înainte...înaintea lui Constance vreau să
spun.
Când lordul Edmund a aflat că fata trăieşte,a răpit-o,iar pe Jocelin l-a vârât
în
temniţă.Constance,crezând că Joss murise,şi-a pus capăt zilelor.Alyx se
închină,
îngrozită.
-Dar Joss a reuşit să scape şi...a ajuns în tabără.
Doar că...Blanche trecu pe lângă Alyx şi fugi afară din cort.
-Deci a omorât un om,şopti Alyx.Asta explica şi zvonurile pe care le auzise
în
legătură cu o recompensă pusă pe capul lui Joss.Şi probabil că tot de aceea
nici
nu voia să aibă de-a face cu femeile din tabără.Alyx ştia foarte bine ce
înseamnă
să pierzi pe cineva foarte drag.
-Ce faci aici? auzi dintr-o dată în spatele ei vocea puternică a lui Raine.Ai
plecat
de cel puţin o oră şi te găsesc aici stând degeaba şi holbându-te la pereţi.
-Mă duc să-mi văd de treburi,spuse ea încet dând să iasă.
Raine o prinse de braţ,dar în clipa următoare îi dădu drumul.
-Ai primit vreo veste proastă?
-Nimic care să te intereseze,îi răspunse ea ieşind din cort.
Toată ziua nu se gândi decât la Jocelin.Era un băiat drăguţ,atent şi
sensibil,care
merita să fie iubit.De ce nu se îndrăgostise de Joss? Ce simplu ar fi fost
totul!
Aşa,poate că într-o zi Raine avea să plece din pădure,lăsând-o acolo singură
şi
părăsită.Ridicând sabia şi încercând să o ţină deasupra capului,Alyx văzu
ceva
mişcându-se în depărtare.Era Rosamund care,ascunsă în spatele unui copac,
stătea nemişcată,urmărindu-l cu privirea pe Joss.În ochi i se citea iubirea,o
iubire
pătimaşă năvalnică,pe care şi Alyx o cunoştea acum la fel de bine.Rosamund
nu
stătea cu capul plecat,ca de obicei,în vreme ce în ochi nu i se citea acea
supunere
prin care parcă îşi cerea iertare că se născuse.
-Iar stai degeaba,ţipă Raine.Supusă,Alyx se întoarse la antrenamentele ei.
În seara aceea,Raine,ostenit şi încă foarte slăbit,se culcase foarte
devreme.Alyx
stătea afară,în noaptea care se lăsa rece şi tristă.Jocelin se aşeză lângă ea.
-Ţi s-a rupt cămaşa,îi spuse ea.Ar trebui să ţi-o coasă cineva.Nici nu-şi
termină
bine ideea,că trei femei se şi oferiră să i-o coasă.
-Nu,mulţumesc,murmură Joss.Merge şi aşa.
-Hai,dă-i-o uneia din ele să ţi-o coasă,spuse Alyx nerăbdătoare.Iar eu îţi aduc
una de-a lui Raine,să nu-ţi fie frig.Şi aşa are prea multe...
Vrând-nevrând,Joss îşi scoase cămaşa,iar Alyx dădu buzna în cort,se uită în
fugă
la Raine care dormea liniştit şi ieşi ţinând în mână o cămaşă curată.Afară se
opri
locului.Jocelin stătea lângă foc,cu bustul gol,înconjurat de femeile care îl
priveau lacome.Ceva mai departe,ascunsă privirilor de umbra deasă a
copacilor,
stătea Rosamund.Pe Jocelin părea să nu-l intereseze nimic din ceea ce se
petrecea în jurul lui.Alyx îi dădu cămaşa şi îşi turnă o cană de cidru
fierbinte.
Deodată,un zgomot ciudat îi făcu pe toţi să întoarcă repede capul.În clipa
aceea...Alyx nu-şi mai amintea exact ce se întâmplase.Ştia doar că stătea
lângă
Jocelin cu cana de cidru fierbinte în mână.Nimeni nu se uita la ei.Îi dăduse
cămaşa lui Raine,spunându-şi că,dacă Joss ar fi rănit,ea ar chema-o imediat
pe
Rosamund.Şi,în clipa următoare,vărsă jumătate din cidrul fierbinte pe braţul
gol
al tânărului.Apoi îi păru rău.Jocelin sări în lături,scăpând cămaşa din mână.
-Joss,îmi...bâigui ea,privind cu groază pata roşie de pe braţul tânărului.
-Rosamund,şopti cineva.Aduceţi-o pe Rosamund.
În câteva secunde,Rosamund fu acolo,lângă Jocelin.Alyx avea lacrimi în
ochi şi
tremura,îngrozită de ceea ce făcuse.Totul se petrecuse atât de repede...O
mână
puternică o prinse de ceafă,imobilizând-o.
-Hai cu mine până la pârâu! Dacă nu vii,să ştii că am să te biciuiesc,urlă
Raine
în urechea ei,ascunzându-şi cu greu mânia.Sentimentului de vinovăţie pentru
ceea ce îi făcuse lui Joss îi luă locul teama.Chiar avea de gând să o
biciuiască?
Înghiţind cu greu,îl urmă pe Raine în pădurea întunecoasă.Adevărul era că
îşi
merita pedeapsa.Cu ce drept îl rănise ea pe Joss,care îi era,poate,singurul
prieten?
CAPITOLUL 9
Ajunşi la râu,Raine o privi încruntat.
-Ar trebui să te bat măr,îi spuse el printre dinţi; apoi o îmbrânci,trântind-o la
pământ.
-Ce rău ţi-a făcut Jocelin? Ţi s-a părut cumva că pieptarul lui e mai frumos
decât
al tău? A spus ceva ce nu ţi-a convenit? A cântat,poate,mai bine decât tine?
Această ultimă întrebare o scoase pe Alyx din muţenia ei.
-Nimeni nu cântă mai bine decât mine,spuse ea,arogantă şi dispreţuitoare.
-Fir-ai să fii,ţipă el,prinzând-o de gulerul cămăşii şi trăgând-o în sus.Am
avut
încredere în tine.Am crezut că eşti unul dintre puţinii oameni care mai au
simţul
onoarei.Dar,din păcate,eşti la fel ca toţi ceilalţi-meschin şi lăudăros.
Stând acolo pe malul pârâului,cei doi formau o pereche ciudată.Raine era de
două ori mai mare decât Alyx,dominând-o cu statura lui,în schimb ea ţipa de
două ori mai tare decât el.
-Uite cine vorbeşte de onoare! Ştii tu ce-i aia onoare? Şi,în afară de asta,află
că
Jocelin e prietenul meu.
-Prietenul tău?! Atunci de ce naiba i-ai turnat cidru fierbinte pe mână?
Aşa,ca să
te distrezi? Eşti exact ca Alice Chatworth.Femeia asta diabolică nu poate trăi
dacă nu îi chinuieşte pe cei din jurul ei.Dacă aş fi ştiut că eşti ca ea...
În clipa următoare,Alyx se opinti şi îi dădu un pumn în stomac.Cum bărbatul
rămăsese mut de uimire,fata scoase cuţitul din teacă.
-Află,te rog,că pe mine nu mă intereseză povestea familiei tale
nenorocite,strigă
ea,amenințându-l cu cuţitul.Am să-i explic eu lui Jocelin ce am făcut şi de
ce,dar
tu,lăudăros şi arogant cum eşti,nu meriţi nimic.Judeci pripit şi condamni pe
oricine,fără să cântăreşti faptele.Raine făcu o mişcare cu mâna,vrând să
îndepărteze cuţitul,dar reflexele lui Alyx se ascuţiseră în ultimele
săptămâni,în
timp ce el era încă foarte slăbit din cauza febrei.Lama cuţitului îi tăie dosul
palmei,ceea ce îi potoli dintr-o dată pe amândoi.
-La naiba cu setea asta a ta de sânge,tună Raine.Sângele meu sau al
prietenului
meu.Las că-ţi arăt eu ţie ce e aia durere.Încercă să o prindă,dar Alyx se feri
din
calea lui.După două-trei încercări,o prinse de umeri şi o scutură cu putere.
-Cum ai putut face una ca asta? o întrebă el.Am avut atâta încredere în
tine,iar tu
m-ai trădat.De ce?
La început,Alyx nici nu înţelegea ce-i spunea,atât de tare o scutura cu braţele
lui
puternice.Avea chiar senzaţia că în curând capul avea să-i zboare de pe
umeri.
Într-un târziu înţelese totuşi că Raine îl luase pe Joss sub protecţia
lui,asumânduşi
anumite responsabilităţi.
-Rosamund,Rosamund,Rosamund...încerca ea să spună.
-Spune! tună el,furios la culme,încetând,dintr-o dată,să o mai zgâlțâie.Alyx
era
atât de ameţită,încât de-abia reuşi să îngaime:
-Rosamund e îndrăgostită de Jocelin şi am crezut că ar putea...să o
înlocuiască
pe Constance în inima lui.Eu am vrut doar să-i apropii.Raine nu pricepea
nimic.
O strânse atât de tare de umeri,încât ea nu credea să mai scape cu viaţă,îi
spuse
repede povestea lui Joss şi a lui Constance,omițând dinadins numele de
Chatworth.Între ei se aşternu o tăcere apăsătoare.
-Nu ştiam că eşti şi codoş,spuse Raine.L-ai ars pe Joss cu cidru fierbinte
numai
ca să mijloceşti o poveste de dragoste?
-Ce ştii tu despre dragoste? pufni Alyx.Ştii atât de puţine lucruri despre
femei,
încât nici nu-ţi dai seama că...
-Aşa e,răspunse el.Nu ştiu să mint şi să înşel aşa cum fac femeile.
-Nu toate femeile sunt mincinoase.
-Spune-mi una care nu minte.Tare ar fi vrut să se dea pe ea de exemplu,dar
nu
putea.
-Rosamund,îndrăzni ea.E atât de blândă şi de săritoare!
-Numai că unele femei,aşa blânde şi săritoare cum sunt,nu urmăresc altceva
decât să-i atragă pe bărbaţi în cursă.
-Să-i atragă pe bărbaţi în cursă? Spune-mi şi mie care femeie ar vrea să pună
mâna pe un bărbat dezgustător,aşa ca...Se opri,văzând ochii lui Raine
strălucind.
Ştiai,şopti ea.Ştiai.Şi,fără să mai piardă vremea cu speculaţii fără rost,se
ridică
de la pământ şi se repezi la el cu pumnii strânşi.
-Tu...începu ea,supărată,dar Raine o opri.O prinse de talie şi o trase spre el,
lipindu-şi buzele de ale ei şi sărutând-o lacom.
-Nu uita că sunt încă slăbit,îi şopti el.Şi după o zi întreagă de antrenament...
Alyx îl muşcă de umăr.
-De când ştii?
-Nu chiar de când aş fi vrut să ştiu.De ce nu mi-ai spus de la început? Am
înţeles
că trebuia să te deghizezi în băiat,dar să ştii că n-aş fi spus la nimeni.
Alyx îl sărută pe gât,bucurându-se de pielea aceea caldă şi moale.
-Nu te cunoşteam.Oh,Raine,eşti oare chiar atât de slăbit?
Râsul bărbatului vibra în trupul ei,în timp ce braţele vânjoase o strângeau din
ce
în ce mai tare.
-Ai prins gustul iubirii şi acum nu te mai poţi opri,nu-i aşa?
-E ca o muzică,spuse ea visătoare,o muzică înmiresmată.
-Înţeleg că trebuie să o iau ca pe un compliment,zise el,începând să-i
descheie
pieptarul.Lui Alyx îi trecu prin minte că s-ar putea ca lui Raine să nu-i placă
deloc corpul ei plat,fără forme,cu atât mai mult cu cât acum mintea nu-i mai
era
înceţoşată de febră.
-Raine,spuse ea,arăt ca un băiat.Bărbatului îi trebuiră câteva clipe să
înţeleagă ce
voise ea să spună.
-Întâi mă înnebuneşti cu picioarele astea lungi şi apoi spui că arăţi ca un
băiat.
M-am străduit să fac din tine un bărbat adevărat,dar n-am reuşit.În
schimb,am
făcut din tine o femeie,în toată puterea cuvântului.Ţinându-şi respiraţia,Alyx
îl
lăsă să o dezbrace,iar când îl surprinse privind-o lacom,fata îşi uită imediat
dezgustul faţă de propriu-i trup.Râzând,începu şi ea să-l dezbrace,trăgând
grăbită de haine,la întâmplare.Raine o culcă jos,la pământ,încredințându-se
mâinilor şi buzelor ei.Nu mai întâlnise niciodată atâta patimă la o femeie.
-Te doare? murmură el.
-Foarte puţin şi numai acolo unde trebuie.Oh,Raine,credeam că n-o să-ţi mai
revii niciodată.Spunând acestea,se urcă pe el,iar Raine,privind-o puţin mirat,
începu să-i mângâie coapsele.
-Cântă-mi ceva,micuţă pasăre cântătoare,şopti el,ridicând-o,cu mişcări
energice.
Suspinele lui Alyx aveau într-adevăr o muzicalitate aparte.Îi trebuiră doar
câteva
minute pentru a-şi potrivi ritmul cu al lui Raine.Bărbatul îi mângâia sânii,
încălzind-o şi excitând-o.Mâinile lui o mângâiau avide,oprindu-se numai
puţin
pe centura de aur şi coborând pe coapsele ce se mişcau cu mişcări tot mai
grăbite,tot mai pătimaşe,care o făceau să vibreze în ritmul impus de el.Când
o
pătrunse,Alyx tremura din tot corpul şi se prăbuşi peste el.
-Cum a putut o femeie ca tine să se deghizeze în băiat? o întrebă
el,mângâindu-i
părul şi sărutând-o pe tâmplă.Nu-i de mirare că erai cât pe ce să mă
înnebuneşti.
-Chiar aşa? întrebă ea,prefăcându-se a nu da prea mare atenţie vorbelor
lui.Când
s-a întâmplat asta? N-am bănuit niciodată că erai conştient de existenţa mea,
decât atunci când aveai nevoie de mine pentru o treabă sau alta.
-Poate atunci când te aplecai sau îţi dezgoleai piciorul în faţa mea...sau,pur şi
simplu,făceai câte un gest mai mult feminin decât bărbătesc.
-Îmi dezgoleam piciorul? Nu cred să fi făcut aşa ceva.Şi tu,nu m-ai pus să
mă
urc în spatele tău? Aşa faci cu toţi băieţii? Raine râse.
-Pe băieţi i-ar fi interesat forţa mea,nu...Nu ţi-e frig? Ea se ghemui la pieptul
lui.
-Nu.
-Alyx,spuse el,ridicând capul.Câți ani ai? în vocea lui se citea o oarecare
teamă.
-Douăzeci,aşa că dacă speri cumva să mai cresc...
-Dumnezeu ţi-a dat harul muzicii.Ce altceva ţi-ai mai putea dori?
Mi-era teamă că eşti doar un copil.Arăţi ca o fetiţă de doisprezece ani.
-Îţi place muzica mea? îl întrebă ea pe un ton blând,aproape seducător.
-Să ştii că de la mine nu mai primeşti nici un compliment.Te-am lăudat
destul,nu
crezi? Cine te-a învăţat să cânţi? Alyx îi povesti pe scurt despre preot şi
despre
călugăr.
-Deci ăsta e motivul pentru care,la vârsta de douăzeci şi unu de ani,erai încă
virgină...şi Pagnell...Taci,îi spuse el când ea voi să spună ceva.E un laş şi
atâta
timp cât eşti cu mine,n-o să-ţi poată face nimic.
-Oh,Raine,ştiam că o să spui asta.Ştiam.Un nobil are întotdeauna
multe,foarte
multe avantaje.Tu te poţi duce,acum,la rege,rugându-l să te ierte.Apoi,vom
pleca
împreună la tine acasă.Eu îţi voi cânta şi amândoi vom fi foarte fericiţi
împreună.Raine o dădu uşor la o parte şi începu să se îmbrace.
-Să-l rog pe rege să mă ierte? spuse el pe nerăsuflate.Dar ce am făcut să
trebuiască să fiu iertat? Ai uitat că doi membri ai familiei mele sunt ţinuţi
prizonieri? Ai uitat de ce mă aflu aici,în pădurea asta? Şi apoi ce se va
întâmpla
cu nefericiţii ăştia din tabără? Pe de-o parte,spui că oamenii nu trebuie goniţi
de
pe pământurile lor,iar pe de altă parte,le ceri să plece din tabăra care le este
acum şi adăpost şi cămin.
-Raine,n-am vrut să...dar să ştii că dacă regele ar afla că tu,de fapt,i-ai ajutat
pe
aceşti nefericiţi,te-ar ierta.Iar acest individ,Chatworth,ar trebui somat să le
elibereze pe sora şi pe cumnata ta.
-Henry,mârâi Raine.Vorbeşti despre el de parcă ar fi un zeu.E un om
lacom.Ştii
de ce m-a declarat proscris? Din cauza pământurilor mele.Vrea să pună
mâna pe
averile nobililor şi să devină el cel mai puternic.Cei din păturile de jos sunt
de
acord cu el,desigur,mai ales atunci când pe noi ne persecută şi ne răpeşte
averile.
Ştii ce se poate întâmpla atunci când un rege rău pune mâna pe întreaga
putere?...Măcar aşa,înconjurat de nobili,puterile îi sunt limitate.Ce ai fi
făcut,
dacă Pagnell ar fi fost rege? Ai fi putut cinsti-chiar venera-un om ca el?
Alyx nu îl văzuse niciodată pe Raine atât de furios.Şi numai ea era de vină.
-Eu nu vorbeam de toată ţara...de Anglia,încercă ea să-l liniştească.Vorbeam
de
noi.Nu-ţi dai seama că,pentru familia ta,ar fi mult mai bine dacă ai pleca de
aici?
Aşa,nu le eşti de nici un ajutor.
-Şi de-asta mă pui să mă închin în faţa regelui? şopti el.Asta vrei? Să mă
vezi
înjosindu-mă,umilindu-mă,renunțând la ceea ce eu numesc onoare?
-Onoare! Ce legătură are onoarea cu ceea ce s-a întâmplat? Ai greşit
folosindu-te
de oamenii regelui.O clipă crezu că avea să o plesnească.Însă Raine făcu un
pas
înapoi,fără să scoată un cuvânt.Doar ochii îi ardeau,aruncând fulgere de
mânie.
-Onoarea e totul pentru mine,şopti el,pornind înapoi spre tabără.Alyx se
îmbrăcă
cât putu de repede şi fugi după el.
Lângă cortul lui,stătea unul din oamenii fratelui său,cu un răvaş în
mână.Fata se
bucură să-l vadă,în speranţa că nişte veşti bune de acasă îl vor face pe Raine
săşi
uite supărarea.Alergând înaintea lui,îi luă răvaşul din mână şi intră în cort.Pe
măsură ce citea,o nelinişte profundă i se aşternu pe chip.
-Ce e? mormăi Raine.E cineva bolnav?
Când îşi ridică privirea spre el,Alyx avea lacrimi în ochi.
-Pentru numele lui Dumnezeu,spune odată ce s-a întâmplat.
-Sora ta...Mary...a murit,şopti Alyx.Pe chipul cioplit parcă în piatră al
bărbatului,nu se putea citi nimic,nici uimire,nici durere,nici ură.
-Şi Bronwyn?
-A fugit de la Roger Chatworth,dar,deocamdată,nu se ştie unde e.Fraţii tăi o
caută.
-Mai scrie şi altceva?
-Nu,nimic.Raine...începu ea.El îi făcu semn să iasă din cort.
-Du-te,lasă-mă singur.Alyx se supuse,dar,uitându-se înapoi şi văzându-i
spatele
gârbovit sub povara durerii,îşi dădu seama că nu-l putea lăsa acolo,singur,cu
tristeţea lui.
-Stai jos,îi porunci ea.Raine se întoarse şi o privi cu nişte ochi a căror
strălucire
neobişnuită nu prevestea nimic bun.
-Stai jos; spuse ea din nou,de data asta ceva mai încet.Avem de vorbit.
-Lasă-mă,mormăi el,dar se aşeză pe un scăunel şi îşi prinse capul în mâini.
Alyx se aşeză la picioarele lui,însă fără să-l atingă.
-Cum arăta Mary? îl întrebă ea.Era scundă sau înaltă? Era grasă? Avea o fire
veselă sau...? Vă certaţi des? Ce făcea biata fată când vedea cât eşti de
încăpățânat? Nu-i venea să te bată? Raine o privi trist.
-Mary era bună şi blândă.N-avea nici un defect.
-Săraca...Trebuie să fi fost o sfântă să-ţi suporte încăpățânarea şi toanele.Şi
nu
numai pe ale tale.Cred că fraţii tăi sunt la fel de răi ca şi tine.
Raine o prinse de gât cu mâna lui mare,strângând din ce în ce mai tare.
-Mary era un înger,şopti el.
-O să mă omori,spuse ea,resemnată,dar să ştii că asta n-are să o învie pe
Mary.
Raine slăbi strânsoarea.O trase spre el şi o îmbrăţişă,vrând parcă să-şi uite
durerea.
-Povesteşte-mi despre ea.Povesteşte-mi despre fraţii tăi.Cum arată Judith?
Dar
Bronwyn? Nu era uşor să-l facă să vorbească.Dar din puţinul pe care i-l
spuse,
Alyx înţelese că alcătuiau cu toţii o familie unită şi iubitoare.Mary era cea
mai
mare dintre cei cinci fraţi şi cea mai iubită.Raine îi povesti cum ea şi
Bronwyn
îşi riscaseră viaţa pentru a salva de la moarte copilul unui servitor,îi vorbi de
Judith,cu care fratele lui se purtase cândva foarte urât,dar care,iubindu-l
foarte
mult,îl iertase.
Trăind în cătunul ei înconjurat de ziduri,Alyx nu cunoscuse niciodată viaţa
nobililor şi nu-şi putuse imagina că şi ei,la rândul lor,aveau necazuri şi
suferinţe.Ascultându-l însă pe Raine,începu să înţeleagă durerile şi tristeţea
vieţii şi a morţii.Se bucura în sinea ei că nu-i citise cu voce tare întreg
mesajul
lui Gavin.Roger Chatworth o violase pe Mary,iar aceasta,îngrozită,se
aruncase
de la o fereastră a turnului în care era ţinută captivă.
-Alyx,murmură Raine,acum înţelegi de ce nu mă pot duce la rege? Pe
Chatworth
trebuie să-i omor eu,cu mâna mea.E în joc onoarea mea,de care tu...
-Cum? îl întrerupse ea.Înţeleg că vrei să te răzbuni.
-Da.El a omorât-o pe Mary..
-Nu,nu a omorât-o el,spuse Alyx,dându-şi imediat seama că făcuse o
greşeală de
neiertat.
-Ce vrei să spui? Tu nu mi-ai citit tot ce scrie acolo.Cum a murit Mary?
-Ea...Raine o strânse cu atâta putere,încât îi dădură la crimile.
-Spune! tună el.
-S-a sinucis,şopti ea.Raine o privi drept în ochi.
-Mary era creştină şi nu putea face aşa ceva fără un motiv anume.Ce se
întâmplase? Alyx îşi dădu seama că el înţelesese,dar parcă dorea din suflet să
i
se spună că nu era adevărat.Nu avea dreptul să-l mintă.
-Roger Chatworth..a...violat-o...Raine o împinse cu brutalitate.Îşi lăsă capul
pe
spate şi scoase un urlet de disperare,de mânie şi de ură,un urlet atât de
puternic,
încât,speriată,Alyx se prinse de piciorul patului.
Afară era o linişte,aproape nefirească,parcă nici vântul nu mai bătea.
Raine începu să tremure din ce în ce mai tare.Alyx fugi spre el şi îl îmbrăţişa
cu
putere.Amândoi aveau lacrimi în ochi.
-Nu,Raine,nu! îl imploră ea.Nu trebuie să te duci după Roger Chatworth...
Regele...Bărbatul o împinse cât colo.
-Regele o să fie bucuros să mai scape de un nobil.O să ia pământul lui
Chatworth,aşa cum l-a luat şi pe al meu.
-Raine,te rog! Se lipi de el.Nu poţi pleca...nu singur...Ştii doar că fraţii tăi o
caută acum pe Bronwyn.Şi apoi,la nenorociţii de aici nu te gândeşti? Nu-i
poţi
lăsa să se omoare între ei,nu-i aşa?
-De când,mă rog,te preocupă soarta lor?
-De când mi-e teamă că ai să fii ucis.Cum crezi tu că ai să poţi să-l birui pe
Chatworth? Oamenii tăi nu sunt aici.Pe cine te poţi bizui? Chatworth are
soldaţi?
-Are sute de soldaţi,spuse Raine printre dinţi.Îl apără zi şi noapte.
-Şi dacă te duci la el,crezi oare că te va primi,imediat,gata să stea de vorbă
cu
tine ca de la bărbat la bărbat? Sau va trebui mai întâi să treci de oamenii
lui,ceea
ce...Raine îi evită privirea,dar îşi dădu seama că avea dreptate.Cu toate că
onoarea lui era mas presus de...
-Chatworth nu are pic de onoare,continuă ea,ghicindu-i parcă gândurile.Cu
el
n-ai să poţi trata cavalereşte.Trebuie să lupţi împreună cu fraţii tăi.
Dar în sinea ei,se ruga ca nu cumva aceştia să fie la fel de aprigi ca fratele
lor.
-Măcar aşteaptă să te mai linişteşti.Le vom scrie fraţilor tăi şi vom hotărî
împreună cu ei.
-Nu sunt sigur că...
-Raine,spuse ea încet,Mary e moartă de câteva zile.Poate că Chatworth a fost
deja trimis în judecată.Poate a fugit în Franţa.Poate...
-Încerci să mă convingi.De ce? Alyx trase aer în piept.
-Pentru că te iubesc,şopti ea.Mai degrabă aş muri decât să aflu că Chatworth
sau
oamenii lui te-au ucis mişeleşte.Şi asta se va întâmpla cu siguranţă,dacă te
încumeţi să-l ataci singur.
-Nu mi-e teamă de moarte.Fata îl privi înciudată.
-Atunci du-te! strigă ea.Du-te şi dă-ţi viaţa pentru Chatworth.O să-i facă
mare
plăcere,să ştii.Şi apoi o să-i ucidă pe toţi ai tăi,unul câte unul.Iar tu nu faci
altceva decât să înlesneşti distrugerea familiei Montgomery.Hai,pune-ţi
armura,
ia-ţi toate armele şi înfruntă armata lui Chatworth.Sufletul lui Mary îşi va
găsi în
sfârşit odihna veşnică,văzând de acolo,de sus,trupul fratelui ei,spintecat de
lancea lui Chatworth.Privirea rece a lui Raine îi pătrundea parcă prin piele.
-Lasă-mă,spuse el în cele din urmă.Fata se supuse.Parcă nu fusese niciodată
atât
de înspăimântată.Deşi afară era frig,pe Alyx o treceau sudori reci.
-Alyx,se auzi o şoaptă în spatele ei.Se întoarse şi îl văzu pe Jocelin.Fugi spre
el
şi îl îmbrăţişă,plângând în hohote.
-Sora lui Raine,suspină ea.Mary...a murit.Iar el vrea să înfrunte de unul
singur
armata lui Chatworth.
-Sss,o linişti Joss.El nu e ca noi.Noi ne-am obişnuit să fim laşi,să fugim,să
renunţăm la luptă.Nu sunt mulţi bărbaţi ca Raine.Mai degrabă ar muri decât
să-şi
piardă onoarea.
-Nu vreau să moară.Nu trebuie să moară! Eu i-am pierdut pe toţi...pe
mama,pe
tata.Ştiu că nu am dreptul,dar îl iubesc.
-Fireşte că ai dreptul.Acum linişteşte-te şi vezi ce poţi face pentru a-l
împiedica
să se sinucidă.Cu siguranţă că fraţii lui nu ştiu cât de înverşunat.Îl poţi
convinge
pe Raine să îi scrie lui Gavin.Apoi adaugi şi tu câteva rânduri de la tine.
-Oh,Joss,spuse ea,îmbrăţișându-l.Apoi se opri.Ăsta e umărul pe care am
turnat
cidru.Îmi pare atât de rău.Eu...
-Stai liniştită,zise el.Rosamund are grijă de mine.Şi apoi e o rană mică.Acum
du-te la Raine,stai de vorbă cu el şi nu-l lăsa să se piardă cu
firea.Tăcută,Alyx
intră din nou în cort.Raine stătea pe marginea patului,cu capul în mâini.
-Raine,şopti ea,mângâindu-l.El îi luă mâna şi i-o sărută.
-Sunt de prisos,spuse el.Un om îmi omoară sora,iar eu nu pot face
nimic.Nimic.
Alyx se aşeză lângă el şi-l cuprinse cu braţele,punându-şi capul pe umărul
lui.
-Vino la culcare.E târziu.Şi mâine o să-i scriem lui Gavin.
Raine o ascultă,supus,dar când Alyx se îndreptă şi ea spre culcuşul ei,o
prinse de
braţ.
-Stai cu mine.Raine nu putea dormi.Stătu treaz toată noaptea,gândindu-se la
nenorocirea care se abătuse asupra familiei sale.
A doua zi de dimineaţă,avea cearcăne şi era foarte nervos.
-Adu-mi o cană cu vin! urlă el la Alyx.Şi hârtie,să scriem scrisoarea.
Fu o misivă scurtă,dar plină de durere şi de o nestrămutată dorinţă de
răzbunare.
Jura să-l omoare pe Roger Chatworth şi,spunea că,dacă Gavin n-avea să-l
ajute,o
va face de unul singur.Alyx adăugă şi propriul ei mesaj,implorându-l pe
Gavin
să-l convingă pe Raine că n-avea nici un rost să înfrunte de unul singur
armata
lui Chatworth.Sigilă scrisoarea,întrebându-se ce va crede oare lordul Gavin
despre temerile ei.Răspunsul sosi după două zile.Curierul,mort de oboseală,
aproape că se prăbuşi în braţele lui Alyx.Aceasta rupse grăbită sigiliul şi
începu
să citească.Regele era furios şi pe Raine şi pe Roger.El îl obliga pe
Chatworth la
plata unei amenzi şi reînnoise actul prin care Raine Montgomery era declarat
trădător.El dorea de fapt ca amândoi să părăsească Anglia şi făcea tot ce îi
stătea
în putinţă pentru a-şi atinge scopul.Henry era foarte supărat că Raine se
ascundea-mai ales că începuseră să circule şi nişte zvonuri,că acesta pregătea
o
armată,cu care să-l atace chiar pe rege.Alyx îl privi îngrozită.
-Doar n-ai de gând să faci aşa ceva,nu? şopti ea.
-Cu cât îmbătrâneşte,cu atât se teme mai mult,spuse Raine.Cum crezi că m-
aş
încumeta să-l atac pe rege cu armata asta de borfaşi?
-Asta înseamnă că trebuie să stai ascuns.
Fratele tău susţine că regele ar vrea să te dea de exemplu de ceea ce li s-ar
putea
întâmpla şi altora care ar îndrăzni să-l înfrunte.
-Lui Gavin îi e teamă să nu-şi piardă pământurile,spuse
Raine,dispreţuitor.Ţine
mai mult la avere decât la onoare.A şi uitat de moartea surorii noastre?
-Fireşte că n-a uitat,zise Alyx pe un ton ceva mai apăsat.Numai că se
gândeşte şi
la ceilalţi membri ai familiei voastre.Te-ai simţi mai bine daca te-ar trimite la
o
moarte sigură? Nu demult şi-a pierdut copilul nenăscut,i-a murit
sora,cumnata a
fost prizoniera lui Chatworth,a reuşit să fugă,dar nimeni nu ştie unde se
ascunde,
iar acum ar trebui să te încurajeze pe tine să-ţi dai viaţa pentru un lucru atât
de
absurd cum e răzbunarea asta inutilă,
-O fac în amintirea surorii mele.Chiar vrei să stau cu mâinile în sân după
toate
câte mi s-au întâmplat? Oare tu şi toţi cei de teapa ta chiar nu puteţi înţelege
ce e
aceea onoare?
-Cei de teapa mea! răbufni Alyx.Crezi că numai nobilii au sentimente? Crezi
că
numai ei pot iubi sau urî? într-o noapte,unul de teapa ta,un nobil,mi-a ucis
tatăl
şi mi-a dat foc la casă.Şi,ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns,am fost declarată
hoaţă şi vrăjitoare.Ai să mă întrebi poate de ce,de ce toate astea.Din cauza
poftelor unui bărbat.Şi tu îmi vorbeşti mie acum de răzbunare.Da,vreau să
mă
răzbun şi totuşi stau ascunsă în pădurea asta fiindcă mă tem pentru viaţa
mea.
-Alyx...începu el.
-Nu mă atinge! ţipă ea.Tu cu aerele tale de mare lord.Ne dispreţuieşti pentru
că
ne preocupă banii.Dar te-ai întrebat vreodată de ce? Muncim toată viaţa şi
suntem obligaţi să dăm o mare parte din venitul nostru pentru ca voi să trăiţi
în
case frumoase şi să vorbiţi despre onoare şi despre răzbunare.Dacă aţi
avea,ca şi
noi,grija zilei de mâine,mă întreb dacă aţi mai avea timp să vă gândiţi şi la
onoare.
-Tu nu înţelegi,spuse el ursuz.
-Ba înţeleg foarte bine şi tu ştii asta,zise ea,ieşind din cort.
CAPITOLUL 10
Alyx încerca zadarnic să se liniştească.Stătea singură pe malul râului.Poate
că
avea dreptate să-i urască pe Raine,pe lordul Raine.Între ei existau bariere de
netrecut.Aveau idei şi mentalităţi total diferite.Ceea ce pentru unul era
adevărat,
pentru celălalt era fals.Alyx muncise toată viaţa ei.Şi totuşi se întâmplase de
multe ori să nu aibă ce pune pe masă.Dacă n-ar fi fost preotul,în lunile lungi
de
iarnă,n-ar fi avut,poate,uneori,nici măcar un colț de pâine.Şi Raine care se
plângea de mâncarea din tabără,în vreme ce bieţii nefericiţi nu mâncaseră
niciodată ceva mai bun.În noaptea în care Pagnell îi omorâse tatăl,Alyx nu
voia
altceva decât să supravieţuiască.Supravieţuire! Un cuvânt care pentru Raine
şi
pentru fraţi lui nu însemna aproape nimic.Iar războaiele,răzbunările şi
onoarea,
răpirile şi ameninţările erau lucruri care pe ea nu o interesaseră niciodată.
-Pot să stau şi eu lângă tine? o întrebă Jocelin.Nu-mi spui şi mie de ce eşti
supărată?
-Mă gândeam cum ar arăta Raine mergând în urma unui plug tras de
boi.Dacă ar
fi trebuit să are,să semene şi să strângă recolta,nu i-ar mai fi trecut prin cap
să-l
omoare pe Chatworth.Iar dacă Chatworth ar fi trebuit să meargă cu vitele la
păscut,n-ar mai fi avut de ce să o răpească pe sora lui Raine.
-Tu chiar crezi că toţi oamenii sunt la fel? Că nu-i deosebeşte nimic?
-Vorbeşti la fel ca Raine.Şi eu care credeam că eşti de partea mea.
Jocelin se rezemă de o stâncă şi zâmbi.
-Nu sunt de partea nimănui.Am cunoscut ambele feluri de viaţă şi sincer să
fiu
nu-mi place nici sărăcia păturii de jos,nici...decadenţa
nobilimii.Există,fireşte,şi
păturile de mijloc.Cred că mi-ar plăcea să fiu un negustor bogat,să vând şi să
cumpăr mătăsuri şi să am o burtă mare.
-În Moreton erau negustori bogaţi,dar nici ei nu erau fericiţi.Se temeau
întotdeauna ca hoţii să nu le fure agoniseala.
-Aşa cum se teme Raine să nu-şi piardă onoarea?
-Ce vrei să spui?
-Că nu suntem toţi la fel.Unii sunt mai buni,alţii mai răi.Dacă vrei ca Raine
să te
înţeleagă,ai răbdare.Cicălindu-l,nu obţii nimic de la el.Alyx râse.
-Cicălindu-l?! Nu-i adevărat.Vorbesc doar ceva mai tare,asta-i tot.
-Ascultă,Alyx,eşti la fel de încăpățânată ca şi ei.Amândoi credeţi că numai
voi
aveţi dreptate.Alyx cântări vorbele lui Joss.
-De ce crezi tu că-l iubesc? E un bărbat frumos e adevărat,dar nu e
singurul.Şi
mai ales de ce l-aș iubi,când ştiu sigur că nu trebuie să-mi fac iluzii? Singura
mea speranţă este să devin muzicanta familiei sale,să cânt pentru
el,pentru...soţia
şi copiii lui.
-Cine poate şti de ce ne îndrăgostim? spuse Joss,gânditor.
-Mie mi se pare că-l cunosc pe Raine dintotdeauna.Tot drumul prin pădure
până
aici,mă gândeam cât de mult urăsc nobilimea,dar în clipa în care l-am văzut
pe
el...
-Hai să ne întoarcem.Poate are nevoie de noi.Şi nu uita că acum are mare
nevoie
de înţelegere și de mângâiere.
-N-am să uit,spuse ea.
Adăpostită de umbra copacilor,stătea o femele.Era Blanche.Se strâmbă
înciudată
când îl văzu pa Joss venind împreună cu Alyx.De câteva zile,Alyx şi Raine
se
certau ca doi îndrăgostiţi.Stăteau,ce-i drept,în cort,dar vorbeau atât de
tare,încât
ar fi putut fi auziţi şi printr-un zid de piatră.Cei din tabără puneau
rămăşaguri ba
că o să câștige Raine,ba Alyx,spunând că „băiatul” se descurcă foarte
bine.Se
bucuraseră atunci când Alyx îi spusese că oamenii simpli,din păturile de
jos,au
prea multe griji şi necazuri ca să se mai gândească şi la onoare.
Dar erau şi lucruri pe care oamenii nu le ştiau,lucruri pe care numai Blanche
le
auzea,când îşi lipea urechea de pânza cotului-ca acela că Alyx fusese
declarată
vrăjitoare din cauza poftelor unui bărbat şi că acum îl iubea pe Raine.Iar
noaptea,îi auzea făcând dragoste.
Cândva,Blanche fusese slujnică la castelul lui Edmund Chatworth.Acolo îl
cunoscuse pe Jocelin,care îi deveni curând amant.Acum,în rarele momente
când
tânărul îi arunca vreo privire,în ochii lui era atâta ură,încât femeia ar fi
preferat
să nu o bage în seamă.Şi totul din cauza târfei de Constance! Constance
pusese
mâna pe Joss,îndepărtându-l de ea.Joss,cel căruia îi plăcea să râdă şi să
cânte,
Joss care făcea dragoste cu trei femei deodată şi le satisfăcea pe toate,era
acum
ca un preot necăsătorit,ca un pustnic.Şi totuşi,în ultima vreme,începuse să o
privească pe Rosamund,cea însemnată de diavol,cu mai mult interes decât de
obicei.Iar acum,îl pierdea şi pe Raine,pe marele,pe frumosul,pe puternicul şi
bogatul Raine.Şi pentru cine? Pentru o fetişcană slăbănoagă,tunsă scurt şi cu
pieptul plat.Dacă eu ar trebui să port haine bărbăteşti,îşi spuse
Blanche,nimeni
nu m-ar putea confunda cu un băiat.În schimb Alyx asta n-are nici un fel de
forme şi are o faţă ca de spiriduş.Atunci de ce se ţine Raine după ea? înainte
de
venirea ei în tabără,Blanche era servitoarea personală a lui Raine şi o dată-ce
noapte minunată!-făcuseră dragoste.Acum,acest lucru nu părea să se mai
poată
întâmpla vreodată.Decât dacă...reuşeşte să scape de Alyx.
Se întoarse şi o porni hotărâtă spre tabără.
De câteva săptămâni,Alyx tot încerca să-l convingă pe Raine să nu-i declare
război lui Roger Chatwbrth.Scrisorile circulau din ce în ce mai des între
castelul
Montgomery şi tabără.Alyx se bucura că lordul Raine nu ştia să
citească,pentru
că la sfârşitul fiecărei scrisori,ea adăuga un post-scriptum în care îi înfăţişa
lui
Gavin propriile ei păreri în legătură cu cele menţionate de Raine.Ea îi scria
lui
Gavin că mânia lui Raine creştea cu fiecare zi şi ca acesta se antrena tot mai
mult,pregătindu-se pentru lupta cu Chatworth.
În scrisorile lui,Gavin scria că Bronwyn fusese găsită,că era însărcinată şi că
urma să nască în luna august.Scria despre furia care îl cuprinsese pe fratele
lor
mai mic la aflarea veştii despre moartea surorii lor şi despre faptul că Miles
fusese trimis la rudele lor de pe insula Wight,în speranţa că unchiul lor va
reuşi
să-i mai potolească mânia.Pe un ton ceva mai vesel,Gavin scria că acum
unchiul
era şi el furios,pentru că pupila lui se îndrăgostise de Miles şi jurase să-l
urmeze
până la capătul pământului.
-Cum arată Miles? întrebă Alyx,curioasă.
-Are succes la femei,răspunse Raine,laconic.Nu era în toane prea bune.Chiar
şi
când făcea dragoste,o făcea cu un fel de disperare,de înverşunare.
Un alt frate,Stephen,îi scria din Scoţia.După părerea lui Alyx,scrisoarea era
foarte ciudată,plină de dispreţ la adresa englezilor.
-Fratele tău e scoţian? îl întrebă ea.
-E însurat cu o Mac Arran şi a luat numele ei.
-A renunţat la numele lui englezesc pentru unul scoţian? Lui Alyx nu-i venea
să
creadă.
-Bronwyn e genul de femeie care poate obţine orice de la un bărbat,spuse el
sec.
Alyx îşi muşcă limba; fusese cât pe ce să facă o apreciere destul de
răutăcioasă
la adresa femeilor bogate şi leneşe pe care Raine le admira atât de mult.Îi
spusese odată ceva în acest sens,iar el o contrazisese,spunându-i că Judith,
cumnata lui,munceşte în fiecare zi cât doi bărbaţi la un loc.
În luna aprilie,lucrurile începură să se schimbe.Tabăra proscrişilor,liniştită în
timpul iernii,”se anima” odată cu primele raze de soare.Începură luptele.Nu
lupte pe viaţă şi pe moarte,ci doar hărţuieli şi lovituri pe furiş,din umbră.Îi
dădeau din ce în ce mai mult de furcă lui Raine,dar acesta era ferm hotărât să
menţină ordinea în tabără.
-De ce îţi faci griji pentru ei? întrebă Alyx.Crezi că merită să-ţi pierzi timpul
încercând să-i faci să înţeleagă că nu-i bine ceea ce fac?
Alyx văzu din nou,după multă vreme,gropiţe în obrajii lui.
-Pe cei de teapa lor nu-i poţi învăţa ce este aceea onoare,nu-i aşa? Numai noi
avem privilegiul unor astfel de sentimente.
-Noi? se miră ea.De când am devenit şi eu una din doamnele din lumea ta?
Eu
n-aş putea să fac tot ceea ce face Judith,de exemplu.În mod cu totul
neaşteptat,
pe Raine îl amuză răspunsul fetei.
-Dar,în schimb,ai putea să-mi dai un sărut,râse el.La asta eşti cea mai bună,
trebuie să recunosc.Bucuroasă,Alyx se agăţă de gâtul lui.
-Oare chiar sunt,Raine? întrebă ea serioasă.Încerca să trăiască fiecare zi aşa
cum
era,bună sau rea,şi uneori se gândea la viitor.Şi-l închipuia pe Raine alături
de
soţia lui,în timp ce ea,Alyx,muzi cânta,rămânea mereu ascunsă undeva în
umbră.
-Hei,ce-i cu privirea asta? o întrebă el,ridicându-i capul.Sunt eu un bărbat
chiar
atât de dificil?
-Mi-e doar teamă,asta-i tot.Doar nu o să stăm veşnic în pădurea asta,nu-i
aşa?
-Ar trebui să fii mulţumită,spuse el.Casa mea trebuie să fi ajuns o adevărată
paragină de când am plecat.
-Dacă te-ai fi dus la rege...
-Să nu ne certăm iar,şopti el,apropiindu-şi buzele de ale ei.E oare posibil să
iubeşti o femeie şi,în acelaşi timp,să nu fii de acord cu felul ei de a gândi?
Înainte ca ea să-i poată răspunde,el începu să o sărute,iar contopirea
trupurilor
înfierbântate luă locul discuţiilor în contradictoriu.Ori de câte ori îi simţea
ochii
aţintiţi asupra ei,Alyx făcea tot posibilul să-l ademenească,provocându-l fără
milă.Şi câtă libertate îi dădeau hainele bărbăteşti! Odată,când s-au dus la
vânătoare şi erau destul de departe de tabără,Alyx se întoarse în şa,cu faţa
spre el
şi îşi desfăcu triunghiul de pânză care îi ţinea ciorapii.La început,Raine se
miră,apoi înţelese,îşi desfăcu şi el triunghiul şi o trase peste el.
Numai că uitară de armăsarul lui Raine,pe care mirosul trupurilor
asudate,care
făceau dragoste,îl înnebuni.Raine se lupta cu calul care sforăia nervos,în
timp
ce,cu cealaltă mână,încerca să ţină trupul fierbinte al lui Alyx lipit de al său.
Când explodă în ea,calul se cambră,iar Alyx deschise ochii,foarte mirată.
Raine râse cu poftă văzând-o atât de nedumerită,iar fata se simţi jignită.
-N-am să mai fac niciodată aşa ceva,spuse el zâmbind.Şi când te gândeşti că
ţi-ai
petrecut aproape toată viaţa într-o biserică,în tovărăşia unui preot şi a unui
călugăr...Alyx voi să-l certe,dar,încercând să se întoarcă spre el,îşi dădu
seama
că pierduse bucata de pânză cu care-şi ţinea ciorapii.Timp de o oră,trebui să
suporte râsul lui Raine,în timp ce amândoi răscoleau frunzele de pe jos,în
căutarea bucăţii de pânză.
Dar Alyx fu cea care râse la urmă.Văzând-o îmbrăcată atât de
provocator,Raine
încetă să mai râdă,vorbele devenindu-i dintr-o dată dulci ca mierea.Iar ea,în
mândria ei,îl făcu să îngenuncheze în faţa ei şi să-i implore graţiile.Fireşte că
nu
realiză ce avea să i se întâmple,stând în picioare,iar el în genunchi în faţa ei.
Când gura lui începu s-o exploreze,Alyx fu cea care trebui să ceara îndurare.
După ce făcură dragoste pe săturate,Raine scoase bucata de pânză din
buzunarul
în care o ţinuse ascunsă.Fata îl lovi furioasă cu pumnii,iar el o sărută până
când
simţi că nu mai putea să răsufle.
-Asta ca să ştii de-acum înainte cine e stăpânuî,spuse el,frecându-şi nasul de
gâtul ei.Acum trebuie să ne întoarcem în tabără.Asta numai dacă armăsarul
meu
mă va lăsa să-l încalec.Fără îndoială că e la fel de îndrăgostit de tine,pe cât
eşti
şi tu de el.Alyx îşi simţi sângele năvălindu-i în obraji,însă Raine o bătu
prieteneşte pe spate şi o ridică în şa.În schimb,râse în hohote,atunci când
calul,
dând nervos din picioare,nu-l lăsă să încalece.
-Poate că îl deranjează greutatea ta,spuse ea.
-Pe tine văd că nu te deranjează deloc,atunci pe el de ce l-ar deranja?
În sfârşit,Raine încalecă şi o porniră înapoi spre tabără.Stând în spatele lui şi
ţinându-se strâns de el,Alyx încercă să nu se gândească la viitor,la momentul
în
care nu vor mai fi egali.Când ajunseră în tabără,un strigăt îi făcu să tresară.
-Ce s-o mai fi întârnplat? mârâi Raine.Altă încăierare?
O ceată de oameni se apropia de cort.Toţi păreau foarte furioşi.
-Printre noi e un hoţ care ne fură lucrurile.Cerem să fie prins,spuse căpetenia
lor.
Alyx se înfurie.
-Şi cu ce drept cereţi voi asta,neghiobilor? De când e lordul Raine obligat să
vă
păstreze lucrurile? zbieră ea.După ce că trândăviţi aici,în loc să fiţi la galere.
-Alyx,o opri Raine,punându-i o mână pe umăr.Aţi stat la pândă? îi întrebă el.
V-aţi ascuns lucrurile?
-Da,răspunse căpetenia,uitându-se cu ciudă la Alyx.Unii dintre noi şi le-au
îngropat chiar.John şi-a pus cuţitul sub pernă,dar până dimineaţa a dispărut.
-Şi totuşi n-a văzut nimeni hoţul? întrebă Raine.Blanche făcu un pas înainte.
-Trebuie să fie cineva mic de statură şi subţire,pentru că altfel nu s-ar putea
strecura atât de uşor,spuse ea,uitându-se ţintă la Alyx.
Ceilalţi îşi întoarseră şi ei privirile spre băiatul din spatele lui Raine.
-Probabil că e cineva care nu se teme de nimic,continuă Blanche.Cineva care
se
ştie apărat.Raine şi Alyx descălecară,iar Alyx făcu instinctiv un pas înapoi.
-Blanche,spune drept,bănuieşti pe cineva? o întrebă Raine.
-Pe nimeni anume,spuse ea,făcându-i o plăcere deosebită felul în care o
ascultau
toţi cei din jur.Dar am unele bănuieli,ce-i drept.Alyx îşi recapătă curajul,dar
în
momentul în care încercă să facă un pas înainte,Raine o opri.
-Noi o să-l prindem,spuse căpetenia,dar are să fie pedepsit?
Alyx era atât de mirată de răutatea cu care o priveau toţi,încât nu auzi
răspunsul
lui Raine.Ei tocmai le promisese ceva,făcându-i să se împrăştie,bombănind.
-Mă urăsc,şopti Alyx,în vreme ce Raine o împingea în cort.De ce? Ce le-am
făcut?
-Tu îi urăşti pe ei,Alyx.Şi o simt,chiar dacă nu le-o spui în faţă.Oamenii ăştia
cred că tu te consideri superioară lor.Alyx era convinsă că se obişnuise deja
cu
felul de a vorbi deschis al lui Raine,dar îşi dădu seama că se înşelase.
-Nu-i urăsc.
-Sunt oameni la fel ca mine şi ca tine.Doar că sunt mult mai nefericiţi decât
noi.O ştii pe femeia aia fără mâna dreaptă? O cheamă Maude.Tatăl ei i-a
tăiat
mâna când avea trei ani,ca să aducă mai mulţi bani când avea să o trimită să
cerşească.La vârsta de zece ani,era deja prostituată.Sunt toţi cerşetori,hoţi şi
ucigaşi,asta-i tot ce ştiu despre ei.Alyx se aşeză pe un scăunel.
-N-ai pomenit nimic despre asta în ultima vreme.De ce?
-N-ar fi avut nici un rost.De altfel,e o răspundere pe care mi-am asumat-o de
bunăvoie.
-Oh,Raine,strigă ea,cuibărindu-se la pieptul lui.Eşti atât de bun şi de
blând...şi ai
un suflet atât de nobil...Tu îi iubeşti pe toţi,în vreme ce eu nu iubesc pe
nimeni.
-Un sfânt,asta sunt,proclamă el solemn.Şi,în calitate de sfânt,declar că
armura
mea e murdară şi chem un înger slăbănog să mi-o cureţe.
-Iar? Zău,Raine,n-ai putea,în scrisoarea următoare,să-l rogi pe fratele tău să-
ţi
trimită un scutier adevărat?
-Hai,sus,copil leneş ce eşti,porunci el,adunând bucăţile de oţel şi trântindu-i-
le în
braţe.Apoi o împinse afară din cort,nu înainte însă de a o săruta cu patimă.
-Asta ca să nu mă uiţi,îi şopti el.
La pârâu,Alyx se întâlni cu Jocelin,care se întorcea de la vânătoare.Prinsese
cinci iepuri.Schimbară doar câteva cuvinte,pentru că Joss se grăbea să
ajungă în
tabără.În ultima vreme,îşi petrecea aproape tot timpul împreună cu
Rosamund.
Alyx încerca să uite incidentul cu furtul şi cu in dignarea celor din
tabără.Fireşte
că oamenii n-or să dea crezare insinuărilor lui Blanche.
Trecură două zile în care nu se întâmplă nimic.În a treia zi,însă,fu sesizat un
nou
furt.Şi,din nou,oamenii o priviră bănuitori pe Alyx.Blanche,îşi spuse
Alyx.Poate
că...într-o zi,pe când tocmai îşi punea tocana într-un castron,cineva o
imbrânci,
iar mâncarea fierbinte îi opări mâna dreaptă.Părea să fi fost un accident,însă
Alyx era aproape sigură că omul o făcuse dinadins.Altă dată,auzise doi
bărbaţi
discutând cu voce tare despre cel pe care îl bănuiau a fi hoţul.
În a patra zi,pe când se plimba pe terenul de antrenament,o sabie o răni la
mână.
La întrebările lui Raine,toţi răspunseră că nu puseseră mâna pe nici o
sabie,iar
când îi obligă,drept pedeapsă,să se mai antreneze încă o oră,îi aruncară lui
Alyx
priviri încărcate de ură.Ajunşi în cort,Raine îi examina,tăcut,rana.
-Spune ceva,îl rugă ea.
-Nu-mi plac toate astea.Şi mai ales nu-mi place să te văd rănită.Să stai tot
timpul
cât mai aproape de mine.Să nu te îndepărtezi prea mult,ai înţeles?Alyx
încuviinţă.Poate că fusese de la bun început prea distantă faţă de aceşti
oameni.
O simţiseră rezervată,ostilă chiar.Ar fi trebuit poate să încerce să şi-i
apropie.Nu
ştia aproape nimic despre ei,dar nici nu încercase să afle.Singurul lucru care
o
interesa era muzica ei,pe care le-o dăruia,generoasă,tuturor.Dar se pare că
oamenii aşteptau şi altceva de la ea.Era sigură că Blanche încerca să-i
asmuţă
împotriva ei.Dar asta nu s-ar fi întâmplat dacă ea,Alyx,ar fi încercat să şi-i
apropie.În seara aceea,fata luă lăuta lui Raine şi,aşezându-se lângă focul din
mijlocul taberei,începu să cânte.Unul câte unul,oamenii se ridicară şi
plecară.
Asta o înspăimântă mai mult decât orice.
Timp de două zile,Alyx nu se îndepărtă aproape deloc de Raine.Oamenii din
tabără o urau şi nu pregetau să i-o arate,profitând de orice ocazie.
În seara celei de-a doua zile,pe când Alyx se afla doar la câțiva metri de
Raine,un bărbat o prinse pe neaşteptate şi începu să o percheziţioneze,înainte
ca
Alyx să poată spune ceva,omul scoase un strigăt triumfător,arătându-le celor
din
jur un cuţit pe care Alyx nu-l mai văzuse niciodată.
-Băiatul l-a luat,strigă bărbatul.Avem dovada într-o clipă,Raine fu lângă
Alyx,postându-se în faţa c
-Ce înseamnă asta? întrebă el.Oamenii rânjiră cu duşmănie.
-Băiatul ăsta al tău e hoţul.N-are cum să mai nege,spuse omul,arătându-le
cuţitul.Ăsta l-am găsit în buzunarul lui.Aveam noi,de la o vreme,nişte
bănuieli,
dar acum suntem siguri.Acum n-o să mai stai cu nasul pe sus,nu-i aşa? o
întrebă
el,apropiindu-şi faţa buhăită de obrazul fetei.Cu o mişcare iute,Raine îl trânti
la
pământ.
-Înapoi la lucru! le porunci Raine.Dar oamenii nu se mişcară.În
schimb,numărul
lor crescu ameninţător.
-Băiatul e un hoţ,spuse cineva.De ce nu-l baţi?
-Smulge-i carnea de pe spinare,să vedem după aia dacă o să mai fie tot atât
de
mândru.Alyx privea întreaga scenă cu ochii măriţi de groază.
-Băiatul nu e hoţ,spuse Raine,cu încăpățânare în glas.
-Asta-i dreptatea voastră,a nobililor,strigă cineva din spate.Băiatul ăsta fură
de la
noi,l-am prins şi totuşi scapă nepedepsit.
-Nu,nu,strigară câțiva oameni.Raine scoase sabia,îndreptând-o spre ei.
-Hai,căraţi-vă de aici! Băiatul n-a furat.Care din voi vrea să-şi rişte viaţa,
susţinând în continuare o minciună?
-O să-l pedepsim noi,mai strigă cineva,înainte ca mulţimea să se împrăştie.
CAPITOLUL 11
Alyx stătu multă vreme strâns lipită de Raine,simţindu-se ocrotită de furia
dezlănţuită a celor din jur.Îi tremurau picioarele şi nu putea merge decât
ţinându-se de braţul lui puternic.
-N-am furat eu cuţitul,spuse ea,abia şoptit.
-Bineînţeles că nu l-ai furat tu,răspunse el,dar se vedea clar că incidentul îl
afectase mai mult decât încerca să dea de înţeles.
-Şi acum ce se va întâmpla?
-Vor lupta pentru a obţine ceea ce vor.
-Şi asta ce înseamnă?
-Înseamnă că vei fi judecată şi surghiunită,înainte ca tu să vii în tabără,eu le-
am
promis să fiu drept şi cinstit.Am jurat că toţi cei care vor greşi,vor fi
pedepsiţi.
-Dar eu nu am greşit cu nimic,zise ea,aproape plângând.
-Încearcă să le spui asta lor! Sfânta Fecioară să fii şi tot te-ar găsi vinovată şi
te-ar condamna.
-Dar de ce,Raine? Nu le-am făcut nimic.Aseară chiar am încercat să le cânt
ceva,dar ei mi-au întors spatele.
-Crezi că asta e tot ce vor oamenii de la tine? Nu ţi-a cerut nimeni şi altceva
în
afară de muzică? Alyx nu putu răspunde.Pentru ea,viaţa însemna numai
muzică.
Muzică şi nimic mai mult.Asta aşteptau de la ea oamenii din cătunul
înconjurat
de un zid de piatră.
-Hai,vino! Să vedem ce avem de făcut.Posomorâtă,Alyx îl urmă cu capul
plecat,
neîndrăznind să-i privească în ochi pe cei pe lângă care treceau.Ura asta
înverşunată împotriva ei era ceva cu totul de neînţeles.Odată intraţi în
cort,Raine
îi spuse;
-Mâine plecăm din pădure.
-Plecăm? Noi? Nu înţeleg.
-Oamenii sunt porniţi împotriva ta şi,în curând,n-ai să mai fii în siguranţă
aici.
Nu pot sta lângă tine clipă de clipă şi nici nu îi pot lăsa să-ţi facă vreun
rău.Aşa
că mâine dimineaţă plecăm.
-Dar tu nu poţi pleca,murmură ea.Ştii că oamenii regelui sunt pe urmele tale.
-Să-l ia dracu' pe rege,spuse Raine furios.Nu pot rămâne aici,stând tot timpul
cu
teama că nemernicii ăştia ar putea să-ţi facă vreun rău.Numai cântându-le
ceva,
nu-i poţi face să te ierte.Sunt atât de proşti,încât vor face tot ce le stă în
putinţă
ca să scape de tine.
-Vii şi tu cu mine?
-Bineînţeles.Nu te pot lăsa să pleci singură.Alyx începu să plângă.
-De ce? Pentru că s-ar afla cine sunt? Pentru că toată lumea şi-ar da seama că
sunt o fiinţă rea și arogantă şi egoistă? întrebă ea printre sughiţuri.
-Eşti un copil dulce şi nevinovat,care,mai presus de toate,iubeşte un urs
năzuros
ca mine.
-Cine nu te-ar iubi? Eşti de o mie de ori mai bun decât mine.Uite,acum îţi
rişti
libertatea şi chiar viaţa,să mă salvezi pe mine.
-Te duc la fratele meu şi...
-Iar Gavin o să-şi atragă în mod sigur mânia regelui,dacă se va afla că
ascunde
în castelul lui o femeie acuzată de vrăjitorie.Chiar vrei să-ţi pui în pericol
întreaga familie pentru mine? Mă iubeşti atât de mult?
-Da.Privindu-l,Alyx îşi dădu seama că era cât se poate de sincer,dar asta,în
loc
să o bucure,o întrista.
-Aş vrea să ies puţin.Simt nevoia să fiu singură,şopti ea.
-Cum vrei tu.Ieşi din cort,iar Raine îl chemă imediat pe Jocelin la el.
Alyx o porni tristă şi îngândurată spre pârâu.Pădurea i se părea rece şi
neprimitoare.În sfârşit,se aşeză pe o piatră şi privi,gânditoare,apa întunecată.
-Vino-ncoace,Joss,strigă ea.Nu te pricepi să urmăreşti oamenii,spuse ea cu
mâhnire în glas,Te-a trimis Raine să mă aperi? îl întrebă ea pe tânărul care
tocmai se aşeza lângă ea.Joss tăcu.
-Ştie că trebuie să mă ocrotească,spuse ea.Nu mă poate lăsa singură nici o
clipă,
de teamă să nu păţesc ceva.
-Dar tu n-ai făcut nimic rău.
-Nu,de furat,n-am furat,într-adevăr.Dar nici nimic bun n-am făcut,Uită-te la
Raine,Omul ăsta ar putea fi acum departe,în altă ţară,trăind fără nici o
grijă,în
libertate şi în lux.Însă el preferă să stea în pădurea asta rece,ajutându-şi
semenii
aflaţi în pragul deznădejdii.Îi ocroteşte,are grijă ca ei să aibă hrană şi
adăpost,îi
învaţă să se apere.Şi,totuşi,s-a pus un preţ pe capul lui.Nu poate părăsi
tabăra,
deşi familia îi simte lipsa şi e îngrijorată din cauza lui.Sora lui a fost violată
şi
s-a sinucis.Iar el continuă să muncească fără răgaz.
-Raine e un om bun.
-Este un om perfect,spuse Alyx.
-Alyx,şopti Jocelin,punându-i o mână pe umăr,Raine te va apăra de aceşti
oameni.Şi,în lipsa lui,o voi face eu,îţi promit.Dragostea ta pentru el l-a făcut
să
treacă mai uşor peste durerea pricinuită de moartea lui Mary.Pe Alyx nu o
surprinse faptul că Joss ştia că e femeie.
-La ce îi foloseşte dragostea mea? Ştiu că nu îl merit.Vrea să plecăm din
tabără,să străbatem în libertate o ţară în care poate fi atât de uşor
prins.Părăsind
tabăra,ar deveni o pradă foarte uşoară pentru oamenii regelui care sunt pe
urmele lui.Vrea să renunţe la siguranţa de aici,riscând să fie prins și
întemniţat,
sau chiar ucis,doar ca să mă salveze pe mine.Jocelin nu răspunse.
-Nu-mi spui chiar nimic? Nici măcar câteva cuvinte care să mă liniştească,
asigurându-mă că,poate,totuşi,viaţa lui Raine nu va fi în pericol?
-Va fi chiar în mare pericol,dacă pleacă din tabără.Pe Raine îl cunoaşte multă
lume şi,în afara de asta,un om ca el nici nu e greu de recunoscut.Alyx oftă.
-Nu,n-am să-l las să-şi rişte viaţa pentru mine.
-Şi ce ai de gând să faci?
-Am să plec singură.Nu pot nici să rămân,nici să plec împreună cu el.E
singura
soluţie.Râsul lui Jocelin o făcu să tresară.
-Şi bineînţeles că Raine Montgomery o să te asculte imediat,ca un căţeluş
cuminte.Tu ai să-i spui că vrei să pleci,o să vă luaţi rămas bun unul de la
celălalt,iar el o să-ţi ureze drum bun şi asta o să fie tot.
-Am să-l înfrunt,am să mă lupt cu el.
-Alyx,râse Jocelin,Raine o să te urce cu forţa pe cal şi o să te ia cu
el.Degeaba ai
să te împotriveşti,cu forţa muşchilor lui nu te poţi pune.
-Ai dreptate,spuse Alyx.Oh,Joss,ce pot să fac? Nu trebuie să-şi rişte viaţa
pentru
mine.
-Ce poţi să faci? Să-l iubeşti.Asta e tot ce vrea.Du-te cu el,stai cu el,ai grijă
de el
Ea se ridică brusc de pe piatra pe care stătea.
-Şi când o să-l văd mort lângă mine,ucis din cauza mea,a egoismului
meu,ce-ar
trebui să fac? Să-i ţin mâna rece şi să-i cânt un cântec de slavă? Va fi cu
siguranţă o muzică divină şi,abia atunci,îşi vor da seama cu toţii cât de mult
l-am
iubit.Numai că eu nu vreau mâini reci şi cântece de slavă.Vreau mâini
calde,care
să mă iubească-pe mine sau pe oricare altă femeie.Mai degrabă i l-aş da
înapoi
lui Blanche,decât să-l văd mort.
-Şi cum crezi că ai să-l convingi să rămână în ta-bără? întrebă Jocelin.Alyx
se
aşeză din nou pe piatră.
-Nu ştiu.Ar trebui,poate,să-i spun ceva neplăcut,să-l jignesc.Poate să-i insult
familia.
-Raine ar râde de tine.
-Ai dreptate...poate dacă i-aş spune că e un...Dar nu găsi nimic care să-l
poată
jigni în aşa măsură,încât să-l facă să renunţe la planul lui.
-Oh,Joss,spuse ea disperată,ce pot să fac? Raine trebuie apărat de el însuşi.
Dacă ar pleca din tabără,fireşte că ar porni pe urmele lui Chatworth,regele s-
ar
amesteca în răfuiala lor şi...Nu,aşa ceva nu trebuie să se întâmple.Ce pot să
fac?
După o lungă tăcere,Jocelin spuse în şoaptă:
-Să te culci cu mine.
-Cum? Alyx se întoarse spre el.Eu îţi vorbesc despre libertatea unui
om,despre
viaţă şi moarte,iar tu mă chemi în patul tău.Dacă îţi trebuie o femeie,sunt o
grămadă în jurul tău,care atât aşteaptă.Sau culcă-te cu Rosamund.Sunt sigură
ca
i-ar face mult mai multă plăcere decât mie.
-Alyx,spuse el,apucând-o de braţ.Înainte să te repezi la mine cu atâta furie,
ascultă ce am de spus.Pe Raine n-ai să-l convingi să rămână în
tabără,indiferent
ce i-ai spune.În schimb,poţi face ceva care să-l determine să se
răzgândească.El
nu te cunoaşte încă foarte bine,nu îndeajuns pentru a avea încredere în tine-
sau
poate că nici un bărbat nu are încredere în femei.Dacă te-ar găsi cu alt
bărbat,nu
ţi-ar ierta-o.Te-ar lăsa să pleci,iar el ar rămâne aici.
-M-ar urî,spuse ea.Câteodată e foarte violent.
-Credeam că vorbeşti serios.Acum câteva clipe,erai dispusă chiar să i-l
cedezi
lui Blanche.De fapt,ce vrei? Să pleci acum şi,mai târziu,când va intra din
nou în
graţiile regelui,să te întorci la el? Asta se poate întâmpla doar în cântecele
tale,
nu şi în realitate.Singura cale de a-l face pe Raine Montgomery să te lase să
pleci din pădure fără el este aceea de a-l determina să-şi schimbe
sentimentele
faţă de tine.
-Să-i schimb dragostea în ură,şopti ea.
-Nu cumva crezi că o să te conducă până la marginea pădurii şi apoi o să-şi
ia
rămas bun de la tine,cu lacrimi în ochi? întrebă Joss,sarcastic.Alyx,tu îl
iubeşti
prea mult ca să fii în stare să-i faci vreun rău.Sfatul meu este să pleci mâine,
împreună cu el.Fraţii lui or să-l ascundă până în momentul în care regele îl
va
ierta.
-Nu,nu,nu! strigă ea.Oamenii regelui sunt pe urmele lui şi săgeţile lor îl pot
nimeri oricând.Chiar şi aici,în pădurea asta,păzită de oamenii noştri,s-a
întâmplat să fie rănit de o săgeată duşmană.Dacă pleacă din tabără,riscă să
fie
ucis.Ar fi ca şi cum l-aş omorî cu mâna mea.Îşi îngropă faţa în mâini.
-Să-l fac să mă urască? Nu pot...Oh,Joss,e un preţ mult prea mare.
-Ai de ales între dragostea lui şi viaţa pe care riscă să o piardă.Ce preferi,să
cânţi
la mormântul lui sau să-l ştii în viaţă,dar în braţele altei femei?
-Nu ştiu nici eu,dar,cel puţin acum,gândul că ar putea iubi pe altcineva mă
face
să-i doresc moartea.
-Chiar asta vrei?
-Nu,spuse ea încet.Îl vreau în viaţă şi alături de mine.
-Ştii bine că asta nu se poate.Trebuie să alegi.
-Şi crezi că singura cale de a-l face să rămână aici este să...mă culc cu alt
bărbat?
-Altă idee nu am acum.
-Şi cu tine ce se va întâmpla,Joss? îţi dă seama ce furios are să fie Raine?
Chiar
mă tem,pentru amândoi.Joss tăcu.
-Ce ai de gând să faci? Viaţa ta,aici în tabără,ar deveni iadul pe pământ.
Joss îşi drese vocea.
-Dacă ţin la viaţa mea,cred că va trebui să plec şi eu.Nu-mi surâde ideea de a
mă
duela cu Raine,după ce am făcut dragoste cu femeia lui.
-Oh,Joss,oftă ea.Ce se va alege de viaţa ta...şi de a mea? Ştiu că eşti căutat
pentru că ai omorât un om.Ce ai să faci dacă te recunoaşte cineva?
Alyx nu văzu că tânărul tresărise.Nu ştia că ea îi cunoştea secretul.
-O să-mi las barbă,iar tu o să te îmbraci cu haine bărbăteşti.O să cântăm
împreună,o să jucăm şi o să câștigăm atât cât să nu murim de foame.
Alyx se gândi o clipă la Pagnell,apoi alungă imaginea aceea de coşmar.
-În ultima vreme,Raine n-a avut parte decât de nenorociri.A suferit foarte
mult.
Moartea surorii lui,şi acum...
-Hotărăşte-te,Alyx! Şi dezbracă-te! Dacă nu mă înşel,Raine se îndreaptă spre
noi.
-Acum?! întrebă ea,îngrozită,Dă-mi un răgaz...să mă gândesc...
-Alege,spuse Joss,apropiindu-se de ea,mort,dar al tău,sau viu,dar al alteia?
Imaginea lui Raine întins,fără viaţă,în faţa ei o făcu să se arunce de gâtul lui
Joss.Jocelin se pricepea să dezbrace femeile.Chiar dacă Alyx purta haine
bărbăteşti,mâinile îndemânatice ale tânărului se descurcară de minune.Peste
câteva clipe,erau amândoi goi de la talie în jos,cu trupurile înlănţuite.
Jocelin o săruta lacom,dar,în acelaşi timp,scruta întunericul,aşteptând...
Înainte ca ei să-şi poată da seama ce se întâmplă,mâinile puternice ale lui
Raine
îi despărţiră,azvârlindu-i cât colo.
-Te omor! îi spuse el lui Jocelin.Alyx,ameţită încă din cauza căzăturii,se
ridică
totuşi,îşi puse cămaşa şi,văzându-l pe Raine cu sabia scoasă,urlă cât putu ea
de
tare:
-Nu! Urletul ar fi putut să trezească până şi copacii din somnul lor secular.
Apoi se aşeză în faţa lui Joss.
-Să nu îndrăzneşti să te atingi de Joss.Mai bine omoară-mă pe mine.În clipa
aceea,văzu uimirea din privirea lui Raine transformându-se în mânie,mânia
unui
om umilit,rănit în mândria lui.
-Cum am putut fi atât de prost? se întrebă el,aproape în şoaptă..
-Pentru mine,bărbaţii sunt ca muzica,spuse ea pe un ton cât mai frivol cu
putinţă.
Nu pot trăi fără ei,fără cântece de dragoste.Dar aşa cum doua cântece nu
seamănă unul cu celălalt,tot aşa şi eu simt nevoia să schimb bărbaţii,pentru
că,
altfel,mă plictisesc.Tu eşti un cântec despre mânie,un cântec pentru tobe şi
trompete,în timp ce Joss-îşi flutura ea genele cu un gest uşuratic-e o melodie
cântata la flaut şi harpă.
O clipă,crezu că Raine avea să-i zboare capul de pe umeri; dar,în loc să-i fie
teamă,aproape că dorea să se întâmple aşa.Sufletul ei se ruga ca Raine să nu
o
creadă.Oare chiar credea că nu însemnase pentru ea mai mult decât un
cântec?
-Piei din calea mea,şopti el din adâncul sufletului său rănit.De acum
încolo,să-ţi
poarte de grija prietenul tău,iubitul tău Joss.Să pleci chiar în noaptea asta.Nu
vreau să te mai văd.Şi cu asta se întoarse şi dădu să plece.Alyx voi să fugă
după
el,însă Joss o opri.
-Ce ai mai putea să-i spui acum? Poate adevărul?! Lasă-l în pace.Eu am să
plec.Aşteaptă-mă aici,mă întorc repede.Mai ai şi alte haine sau lucruri? Să-ţi
mai
aduc ceva? Alyx clătină din cap şi,de-abia după câteva minute,îşi dădu
seama că
rămăsese singură.Nu se putea gândi la nimic,Raine o crezuse,crezuse
că,pentru
ea,el nu însemnase decât un cântec,un cântec pe care îl asculţi şi apoi îl uiţi.
Oamenii din tabără credeau şi ei,despre ea,că e o hoaţă şi voiau să o vadă
pedepsită.Dar făcuse ea vreodată ceva să câștige încrederea oamenilor? Era
ea
într-adevăr bună şi generoasă?
-Eşti gata? auzi ea vocea lui Jocelin în spatele ei.Se întoarse şi văzu că,în
urma
lui,mergea cineva,o siluetă puţin aplecată şi tăcută-Rosamund.
-Îmi pare rău că...începu Alyx.
-Lasă,ce-a fost a fost,trebuie să ne gândim ce o să facem de-acum înainte.
-Rosamund,îmi promiţi că o să ai grijă de el? Să mănânce,să nu se obosească
prea tare...
-Raine n-o să mă asculte aşa cum te asculta pe tine,spuse ea încet,sorbindu-l
din
ochi pe Jocelin.
-Sărut-o,îi şopti Alyx lui Joss.Unii trebuie să-şi mărturisească dragostea,alţii
trebuie să şi-o ascundă,adăugă ea,cu lacrimi în ochi.Spunând aceasta,se
întoarse,
iar când privi înapoi,o văzu pe Rosamund agăţată de gâtul lui
Jocelin.Tânărul
părea uimit la culme.
-Te iubeşte,spuse Alyx sec,înainte de a pleca.Până la marginea pădurii,o
aştepta
un drum lung...
Partea a doua
CAPITOLUL 12
Alyx puse jos sacul pe care îl cărase în spinare,se aşeză pe marginea
drumului şi
îi mulţumi din priviri lui Joss,care îi adusese o cană cu apă rece.
-O să poposim aici peste noapte,spuse el văzând-o cât era de obosită.
-Nu,diseară trebuie să jucăm; avem nevoie de bani.
-Da,dar trebuie să ne şi odihnim,zise Joss,aşezându-se lângă ea.Şi oricum,
câștigăm destul.Ţi-e foame?
Alyx se uită la el,zâmbind.Apoi se uită la burta-i mare,care se vedea acum
destul
de bine prin îmbrăcămintea de lână subţire.Din cauza căldurii şi a continuei
lor
peregrinări,Alyx arăta de-a dreptul jalnic.Trecuseră patru luni de când
părăsiseră
tabăra şi în tot acest timp,se opriseră doar arareori din drum.La început,le
fusese
destul de uşor.Erau amândoi puternici şi arătoşi.Îi încântau pe oameni cu
muzica
lor şi câștigau destul de bine.Dar după o lună,Alyx începu să se simtă din ce
în
ce mai rău.Vomita foarte des,iar oamenilor le era teamă să călătorească
împreună cu ei,temându-se ca nu cumva băiatul să fie bolnav.În afară de
asta,
slăbise atât de mult încât de-abia se mai putea ţine pe picioare
Au stat,vreme de o săptămână într-un sat,iar Jocelin le cânta oamenilor
pentru
câțiva bănuţi Odată,Alyx venise să-i aducă o bucată de pâine şi nişte
brânză,iar
el,privind-o mai atent,se gândea cât de mult se schimbase de când plecaseră
din
tabără.Poate şi din cauza faptului că avea tot timpul grija de ea,i se părea că
Alyx devenise mai drăgăstoasă,mai blândă şi mai drăguţă.Mersul ei băieţesc
se
transformase într-un mers legănat,de femeie.
Joss îşi dădu seama,în sfârşit,ce era,de fapt,”boala” lui Alyx-era însărcinată
cu
copilul lui Raine.Râse şi,dacă ar fi fost singuri,ar fi luat-o în braţe.
-O să fiu o povară pentru tine,îi spuse ea.Apoi contiuă,visătoare,cu ochii
înotând
în lacrimi.Crezi că o să semene cu Raine? Ce n-aş da să aiba gropiţe în
obraji,ca
el...
-Mai bine să ne gândim cum să facem rost de nişte haine
femeieşti.Închipuie-ţi
ce-ar spune oamenii,dacă m-ar vedea străbătând Anglia în tovărăşia unui
băiat
gravid...
-O rochie,zâmbi Alyx în sinea ei.Ceva moale şi drăguţ,care să o facă să se
simtă
din nou femeie.Odată ce Jocelin scăpă de teama că Alyx ar fi putut fi
bolnavă
sau chiar muri,o luă cu el din castel în castel.Iar Alyx,gândindu-se
că,poate,nu-l
pierduse de tot pe Raine,se simţea mult mai bine.Vorbea tot timpul despre
copil,
cum va arăta el,cum vor arăta trăsăturile lui Raine la o fetiţă,de
exemplu,şi,dacă
avea să aibă o fetiţă,spera să nu crească la fel de mare ca tatăl ei.Pe Alyx o
mai
amuza şi faptul că la ea,totul era altfel decât la celelalte femei-în loc să se
simtă
rău în primele trei luni de sarcină,ei începuse să-i fie rău în ultimele patru
luni.
Joss auzise totul de nenumărate ori.Şi se bucura că,în sfârşit,nu mai era
tăcută şi
mâhnită,aşa cum fusese în primele luni după ce părăsiseră tabăra.Noaptea,o
auzea plângând înăbuşit,însă ziua nu pomenea nimic de durerea ce o apăsa.
Într-o zi,au cântat la un conac ce aparţinea unuia din verii lui Raine.Alyx se
întrista din nou,însă,cu toate acestea,ardea de nerăbdare să afle veşti despre
Raine.Jocelin o trăsese de limbă pe soţia lui Montgomery,iar aceasta le
spusese
aproape tot ce ştia.Raine era încă în pădure,dar regele Henry,în durerea
imensă
pe care i-o pricinuise moartea fiului său mai mare,aproape că uitase de
nobilul
declarat trădător.Pe rege îl preocupa mult mai mult soarta fiului soţiei sale,
prinţesa Katherine de Aragon,decât duşmăniile şi răfuielile dintre nobili.El
nu
dădea nici o atenţie cererilor familiei Montgomery de a-l pedepsi pe Roger
Chatworth.La urma urmelor Chatworth nu o omorâse pe Mary
Montgomery,ci
doar o violase.Nu îi ucisese trupul,ci sufletul...
Au mai aflat că,în luna iulie,Judith Montgomery născuse un băiat,iar mai
târziu,
în august,Bronwyn MacArran născuse şi ea,tot un băiat.Verii Montgomery
erau
încă supăraţi pe Stephen pentru ca luase numele de familie al soţiei
lui,adoptând
şi o seamă de obiceiuri scoţiene.Alyx sorbea cu nesaţ vorbele lui Jocelin.
-E bine că nu mai sunt cu el,spuse ea încet lovind uşor strunele lăutei.În
familia
lui sunt numai doamne,în timp ce eu nu sunt decât fiica unui biet
avocat.Dacă aş
fi rămas lângă el,nu cred că aş fi fost suficient de supusă şi de politicoasă cu
soţia lui,iar ea nu m-ar fi suportat multă vreme în preajma ei,deşi doamnele
astea
par să aibă mult sânge rece.Jocelin încerca să-i arate că tot ceea ce o
deosebea de
acele doamne era doar o eleganta rochie de mătase,dar Alyx era de cu totul
alta
părere.Iar el ştia că fata nu se gândea numai la Raine,ci şi la ura oamenilor
din
pădure.Cu cât sarcina avansa,cu atât Alyx devenea mai tăcută,mai gânditoare
şi
parcă mai conştientă de lumea din jurul ei.Câteodată,nu foarte des,se oprea
din
cântat şi dădea o mână de ajutor cuiva care avea nevoie.Pe drum,călătoreau
întotdeauna în grup,pentru a nu risca să fie atacaţi de hoţi,iar Alyx se oferea,
uneori,să vadă de copii,lăsându-le pe mamele lor să se mai
odihnească.Odată,i-a
dat mâncarea ei unui cerşetor.Altă dată,i-a pregătit masa unui bărbat,a cărui
soţie,ajutată de alte femei,tocmai năştea al optulea copil al lor.
Oamenii le zâmbeau recunoscători,devenind dintr-o dată foarte
prietenoşi.Un
copil i-a dat odată lui Alyx un buchet de flori,iar fata a izbucnit în plâns.
-Aceste flori înseamnă foarte mult pentru mine,spuse ea,strângându-le la
piept.
-Te-a răsplătit pentru că ai ajutat-o ieri,îi spuse Joss.
Oamenii de aici te plac,adăugă el,arătând spre călătorii din jurul lor.
-Mă plac...dar nu numai pentru muzica mea,şopti ea.Le-am dat şi altceva în
afară de muzică.
-Te-ai dat pe tine însăţi.
-Oh.da,Joss,râse ea.Am încercat să fac şi lucruri care,mie cel puţin,mi s-au
părut
destul de grele.Să cânţi e atât de uşor...Jocelin râse.Oricine ar fi putut spune
că
muzica lui Alyx nu era uşoară,ci de-a dreptul uimitoare.
Acum,în august,când greutatea copilului o apăsa din ce în ce mai
tare,făcând-o
să se mişte mai încet,Joss ar fi vrut tare mult să poată să rămână timp mai
îndelungat într-un loc sau altul.
-Plecăm? îl întrebă ea,încercând să se ridice.Dacă ne grăbim,ajungem la
castel
înainte să se întunece.
-Rămâi aici,Alyx,îi sugera el.Avem şi mâncare.
-Şi să pierdem celebrarea logodnei? Nu,odată ajunşi acolo,vom putea mânca
pe
săturate,iar ceea ce va trebui să facem va fi să compunem o muzică
divină,care
să ridice în slăvi farmecele tinerei moştenitoare.Sper din suflet ca măcar asta
să
fie o fată frumoasă! Ultima era atât de urâtă încât,după aceea,a trebuit să mă
spovedesc,mărturisindu-i preotului minciunile pe care le-am spus despre
„frumuseţea” ei.
-Alyx,spuse Joss,batjocoritor.Poate că doamna era frumoasă sufleteşte.
-Numai tu te puteai gândi la aşa ceva.Cred și eu,cu chipul ăsta de înger îţi dă
mâna să fii generos.Ce,crezi că n-am văzut cum te sorbea din ochi mama
fetei
urâte? Ţi-a făcut vreo propunere după ce-am terminat de cântat?
-Pui prea multe întrebări.
-Joss,nu poţi trăi toată viaţa ca un pustnic.Constance a murit.
Alyx reuşise cu greu să-l facă să-i povestească ce se întâmplase cu femeia pe
care o iubise cândva.Jocelin tăcu,iar Alyx îşi dădu seama-pentru a câta oară-
că
nu-i plăcea să vorbească despre viaţa lui.Între ei doi,problemele ei erau
problemele amândurora,în timp ce problemele lui erau numai ale lui.
-Bineînţeles că nici o femeie n-a fost atât de frumoasă ca Rosamund,în afară
de
semnul acela al diavolului,care te împiedică aproape să-i vezi frumuseţea.Mă
întreb dacă este într-adevăr semnul diavolului.
-Este mai curând un semn al lui Dumnezeu,pentru că Rosamund e o femeie
bună,săritoare şi pasionată.
-Pasionată? îl necăji Alyx.
-De ce eşti rea?
-Nu sunt rea,doar că nu înţeleg de ce ţii morţiş să ai secrete faţă de mine.
Nu trebuie să te închizi în tine.Mai ales că ai atât de mult de oferit celor din
jurul
tău.Jocelin o privi cu ochi reci.
-Raine nu e aici,aşa că poţi să-ţi găseşti pe altcineva,un bărbat de care să te
îndrăgosteşti.Am văzut cu ochii mei cum,de la nobili şi până la grăjdari,toţi
se
holbau la tine.Te-ar accepta chiar şi cu burta asta mare.De ce nu te măriţi cu
vreun negustor bogat,care te-ar lua cu copil cu tot şi ar face dragoste cu tine
în
fiecare noapte? După acest atac,Alyx rămase tăcută o vreme.
-Iartă-mă,Joss.Speram ca Rosamund să o poată înlocui pe Constance,dar văd
că
m-am înşelat.Jocelin se întoarse pentru ca Alyx să nu-i poată vedea faţa.În
ultimele luni,chipul care îi revenea în minte,aproape obsedant,era cel al lui
Rosamund şi nu cel al lui Constance.Rosamund.Atât de tăcută,aproape
cerânduşi
iertare pentru faptul că exista.
Rosamund,care îl sărutase cu atâta patimă înainte de plecare şi al cărei chip
îl
vedea mereu în vis Pentru prima oară de la moartea lui Constance,o scânteie
se
aprinsese parcă în trupul şi în sufletul lui.Nu pentru că nu s-ar fi culcat de
multă
vreme cu o femeie.Dimpotrivă,roiau în jurul lui ca muştele,însă înainte să o
fi
întâlnit pe Constance şi după moartea ei,nu se ataşase de nici o femeie.Dar,în
clipa în care o îmbrăţişase pe Rosamund,se simţise pătruns de o dorinţă
sinceră,
dându-şi seama că femeia aceea îl interesa cu adevărat.
Joss o luă pe Alyx de mână şi o porniră împreună spre castelul ce se vedea în
zare.Era un castel vechi,cu un turn prăbuşit,aşa că iar aveau să doarmă în
curent.
De când tot colindau din castel în castel,Alyx aflase o mulţime de lucruri
despre
nobilime.Poate cel mai important era acela ca doamnele din înalta societate
aveau tot atât de puţină libertate ca orice altă femeie.Văzuse femei cu ochii
învineţiţi de pumnii soţilor lor.Dar văzuse şi bărbaţi slabi şi laşi,pe care
soţiile
lor îi tratau cu dispreţ.Erau şi căsnicii fericite,soţi care se iubeau sincer,dar
erau
şi soţi care se urau,cupluri şi familii decăzute şi altele trăind în dragoste şi
respect.Îşi dădea tot mai mult seama că nobilii aveau probleme foarte
asemănătoare cu cele ale oamenilor de rând.
-Visezi cu ochii deschişi? o întrebă Joss.
-Mă gândeam la casa mea şi la cât de ocrotită mă simţeam în
copilărie.Aproape
că-mi doresc ca muzica mea să nu mă fi îndepărtat de cei din jurul meu.Mă
face
să mă simt veşnic dezrădăcinată.
-Nu-i adevărat,tu ne aparţii nouă,tuturor.
-Joss,spuse ea serioasă,ştiu că nu te merit nici pe tine,nici pe Raine.Dar sper
că
într-o bună zi să pot face şi eu ceva vrednic de laudă.
-Să ştii că pe zi ce trece,vorbeşti tot mai mult ca Raine.
-Asta e bine,râse ea.Sper să-i cresc copilul în aşa fel încât să fie cel puţin pe
jumătate la fel de bun ca el.Apropiindu-se de vechiul castel,trebuiră să mai
aştepte până să li se dea drumul înăuntru,pentru că erau acolo sute de oameni
care urmau să intre înaintea lor.Logodna avea să unească două familii bogate
şi
Influente,iar oaspeţii şi petrecerea trebuiau să fie pe măsură.
Joss o ţinea pe Alyx pe după umeri,croindu-şi drum prin mulţimea care se
înghesuia la porţile castelului.
-Voi sunteţi cântăreţii,strigă o doamnă înaltă.Alyx încuviinţă,holbându-se la
femeia aceea elegantă,cu părul negru ca pana corbului.
-Veniţi cu mine!Recunoscători,cei doi o urmară şi,după ce urcară treptele
unei
scări înguste şi întortocheate,ajunseră într-o cameră mare şi rotundă,unde
câteva
doamne se învârteau de colo-colo,dând impresia ca erau foarte ocupate.În
mijlocul camerei,se afla o fată tânără,care se tânguia cu voce tare.
-Iat-o,spuse o femeie care stătea lângă Alyx.Îşi ridică privirea şi văzu o fată
neînchipuit de frumoasă-un chip angelic,cu păr blond,cu ochi albaştri şi cu
un
zâmbet diafan.
-Eu sunt Elizabeth Chatworth.Alyx tresări la auzul acelui nume,dar nu spuse
nimic.Elizabeth continuă:
-Mi-e teamă că micuţa noastră mireasă e cam speriată,spuse ea,exasperată şi
dezgustată în acelaşi timp.Crezi că ai să o poţi face să coboare? O aşteaptă
atâta
lume.
-Am să încerc.
-Dacă nu reuşeşti,va trebui să-i trag o pereche de palme şi poate muzica
aceea o
va calma.Alyx zâmbi auzind acele „dulci” cuvinte rostite de angelica făptură
din
faţa ei.
-De ce anume se teme? întrebă ea,ca să ştie ce fel muzică să-i cânte „micuţei
mirese”.
-De viaţă,de bărbaţi.Cine poate şti?Tocmai am venit amândouă de la
mănăstire,
iar Isabella parcă mergea la moarte,atât de îngrozită era.
-Poate din cauza logodnicului...îndrăzni Alyx.
-Cu el te poţi înţelege,spuse Elizabeth.Alyx se uita la Jocelin,care se holba la
Elizabeth.Iar voi sunteţi amândoi drăguţi,aşa că înfăţişarea voastră n-are cum
să
o sperie.Un nou vaiet al Isabellei îi făcu să tresară.
-Dumnezeule,spuse Alyx,simţindu-se de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-o
furtună.
Nu cred să mai fi întâlnit vreodată pe cineva aşa ca ea.
-Şi mă rog la Dumnezeu nici să nu mai întâlnim,spuse Joss.Ne cheamă.Să-l
ferească Cel de Sus pe bărbatul care ar îndrăzni să iasă din cuvântul ei,deşi...
-Asta e în stare să te omoare dacă n-o asculţi.
-N-o să mă omoare şi să fiu al naibii dacă am să o las să mă atingă...
Se apropiară apoi de mireasa care plângea.Le trebui o oră să o liniştească,
urmăriţi îndeaproape de Elizabeth Chatworth,care se uita cu ochii pe
jumătate
închişi la fata care plângea cu sughiţuri.La un moment dat deschise gura să
spună ceva,dar,în clipa următoare,temându-se ca femeia să nu strice tot ce
realizaseră ei,începură să cânte şi mai tare pentru a o acoperi pe Elizabeth.
Când,în cele din urmă,Isabelia se hotărî să coboare scările,toate
domnişoarele de
onoare o însoţiră,lăsându-i pe Alyx şi pe Jocelin singuri cu Elizabeth
Chatworth.
-Te-ai descurcat de minune,spuse Elizabeth.Ai o voce foarte frumoasă
şi,dacă nu
mă înşel,ai şi o oarecare educaţie muzicală.
-Am avut câțiva profesori buni,răspunse Alyx cu modestie.Elizabeth se
întoarse
apoi către Jocelin,sfredelindu-l cu privirea.Pe tine,parcă,te-am mai
văzut.Unde
oare?
-Am cunoscut-o pe cumnata dumneavoastră,pe Alice,răspunse el încet.
Privirea fetei se înăspri.
-Mda,spuse ea,măsurându-l pe Joss din cap până-n picioare.Ai putea fi genul
ei
de bărbat.De fapt,toţi bărbaţii bine făcuţi sunt genul ei.
Chipul lui Jocelin căpătase o expresie pe care Alyx nu o mai văzuse
niciodată.Se
ruga în gând ca tânărul să nu vorbească ce nu trebuia.La urma urmelor,Joss
era
cel care îl omorâse pe Edmund Chatworth,fratele lui Elizabeth.
-Ce mai fac fraţii dumneavoastră? o întrebă el,pe un ton întrucâtva
provocator.
Alyx îşi ţinu respiraţia,de teamă ca Elizabeth să nu-l recunoască pe Joss.
-Fratele meu Brian a plecat de acasă şi nu ştim unde e acum,spuse ea încet.
Circulă tot felul de zvonuri,cum că ar fi încăput pe mâinile unuia din
netrebnicii
ăia de Montgomery.Jocelin se crispă.
-Şi Roger,mai întrebă el.
-Roger...s-a schimbat.Aşa! spuse ea repede.Dacă am încheiat discuţia despre
familia mea,am să vă rog să coborâți.Sunteţi aşteptaţi jos.Şi spunând
acestea,ieşi
din cameră.
-Netrebnicii! strigă Alyx,mai înainte ca uşa să se deschidă.Fratele ei o ucide
pe
sora lui Raine,iar ea îndrăzneşte să ne facă netrebnici!
-Linişteşte-te! Nu te poţi pune cu o femeie ca Elizabeth Chatworth.Te-ar
mânca
de vie.Nu-i cunoşti pe fraţii ei.Edmund era rău şi vicios.Am văzut-o pe
Elizabeth ţinându-i piept,chiar şi atunci când Roger era gata să cedeze.Şi îl
adora
pe fratele ei,Brian.Dacă ar şti că familia Montgomery a fost aceea care l-a
făcut
să plece de acasă,i-ar urî şi mai mult.
-Dar nu are nici un drept.N-a fost decât vina familiei Chatworth.
-Taci! Hai să coborâm.Şi fără cântecele alea ale tale despre vrajbă şi certuri,
ne-am înţeles? Alyx încuviinţă,deşi promisiunea în sine nu o încânta deloc.
Era noaptea târziu şi majoritatea oaspeţilor zăceau beţi pe podea sau întinşi
pe
mese,când un servitor îi şopti ceva unui bărbat care stătea într-un colţ al
camerei.Omul se ridică zâmbind şi ieşi să-i întâmpine pe noii veniţi.
-N-ai să ghiceşti pentru nimic în lume cine se află aici,la castel,îi spuse el
bărbatului care tocmai descăleca.
-Hm,asta-i primire? întrebă el sarcastic.Unde-i grija pentru siguranţa
persoanei
mele? Haide,John,dă-i drumul,văd că arzi de nerăbdare.
-Am rămas treaz tocmai ca să-ţi pot spune.Ce zici de asta?
-Asta zic şi eu sacrificiu.
-Hai,spune! Ce-ar putea fi atât de important de nici nu te-ai îmbătat şi nici pe
mine nu mă laşi sa beau înainte măcar o cupă de vin?
-Ah,Pagnell,aşteaptă să-ţi spun şi apoi ai să și bei.Îţi aminteşti de micuţa
pasăre
cântătoare de astă-iarnă? Cea care te-a trântit la pământ?
Pagnell se crispă,abţinându-se să-şi atingă cicatricea urâtă de pe frunte.De
atunci,avea în fiecare noapte dureri de cap şi,deşi îi schingiuise pe unii dintre
locuitorii cătunului până ce aceştia îşi dăduseră duhul,tot nu putuse afla unde
se
ascundea Alyx.De fiecare dată când îl durea capul,jura să o prindă şi să o
vadă
arzând pe rug,ca o vrăjitoare,
-Unde e? John râse.
-E înăuntru.Vezi că e borţoasă.Călătoreşte cu un flăcău chipeş şi amândoi
cântă
foarte frumos.Am aflat şi unde dorm.Pagnell rămase o clipă nemişcat,
gândindu-se ce avea de făcut.Când el şi prietenii lui intraseră în
cătun,căutând-o
pe Alyx,el fusese beat şi făcuse totul de mântuială.De data asta,nu avea voie
să
mai greşească.
-Dacă ar striga,ar auzi-o cineva?
-Cei mai mulţi sunt beţi morţi,sforăiturile sunt atât de puternice încât nici
tunetul
nu s-ar auzi.Pagnell se uită la zidurile de piatră.
-Există pe-aici vreun turn unde sunt ţinuţi prizonierii înainte de a fi
executaţi?
-De ce? O legăm de un stâlp şi,mâine dimineaţă,în zori,îi dăm foc.
-Nu,s-ar putea ca unii să nu fie de acord cu asta.Şi unde mai pui că regele e
acum destul de prost dispus şi cine ştie cum ar reacţiona.O să o facem
legal.Am
un văr,judecător,şi care locuieşte nu departe de aici.O aruncăm pe târfa asta
obraznică în temniţă şi apoi vorbim cu vărul meu.O vor judeca şi,în sfârşit,o
să o
vedem arzând pe rug.Acum,arată-mi unde e.
Alyx tocmai încerca să-şi găsească o poziţie cât de cât mai comodă,când
auzi în
spatele ei o voce oribilă.Era vocea pe care nu o uitase,pe care avea să o
recunoască oricând şi oriunde şi care,iată,o făcea din nou să tremure de frică.
-Dacă vrei ca micul tău prieten să scape cu viaţă,taci din gură.
Simţi pe gât lama unui cuţit.N-a fost nevoie să deschidă ochii ca să ştie că
era
Pagnell.De luni de zile,chipul lui îi bântuia visele.
-Te-ai mai gândit la mine,scumpo? şopti el,cu faţa foarte aproape de obrazul
lui
Alyx.Îi puse o mână pe pântece.Ai dat altcuiva ceea ce voiam eu.Pentru
asta,ai
să mori.
-Nu,şopti ea,în timp ce lama cuţitului o apăsa din ce în ce mai tare.
-Ai de gând să mergi încet,fără să faci zgomot,sau vrei să-i înfig cuţitul ăsta
în
inimă? Alyx ştia foarte bine la cine se referea Pagnell.Jocelin dormea destul
de
aproape de ea,respirând egal şi adânc,fără a fi câtuşi de puţin conştient ca
viaţa îi
era în pericol.
-Să mergem,reuşi ea să îngaime..Tremurând,prea înspăimântată să poată
plânge,
Alyx se ridică.Cuţitul lui Pagnell îi zgârie puţin gâtul.Nu era uşor să-ţi
croieşti
drum printre trupurile întinse pe jos.De fiecare dată când se
împiedica,Pagnell îi
răsucea şi mai mult mâna la spate.Când ajunseră sus pe scara de piatră,rece
şi
întunecoasă,el o împinse cu atâta putere încât afară se lovi de perete şi
alunecă
patru trepte în jos,pâna reuşi să-şi recapete echilibrul.Se opri o clipă şl îşi
puse
mâinile pe burtă,într-un gest ocrotitor.
-Mişcă,gâfâi Pagnell,îmbrâncind-o.Alyx ajunse în capul scărilor fără să mai
cadă
vreodată.Camera în care se aflau era rece şi întunecată iar tavanul era foarte
jos.Pe podea,erau o mulţime de butoaie şi de saci.
Alyx se înfiora,auzind o altă uşă deschizându-se cu un scârțâit
sinistru.Dincolo
de ea,nu se vedea decât o imensă gaură neagră.Iadul! îşi spuse Alyx.
-Intră aici,tună el.
-Nu! Nu vreau! încercă să se dea înapoi,însă camera era atât de înţesată de
butoaie şi de saci,încât fata de-abia se putea mişca.
Pagnell o apucă de păr şi,cu o mişcare iute,o aruncă în întuneric.
Ghemuită într-un colţ,copleşită de întunericul rece,ca de piatră,Alyx văzu
uşa
închizându-se şi îl auzi pe Pagnell trăgând zăvorul greu de fier.
În jurul ei,un întuneric de nepătruns.
CAPITOLUL 13
Cămăruţa aceea oribilă părea să fie un coşmar,un vis urât.O poveste
înfricoşătoare.Era întuneric beznă,Alyx rămase multă vreme nemişcată în
colţul
în care o aruncase Pagnell.De văzut nu putea vedea absolut nimic,în schimb
auzea insectele mişunând pe pereţi şi pe duşumea.Ceea ce o făcu în sfârşit să
se
mişte,fu ceva ce se târa pe pantoful ei de piele.Sări ca arsă,încercând să se
prindă cu mâinile de pietrele zidului din spatele ei.
-Calmează-te,Alyx,spuse ea cu glas tare,iar vocea îi răsună până dincolo de
ziduri.În curând se va crăpa de ziuă,iar Jocelin-dacă mai e în viaţă are să
înceapă
să o caute.Nu se putea bizui pe nimeni să o scoată de aici.Trebuia să
găsească
singură o soluţie să scape de aici.Atentă la cel mai mic zgomot,cu mâinile
întinse ca un orb,făcu un pas înainte şi se împiedică de o băncuţă joasă.
Îngenunche şi o pipăi,bucurându-se că-i putea vedea umbra.Apoi începu să
meargă încet pe lângă pereţi,căutând uşa.O găsi,dar când încercă să o
deschidă,
fu ca şi cum ar fi încercat să mişte din locul său un zid de piatră.
Camera era mică,de vreo patru metri pătraţi.Pereţii şi podeaua erau de piatră.
Singura mobilă era băncuţa aceea joasă.Nu era nici o fereastră şi nici o rază
de
lumină,cât de mică,nu pătrundea pe la colţuri.Tavanul jos îi permitea să
exploreze camera centimetru cu centimetru.Nu erau ferestre,zăbrele sau
spărturi
pe nicăieri.Îşi dădu seama că,tot umblând de colo-colo,se umpluse de pânze
de
păianjen.Încercă să le scuture de pe ea,dar pânzele erau lipicioase şi dese.În
cele
din urmă,Izbucni în lacrimi,blestemându-l pe Pagnell şi pe toţi cei de teapa
lui.
După câteva ore,se aşeză pe bancă,cu genunchii la gură şi cu capul sprijinit
în
mâini.Cu gân-urile aiurea,întrucât copilul se mişca fără astâmpăr,Alyx
începu
să-i cânte.Încet-încet,se liniştiră amândoi,şi ea şi copilul.
Deasupra capului,auzea oamenii mergând şi îşi dădu seama că tavanul
camerei
era podeaua castelului.Undeva,acolo sus,poate că Jocelin o căuta.Începu să
se
gândească cum să scape din temniţa aceea înfiorătoare.Dacă ar fi dat foc
camerei,poate că ar fi reuşit să evadeze.Dar probabil Că ar fi murit din cauza
fumului,înainte ca focul să ardă uşa.
Când uşa se deschise,zgomotul-ce i se păruse cu atât mai puternic cu cât în
cameră era linişte-o făcu să tresară atât de tare,încât aproape căzu de pe
băncuţă.
Lumina unei lumânări inundă camere; orbind-o aproape.
-Aici eşti,spuse o voce,pe care Alyx o recunoscu ca fiind a lui Elizabeth
Chatworth.Când o văzu,Alyx alergă spre ea şi o îmbrăţişş,fără să mai ţină
cont
de deosebirile de clasă şi de rangul lui lady Elizabeth.
-Ce bine îmi pare că vă văd.Cum m-aţi găsit? Elizabeth o luă pe după umeri.
-A venit Jocelin la mine.Asta e mâna idiotului de Pagnell,nu-i aşa? N-arn
văzut
în viaţa mea un om mai mârşav.Hai,vino,până nu se întoarce tâmpitul ăla.
-Prea târziu,se auzi o voce tărăgănată,pe jumătate amuzată,pe jumătate
supărată.Nu te-ai schimbat deloc,Elizabeth.Tot mai dai ordine în dreapta şi
în
stânga.
-Şi tu,Pagnell,tot mai smulgi aripile fluturilor? Ce ţi-a făcut fata asta? Ţi-a
respins avansurile,aşa cum ar fi făcut orice femeie cu capul pe umeri?
-Ai limba prea ascuţită,Elizabeth.Dacă aş avea timp,te-aş învăţa eu minte.
-Poate,dar nu singur,n-ai fi în stare.Te-ai speriat de moarte,pentru că tot ceea
ce
spun eu o adevărat.Acum dă-te la o parte şi lasă-ne să trecem.Caută-ţi alt
fraier.Copila asta e sub protecţia mea.
Se proţăpi în faţa celor două femei,împiedicându-le să iasă din celulă.
-Ai mers prea departe,şuieră Elizabeth.Nu uita că nu vorbeşti cu vreunul din
servitorii tăi.Dacă te atingi de mine,fratele meu are să te omoare.
-Pe Roger îl preocupă acum mult prea mult complotul împotriva familiei
Montgomery,ca să se mai gândească şi la altceva.Aud că umblă mai mult
beat
de când l-a părăsit drăguţul de Brian,frăţiorul vostru cel şchiop.
Alyx nu văzu micul pumnal din mâna lui Elizabeth.Pagnell însă îl văzu.Se
feri,sărind într-o parte,o apucă de braţ şi,răsucindu-i-l la spate,o trase spre el.
-Mi-ar plăcea să te simt sub mine,Elizabeth.Şi în pat eşti tot atât de focoasă?
Alyx văzu pe peretele din afara celulei,în stânga,un inel gros,pe care se aflau
câteva chei.Îşi dădu seama că era singura ei şansă.Trebuia să profite.Cu o
mişcare iute,aruncă inelul în capul lui Pagnell,lovindu-l la tâmplă.
El îi dădu drumul lui Elizabeth,făcu un pas înapoi şi îşi duse mâna la
cap.Simţi
ceva cald şi îşi dădu seama că sângera.Când îşi reveni,Elizabeth şi Alyx
ajunseseră deja la jumătatea scărilor.Dar Pagnell o prinse pe Elizabeth de
rochie
și trase cu atâta putere,încât fata se rostogoli pe scări în jos,lovindu-se de el.
-Oh,scumpa mea Elizabeth,îi şopti el la ure che,prinzând-o de talie,în timp
ce cu
cealaltă mânâ îi mângâia pieptul plin.De când visez clipa asta...
Alyx ştia că atenţia lui Pagnell era îndreptata spre Elizabeth,aşa că ar fi putut
fugi.Dar nu putea s-o lase singură cu Pagnell,cu atât mai mult cu cât
intenţiile
tânărului erau clare.Nu putea face nimic altceva decât să se arunce cu toată
greutatea asupra celor doi.Pagnell se împiedică şi căzu pe spate,ţinând o însă
strâns pe Elizabeth,în timp ce Alyx se rostogoli pe jos,protejându-şi burta cu
mâinile.Elizabeth prinse momentul şi îl lovi pe Pagnell cu cotul în coaste,
făcându-l să urle de durere.Cu o mişcare iute,apucă un butoiaş din lemn de
stejar
şi îl aruncă cu toată puterea în capul lui Pagnell.
Doagele butoiului se rupseră,iar vinul roşu curse tot pe faţa şi pe hainele lui
Pagnell.Tânărul încerca să se ridice,dar căzu înapoi,leşinat.
-Păcat de vinul ăsta,spuse Elizabeth,uitându-se la trupul inert din faţa ei.
Sper că nu te-ai lovit prea tare.Tu sau...copilul.
-Nu,n-am păţit nimic.
-Îţi mulţumesc,spuse Elizabeth.Ai fi putut fugi,dar ai rămas să mă ajuţi.Cum
aş
putea să te răsplătesc?
-Scuzaţi-mă,veni o voce dinspre uşă.Se întoarseră şi văzură un bărbat
înalt,cu
sabia scoasă.
-Îmi pare rău că vă întrerup,dar dacă nu-l treziţi pe prietenul meu,şi încă
repede,voi avea plăcerea să vă omor pe amândouă.Elizabeth se mişcă prima,
sărind peste trupul lui Pagnell,în dreapta bărbatului cu sabia scoasă.
-Du-te în partea cealaltă,Alyx,îi spuse ea,doar n-o să se poată lupta cu
amândouă
în acelaşi timp.Alyx făcu întocmai,iar bărbatul începu să-şi mişte capul
înainte şi
înapoi,ca un taur hărţuit,urmărindu-le pe cele două femei.Un geamăt îi atrase
atenţia să se uite la prietenul său.În acel moment,Alyx făcu o mişcare
bruscă,iar
bărbatul se repezi la uşă,blocând ieşirea.
-Fir-ar al dracului! înjura Pagnell,încercând să se dezmeticească.Ţine-le
acolo,
John.Nu le lăsa să se apropie de mine.Căţelele...Blestemată fie ziua în care
Dumnezeu a creat femeia.
-Ce ştii tu ce e aia o femeie,şuieră Elizabeth.Nici o femeie care se respectă
nu tear
lăsa să te apropii de ea.Pagnell se ridică tremurând,uitându-se scârbit la
pieptarul pătat de vin.Deodată,ridicându-şi capul,începu să zâmbească
răutăcios.
-Aseară,venind încoace,am văzut tabăra lui Miles Montgomery.Începu să
râdă
când o văzu pe Elizabeth strâmbându-se la auzul acelui nume.
-Mă întreb dacă pe Miles l-ar încânta vizita unor...oaspeţi.Mai ales a unui...
anumit oaspete Am auzit că e atât de supărat de la moartea surorii sale,încât
fratele său l-a trimis în insula Wight,pentru a-l împiedica să declare război
familiei Chatworth
-Fratele meu îi va zădărnici toate planurile,spuse Elizabeth.Nici un
Montgomery...
-Mai scuteşte-mă,Elizabeth,cu fratele ăsta al tău,care,după cum am aflat,l-a
atacat pe la spate pe Stephen Montgomery.Elizabeth se repezi la el,cu
pumnii
strânşi,iar Pagnell o prinse şi o trase spre el.
-Aud că lui Miles îi plac mult femeile şi că are mulţi bastarzi.N-ai vrea să-i
dăruieşti şi tu unul,mica mea prinţesă virgină?
-Nici moartă,răspunse Elizabeth,înverşunată.
-Poate.Asta o să hotărască el.M-aş ocupa și eu de tine,dar n-am timp.Am o
datorie de plătit,spuse el,întorcându-se spre Alyx.
-Şi cum ai să mă scoţi de-aici? întreba Elizabeth,zâmbind.
Crezi că n-o să te vadă nimeni? Pagnell se gândi puţin,uitându-se împrejur şi
căutând parcă o soluţie în pivniţa întunecata.Zâmbind,se uită din nou la ea.
-Găsesc eu ceva,fii fără grijă,spuse Pagnell,răsucându-i mâna la spate.
-John,ai grijă de cealaltă,în timp ce eu mă ocup de Elizabeth.Mă doare prea
tare
capul,să mă ocup eu de amândouă.
-O să te doară şi mai tare,dacă te atingi de mine,îl ameninţă Elizabeth.
-Am să las asta pe seama lui Miles.Ăştia din familia Montgomery umblă toţi
cu
nasul pe sus.Tare aş vrea să-i văd cu botu' pe labe şi cu averea confiscată.
-Niciodată! strigă Alyx.Un gunoi ca tine n-o să poată niciodată distruge un
Montgomery.Vocea ei puternică îi făcu pe toţi să tresară şi să se holbeze la
ea.
Elizabeth încetă să se mai lupte cu Pagnell,uitându-se întrebătoare la Alyx.
Pagnell o privea precaut.John o împinse uşor cu vârful săbiei.
-Se spune că Raine Montgomery s-ar ascunde undeva,în pădure şi că ar fi
căpetenia unei cete de tâlhari.
-O să aflăm noi,spuse Pagnell,răsucind şi mai mult braţul lui Elizabeth.Dar
mai
întâi trebuie să ne ocupăm de lady Elizabeth.Trăgând-o după el,apucă o
frânghie
de cânepă,aflată pe nişte butoaie cu vin,şi îi legă mâinile la spate.
-Gândeşte-te bine ce faci,îi spuse Elizabeth.Eu nu sunt o...
-Taci,îi porunci Pagnell,dându-i un pumn în umăr.După ce îi legă mâinile,o
împinse peste nişte saci cu cereale,legându-i şi gleznele.Apoi tăie o bucată
de
mătase roşie din rochia ei.
-Un sărut,Elizabeth? o tachină el,ţinând căluşul aproape de buzele
fetei.Numai
unul,celelalte...păstrează-le pentru Miles Montgomery.
-Blestemat să fii,Pagnell!
-Până la urmă o să dai tu de un bărbat care să-ţi mai taie din limba asta
ascuţită.
Înainte ca fata să-i poată răspunde,el îi vârî căluşul în gură.
-Şi acum ce facem? Nu putem ieşi cu ea aşa.Pagnell găsi într-un colţ
îndepărtat
ai pivniţei un covor murdar şi mâncat de molii,pe care,după ce îl scutură
puţin
de praf,îl întinse la picioarele lui Elizabeth.
-O înfăşurăm în el şi nimeni n-o să-şi dea seama ce e în covorul ăsta.
Alyx se uita la Elizabeth cu ochii măriţi de groază,gândindu-se totuşi că fata
avea să fie mai în siguranţă cu Miles decât cu altcineva.
-Vei fi în siguranţă cu Miles,îi spuse ea,încercând să o îmbărbăteze.
Nu dădu nici o atenţie privirilor mânioase ale lui Pagnell.Elizabeth avea
acum
nevoie de ajutorul ei.Pagnell o trânti furios pe Elizabeth pe covorul murdar
şi o
înfăşură în el,ascunzând-o complet.
-Poate să respire? întrebă Alyx.
-Ce-mi pasă mie? Dacă moare,cu atât mai bine,n-are să mai poată trăncăni
vrute
şi nevrute.După ce Miles o să termine cu ea,nici n-o să-şi mai amintească de
mine.
-Miles n-are să-i facă nici un rău,spuse Alyx cu convingere.E la fel de bun şi
de
blând ca şi fratele lui.Pagnell râse.
-Asta să o crezi tu.Miles are un temperament greu de stăpânit.Când o să afle
că e
o Chatworth...oh,aproape că îl invidiez,numai că eu nu sunt atât de
inconştient
ca el.Lui n-are să-i pese de Roger Chatworth,însă când acesta va afla ce i-a
făcut
Miles iubitei sale surioare...Regele va da toate pământurile familiei
Montgomery
celui care îl va sluji cu credinţă şi devotament.Iar eu voi fi acolo să culeg
roadele.
-Eşti un porc,spuse Alyx.Pumnul lui Pagnell țâșni neîndurător,iar Alyx se
clătină,ameţită.
-Asta ca să-ţi intre în cap că slugile trebuie să vorbească numai când sunt
întrebate.Cine te-a învăţat să-ţi dai aerele astea? Raine Montgomery? Omul
ăsta
chiar crede că poate să schimbe lumea? Se ascunde în pădure,împroşcând cu
noroi vechea idee de onoare şi unele din cele mai vestite familii de nobili din
Anglia,în timp ce nevrednicii de teapa ta se îngraşă şi se îmbogăţesc.
-Raine e de o sută de ori mai bun decât tine,spuse Alyx,ştergându-şi sângele
de
pe faţă.
-Raine,ai? Nu „lordul Raine”.Plodul ăla din burta ta e al lui,nu-i aşa? De-asta
te
dai mare şi tare? O să vedem noi ce-ai să mai zici când flăcările îţi vor arde
tălpile.Nu ştiu dacă o să mai bine cuvântezi atât numele de
Montgomery.John!
striga el.Ia-o pe Elizabeth şi du-i-o lui Miles,să facă ce-o şti cu ea.Şi,John,îl
avertiză el,nu uita că fata e virgină şi aşa vreau să şi ajungă la Milles.Vreau
ca
toată furia lui Roger Chatworth să se reverse asupra lui Montgomery,nu
asupra
mea.Ne-am înţeles? Înşfăcând covorul şi punându-şi-l pe umăr,John îi privi
obraznic.
-Montgomery o va primi în cele mai bune condiţii.
-Şi fă în aşa fel încât Miles să uite că Elizabeth e dintr-o familie de vază şi să
o
trateze ca pe o...Rânjind cu subânţeles,John ieşi din pivniţă,cu covorul pe
umăr.
-Ce vrei de la mine? întrebă Alyx,făcând câțiva paşi înapoi,în timp ce
Pagnell se
îndrepta spre ea.Nu ţi-am făcut nici un rău.El se uită la burta ei mare.
-Ba da,ai dat altuia ceea ce ar fi trebuit să-mi dai mie.O apucă de braţ şi o
împinse cu un pumnal mic şi ascuţit în coaste.Aşa,acum ai să faci ce îţi spun
eu.O să ieşim de-aici împreună şi o să ne ducem la grajduri.Dar dacă scoţi
un
singur sunet,ştii ce te aşteaptă.Alyx îşi dădu seama că nu avea de
ales.Trebuia
să-l asculte.În sala cea mare,oaspeţii nu îi dădură nici o atenţie.Aveau cu toţii
ochii umflaţi şi trupurile învineţite,din cauză că domniseră pe scaune şi pe
mese.
Alyx îl căută din priviri pe Jocelin,dar nici urmă de el.De fiecare dată când
încerca să se întoarcă înapoi,pumnalul lui Pagnell i se înfigea tot mai adânc
în
spate,aşa că,până la urmă,fu nevoită să privească drept înainte,fără să se uite
nici
în dreapta,nici în stânga.Poate că Jocelin nici nu bănuia ce se
întâmplase.Poate
că era cu o femeie şi habar n-avea că Alyx dispăruse.Deşi erau prieteni,îşi
respectau unul altuia intimitatea.Se întâmpla să nu se vadă zile întregi şi,cu
toate
acestea,nu îşi puneau nici un fel de întrebări.
Odată ajunşi afară,Pagnell o împinse spre grajduri,unde ţipă la un servitor
să-i
înşeueze calul.Alyx fu trântită în şa,Pagnell se urcă în spatele ei şi o porniră
la
drum,atât de repede,încât lui Alyx începură să-i clănţăne dinţii.
Era deja noapte când,în sfârşit,se opriră în faţa unei case înalte,din piatră,la
marginea unui sat.Pagnell o trase jos de pe cal,o apucă de braţ şi o târî spre
uşa
de la intrare.Un bărbat scund,gras şi chel le ieşi în întâm-pinare.
-A durat mai mult decât mă aşteptam.Ce e aşa de important,că a trebuit să
stau
până acum să te aştept?
-Asta,spuse Pagnell,împingând-o pe Alyx înăuntru,în cameră.Era o încăpere
mare şi întunecoasă,luminată doar de câteva luminări,ce ardeau într-un capăt
al
unei mese lungi.
-Ce-mi pasă mie de borţoasa asta prăpădită şi murdară? N-ai găsit şi tu alta
mai
brează?
-Vino încoace,porunci Pagnell,împingând-o spre masă.Dacă scoţi o vorbă,îţi
tai
beregata.Alyx se prăbuşi ostenită pe podea,în faţa unui cămin gol.
-Şi acum explică-mi,îi porunci grăsanul lui Pagnell.
-Cum,unchiule,fără vin,fără un bun-venit?
-Dacă îmi aduci veşti bune,o să-ţi dau şi de mâncare.Pagnell se aşeză pe un
scaun,uitându-se la lumânările care împrăştiau o lumină palidă,gălbuie.
-Ce îţi spune numele de Raine Montgomery? întrebă Pagnell,văzând cum
faţa
unchiului său devenea treptat din albă roşie,chiar vânătă.
-Cum îndrăzneşti să rosteşti acest nume în casa mea? urlă el.Cu trei ani în
urmă,cu ocazia unui turnir,Raine îl omorâse pe tânărul Digges,singurul copil
al
lui Robert Digges.Nu conta că,de fapt,acesta încercase să-l ucidă pe Raine,
neputând să-l dea jos de pe cal,şi că tânărul omorâse în ziua aceea un om şi
rănise alţi câțiva.Lancea lui Raine fusese cea care îi luase viaţa fiului iui
Robert.
-Îl urăşti,nu-i aşa? zâmbi Pagnell.Îţi ofer ocazia să te răzbuni.
-Cum? Am auzit că se ascunde în pădure şi nici chiar oamenii regelui nu-l
pot
găsi.
-Ai dreptate.Dar bunul nostru rege nu are momeala pe care o am eu.
-Nu! strigă Alyx,sărind în picioare.
-Vezi? spuse Pagnell amuzat,îşi apără bărbatul.Ar face orice pentru el.El e
tatăl
copilului? Alyx nu-i răspunse.Dacă n-ar fi încercat să o liniştească pe
Elizabeth
în privinţa bărbaţilor din familia Montgomery,Pagnell n-ar fi aflat despre
legătura ei cu Raine.Dar şi Elizabeth o ajutase pe ea,aşa că...
-Pagnell,spune-mi odată tot ce s-a întâmplat,îi porunci bătrânul.
Pagnell îi povesti pe scurt ce se întâmplase.În versiunea lui,Alyx fusese cea
care
încercase să-l seducă.Îl ademenise cu viersul ei şi apoi dispăruse fără
urmă.El a
pornit în căutarea ei,dar în zadar.Parcă intrase în pământ.La scurt timp după
aceea,vrăjitoarea îl atacase într-o noapte,împreună cu ceata ei de
demoni.Pagnell
îi arătă unchiului său cicatricea de pe frunte.
-Crezi că o fiinţă atât de mică ar fi putut să mă lovească cu atâta putere dacă
n-ar
fi fost ajutată de diavolul însuşi? Robert râse,oarecum zeflemitor.
-Mi se pare mie că a fost mai deşteaptă decât tine.
-E o vrăjitoare,ascultă-mă pe mine.
-Toate femeile sunt mai mult sau mai puţin vrăjtoare.Ce legătură este între
fata
asta şi Rain?? Montgomery?
-Cred că a stat o vreme în tabăra lui.Ca să nu mai vorbim de faptul că plodul
e
sigur al lui.Un bastard...Dacă facem în aşa fel încât să se afle că este acuzată
de
vrăjitorie şi urmează să fie arsă pe rug,Raine Montgomery va încerca cu
siguranţă să o salveze.Noi o să-l aşteptăm,o să punem mâna pe el şi o să
împărţim apoi pe din două recompensa oferită de rege.
-Stai puţin,băiete îl întrerupse Robert.Uită-te la ea! Asta e femeie să
ademenească un bărbat ca Raine Montgomery? Are el femei mai de soi,chiar
şi
în pădure.O fi însărcinată cu el,dar asta nu înseamnă că şi-ar risca viaţa
pentru
una ca ea.Ce poate găsi un bărbat la o femeie fără piept,făra şolduri şi cu o
faţă
de copil? Pagnell îl privi dispreţuitor pe unchiul său,apoi se întoarse către
Alyx.
-Cântă,îi porunci el.
-Nu! spuse ea răspicat.Oricum ţi-ai pus în gând să mă omori,aşa că de ce te-
aş
asculta?
-Ai să mori,îi spuse el calm,dar întrebarea este dacă o să fii arsă înainte sau
după
naşterea copilului.Dacă nu mă asculţi,o să am grijă ca odrasla ta să ardă
odată cu
tine.Acum cântă penru viaţa copilului tău.Alyx se supuse şi cântă o
rugăciune în
care îl Implora pe Dumnezeu să-i ocrotească pruncul.După ce termină de
cântat,în cameră se aşternu o tăcere grea,apăsătoare.
Cei doi bărbaţi o priveau duşi pe gânduri.Robert vorbi primul.
-Montgomery o să vină cu siguranţă după ea.Pagnell zâmbi
satisfăcut,bucuros că
unchiul său înţelesese în sfârşit de ce ţinuse cu tot dinadinsul să dea de urma
fetei.
-Mâine dimineaţă începem să o judecăm şi de îndată ce va fi găsită
vinovată,o
vom lega de un stâlp.Montgomery va veni după ea,iar noi vom fi pregătiţi
să-l
întâmpinăm.
-Cum poţi fi atât de sigur că o să ajungă la timp? Şi dacă vine,eşti sigur că-l
vom
putea prinde?
-Am încuiat-o pe puştoaica asta,timp de câteva ore,într-o pivniţă,având grijă
ca
băiatul cu care era să afle ce am de gând să fac cu ea.A zbughit-o ca din
puşcă şi
sunt sigur că s-a dus de-a dreptul în pădurea în care se ascunde
Montgomery.Cât
despre oamenii lui,nu trebuie să ne facem griji.O mână de tâlhari şi de
cerşetori.
Nu ştiu nici să călărească,nici să mânuiască o sabie.
Alyx îşi muşcă buza,ca nu cumva să spună ceva ce nu trebuia.Era mult mai
bine
ca Pagnell să-l ştie pe Raine lipsit de apărare şi să nu trimită decât câțiva
oameni
pe urmele lui.
Ce-i putea trece prin minte! Raine n-are să vina niciodată după ea.Nu putea
să o
ierte,nu era el omul care să uite prea uşor o jignire.Poate că nu vorbea nici cu
Jocelin.Santinelele din pădure îi raportau lui Raine ori de câte ori se apropia
cineva,iar el îi putea interzice lui Joss să intre în tabără.Iar dacă Jocelin ar
încerca să se furişeze în pădure,Raine ar putea porunci să fie omorât.Nu!
Raine
n ar face asta,nu-i aşa? Şi ce s-ar întâmpla daca,totuşi,Jocelin,ar da de
Raine?
Oare l-ar crede? Şi,dacă l-ar crede,ar veni?
-O să vină,repetă Pagnell.Şi când o să vină,o să fim pregătiţi să-l
întâmpinăm.
CAPITOLUL 14
Alyx privea cu groază,de la fereastra camerei,cum,în curte,tâmplarii înălţau
rugul pe care ea avea să fie arsă.Trecuseră opt zile lungi şi înspăimântătoare
de
când fusese luată de Pagnell şi,în tot acest timp,fusese supusă unui simulacru
de
judecată.Cei care o judecaseră erau rude de-ale lui Pagnell,aşa că acestuia îi
fusese foarte uşor să-i convingă în privinţa ei.Alyx îi asculta vorbind despre
ea
ca şi când ea n-ar fi fost acolo,iar în minte nu-i răsuna decât ecoul vorbelor
lui
Raine.Se certase adesea cu el în legătură cu ascensiunea clasei mijlocii.Alyx
îl
adora pe regele Henry.Îi plăcea felul în care el lua puterea de la nobili
obligându-i să le plătească simbrii celor care munceau pe pământurile lor şi
să
nu mai aibă şerbi.Dar Raine suţinea că regele îi transforma pe nobili în nişte
negustori graşi,care,n-aveau să facă altceva decât să numere bani,uitând cu
totul
de sentimentul onoarei şi de virtuţile cavalereşti.Aly spunea că oamenii
trebuie
să fie egali,dar Raine întrebă cine avea să mai apere Anglia în caz de război.
Dacă n-ar exista acei bărbaţi care,neavând grija banilor,să se dedice întru
totul
vieţii militare,cine ar mai apăra ţara?
În timpul „procesului”,Alyx a înţeles ce voise să spună Raine.Judecătorii n-
au
crezut nici o clipă ca ea era o vrăjitoare,ceea ce chiar o mira,pentru ca
oamenii
din Moreton,de exemplu,credeau în vrăji toare şi aveau o mulţime de metode
de
a se apăra de blesteme.Judecătorii nu doreau altceva decât să câștige
bunăvoinţa
regelui şi să pună mâna pe recompensa oferită de acesta.Pagnell le spusese
că e
însărcinată cu Raine,aşa că vulturii se şi repeziră să profite de această
situaţie.
Raine fusese declarat trădător şi,cu puţină bunăvoinţă,pământurile sale ar fi
putut fi date altcuiva.Regele Henry dorea să si creeze propriii lui nobili şi să
dea
titluri unor oameni suficient de bogaţi să le cumpere.Judecătorii sperau să
primească şi ei câteva din pământurile lui Raine,aşa că puseseră la cale să-l
dea
pe mâna regelui,viu sau mort.În tot acest timp,Alyx îi ascultase cum
complotau
şi îşi făceau planuri,cum râdeau sau cum se certau.În cele din urmă,o urcară
într-o căruţă şi o plimbară prin tot orăşelul,al cărui nume nici nu-l ştia.În faţa
căruţei,mergea un om,care striga că în căruţă se afla o vrăjitoare.
Alyx privea indiferentă în jur,ca şi când n-ar fi fost vorba despre ea.Oamenii
îşi
făceau cruce sau priveau în altă parte,pentru ca ea să nu se uite la ei cu ochii
Satanei.Cei mai curajoşi aruncau în ea cu resturi de mâncare şi cu pietre.Îi
venea
să strige că tot ceea ce i se întâmpla ei nu avea nici o legătură cu vrăjitoria,ci
cu
lăcomia celor bogaţi.Dar,privind feţele fascinate şi,în acelaşi timp,speriate
ale
oamenilor murdari şi bolnavi,îşi dădu seama că n-aveau cum să o
înţeleagă.Nu
putea şterge secole de ignoranţă în câteva clipe.
În cele din urmă,căruţa se opri în faţa ruinelor unui castel vechi,din piatră,iar
Alyx fu încuiată în turn.Câteva ore mai târziu,i se dădu un castron cu apă,iar
ea
se spălă cât putu de bine.Au ţinut-o acolo zile întregi,păzită de străji postate
în
faţa uşii şi pe acoperiş.Noaptea,oamenii din oraş se adunau în jurul turnului
şi
înălţau rugăciuni care să-i apere de Necuratul.Alyx stătea în mijlocul
camerei
reci,singură cu muzica pe care o fredona,aproape necontenit,în gând.Ştia că
judecătorii întârziau execuţia pentru a-i da timp lui Raine să vină să o
salveze.
Alyx se ruga la Dumnezeu să-l ocrotească şi să-l facă să-şi dea seama că i se
întinsese o cursă.Judecătorii şi Pagnell avuseseră dreptate spunând că Raine
nu
putea ajunge la propriii lui cavaleri.Aşa că,vrând nevrând,trebuia să se bizuie
numai pe „criminalii” lui.
Alyx ştia ce soldaţi prăpădiţi şi leneşi erau şi,mai ales,cât de mult o urau pe
ea.
-Te implor,Doamne,nu-l lăsa pe Raine să vina singur.Dacă vine,să aibă o
gardă,iar oamenii să-1 apere.În cea de-a noua zi,chiar înainte de răsăritul
soarelui,o femeie bătrână,grasă şi murdară îi aduso o rochie albă,largă,din
pânză
groasă,cu care să se îmbrace.După ce se îmbrăcă,îşi puse mâinile pe burtă,
într-un gest ocrotitor.În timpul „procesului”,îi rugase pe judecători să cruţe
viaţa
copilului,dar aceştia nici nu o băgaseră în seamă.Unul dintre ei îi spusese
însă
lui Pagnell să o facă să tacă; acesta îi dădu o palmă,să nu mai scoată un
cuvânt.
Nu mai putea face nimic.Îşi puseseră în gând să o ardă acum,când Raine
ţinea
încă la ea,şi să pună în pericol şi viaţa copilului.Pagnell râse,spunând că o
să-l
oblige pe Raine să se uite cum arde „iubita” lui.
Cu bărbia ridicată,stăpânindu-şi teama şi făcând în aşa fel încât să nu se vadă
că
îi tremurau genunchii,Alyx coborî scările,urmată de femeia cea grasă,care
ţinea
în mână,ca pe un trofeu,rochia cea veche a lui Alyx.Era o răsplată pentru
curajul
de a fi intrat în camera vrăjitoarei.Jos o aştepta un preot.Alyx se spovedi
repede,negând că ar fi vrăjitoare sau că ar purta în pântece copilul
Diavolului.
Preotul o binecuvântă,deşi era aproape convins că Alyx minţea.
Era ciudat ca o mână de femeie ca ea să fie escortată de atâția oameni: unul
în
faţă,unul în spate şi alţi doi într-o parte şi-n alta.Zgomotul făcut de armurile
lor
era singurul care îi putea acoperi bătăile inimii în momentul în care fixă cu
privirea platforma din faţa ei.În mijlocul acesteia,se afla un stâlp ce se înălţa
parcă spre cer,iar de jur împrejurul lui era un morman de frunze şi de ierburi
uscate.Mulţimea era veselă,bucurându-se încă de pe acum de spectacolul ce
avea
să înceapă cât de curând.Arderea pe rug a unei vrăjitoare era ceva destul de
neobişnuit pentru vremurile acelea.Alyx urcă scările,încadrată de cei patru
paznici,care stăteau cu spatele la ea,scrutând zările cu priviri încordate.Fără
să
vrea,Alyx privi şi ea în jur,cu un amestec de speranţă şi de frică.Se temea
pentru
viaţa lui Raine şi,în acelaşi timp,ceva anume o făcea să spere că nu va muri,
Unul dintre paznici o apucă de braţ,o împinse în faţa stâlpului şi îi legă
mâinile
la spate.Alyx îşi ridică ochi spre cer,aproape convinsă că era ultima oară
când
vedea lumina zilei.Soarele tocmai răsărea,iar Alyx se uită în jur,la mulţimea
gălăgioasă şi întărâtată.Îi părea rău că acelea erau ultimele chipuri pe care le
vedea şi că va ajunge în Rai...sau în Iad...cu aceste chipuri întipărite în
minte.
închizând ochii,încercă să şi-l închipuie pe Raine.
-Începeţi,se auzi o voce care o făcu să deschidă ochii.Vocile însemnau
viaţa.Mai
bine să-şi amintească o voce decât chipul sau numele cuiva Se uită la
mulţimea
din faţa ei,dar nu zări pe nimeni cunoscut.
Numai feţe murdare şi priviri duş mănoase.
-Lăsaţi-mă pe mine să aprind focul,se auzi din nou vocea aceea care o făcuse
să
tresară.Alyx se întoarse şi o văzu pe...Rosamund.Simţi fiori de gheaţă pe şira
spinării,iar inima începu să-i bată cu putere.În suflet i se aprinse din nou
scânteia
speranţei.Paznicii din jurul ei nu se grăbeau să aprindă focul,scrutând în
continuare depărtările.Alyx se uită din nou la mulţimea din faţa ei.Nu se
poate,
îşi spuse ea.
-Ce mai aşteptăm? spuse o voce pe care Alyx o recunoscu imediat.Cum ar fi
putut să n-o recunoască? Acolo,chiar în faţa ei,era Jocelin.Avea dinţii negri
şi o
fâșie de pânză,murdară de sânge şi de noroi,pe ochiul stâng.Lângă el era un
bărbat,unul din cei care o acuzaseră de furt.Erau schimbaţi,unii erau încă şi
mai
murdari decât şi-i amintea ea,dar erau toţi acolo,holbându-se la ea şi
zâmbindu-i
complice când îşi dădură seama că îi recunoscuse.
Alyx începu să plângă,dar,deşi avea lacrimi în ochi,văzu că Joss voia să-i
spună
ceva.Reuşi cu greu să înţeleagă ce anume însemnau strâmbăturile lui.
-Focul ăsta ar trebui să o facă pe vrăjitoare să cânte tare,spuse el nerăbdător,
aproape disperat.Alyx se uita la paznicii care stăteau tot cu spatele spre
ea,fără
să bage în seamă mulţimea de la picioarele platformei.
-Am aşteptat destul,spuse unul dintre judecători.Să ardem vrăjitoarea!
Unul dintre paznici luă o torţă aprinsă şi dădu foc frunzelor uscate.Alyx trase
cu
putere aer în piept.Disperarea,teama,speranţa,bucuria,toate se contopeau în
vocea ei,iar sunetul se înălţa atât de puternic,atât de răscolitor,încât,vreme de
o
clipă,o ascultară cu toţii înmărmuriţi.Jocelin se mişcă primul.Sări repede pe
platformă,urmat de douăzeci de bărbaţi şi femei.Unul din ei,un criminal
înrăit,se
aruncă cu toată greutatea în spatele paznicului care ţinea torţa.Acesta căzu
peste
grămada de frunze uscate din spatele lui Alyx.
Pe platformă erau şase paznici şi patru judecători.Aceştia din urmă fugiră
care
încotro,cu robele negre sumese până la genunchi fluturând în urma lor.
Fumul devenea tot mai înecăcios.Alyx se uita la bărbaţii şi femeile care se
luptau cu cavalerii îmbrăcaţi în armuri de oţel,simţind parcă pe trupul ei
fiecare
lovitură primită de vreunul din „oamenii ei”.Aceşti oameni,pe care îi
dispreţuise
atât,îşi riscau acum viaţa,să o salveze pe ea.Alyx începu să tuşească din
cauza
fumului.Căldura,ca un soare fierbinte,îi ardea spatele.Îşi dădea seama cât de
vulnerabili erau oamenif aceia,în comparaţie cu cavalerii în armurile lor
grele
Singura ei consolare era aceea că Raine fusese destul de precaut să nu-şi
rişte
viaţa în aceasta luptă.Probabii că era undeva mai departe,în siguranţă.
Alyx văzu că unul dintre cavaleri nu era atacat de către oamenii din pădure.
Când îl auzi urlând,îşi dădu seama că era Raine.Fusese tot timpul în preajma
ei,deghizat în paznic.
-Jocelin,dezleag-o! ordonă el,lovind cu barda un cavaler,care se prăbuşi la
pământ.O femeie se repezi la el şi îi scoase coiful,în vreme ce un bărbat
chior
începu să-l lovească cu pumnii în cap.Fumul era atât de gros,încât Alyx nu
mai
vedea aproape nimic.Ochii îi lăcrimau şi începu să tuşească,în timp ce Joss
tăia
sfoara ce-i lega mâinile la spate.O luă de mână şi o trase după el,ferind-o de
flăcările rugului încins.
-Vino cu rnine,îi spuse el,trăgând-o de mână.Alyx se opri şi întoarse
capul.Pe
platforma Raine se lupta cu doi bărbaţi deodată,învârtind buzduganul,sărind
în
lături şi mişcându-se cu uşu rinţă în armura grea.În spate,vâlvătăile se înteţi
seră,cuprinzând armurile cavalerilor şi transformând totul într-o masă
înfricoşătoare de un roşu sângeriu.
-Alyx! strigă Jocelin,Raine mi-a spus unde să te duc.E destul de supărat pe
noi
amândoi.Ascultă-l şi tu măcar o dată!
-Nu-l pot părăsi! încercă ea să spună,dar nu reuşi să scoată decât un sunet
care
aducea mai mult a croncănit.Joss o trase de mână şi fugiră împreună.După o
vreme,Alyx văzu nişte cai venind în goană după ei.
-Întârzie,strigă Jocelin gâfâind.Hai!Fuga o făcuse pe Alyx să uite pericolul în
care se afla Raine,iar greutatea copilului ei nenăscut îi stânjenea mişcările.
Când ajunseră în dreptul cailor,Jocelin o ajută să urce în şa,încalecă şi el
şi,spre
deznădejdea ei,se îndepărtară în goană de locul unde se luptau Raine şi
ceilalţi.
Alyx încercă să protesteze,însă vocea îi pierise de tot.Tăcerea ei era atât de
nefirească,încât Joss se întoarse şi se uită la ea.Apoi începu să
râdă,înţelegând ce
se întâmplase.Călăriră preţ de vreo două ore,până când ajunseră la o
mănăstire.
Alyx de-abia se mai ţinea pe picioare de obosită ce era.
-Chiar ţi-a pierit vocea? o întrebă Joss,ajutând-o să descalece.
Alyx încercă să-i răspundă,dar nu reuşi.
-Poate că e mai bine aşa.Raine e atât de supărat pe noi,încât ar fi în stare să
ne
taie limbile.Te simţi bine? Nu ţi-au făcut nici un rău,în timp ce...?
Alyx clătină din cap.Înainte ca Joss să mai spună ceva,un călugăr într-o
sutană
cafenie deschise uşa grea din lemn.
-Nu intraţi,copii? Noi suntem gata.Alyx îl privi întrebătoare pe
Jocelin.Pentru ce
anume erau „gata”?
-Hai cu mine înăuntru,şi ai să vezi,îi spuse Joss,zâmbind.Dincolo de zidul
înalt
din piatră se afla o curte mare şi frumoasă.Pentru drumeţul ostenit,umbra
răcoroasă a pomilor era o adevărată binecuvântare în dimineaţa caldă de
august.
-Avem câteva camere pentru femei,spuse călugărul,uitându-se la rochia
albă,din
pânză groasă,a lui Alyx.Lordul Raine a dispus să ţi se asigure tot confortul.
Câteva clipe mai târziu,Alyx se afla într-o camera spaţioasă şi bea o cană cu
lapte bătut.
-Alyxandria,auzi ea,dincolo de uşă,o voce care nu putea fi decât a lui Raine.
Alyx deschise gura să-i răspundă,dar îi fu imposibil din cauza durerii şi a
usturimii din gât.Se duse să deschidă uşa.Raine stătea acolo,în pragul uşii,
privind-o.Părea obosit,avea cearcăne vineţii şi părul ud de
transpiraţie.Armura îi
era găurită,dar ceea ce era şi mai înspăimântător era furia din ochii lui cu
reflexe
metalice.
-Vino aici,îi spuse el pe un ton cât se poate de categoric.Alyx se supuse,iar
Raine o prinse de umeri,se uită la burta ei,apoi o privi din nou în ochi.
-Ar trebui să te bat zdravăn pentru asta,spuse el.
Alyx încercă să vorbească,dar durerea din gât o făcu să lăcrimeze.
El o privi nedumerit câteva clipe,apoi zâmbi.
-Ţi-ai pierdut vocea din cauza fumului? Ea încuviinţă.
-Grozav! Asta e cea mai bună veste pe care am primit-o de o lună
încoace.Când
o să scăpăm de toate necazurile,o să-ţi spun eu unele lucruri şi sper că măcar
atunci să mă asculţi.Apoi o luă pe după umeri şi o conduse spre o portiţă
joasă.O
deschise şi intrară într-o încăpere ce semăna cu o capelă.În faţa altarului
stăteau
Jocelin şi un bărbat înalt,pe care Alyx nu-l mai văzuse niciodată până atunci.
-În armură? întrebă străinul,uitându-se curios la Alyx.
-Dacă aş mai fi pierdut timpul şi cu asta,până m-aş fi schimbat,mi-ar fi
scăpat iar
printre degete.Ai inelul,Gavin? Alyx tresări la auzul acostui nume.Deci
acesta
era fratele mai mare al lui Raine,omul căruia îi scrisese şi pe care îl rugase să
o
ajute să domolească furia lui Raine şi ura lui împotriva lui Roger
Chatworth.Tot
uitându-se la Gavin şi gândindu-se că nu semăna deloc cu Raine-care,după
părera ei era mult mai frumos-nici nu îl observă pe preotu' care apăruse în
faţa
lor şi spunea ceva.
-Fii atentă,Alyx,îi spuse Raine,iar Gavin tuşi să-şi acopere râsul.
Nedumerită,Alyx se uită,pe rând,la bărbaţi' aceia din jurul ei.Ochii lui
Jocelin
râdeau,Raine clocotea de furie,dar încerca să se stăpânească,în schimb Gavin
privea totul îngăduitor.
-Alyx,mârâi Raine,ştiu că nu poţi vorbi,dar ai putea cel puţin să dai din
cap.Asta
dacă,bineînţeles,vrei să te măriţi cu mine.Sau poate îl preferi pe Jocelin...
-Să mă mărit? şuieră ea.
-Pentru numele lui Dumnezeu,Raine! Iertaţi-mă,părinte,spuse Gavin.
Ai milă de ea.Ştii doar prin ce-a trecut.Acum o oră era cât pe-aci să fie arsă
pe
rug,iar acum se mărită.Dă-i şi ei un răgaz,să-şi mai revină.
-Şi de când,mă rog,te pricepi tu atât de bine la femei? i-o întoarse Raine.Ai
părăsit-o pe Judith la câteva minute după căsătorie şi dacă eu nu mi-aş fi rupt
piciorul ar fi rămas singură.
-Dacă n-ai fi fost tu acolo,poate că ar fi venit mai repede la mine.Aşa...
-Linişte! strigă Jocelin apoi făcu un pas înapoi Cei doi tăcură şi îşi întoarseră
privirile spre ei.Tânărul trase aer în piept şi continuă: Alyx se uită la lordul
Gavin şi nu sunt încă sigur că şi-a dat seama că,de fapt,urmează să se mărite
cu
lordul Raine.Poate că dacă i s-ar fi explicat,ar fi răspuns cum trebuie la
întrebări,chiar aşa fără glas cum e.Dându-şi,în sfârşit,seama că fusese adusă
aici
spre a se mărita cu Raine Montgomery,Alyx,cu o lipsă de tact specific
feminină,făcu ochii mari şi deschise gura.
-Găseşti că e un lucru chiar atât de înspăimântător? râse Gavin.
Raine evită privirea lui Alyx,neştiind ce însemna nedumerirea din ochii ei.
-Poartă în pântece copilul meu.Se va mărita cu mine.
Alyx nu putea vorbi,dar putea sâsâi printre dinţi şi,cum Raine tot nu se uita
la
ea,căuta alte mijloace de a-i atrage atenţia.El nu o ceruse în căsătorie şi nu-i
oferise plăcerea de a se arunca de gâtul lui,spunându-i că îl iubeşte.În
schimb,o
anunţa,tunând şi fulgerând,că se însoară cu ea.
-Nu vrei sabia mea? o întrebă Gavin,râzând în hohote.Oh,Raine,spuse el,
bătându-l pe umăr.Dar Raine nu se clinti.Fata asta o să te pună cu botul pe
labe,
asta e sigur.Asta da nevastă,care îi aruncă soţului priviri tăioase ca două
pumnale bine ascuţite.Lui Judith i-ar plăcea să aibă aşa o cumnată,ar face-o
să se
simtă mai puţin singură.Raine nu catadicsi să se uite la Gavin,iar Alyx
înţelese
că era vorba de o mai veche neînţelegere dintre ei.Ce păcat că nu putea
vorbi! Ar
fi ştiut și cum să-l facă pe Raine să se uite la ea.
-Doamnă,spuse preotul.Trecură câteva clipe bune până să înţeleagă că era
vorba
despre ea.Biserica nu trebuie să încurajeze căsătoriile nedorite.Vreţi să vă
măritaţi cu lordul Raine? Se uită la Raine,furioasă că el nu se uita la ea.Din
doi
pași,fu lângă el.Ochii lui priveau undeva peste capul ei.Îi luă încet mâna într-
a
ei.Mâna lui,plină de vânătai şi tăiată în câteva locuri,sângera.Alyx ştia că
fusese
rănit în timp ce se lupta să o salveze pe ea.Îi duse mâna la buze şi îi sărută
palma
fierbinte.Ridicându-și ochii,văzu că şi el o privea.
-Se va mărita cu mine,îi spuse el preotului.Alyx voi să-l blesteme pentru
siguranţa de sine şi pentru faptul că era încă supărat pe ea.Se aşeză tăcută
lângă
el,iar preotul oficie căsătoria.Pe degetul ei strălucea acum un inel de aur.
Raine nu lăsă nici unuia dintre bărbaţi răgazul să felicite mireasa.
-Vino,lady Alyx,spuse el,înfigându-şi degetele în braţul ei.Avem multe de
discutat.
-Las-o în pace,Raine,spuse Gavin.Nu vezi ca e obosită? Şi,în plus,asta e ziua
căsătoriei voastre O să ai timp să ţipi la ea altă dată.
Fără să dea vreo atenţie cuvintelor lui Gavin,Raine o scoase pe Alyx din
capelă.
Străbătu în grabă curtea şi,odată ajunşi în camera lui Alyx,Raine închise uşa
şi
se rezemă de ea.
-Cum ai putut,Alyx? Cum ai putut să spui că ţii la mine,ca apoi să mă arunci
în
chinurile iadului atâta amar de vreme? Din păcate,Alyx nu putea vorbi,aşa că
trebuia să găsească altceva.De scris nu-i putea scrie,pentru că Raine nu ştia
să
citească.
-Ştii ce-au însemnat pentru mine astea câteva luni? Ani în şir am tot căutat o
femeie pe care să o pot iubi cu adevărat.O femeie curajoasă şi cu simţul
onoarei.
O femeie căreia să nu-i fie frică de mine şi care să nu alerge după averea
mea.O
femeie deşteaptă,care să mă facă să gândesc.
Începu să-şi desfacă cureluşele de piele ce îi ţineau prinsă armura,aruncând
toate
bucăţile grămadă,pe pat.
-La început,m-ai înnebunit cu pantalonii ăia strâmţi cu care te fâțâiai prin
faţa
mea,uitându-te la mine cu ochi mari şi flămânzi...atât de flămânzi că
începuse
să-mi fie frică.După ce îşi scoase armura,se aşeză pe marginea patului şi
începu
să-şi desfacă legăturile de la picioare.Alyx îngenunche în faţa lui şi îl ajută.
Raine se aplecă înainte,sprijindu-se în coate şi conti-nuându-şi tirada:
-Când mi-am dat seama că eşti femeie,aveam febră şi nu ştiam dacă visez
sau
nu.Şi totuşi în noaptea aceea,am simţit ceva ciudat,ceva minunat,ceva...ce nu
mai simţisem niciodată.Nici o reţinere din partea ta,doar exuberanţa,plăcerea
de
a oferi şi de a primi.Când am aflat ce farsă mi-ai jucat,m-am înfuriat pe
tine,apoi
te-am iertat.Rosti aceste ultime cuvinte de parcă ar fi fost cea mai
mărinimoasă
persoană din lume,ignorând privirea dezgustată a lui Alyx.
O bătaie în uşă îl făcu să se oprească.Câțiva servitori,îmbrăcaţi mai frumos
decât
Alyx,intrară în cameră,aducând o albie mare din lemn de stejar şi câteva
găleţi
cu apă fierbinte.
-Puneţi-le acolo,spuse Raine distrat.Stând în picioare,Alyx urmărea cu
privirea
toată această procesiune,nevenindu-i parcă să-şi creadă ochiior.O albie adusă
de
servitori şi pusă în faţa lor,de parcă ar fi fost cine ştie ce mari regi.Nu făcuse
niciodată baie într-o albie.Când era acasă,la Moreton,se spăla într-un
lighean,iar
în pădure,era pârâul acela,cu apă rece ca gheaţa.
-Ce e,Alyx? o întrebă Raine,când rămaseră din nou singuri.Arăţi de parcă ai
fi
văzut o stafie.Tăcută,ea arătă spre albie.
-Vrei să faci tu baie prima? Dă-i drumul.
Alyx îngenunche lângă albie,băgă mâinile în apâ şi zâmbi.Raine tocmai îşi
scotea pieptarul de piele pe care îl purta pe sub armură.
-Nu încerca să-mi distragi atenţia,spuse el.Încă mă mai gândesc să-ţi dau o
bătaie bună.Gândeşte-te cum m-am simţit eu când te-am văzut cu Jocelin...
Ea îi evită privirea,amintindu-şi durerea cumplită din ochii lui,în noaptea
aceea...
-Mi-au trebuit ani de zile să te găsesc,Alyx.Ca tu să-mi spui că muzica...
înseamnă mai mult pentru tine decât un urs posac ca mine.Închide gura!
Da,da,aşa ai spus.Ştii,Alyx,îmi place mai mult când nu poţi vorbi.Fratelui
meu
nu-i venea să creadă că o făptură atât de mică şi de plăpândă ca tine a putut
să
strige mai tare decât cincizeci de bărbaţi în toată firea.Am vrut să fac pariu
cu
el,dar a refuzat.Ai o privire de parcă te-aş fi jignit cu ceva.Ştii foarte bine că
n-ai
nici un drept să te simţi jignită.Eu sunt cel care am trecut prin chinurile
iadului,
în astea câteva luni.Nu ştiam unde eşti şi cu câți bărbaţi te culcai.
Din ochii lui Alyx țâșniră fulgere de mânie.
-Tu ai fost cea care mă făcuseşi să cred asta,să cred că eşti o...în
tabără,aproape
că i-am înnebunit pe oameni.Unii s-au răsculat,refuzând să meargă la
antrenament.O privi încruntat,apoi continuă:
-Am stat multă vreme acolo,în tabără.Munceam până la epuizare,ca să nu-mi
mai amintesc de tine şi de Joss.Alyx îl privi cu ochii pe jumătate închişi.
-Blanche,şopti ea.
-Mda,ai fi meritat poate să o chem pe Blanche în patul meu,dar să ştii că
după
plecarea ta,nu m-am mai culcat cu nici o femeie.N-am putut.Fir-ai tu să fii!
Ce
mulţumită eşti de tine! Iar eu...eu am fost atât de nefericit...
Alyx se uită la el cu duioşie,dar Raine îşi feri privirea.
-Aproape că l-am omorât pe Joss când a venit la mine,continuă el,răguşit.N-
am
vrut să-l primesc,iar santinelele nu l-au lăsat să treacă.Numai că el cunoştea
foarte bine drumul prin pădure şi a reuşit să păcălească străjile.Într-o noapte
am
băut ceva mai mult,iar a doua zi de dimineaţă,când m-am trezit,Joss stătea pe
un
scăunel lângă patul meu.La început,nici n-am vrut să-l ascult.Mă durea şi
capul...în cele din urmă,mi-a spus că nemernicul de Pagnell te-a prins şi că
voia
să-mi întindă o cursă.Alyx care stătea lângă albie,se ridică şi îi luă mâna într-
a
ei.Omul ăsta îşi riscase viaţa ca să o salveze pe ea.
-Alyx,spuse el încet,îngenunchiind în faţa ei,nu-ţi dai seama că te iubesc?
Aş fi venit după tine,orice s-ar fi întâmplat.Ea încercaă să-i arate cu mâinile
şi
din expresia feţei cât de îngrijorată fusese,aflând de uneltirile lui Pagnell.
-Cum? întrebă Raine,sărind în picioare.Crezi că eu n-am ştiut că era o cursă?
Credeai că un tânăr ca Pagnell se poate pune cu un Montgomery?
Raine îşi scoase pieptarul şi intră în albie.
-Alyx,chiar ai crezut că lepădătura aia de Pagnell...Ea ridică braţele şi se
înclină
în faţa lui,râzând.
-Bine,bine,poate că ar trebui să te iert.Nu cunoşti oamenii.Pentru tine,nobilii
sunt la fel.Era rândul ei să se simtă insultată.Când spusese „pentru tine”,se
referise la cei de aceeaşi condiţie ca şi ea,la cei care credeau în vrăjitoare şi
în
bunătatea regelui,care credeau că judecătorii erau oameni cinstiţi şi încă
multe
alte prostii.Alyx lovi cu pumnul în apă,stropindu-l pe Raine.
El o prinse de încheietura mâini:
-Acu' ce-ţi veni? Te-am iertat că m-ai părăsit,te-am salvat de la moarte,m-am
însurat cu tine,iar tu,în loc să-mi fii recunoscătoare...
Ce n-ar fi dat să poată vorbi! l-ar fi spus ea că l-a părăsit numai pentru a-l
păzi
de mânia regelui,că era să fie arsă numai pentru că purta în pântece copilul
lui.
Cât despre căsătorie,fusese,fără îndoială,o chestiune de onoare.
-Nu-mi place cum gândeşti,spuse el,trăgând-o mai aproape.Gavin a râs de
mine
când i-am spus că-mi vei fi recunoscătoare pentru ceea ce am făcut.Mi-a
spus că
femeile nu reacţionează niciodată aşa cum trebuie,adică logic.Acum ce-am
mai
făcut? Alyx strânse pumnii,de parcă s-ar fi pregătit să se năpustească asupra
lui.
-Îmi pui răbdarea la încercare.Chiar nu poţi fi şi tu,măcar o dată,blândă şi
iubitoare? Am trecut prin atâtea,în astea câteva zile.A trebuit să mă caţăr în
turnul ăla,noaptea,să nu mă vadă nimeni,să omor un paznic,acolo pe
acoperiş,
să-mi pun armura lui şi toate astea foarte încet să nu mă audă nimeni.
Ţinându-i mâinile într-ale ei,Alyx simţi că se topeşte.Ce importanţă mai
avea
din vina cui fusese cât pe-aci să fie arsă pe rug? Raine îşi riscase viaţa,să o
salveze de la moarte.
-Nu eşti mulţumită de mine? Chiar deloc? murmură el,cu buzele lipite de ale
ei.Şi nu te bucuri că te-ai măritat cu mine?
Alyx simţea că se topeşte,supusă întru totul voinţei lui.Nici nu-şi dădu
seama
când o trase în albie,ţinând-o strâns cu braţele lui puternice.
-Acum eşti a mea,râse el,în timp ce Alyx încerca să se ridice.Şi-am să te fac
să
plăteşti pentru nerecunoştinţa ta.Râse din nou,în timp ce Alyx încercă să
protesteze,scoțând sunete ciudate şi începu să o sărute.
CAPITOLUL 15
-I s-a întâmplat ceva? E în pericol?
Alyx încuviinţă.Înainte însă de a mai apuca să facă vreun gest,Raine şi ieşi
din
albie,ţinând-o şi pe Alyx sub braţ.Apoi o lăsă jos,grăbit,o înfăşură într-o
mantie,
iar el îşi legă doar un prosop uscat împrejurul şoldurilor.
-Hai să mergem la Gavin.Ştiu că nu poţi vorbi,dar,în schimb,ai să scrii pe o
hârtie tot ce ai de spus.Când ieşiră din cameră,Alyx se ruşină la gândul că,pe
sub
mantie,nu avea nimic altceva decât o cămaşă udă,iar Raine era aproape în
pielea
goală.După ce îl căutară pe Gavin prin toată mănăstirea,îl găsiră,în sfârşit,în
grajd.
-Doar nu vreţi să plecaţi atât de curând,nu-i aşa? îl tachină el.
Raine nu dădu nici o atenţie vorbelor lui,preocupat de cu totul altceva.
-Alyx spune că Miles e în pericol.Nu poate vorbi,dar o să scrie totul pe
hârtie.
Gavin se schimbă la faţă.
-Vino cu mine în camera de lucru a călugărului.Şi o luă
înainte,grăbit.Mergea cu
paşi atât de mari,încât Alyx nici n-ar fi putut ţine pasul cu ei,dacă Raine n-ar
fi
apucat-o de brat,trăgând-o după el.Călugărul le spuse că femeile nu aveau
voie
sa intre în camera aceea,însă cei doi bărbaţi nici nu-l băgară în seamă.
-Uite,ai aici hârtie,toc şi cerneală.În câteva minute,Alyx povesti cum Pagnell
o
răpise pe Elizabeth Chatworth,cu intenţia de a i-o trimite lui Miles.
-Elizabeth Chatworth...,spuse Gavin,îngândurat.
-Cum arăta? o întrebă Raine.Expresia de pe chipul lui Alyx fu mai mult
decât
elocventă.
-Când o să audă regele una ca asta...,spuse Gavin.El care a pus o amendă
colosală pe domeniile familiei Chatworth,poruncindu-i în acelaşi timp lui
Roger
să nu se atingă de pământurile noastre.
-Pământurile noastre! strigă Raine.Numai la asta te gândeşti.Chatworth a
răpit-o
pe Bronwyn şi a ucis-o pe Mary.Ce-ar fi să te gândeşti puţin şi la oamenii
din
jurul tău,nu numai la pământurile tale?!
-Află că soarta fraţilor mei mă interesează mai mult decât toate moşiile la un
loc.Ce se va întâmpla dacă Miles o violează pe această Elizabeth Chatworth?
Asta ar însemna că noi nesocotim poruncile regelui şi atunci cine ar avea de
suferit? Tu! N-o să ţi-o ierte niciodată şi o să trebuiască să-ţi petreci toată
viaţa
în pădurea aceea,împreună cu o adunătură de vagabonzi.Şi cum îl va pedepsi
regele pe Miles? Declarându-l şi pe el trădător? Libertatea şi chiar viaţa a doi
dintre fraţii mei sunt în pericol şi asta numai din cauza blestematului de
Pagnell.Şi tu care spui că...
Raine se uita încă furios la fratele său,în vreme ce Alyx îl privea pe Gavin cu
un
respect deosebit.
-Au trecut atâtea zile,spuse Raine în cele din urmă.Îmi pun capul că
Elizabeth nu
mai e de mult virgină şi că Miles nu a siluit pe nimeni.Poate că dacă ar şti cu
cine are de-a face,i-ar da drumul.Tot ce putem face este să ne rugăm la
Dumnezeu să nu fi rămas însărcinată cu el.
-Îmi iau jumătate din oameni şi plec chiar acum în căutarea lui Miles.Poate îl
conving să-i dea drumul.Dacă fata s-a îndrăgostit cumva de el,poate că n-o
să
ceară să fie pedepsit.Alyx îl apucă pe Gavin de braţ şi clătină din cap în
semn că
nu.Elizabeth Chatworth nu se putea îndrăgosti de un Montgomery în mai
puţin
de două săptămâni.
-E un drac împieliţat fata asta,spuse Gavin,gânditor.După câteva clipe,
continuă,uitându-se la Alyx:
-Raine are să te ducă acum acasă.Judith vă aşteaptă,îmi pare rău că nunta
voastră
s-a făcut într-aşa o grabă.Când o să ne mai liniştim,o să organizăm un turnir
în
onoarea ta.Apoi,întorcându-se către fratele său,îi spuse:
-Pentru o vreme,ai să fi în siguranţă la castelul Montgomery.Du-o şi pe Alyx
acolo şi las-o să se odihnească.Nici tu nu l-ai văzut încă pe fiul meu,nu-i
aşa? Şi
cumpără-i soţiei tale nişte haine,ai înţeles?
Alyx crezuse că tonul lui Gavin avea să-l deranjeze pe Raine,dar acesta
zâmbi:
-Ce bine îmi pare că te-am văzut,Gavin,spuse el,îmbrăţișându-şi fratele.
Transmite-i lui Miles toate cele bune din partea mea şi...ai grijă de el,zâmbi.
Când se va întoarce,am să i-o prezint pe soţia mea.În sfârşit,Gavin plecă.
Raine se întoarse către Alyx.Mantia i se desfăcuse,iar cămaşa udă i se lipise
de
trup.
-Acum,dacă îmi amintesc eu bine,noi tocmai începusem ceva când frăţiorul
meu
ne-a întrerupt.Alyx făcu un pas înapoi,gesticulând şi amintindu-i astfel unde
se
aflau.Râzând,Raine o luă în braţe şi o duse înapoi în camera lor.Fără să dea
vreo
atenţie armurii murdare trântite pe pat,o răsturnă pe Alyx în mijlocul patului,
lungindu-se deasupra ei.
-Crezi că-i fac vreun rău copilului? murmură el muşcându-i lobul
urechii.Alyx
clătină din cap atât de convingător,încât Raine începu să râdă,ridicând cu o
mână
cămaşa udă,lipită de trupul delicat.Alyx nu fusese niciodată foarte mândră
de
corpul ei,dar acum,însărcinată cum era,n-ar fi vrut nici în ruptul capului ca
Raine să o vadă la lumina zilei,încercările ei de a se acoperi fură însă
zadarnice.
Aplecându-se,Raine îi sărută încet pântecele.
-Arăţi aşa din cauza copilului meu,pe care îl iubesc de pe acum foarte
mult,la fel
ca şi pe mama lui.
-Şi dacă...fată? izbuti ea să spună,cu preţul unor dureri cumplite în gât.
-Eu nu mă rog decât pentru sănătatea ta şi,dacă o vrea Dumnezeu,şi pentru a
copilului.Mi-ar plăcea să avem o fetiţă.Cu o mamă ca tine şi cu nişte mătuşi
ca
Bronwyn şi Judith,îi voi lăsa ei,bucuros,toate domeniile mele.Sunt sigur că
le va
administra mai bine decât mine.
Alyx încercă să vorbească,dar el nu o lăsă şi o sărută din nou pe gât.Când îl
văzu
scoțându-şi prosopul pe care şi-l înfăşurase în jurul mijlocului şi îi simţi
pielea
fierbinte lipită de ei,încetă să-şi mai facă griji în legătură cu înfăţişarea-i
dizgraţioasă.Până atunci,nici nu-şi dăduse seama cât de mult îi lipsiseră
mângâierile şi sărutările lui.Raine îi atinse trupul,plimbându-şi degetele pe
pielea mătăsoasă şi făcând-o să se simtă dorită şi iubită.Chiar şi acum,când îi
simţea,năvalnică,dorinţa de a o avea,Raine nu se grăbea,iubind-o şi
mângâind-o
încet,cântând la trupul ei ca la harfă.Se întinse pe spate,cu ochii închişi,în
timp
ce el îşi plimba mâinile peste trupul ei.Când îi atinse interiorul
coapselor,Alyx
deschise ochii şi zărind reflexele adânci,de un albastru închis,din ochii lui,se
simţi străbătută de un fior de plăcere.Puterea acestui bărbat,forţa lui,pe care
îl
simţea înfrânându-şi-o atunci când o mângâia,totul o excita la
culme.Ridicânduse
spre el,se lipi de trupul musculos,sărutându-l lacom.Cu o mişcare bruscă,
Raine se răsuci pe spate,trăgând-o deasupra lui.Armura zăngăni şi câteva
piese
căzură pe podea.Alyx îl muşcă uşor de gât,sărutându-i apoi umerii şi braţele
tari
şi puternice.
Minunat! îşi spuse ea,un bărbat atât de frumos,atât de perfect...Şi numai al
ei...numai şi numai al ei.Râse.Un râs aspru şi răguşit...îşi plimbă degetul
mare în
jos,pe coastele lui,atât de provocator,încât Raine îi îndepărtă braţul şi îi căută
buzele.Dar Alyx continua să-l tortureze,fără să ţină seama de împotrivirea
lui.
-Drac împieliţat,şopti el,apucând-o de păr şi dându-i capul pe spate.
Gâfâind,Alyx îşi trase picioarele în faţă,încercând să se îndepărteze de
el.Raine
o apucă de piciorul stâng şi începu să-i muşte fiecare deget în parte.O
senzaţie
cu totul nouă o inundă ca o apă binefăcătoare.Se destinse,întinzându-se pe
spate
şi lăsându-l să-i devoreze degetele de la picioare.De ce n-ar face şi ea acelaşi
lucru cu degetele lui? E doar un joc,îşi spuse ea.Se bucură simţindu-l
tresărind,
cutremurat de aceeaşi senzaţie care o înfiorase şi pe ea.O altă piesă din
armură
căzu,zăngănind,pe podea.Braţele lui Raine,mai lungi decât ale ei,se
strecurară
până pe coapsele ei,mângâindu-le şi frecându-le atât de
provocator,încât,până la
urmă,Alyx nu se mai putu gândi la nimic altceva decât la mâinile lui pe
trupul
ei.Începu să tremure,iar pielea parcă îi luase foc.
Raine o prinse de şolduri,o luă ca pe un fulg şi o pătrunse cu atâta
putere,încât
Alyx scoase un strigăt răguşit.
-Touche! râse Raine.Mă pricep la scrimă,ce zici?
Alyx se aplecă înainte şi începu să se mişte într-un ritm drăcesc,care pe
Raine îl
lăsă fără grai.Stătea întins pe spate,aproape nemişcat,cu chipul zugrăvind o
durere nedesluşită,o plăcere şi o bucurie negrăite.
Când simţi că nu mai poate suporta,o trase spre el şi pătrunzând-o de două
ori,
terminară odată,tremurând,strâns lipiţi unul de celălalt.
După câteva clipe,Raine îşi ridică încet capul şi zâmbi.Un zâmbet care
spunea
mai mult decât toate cuvintele din lume la un loc.Ieşi din ea şi o trase lângă
el,
cât mai aproape,să-i simtă pielea năduşită şi fierbinte.
Se treziră spre seară.Mai întâi Raine.Îi dădu,în glumă,o'palmă peste fund,se
dădu
jos din pat şi se întinse.
-Sus! porunci el.Am stat deja prea mult aici.O să ne ia două zile să ajungem
acasă.Pe Alyx nu o încânta defel ideea de a porni călare spre casă,cale de
aproape două zile.Ce n-ar da să mai poată rămâne aici câteva zile,eu Raine...
-Alyx,nu mă ispiti! Dă-te jos din pat,că de nu,plec în pădure şi trimit câțiva
oameni de-ai lui Gavin să te însoţească până la castel.Asta vrei?
-Nu! spuse ea,dându-se jos din pat şi punându-şi cămaşa ei veche şi ruptă.
-Ce murdară e! spuse Raine.Judith o să-ţi găsească rochii potrivite pentru o
Montgomery.O să-ţi stea bine îmbrăcată cu rochii elegante,deși trebuie să-ţi
mărturisesc că mai mult îmi placi aşa cum eşti acum,cu părul ăsta zburlit.Îi
mângâie zulufii,amintindu-şi de fostul lui „scutier”.
Apoi o împinse afară din cameră şi o urcă pe spinarea unuia din caii care
aşteptau în curte.Cu excepţia curierilor,Alyx nu văzuse niciodată un cavaler
alături de stăpânul său.La un semn al lui Raine,oamenii lui Gavin se repeziră
să-i îndeplinească poruncile.Curăţară repede armura pe care Raine o luase de
la
omul lui Pagnell,în vreme ce Raine îşi pregătea hainele groase,de lână,pe
care le
purta în pădure.Unul dintre cavaleri îl privi atât de uimit,încât Raine izbucni
în
râs.
-Şi unde mai pui că mă şi mănâncă,spuse el.Eşti gata,Alyx?
Înainte ca ea să apuce să răspundă,o şi luară din loc.Raine se grăbea,aşa că
pe
Alyx nu o miră deloc faptul că nu se opriră din drum decât noaptea
târziu.Dar
ceea ce o surprindea din cale-afară era felul în care se purtau cu ea oamenii
lui
Gavin.O întrebau cum se simte şi dacă nu era cumva prea obosită.Când
făceau
câte un popas,să mănânce şi să se odihnească,unii dintre ei îi aduceau
flori.Unul
îşi scoase mantia şi o întinse pe jos,ca să stea ea.Nimeni nu părea să observe
că
mantia aceea grosolană de lână era de o calitate mult mai bună decât pânza
de
sac în care era îmbrăcată „doamna”.Alyx se uită nedumerită la Raine şi îşi
dădu
seama că acesta găsea purtarea lor faţă de ea absolut normală.Un cavaler îi
ceru
permisiunea să cânte la lăută pentru ea şi,în timp ce trei bărbaţi cântau
împreună,Raine se uită la ea cu coada ochiului,pentru că nu-i plăcea cum
cântau.
Alyx îşi feri privirea,deoarece pentru ea cavalerii lui Raine,atât de
îndatoritori şi
de politicoşi,erau perfecţiunea întruchipată.Când o urcă pe cal,Raind îi
spuse:
-Sunt foarte tineri şi învaţă să se poarte ca nişte adevăraţi cavaleri.Încearcă şi
tu
să fii îngăduitoare cu ei.
Să fiu îngăduitoare cu ei! îşi spuse ea,după ce o porniră la drum.Ea care era
acum în al nouălea cer de bucurie,ajungând chiar să nu mai poată suporta
atâta
fericire.La lăsarea întunericului,traseră la un han.Alyx se simţea stânjenită
din
cauza felului în care era îmbrăcată,însă nu era nevoie.Hangiul,uitându-se la
Raine şi la cei douăzeci de cavaleri,îmbrăcaţi toţi în verde şi cu fireturi
aurii,se
ploconi până la pământ în faţa lor.Li se aduse mâncare din belşug,iar
Alyx,care
nu văzuse niciodată o masă atât de încărcata,se întrebă cine avea să mănânce
toate acele bunătăţi.
-Pot să stea şi ei cu tine la masă? întrebă Raine.Trecură câteva clipe până să
înţeleagă că,de fapt,el îi cerea permisiunea ca toţi cei douăzeci de cavaleri să
stea la aceeaşi masă cu ea-era o masă lungă,din lemn de stejar.Zâmbind
fericită,ea le făcu semn să se aşeze.Cavalerii se dovediră a fi atât de
manieraţi şi
de cuviincioşi,încât Alyx trebui să-şi controleze în permanenţă propriul
comportament.În timpul mesei,se întrecură în a-i oferi bucăţile cele mai
bune,fie
că era vorba de carne sau de fructe.Unul din ei,curăţă un măr,puse o felie
subţire
pe o farfurie şi i-o oferi.Îşi exprimară toţi compasiunea pentru răguşeala de
moment a lui Alyx,iar Raine râse,spunându-le că nu ştiau ce pierd.
În camera lor,era un pat mare,moale şi îmbietor.Alyx se vârî imediat sub
pătura
subţire.Raine se urcă şi el în pat,trăgând-o aproape de el,mângâindu-i
pântecele
şi zâmbind când copilul se mişca.
-E puternic,murmură el şi adormi,răpus de oboseală.A doua zi de dimineaţă,
hangiul bătu încet la uşa lor şi le aduse o pâine caldă,vin fiert şi douăzeci de
trandafiri roşii de la cavalerii lui Gavin.
-Judith i-a învăţat toate astea,spuse Raine,îmbrăcându-se.Sunt toţi pe
jumătate
îndrăgostiţi de ea şi se pare că şi tu ai reuşit să-i cucereşti.Alyx clătină din
cap,asta însemnând că se purtau frumos cu ea numai pentru simplul motiv că
era
soţia lui.Raine o sărută pe nas.
-Poate că toţi bărbaţii se îndrăgostesc de femei care nu pot vorbi.
Alyx luă o pernă şi o azvârli spre el.Deşi ştia că glumise,pe Alyx o
neliniştiră
vorbele lui.Nu era o doamnă şi nici nu ştia să se poarte ca atare.Cum putea
ea să
dea ochii cu acel model de perfecţiune care era Judith
Montgomery,îmbrăcată în
halul în care era,într-o pânză de sac murdară şi arsă?
-Ce-i cu tine,Alyx? S-a întâmplat ceva? De ce plângi? o întrebă Raine.
Ea încercă să zâmbească şi îi dădu de înţeles că-i intrase ceva în ochi şi că o
să-i
treacă.Încercă totuşi să se stăpânească,dar când zări în depărtare castelul
Montgomery fu cât pe-aci să se întoarcă şi să dea bir cu fugiţii.
Fortăreaţa masivă,din piatră,veche de secole,era chiar mai impresionantă
decât
şi-o imaginase.Pe măsură ce se apropiau,i se părea că zidurile vechi de piatră
aveau să se prăbuşească peste ea.strivind-o.
Se opriră în faţa porţii din spate a castelului,iar Raine le spuse că numai
câțiva
oameni,de mare încredere,aveau să fie înştiinţaţi de sosirea lor.Poteca ce
ducea
spre poarta din spate era străjuită,de-o parte şi de alta de ziduri înalte din
piatră,
în timp ce se îndreptau spre poartă,câțiva bărbaţi îl salutară veseli pe
Raine.Aici
părea să se simtă,în sfârşit,în largul lui,iar bărbatul pe care îl ştia ea rămăsese
undeva departe,într-o pădure.Toţi bărbaţii aceştia care îl ascultau fără să
crâcnească şi locul acesta impunător care parcă îl aşteptase sa vină păreau
acum
mult mai reale decât tabăra proscrişilor.
Intrară călare într-o curte înconjurată de ziduri groase.Alyx fu surprinsă să
vadă
nişte case,cu multe ferestre,ce păreau foarte confortabile.In toate castelele
unde
cântase împreună cu Jocelin,oamenii locuiau încă în turnuri,care erau atât de
incomode,încât multe castele fuseseră părăsite.
De-abia se opriră când,dinspre o grădină înconjurată de ziduri,veni alergând
spre
ei o femeie de o frumuseţe răpitoare,îmbrăcată cu o rochie lungă din satin
roşu.
-Raine,strigă ea,fugind spre el şi îmbrăţișându-l.Nu ştie să cânte,îşi spuse
Alyx.
-Judith,spuse el,luând-o în braţe,ridicând-o de la pământ şi sărutând-o pe
gură,
puţin cam prea exuberant,după părerea lui Alyx.
-Doamna mea,auzi Alyx o voce în stânga ei,pot să vă ajut să descălecaţi?
-Da,răspunse ea,fără să-şi ia ochii de la cei doi.
-Ea unde e,Raine? întrebă Judith.Mesajul tău a fost atât de încurcat,încât de-
abia
am putut să-l înţelegem.Curierul spunea că soţia ta fusese cât pe-aci să fie
arsă
pe rug.Dar cred că n-am înţeles noi bine.
-Ba da,aşa a fost.Am salvat-o în ultimul moment,spuse Raine.Apoi făcu
prezentările:ea este Alyx,iar această făptură minunată este soţia
nevrednicului
meu frate.Alyx înclină din cap,privind-o aproape fascinată pe încântătoarea
ei
cumnată.Nu văzuse niciodată o femeie atât de frumoasă.
Judith avea ochi căprui,cu reflexe aurii,părul roşcat şi trupul mic dar
voluptuos.
Se îndepărtă de Raine.
-Trebuie să fii tare obosită.Vino cu mine.Am să pun să ţi se pregătească o
baie
fierbinte.O luă pe Alyx de mână şi intrară în casă.
-Judith,strigă Raine în urma lor.Alyx şi-a pierdut vocea din cauza
fumului.Alyx
o simţi crispându-se şi ştia că asta era din cauză că Raine îndrăznise să se
însoare cu una ca ea.Se sili să nu plângă.
-Eşti obosită,îi spuse Judith cu compătimire dar se simţea din tonul ei că,pe
undeva,era nemulţumită.Alyx nu avu prea mult timp să admire interiorul
casei,
pentru că Judith o conduse repede în sus pe scări până când ajunseră într-o
cameră mare,eu lambriuri.Casa lui Alyx din Moreton n-ar fi ocupat decât un
sfert din această încăpere imensă.Paşii grei de pe scări o făcură pe Judith să
întoarcă repede capul.Raine stătea în pragul uşii,zâmbind.
-E drăguţă,nu-i aşa? spuse el,arătând spre Alyx.Din păcate,şi-a pierdut
vocea,dar
sunt sigur că e ceva trecător.
-Nu graţie ţie,spuse Judith,făcându-i semn lui Alyx să se aşeze pe un scaun.
-Ce vrei să spui? întrebă Raine nedumerit.Eu am salvat-o.
-De la ce? Nu ţi-ai dat seama că totul n-a fost decât o cursă pe care ţi-a
întins-o
Pagnell? Alyx n-a fost decât momeala cu care te-a ademenit.Pe tine urmărea
să
pună mâna.Şi acum,cred că ar trebui să pleci.Nu cred că pe drăgălaşa ta soţie
ar
încânta-o prea mult ceea ce am de gând să-ţi spun.
-Şi de ce,mă rog,eşti atât de furioasă pe mine? Ai vreun motiv anume?
întrebă el
jignit...
-Nu-mi pune prea mult răbdarea la încercare,îl avertiză ea.Alyx,ţi-e foame?
-Ascultă,Judith,dacă ai ceva de spus,spune.
-Foarte bine.Dar atunci să ieşim de-aici.Soţia ta are nevoie de odihnă.
Alyx bănuia cam ce voia Judith să-i spună lui Raine.Luă mâna cumnatei sale
într-a ei şi,din ochi,o îndemnă să continue.Judith clipi înţelegătoare şi se
întoarse
spre Raine.
-Bine,am să-ţi spun.Vouă bărbaţilor,ţie,fraţilor tăi,vi se pare oare firesc să
târâți
după voi o biată femeie,fără să vă gândiţi deloc la siguranţa şi la confortul
ei?
-Azi-noapte am poposit la un han foarte curat şi confortabil.
-Cum?! Ţi-ai dus soţia,îmbrăcată în halul ăsta,într-un han,unde vine atâta
lume?
Cum îndrăzneşti să te porţi astfel cu o femeie,care,pe deasupra,mai e şi soţia
ta?
-Ce trebuia să fac? Să cumpăr haine? Poate că ar fi trebuit să mă duc călare
până
la Londra şi să îi cer regelui o bucată de mătase.
-Nu încerca să mă îmbunezi,amintindu-mi că ai fost declarat trădător.
N-a fost decât vina ta.Toţi patru sunteţi la fel,înfierbântaţi şi nechibzuiţi.Vă
aprindeţi mult prea repede şi nu mai judecaţi.La asta,Alyx începu să bată din
palme.
-Mda,văd că nu mai e nevoie de mine aici,spuse Raine,dând să plece.
-Stai,stai,nu fugi.Coboară şi caut-o pe Joan,vezi pe unde trândăveşte,şi
trimite-o
sus,apoi porunceşte servitorilor să aducă aici o albie.Oh,Raine,cum ai putut
să te
porţi în halul ăsta cu biata copilă? Cu mama copilului tău? Sunt cinci zile de
când era să fie arsă pe rug şi încă mai e murdară de funingine.Şi cât de
repede
trebuie să fi călărit,ca să ajungeţi aici atât de curând.Acum du-te şi tu şi
spală-te
şi îmbracă-te cum trebuie.Îmbufnat şi fără să mai scoată o vorbă,Raine ieşi
din
cameră,trântind uşa în urma lui.Oftând,Judith se întoarse către Alyx.
-Trebuie să-ţi cunoşti singură interesul şi să nu te laşi dominată de
bărbaţi.Ştii
cât de orgolioşi sunt..Te simţi bine? După drumul ăsta atât de obositor...
Alyx clătină din cap şi,uitându-se la Judith,ştiu dintr-o dată că avea să o
îndrăgească nespus de mult.
-E foarte bine că toate trei suntem robuste şi puternice,altfel,până acum,am fi
fost moarte.Alyx ridică,nedumerită,trei degete,vrând parcă să întrebe cine
era a
treia.
-Bronwyn,nevasta lui Stephen.Ai s-o cunoşti.E o femeie minunată,absolut
încântătoare,numai că Stephen o cară după el peste tot,o lasă să doarmă pe
pământul reavăn,înfăşurată într-o pătură de lână.E într-adevăr
înspăimântător.
O bătaie în uşă o întrerupse.Servitorii aduseseră o albie şi câteva găleţi cu
apă
fierbinte.
-Ar trebui să-l pun mai des la treabă.Văd că poate să se mişte foarte
repede,când
vrea.Alyx chicoti răguşit şi amândouă femeile râseră.
-Sunt bărbaţi buni.Nu l-aş schimba pe Gavin pentru nimeni altcineva,numai
că,
uneori,trebuie să mai şi ridicăm glasul.Se poate întâmpla ca,într-o zi,să treci
peste admiraţia pe care o ai faţă de soţul tău şi să ţipi şi tu la el.Acum,poate
nu-ţi
vine să crezi aşa ceva,dar se va întâmpla cu siguranţă,Alyx se mulţumi să
zâmbească şi începu să se dezbrace.
CAPITOLUL 16
Raine,cufundat până la gât într-o albie plină cu apă fierbinte,îşi înălţă furios
privirea atunci când uşa camerei sale se deschise şi Gavin năvăli înăuntru.
-Miles a dus-o pe Elizabeth Chatworth în Scoţia şi,după câte înţeleg eu,a
trebuit
mai mult să o târască până acolo,în timp ce fata îl înjura şi-l blestema.Lua-l-
ar
naiba! De ce trebuie să am eu întotdeauna necazuri din cauza fraţilor mei
mai
mici? Doar Stephen...
-Mai bine taci din gură,îl avertiză Raine.Am un chef nebun să înfig o sabie
în
pântecele cuiva.
-Şi acum ce s-a mai întâmplat? întrebă Gavin obosit,aşezându-se în faţa lui
Raine.Am mai multe probleme decât am nevoie.Ţi-a spus nevastă-ta vreo
vorbă
nelalocul ei?
-Nu nevasta mea.Spune-mi şi mie ce ai de gând să faci în legătură cu Miles.
Crezi că o duce la Stephen?
-Nu pot decât să sper.Sir Guy este cu ei şi sunt sigur că îl va sfătui numai de
bine.
-Miles ar avea oare vreun motiv să o ţină pe fată cu el? Altul decât pentru
propria-i plăcere sadică?
Nu mi-l pot închipui pe fratele nostru mai mic forțând o femeie şi nici nu-mi
pot
imagina că vreuna l-ar putea refuza.Până acum n-a avut nici un necaz cu
femeile.
-Am aflat totul de la unul din oamenii lui Miles,care,rupându-şi un braţ,nu s-
a
mai putut duce împreună cu ei în Scoţia.Am dat de el şi l-am tras de limbă.
-Şi ce ţi-a putut spune de eşti atât de furios?
-În cortul lui Miles se aflau patru bărbaţi.A fost lăsat să intre omul lui
Pagnell,
cei patru ţinând cu toţii săbiile îndreptate spre el.Omul căra în braţe un covor
lung,răsucit.A pus covorul pe pământ,l-a lovit cu piciorul şi l-a desfăşurat.
-Şi? întrebă Raine.
-Covorul s-a desfăşurat la picioarele lui Miles,descoperind-o pe Elizabeth
Chatworth,goală puşcă,înfăşurată doar în pletele-i lungi,blonde.
-Şi frăţiorul nostru ce-a făcut? întrebă Raine,neştiind dacă să râdă sau să
ofteze,
închipuindu-şi scena petrecută în cort.
-Din câte am aflat eu,toţi bărbaţii au rămas nemişcaţi,holbându-se la
Elizabeth,
care s-a ridicat repede,a apucat un cearceaf de pe pat şi un topor şi l-a
aruncat
spre Miles.
-L-a rănit?
-Nu.Miles a izbutit să pareze lovitura şi le-a spus celorlalţi să iasă din
cort.Iar
atunci când doamna a început să înjure mai rău ca un bărbat,sir Guy i-a dus
pe
oameni departe de cort,să nu mai audă.
-Şi fără îndoială că a doua zi de dimineaţa Elizabeth torcea ca o pisicuţă,nu-i
aşa? întrebă Raine zâmbind.Frăţiorul nostru ştie doar cum să se poarte cu
femeile.
-Ce s-a întâmplat după aceea,nu mai ştiu.O oră mai trâziu,omul cu care am
vorbit,şi-a rupt braţul şi a fost trimis înapoi acasă la Miles.
-Atunci de unde ştii că au plecat în Scoţia? întrebă Raine.
-M-am dus acolo unde ştiam că era tabăra lui Miles,dar n-am găsit pe
nimeni,aşa
că am întrebat nişte negustori dacă nu ştiau şi ei ceva.Miles şi oamenii lui
plecaseră cu o săptămână în urmă; unii îi auziseră vorbind între ei şi spunând
că
pleacă în Scoţia.
-N-ai aflat cumva şi de ce tocmai în Scoţia,întrebă Raine.
-Cine poate şti ce-a fost în capul lui Miles.Ce ştiu sigur este că nu-i va face
nici
un rău lui Elizabeth,însă s-ar putea să o ţină captivă numai ca să-l
pedepsească
pe Chatworth,
-Miles s-ar lupta cu un bărbat,cu mai mulţi bărbaţi,dar în nici un caz nu s-ar
răzbuna,chinuind o femeie.Numai Chatworth ar fi în stare să facă aşa
ceva,spuse
Raine aspru.Sunt sigur că a avut el un motiv să o ducă tocmai în Scoţia.Ce-ai
de
gând să faci? Gavin rămase o clipă tăcut.
-Să îl las acolo,la Stephen,să vedem ce-o să facă mai departe.În afară de asta,
Bronwyn e o femeie cu capul pe umeri.Poate o să stea de vorbă cu Miles.
-Mă îndoiesc că ar putea cineva să-l convingă,mai ales când e vorba de o
femeie.
Dacă femeii i-au trebuit cumva mai mult de zece minute să se îndrăgostească
de
el,asta ar fi pentru Miles ceva cu totul neobişnuit,femeile căzându-i la
picioare
de cum îl văd.Poate că el a luat-o ca pe o provocare.
-Indiferent ce motive a avut,şi-a atras cu siguranţă mânia regelui.Henry s-a
schimbat de când a murit fiul său cel mare.Raine se ridică în picioare,se
şterse
cu prosopul,ieşi din albie şi lovi cu piciorul hainele aruncate pe podea.
-Cât crezi că poţi să rămâi?
-Trei,patru zile,cel mult.Trebuie să mă întorc în tabără.
-Oamenii ăia...proscrişii sunt chiar atât de importanţi?
Raine chibzui un moment.
-Nu sunt toţi proscrişi şi probabil dacă ai fi dus şi tu o viaţă ca a lor,ai fi avut
acum cu totul alte idei despre ceea ce înseamnă bine şi rău.
-Da,dar orice ar fi,să furi e o faptă condamnabilă,spuse Gavin,neînduplecat.
-Tu chiar ţi-ai putea lăsa nevasta şi copilul să moară de foame? Dacă n-ai
avea
ce mânca şi pe lângă voi ar trece un om împingând o căruţă plină cu pâine,tu
ai
sta cocoţat pe morala ta înaltă,lăsând-o să plece?
-Nu vreau să mă cert cu tine.Alyx ştie că ai de gând să pleci?
-Nu,nu încă.Nu ştiu dacă am să-i spun sau nu; poate o să plec pe furiş.Dacă
nu,
sunt sigur că va încerca să vină cu mine.Numai că eu vreau să rămână aici cu
tine şi cu Judith.Vreau să ducă o viaţă de care nu s-a putut bucura niciodată
până
acum.Îşi ridică de pe jos hainele murdare,le aruncă într-un colţ al camerei şi
luă
de pe pat o rochie din catifea neagră,brodată cu fir argintiu.
-Ce e asta? întrebă Gavin,ridicând ceva din maldărul de haine murdare ale
lui
Raine.Era o curea aurită.
-Este cureaua de la Lyon a lui Alyx-cel puţin aşa o numeşte ea-deşi eu unul
nu
văd pe ea nimic care să semene cât de cât a leu.La proces,i-a luat-o unul
dintre
paznici,iar eu de-abia am reuşit să o iau înapoi de la el.Gavin luă încruntat
cureaua şi se duse cu ea la fereastră,să o studieze la lumină.
-Oare o fi tot atât de veche pe cât pare?
-Cred că da.Alyx spune că această curea a fost transmisă,în familia ei,din
vremurile cele mai îndepărtate,din generaţie în generaţie,de la mamă la fiică.
-Lei,mormăi Gavin.Mie cureaua asta mi se pare cunoscută.Vino cu mine
jos,în
salon.Raine se îmbrăcă şi îşi urmă fratele în camera împodobită cu
lambriuri.Pe
unul din pereţi,se afla o tapiserie veche şi decolorată.Era acolo de ani de zile
şi
Raine se obişnuise într-atât cu ea,încât aproape că nici nu o mai vedea.
-Ţi-a spus tata vreodată ceva despre tapiseria asta? întrebă Gavin.
-Nu.Gavin continuă.
-A fost ţesută în timpul domniei lui Edward I şi înfăţişează sărbătorirea celui
mai mare cavaler al secolului,cunoscut sub numele de Leul Negru.Vezi,aici e
înfăţişat călare,iar doamna asta încântătoare este soţia lui.Uită-te la talia ei.
Raine se uită,oarecum plictisit de povestea lui Gavin,dar nu văzu nimic
deosebit.
Fusese întotdeauna un om pe care nu-l interesa decât ceea ce era legat de
astăzi
şi de acum.Faptele petrecute cu secole în urmă îl lăsau indiferent.
-Am văzut mai de mult un desen înfăţișând această curea,spuse el,arătând
spre
tapiserie.Numele soţiei Leului Negru avea o oarecare legătură cu un leu.Şi
de
aceea,el i-a dat ca dar de nuntă o curea pe care erau gravaţi un leu şi o
leoaică.
-Şi crezi că asta e cureaua pe care o poartă Alyx.Pare şi ea destul de
veche,nu
crezi? Verigile au fost legate între ele cu o sârmă de fier,iar desenul este
aproape
şters.Şi totuşi,aşa cum este,mie chiar mi se pare că înfăţişează doi lei.
-De unde să aibă Alyx cureaua?
-Leul Negru era un om neobişnuit de bogat,a avut doar un singur fiu şi opt
fiice.Le-a dat tuturor fetelor sale bogăţii imense,iar fiica cea mai mare a
primit
cureaua mamei sale,urmând ca,la rândul ei,să i-o dea şi ea fiicei ei celei mai
mari.
-Doar nu crezi că Alyx....începu Raine.
-Pe fiul Leului Negru îl chema Montgomery și din el se trage toată familia
noastră.Nu-ţi mai aminteşti că tata îţi spunea că semeni cu Leul Negru? Noi
patru eram înalţi,zvelţi şi blonzi,în vreme ce tu erai mai scund şi mai solid.
Raine îşi aminti cum,în copilărie,îl tachinau tot' de ajunsese să se întrebe
dacă
era frate bun cu ceilalţi trei băieţi,şi cu Mary.Dar tatăl lui murise când el
avea
doisprezece ani şi multe lucruri nu şi le mai putea aminti.
-Tata spunea că semănai cu el,spuse Gavin,arătând spre bărbatul puternic,
brunet,călare pe un armăsar negru.
-Şi tu crezi că această curea,pe care o poartă Alyx,este chiar cureaua care a
aparţinut cândva soţiei Leului Negru? Raine luă cureaua din mâna fratelui
său.
-Ţine la ea ca la ochii din cap.Ştiam că i-o luaseră la proces.Nu mi-a spus
nimic
despre asta,dar astă-noapte trebuie să fi avut un coşmar,pentru că a strigat
ceva
legat de bucata asta de aur.
-Ştiai că Leul Negru a fost însurat cu o femeie mai prejos de rangul lui? Nu
chiar
aşa ca Alyx,dar faţă de el,familia Montgomery e direct săracă.
Raine frecă încet cureaua între degete.
-Ciudat! Ştii,uneori mi se pare că o cunosc pe Alyx mai de mult,nu doar de
câteva luni.Am fost cu femei mai frumoase decât ea şi care,mai ales,mă
tratau cu
mai mult respect.Şi totuşi,când am văzut-o prima oara...Se opri şi râse.Când
am
văzut-o prima oară,am crezut că era băiat şi mi-am spus în sinea mea,că,dacă
aş
avea un fiu,ar arăta ca Alyx.Avea ceva deosebit.Tot aşa ţi s-a întâmplat şi ţie
când ai cunoscut-o pe Judith?
-Nu,spuse Gavin hotărât,ferindu-şi privirea.Nu-i plăcea să-şi amintească de
felul
în care se purtase cu Judith în primele luni după căsătorie.
-Fiindcă veni vorba de soţia ta,zise Raine.M-a ocărât de cum am ajuns aici.
Gavin râse.
-Şi tu ce-ai făcut? Din câte ştiu eu,de obicei,când te vede,începe să se gudure
pe
lângă tine ca un căţeluş.
-Mi-a spus că n-am făcut bine aducând-o pe Alyx aici.
-Din cauza regelui? întrebă Gavin.Am discutat cu ea despre asta şi a fost de
acord că aici vei fi în siguranţă,cel puţin în astea câteva zile cât mai rămâi la
noi.
Greu să te recunoască cineva.
-Nu,nu era de asta,răspunse Raine,nedumerit,era altceva...că nu-i cumpăr
destule
rochii Crede,probabil,că eu numai asta trebuie să fac,să car rochiile lui Alyx.
-Ce bine că am sosit tocmai la timp,să mă pot apăra,spuse Judith din uşă,
zâmbind.Se îndrepta apoi spre soţul ei şi-l sărută.
-Cum te simţi? Bine?
-Mai bine decât atât nici că se poate,spuse el îmbrăţișând-o.
Am auzit că l-ai dojenit pe frăţiorul meu.Sper că nu l-ai făcut să sufere prea
tare.
El nu e puternic,aşa ca mine.
-Oh,e delicat! Toţi fraţii tăi sunt plăpânzi și delicaţi ca florile de primăvară!
Apoi continuă uitându-se la Raine: am spus numai că Raine n-ar fi trebuit
să-şi
târască soţia după el,mai ales acum în situaţia ei şi îmbrăcată mai prost decât
ultima slujnică.Judith vru să mai spună ceva,dar se opri,pentru că în uşă
apăruse
Alyx,dar o cu totul Alyx,pe care nimeni nu mai văzuse vreodată.Purta o
rochie
de catifea vişinie,cu un decolteu adânc pătrat.La gât avea un lanţ de argint
masiv,pe care era montat un ametist mare,de culoarea purpurei.La ceafă avea
o
glugă simplă din postav argintiu,brodată cu flori de aceeaşi culoare ca şi
rochia.
Ochii violeţi îi dădeau un farmec cu totul aparte.Raine se îndreptă spre ea,îi
luă
mâna şi i-o sărută.
-Eşti copleşitor de frumoasă,Alyx,îi spuse el sincer.
-Şi tu te-ai schimbat,şopti ea.
-Iar tu poţi vorbi.Dar de cântat poţi să cânţi?
-Nu o grăbi,Raine,spuse Judith.I-am dat miere şi nişte ierburi
binefăcătoare.Dar
cred că o să se vindece mult mai repede,dacă n-o să-şi forţeze vocea.Masa e
gata.Vă e foame?
Alyx era bucuroasă că nu putea vorbi,pentru că,oricum,nu credea să fie în
stare
să o facă.Raine i se păruse întotdeauna atât de deosebit de ceilalţi
bărbaţi,chiar şi
atunci când,stând în pădure,purta nişte haine oarecare,ca orice om de
rând.Dar
acum,îmbrăcat în negru şi în argintiu,pur şi simplu o copleşea.Se potrivea
foarte
bine cu această casă somptuoasă şi nu găsea nimic neobişnuit în faptul că
slujnicele şi servitorii îi făceau plecăciuni.În timp ce Raine o conducea în
sala
cea mare-unde fusese pusă masa-Alyx se străduia din răsputeri să se
controleze
şi să nu rămână cu gura căscată,holbându-se la el.Mâncarea pe care o văzuse
la
han i se păruse un adevărat ospăţ,dar pe mesele din faţa ei era atâta mâncare
cât
să hrăneşti un sat întreg.
-Cine sunt bărbaţii ăştia? îl întrebă ea în şoaptă Erau peste o sută de bărbaţi
care
mâncau împreuna cu ei.
-Cei mai mulţi dintre ei sunt oamenii lui Gavin Mai sunt câțiva oameni de-ai
mei
şi de-ai lui Stephen Cei de colo sunt parcă nişte veri de-ai noştri,toi
Montgomery
îi cheamă.Întreabă-l pe Gavin,s-ar putea să ştie mai bine.Apoi,arătând spre
capătul mesei la care stăteau,adăugă: unii dintre ei sunt slujitori.Întreab-o pe
Judith.Sunt sigur că ştie cine o fiecare.
-Castelul tău e tot atât de mare? întrebă Alyx cu vocea-i răguşită.
-Nu,zâmbi el.Domeniile mele sunt mici în comparaţie cu ale lor.Judith este
foarte bogată.Când s-a măritat,a adus ca zestre o adevărată avere,dar şi are
de
întreţinut o mulţime de oameni.Întotdeauna cumpără,vinde sau numără sacii
de
grâne din hambare.
-Şi eu?! întrebă Alyx,speriată.
-Vrei să mă întrebi cumva dacă şi tu,la rândul tău,va trebui să-mi
administrezi
domeniile? Nu vad de ce nu.Ştii să scrii şi să citeşti.Pe când eu...
Nu apucă să termine ce avea de spus,pentru că unul din verii lui îl întrebă
ceva.
Lui Alyx nu îi era foame.Mâncă totuşi puţin,dar nu din toate felurile care
erau
aduse,pe rând,la masă.Cele mai multe feluri de mâncare îi erau total
necunoscute,atât ca nume,cât şi ca gust.După o vreme,Raine se ridică şi o
prezentă mesenilor,care îi urară bun venit.Judith o întrebă dacă n-ar vrea să
se
odihnească şi,amândouă,se întoarseră în camera lui Alyx.
-Te simţi puţin tulburată şi stânjenită,nu-i aşa? Alyx încuviinţă.
-Mâine e zi de târg în sat,am să vorbesc cu Raine să te ducă.O să te distrezi
şi
nici n-or să mai fie atâția oameni în jurul tău.Acum însă încearcă să te
odihneşti.
Gavin şi Raine pregătesc un mesaj pe care să-l trimită lui Miles şi ai timp
berechet să te odihneşti,pentru că în mod sigur se vor certa ore întregi pe
tema
asta.După ce Alyx îşi scoase rochia şi se strecură sub pătură,Judith îi luă
mâna.
-Să nu-ţi fie frică de noi.De acum încolo,noi suntem familia ta şi îţi promit
că
vom fi mereu alături de tine.Ştiu că totul-şi cuprinse cu privirea camera
elegantă
în care se aflau-este nou pentru tine,dar foarte curând îţi vei da seama că noi
suntem aici să te ajutăm.
-Mulţumesc,şopti Alyx şi adormi mai înainte chiar ca Judith să iasă din
cameră.
Alyx dormi profund până a doua zi de dimineaţă,iar când se trezi vocea îi
revenise pe jumătate.
-Crezi că am să mai pot cânta vreodată? Raine râse de spaima ei şi o ajută
să-şi
încheie rochia pe care o purtase şi în ajun şi pe care Judith o modificase ca
să îi
vină bine lui Alyx.
-Sunt sigur că peste câteva zile,auzindu-ţi cântecul,păsările se vor opri din
zbor,să te asculte.Râzând,Alyx începu să se învârtească prin cameră,
admirându-şi rochia.
-Nu-i aşa că e minunată? E cea mai frumoasa rochie din lume.
-Nu,zise Raine,prinzând-o în braţe.Tu eşti cea care o face să pară cu adevărat
minunată.Şi acum nu te mai învârti,că îmi ameţeşti copilul.Hai sa plecăm la
târg.
Târgul era ca un oraş,un oraş plin de oameni sosiţi din toate colţurile
lumii.Erau
acolo grajduri pentru animale,tarabe din plumb şi din tablă,barăci unde se
vindeau vinuri aduse din Spania,diverse mărfuri aduse din
Germania,pânzeturi şi
ţesături italieneşti,prăvălii unde se vindeau jucării,măcelari şi negustori de
peşte.
-De unde să începem? întrebă Alyx.Erau însoţiţi de şase cavaleri de-ai lui
Gavin.
-Doamna mea nu doreşte să mănânce ceva? o întrebă unul dintre cavaleri.
-Sau poate doreşte să bea ceva,sugeră altul.
-N-ar vrea doamna mea să vadă nişte jonglerii sau nişte acrobaţi?
-Am auzit că mai încolo,e o cântăreaţă.
-O cântăreaţă? Să mergem acolo,spuse Alyx,hotărâtă.Raine râse cu poftă.
-Să vezi cu cine trebuie să te întreci? o tachină el.Alyx îi zâmbi,prea fericită
să-l
ia în serios.După ce o ascultară pe cântăreaţă,care,după părerea lui Alyx,nu
cânta
bine deloc,se opriră în faţa unei tarabe unde se vindea turtă dulce,iar Raine îi
cumpără o bucată aromată,de-abia scoasă din cuptor.Mâncând turta dulce şi
privind curioasă în jurul ei,Alyx nici nu băgă de seamă că Raine se oprise în
faţa
tarabei unui italian.
-Ce părere ai de asta? o întrebă Raine,arătându-i un cupon de mătase violet.
-E superbă,spuse ea distrată.Oh,Raine uite acolo un urs care face tot felul de
giumbuşlucuri.
-Iar ursul tău are de gând să facă un giumbuşluc dacă nu eşti atentă la ce-ţi
spune.M-am săturat ca Judith să mă tot dojenească.Alege tu culorile pe care
le
vrei,iar eu am să trimit totul la castel.
-Să aleg? întrebă ea,ameţită de bogăţia din faţa ei.
-Dă-ne tot ce ai pe roşu şi pe vişiniu,spuse repede Raine.Şi pe verde.Or să-ţi
vină foarte bine,ai să vezi.Apoi,întorcându-se către negustor,îi spuse: taie din
fiecare atât cât să aibă pentru o rochie şi trimite totul la castel.O să pun un
om
de-al meu să-ţi plătească.Spunând aceasta,o luă pe Alyx de braţ şi se
îndepărtară.Ca un copil,Alyx privi înapoi,muşcând cu poftă din turta
dulce.Erau
trei nuanţe de roşu şi vreo patru de verde din fiecare tip de ţesătură,mătase
satin,catifea,brocart şi altele,pe care Alyx nu le recunoscuse.Raine se opri în
faţa
ursului dresat,dar,văzând că Alyx nu se uită,se îndreptă spre altă tarabă,cea a
unui blănar.De data aceasta,nu o mai aşteptă pe ea să aleagă; ceru o mantie
cenuşie cu piele de miel şi alta cu blană de leopard.Îi spuse blănarului să se
ducă
la neguţătorul italian,de la care cumpărase ţesăturile,şi să-i ducă nişte bucăţi
de
blană,cu care să împodobească rochiile pe care le comandase.
Alyx se însănătoşea văzând cu ochii,i se făceau o mulţime de rochii,dar fără
să
fie întrebată cam ce anume şi-ar fi dorit.Dar adevărul este că nici ea nu ştia
prea
bine ce voia.
-Tot aşa îţi alegi şi hainele tale? riscă ea.Îi laşi pe negustori să aleagă în locul
tău? Raine dădu din umeri.
-De obicei mă îmbrac în negru.Cel care se pricepe la haine e Miles.
-Şi Stephen?
-Stephen s-a îndepărtat de mine şi de Gavin,în afară de asta,el poartă acum
haine
scoţiene,umblând mai mult dezbrăcat.
-Sună destul de interesant,şopti Alyx,făcându-l pe Raine să-i arunce o privire
tăioasă.
-Fii cuminte! Ce-ţi trece prin cap? Uită-te mai bine la asta.Ai văzut vreodată
aşa
ceva? Era o femeie care mânuia aproape o sută de mosorele de lemn,puse
toate
pe o pernă,în faţa ei.
-Ce este asta? Ceea ce ieşise din mâinile îndemânatice ale femeii părea să fie
o
pânză de păianjen ţesută din mătase albă.
-E dantelă,doamna mea,zise femeia arătându-i lui Alyx un guler.Aceasta îl
luă
cu grijă,de teamă ca nu cumva să-l rupă.
-Uite,spuse Raine,scoțând o pungă cu galbeni de sub tunică.Ţine aici pentru
trei
gulere.Alege tu,Alyx.Unul e pentru tine,unul i-l dăm lui Judith,iar pe celălalt
i-l
trimitea lui Bronwyn.
-Oh,da,spuse ea,bucuroasă la gândul că avea să îi ofere lui Judith,un
asemenea
dar minunat.Gulerele de dantelă fură puse într-o cutie de lemn şi date unuia
dintre cavaleri să le ţină.Următoarele câteva ore fură cele mai fericite din
viaţa
ei.Se bucura nespus văzându-l în lumea lui,respectat,aşa cum merita,de către
toţi
cei din jur.Şi totuşi,omul acesta atât de venerat putea foarte bine să stea şi
lângă
un cerşetor,ascultându-i plânsul şi încercând să-l ajute.
-De ce mă priveşti atât de ciudat? o întrebă el.
-Mă gândeam la darul binecuvântat cu care m-a răsplătit
Dumnezeu,răspunse
ea,ferindu-şi privirea.La ce se uită toţi oamenii aceia?
-Nu ştiu.Hai să mergem să vedem.
Mulţimea din faţa lor se dădu la o parte lăsându-i să treacă pe cei şapte
bărbaţi
înalţi şi solizi şi pe femeia mărunţică pe care o însoţeau.
În faţa lor se aflau patru femei frumoase şi suple,pe jumătate goale.Prin
mătasea
subţire care le învăluia de la talie în jos,li se vedeau picioarele lungi şi
subţiri.
Dansatoarele îşi unduiau trupurile în ritmul unei muzici ciudate.
Nedumerită,Alyx se uită la soţul ei şi-l văzu captivat de cele patru femei,la
fel ca
şi cei şase cavaleri care îi însoţeau.Şi când te gândeşti că,doar cu câteva clipe
în
urmă,şi-l închipuise pe Raine ca pe unul din îngerii Domnului,coborând pe
pământ anume pentru ea...Cu o exclamaţie de dezgust-pe care Raine nici
măcar
nu o auzi,Alyx se strecură afară din mulţime,lăsându-i pe bărbaţi cu plăcerea
lor.
-Doamna mea,spuse o voce de bărbat,chiar în spatele ei.
Daţi-mi voie să vă ajut să ieşiţi din înghesuiala asta.Sunteţi atât de plăpândă
încât mi-e teamă să nu vă lovească cineva.Alyx zări un bărbat tânăr,foarte
chipeş,cu ochii negri,părul blond,nasul acvilin şi gura frumos conturată.Avea
o
cicatrice sub ochiul stâng şi cearcăne vineţii.
-Ştiu şi eu?...Soţul meu...
-Daţi-mi voie să mă prezint.Sunt contele de Bayham,iar familia soţului
dumneavoastră şi familia mea se cunosc foarte bine.Am făcut o călătorie
foarte
lungă ca să vin să vorbesc cu Gavin,dar,văzând târgul,am sperat să găsesc
aici
pe careva din familie.
Un zdrahon de bărbat-care mai era şi beat pe deasupra-se ciocni de
Alyx,gatagata
să o dărâme.Curtenitor,contele o sprijini să nu cadă.
-Simt că este datoria mea să vă apăr de această gloată.Daţi-mi voie să vă scot
de
aici.Alyx îl luă de braţ.Era ceva în înfăţişarea contelui ce o făcea să aibă
încredere în el.
-Cum de aţi auzit de căsătoria noastră? A trecut foarte puţin timp de
atunci,iar ca
rang social eu sunt cu mult mai prejos decât soţul meu.
-Pe mine mă interesează în mod deosebit tot ceea ce se întâmplă în familia
Montgomery.O conduse ceva mai departe de larma târgului şi se aşezară
amândoi pe o bancă,în mijlocul unui crâng.
-Probabil că sunteţi foarte obosită,de vreme ce toată dimineaţa aţi stat în
picioare.Şi mai ales în situaţia dumneavoastră...Alyx îşi ridică privirile spre
el.
-Mi-am dat seama că ne-ai urmărit aproape tot,timpul.Ce ai să-mi spui atât
de
important încât a fost nevoie să mă îndepărtezi de soţul meu? Contele zâmbi.
-Cei din familia Montgomery au ştiut întotdeauna să-şi aleagă nevestele,nu
trebuie să fie numai frumoase,ci şi foarte isteţe.Permite-mi acum să mă
prezint
din nou.Numele meu adevărat este Roger Chatworth.
CAPITOLUL 17
De unde la început fusese cât se poate de mândră,închipuindu-şi că omul
venise
să o roage să intervină pe lângă soţul ei,acum era de-a dreptul
îngrozită,încercă
să se ridice,frica oglindindu-i-se pe chip.
-Te rog,spuse el încet.Nu-ţi fac nici un rău.Vreau numai să stăm puţin de
vorbă.
Câteva minute,nu mai mult.Apoi îşi plecă încet capul şi rămase pe gânduri.
Pleacă,du-te,n-am să te opresc.Alyx făcu repede câțiva paşi,după care se
întoarse.
-Dacă te vede cumva soţul meu,să ştii că e în stare să te omoare.
Roger tăcu,iar Alyx se apropie şi mai mult de el.
-De ce ai riscat atât,venind aici? îl întrebă ea.
-Aş risca orice,numai să-mi găsesc sora.
-Pe Elizabeth? Roger îşi ridică repede capul.
-O cunoşti? Ce ştii despre ea?
-Pagnell,fiul contelui de Waldenham...
-Lepădătura!În câteva cuvinte,Alyx îi povesti cum o ajutase Elizabeth şi cum
ticălosul de Pagnell o pedepsise pentru asta.
-Miles,spuse el,ridicându-se.Era îmbrăcat foarte elegant,în catifea de un
albastru
închis,foarte distins şi o tunică din satin şi brocart.Nu aşa şi-l închipuise ea
pe
înverşunatul duşman al familiei Montgomery.
-Şi ce i-a făcut Miles surorii mele? întrebă Roger.
-În nici un caz nu i-a făcut ce i-ai făcut tu lui lady Mary,îi răspunse Alyx.
-Moartea ei îmi apasă sufletul,iar pierderea fratelui meu mi-e pedeapsă de la
Dumnezeu.Dar nu vreau să-mi pierd şi sora.Alyx habar n-avea despre ce era
vorba.Ce legătură putea fi între fratele lui Roger şi moartea lui Mary?
-Eu nu ştiu unde sunt acum Miles şi Elizabeth.Nu m-am simţit prea bine şi
m-am dus să mă culc.Se poate foarte bine ca,în timp ce eu dormeam,Raine
să fi
aflat ceva.Dar eu una nu ştiu nimic.
-Dar lady Judith? Nu e ea femeia căreia să-i scape ceva.Nu ţi-a spus nimic?
-Nu.Ştii ce nu înţeleg eu? De ce tu,care ai omorât-o pe Mary,eşti liber,în
veme
ce soţul meu,care n-a făcut nimic,trebuie să se ascundă?
-Eu nu am omorât-o! spuse el vehement.Nu! Şi nu vreau să mai vorbesc
despre
asta.Cât despre faptul că sunt liber,află,te rog,că regele mi-a luat toate
rentele
pentru următorii trei ani.Majoritatea oamenilor m-au părăsit,pentru că nu îi
pot
plăti.În momentul de faţă nu mai am decât o mică proprietate,un conac în
care
locuiesc împreună cu cumnata mea,o femeie rea şi păcătoasă.Asta e tot ce-a
mai
rămas din familia mea.Fratele meu mă urăşte-nu ştiu de ce-şi a plecat de
acasă,
iar frumoasa mea soră e prizoniera unui desfrânat.Şi mai spui că nu am fost
pedepsit? Soţul tău şi-a păstrat pământurile,are oamenii lui care se ocupa de
administrarea moşiilor,în vreme ce proprietăţile mele sunt administrate de
către
oamenii regelui.Ştii ce o să mai rămână din ele după aceşti trei ani? Soţul tău
are
o familie întreagă în jurul lui.Are până şi timp să se îndrăgostească şi să se
însoare,pe când eu nu mai am pe nimeni,un frate ucis,unul asmuţit împotriva
mea şi o soră luată prizonieră nu se ştie unde.Iar tu spui că nu am fost
pedepsit.
Şi că sunt liber...Se opri,ferindu-şi privirea şi uitându-se în gol.
-Eu nu ştiu ce s-a întâmplat cu Elizabeth.Gavin s-a dus după Miles,dar s-a
întors
imediat.N-arn vorbit cu el de când am venit.
-Dacă se atinge de ea,îl omor.
-Şi ce ai să câștigi omorându-l? ţipă Alyx,deşi o durea în gât.Vocea ei
puternică
îl făcu să clipească.Nu o să vă potoliţi până nu vă omorâți între voi? Miles
nu a
luat-o pe Elizabeth.I-a fost dată.Ucide-l pe Pagnell dacă vrei,el i-a dat-o.Dar
v-aţi obişnuit să îi urâți pe toţi cei din familia Montgomery şi să-i învinuiţi
pentru toate câte se întâmplă.
-Iar eu la ce m-aş putea aştepta de la o Montgomery,întrebă el posac.Pentru
tine,ei nu sunt decât nişte zei binefăcători.
-Ce prost eşti! izbucni ea.Nu-ţi dai seama că eu nu-mi doresc decât ca lupta
dintre aceste două familii să înceteze? Raine trebuie să stea ascuns într-o
pădure,
înconjurat de o ceată de bandiţi şi de cerşetori şi asta numai din cauza ta.
-Gavin a început jucându-se cu cumnata mea.O singură femeie nu-i era de
ajuns.A vrut-o şi pe Alice.Alyx îşi duse mâinile la cap.
-Eu nu ştiu nimic din toate astea,Acum trebuie să pleci.Raine o să mă caute.
-Chiar vrei să mă aperi de sabia lui?
-Vreau doar să împiedic o vărsare de sânge care nu-şi are rostul.
-Nu pot să plec până nu aflu unde este Elizabeth.Alyx scrâșni din dinţi.
-Eu nu ştiu unde e Elizabeth.
-Dacă afli ceva,îmi spui şi mie?
-Fireşte că nu.Miles este cu ea şi n-am să-i fac nimic care să-i pună viaţa în
pericol.Roger zâmbi.
-Ai fost o proastă că ai venit aici,cu mine.Te-aş putea lua cu mine,cerând
apoi
eliberarea surorii mele în schimbul eliberării tale.Alyx se sperie
îngrozitor,dar în
acelaşi timp,ştia că trebuia să braveze,pentru ca Roger să nu vadă că îi era
frică.
-Asta pentru că sunt singură şi lipsită de apărare.Ai fi în stare să loveşti o
femeie
însărcinată? Elizabeth tot mai crede că eşti un om bun.Ce-ar zice dacă ar afla
că
ai luat prizonieră o femeie însărcinată?
Alyx îşi dădu seama că atinsese o coardă sensibilă.
-Cum i-ai explicat surorii tale moartea lui Mary? Făcu o pauză,apoi spuse:
trebuie să pleci.Dar înainte ca vreunul din ei să apuce să facă vreo
mişcare,fură
înconjuraţi de Raine şi de oameni lui.Patru săbii se îndreptară imediat spre
gâtul
lui Roger Chatworth.Raine o apucă pe Alyx de braţ cu o mână,în timp ce cu
cealaltă,îşi scoase sabia din teacă.
-Ce ţi-a făcut nemernicul ăsta? tună el.Omorâți-l!
-Nu,ţipă Alyx,făcându-i pe cei şase bărbaţi sa şovăie.Apoi se postă în faţa lui
Roger.
-Omul ăsta nu mi-a făcut nici un rău.Nu vrea decât să afle unde e sora lui.
-În mormânt,alături de sora mea,spuse Raine.
-Nu-i adevărat,Elizabeth n-a murit.Raine,de ce nu vrei să punem capăt,o dată
pentru totdeauna,vrajbei dintre familiile noastre.Promite-mi că vei face în
aşa fel
încât Elizabeth să se poată întoarce la Roger.
-Roger,da? Raine scrâșni din dinţi,privind-o atât de furios,încât Alyx făcu un
pas
înapoi,apropiidu-se de Chatworth.De când îl cunoşti?
-Cum? întrebă ea,uluită.Zău,Raine,vorbeşti fără să te gândeşti.El e singur,iar
voi
sunteţi şapte.De ce să-l omorâți? Nu vrea decât să-şi găsească sora.Tu nu ştii
unde e?
-Bine că mă rogi să-mi trădez fratele pentru secătura...asta.Ţi-a povestit
cumva
despre ultimele clipe din viaţa lui Mary? Se uită,rânjind,la Roger.Cum a fost
când ai auzit trupul surorii mele izbindu-se de lespezile de piatră? Ţi-a
plăcut,
nu-i aşa?
Pe Alyx o cutremurară toate aceste imagini şi aproape că simţi nevoia să-l
dea
pe Roger pe mâna oamenilor lui Raine.Numai că,astfel,regele ar mai avea un
motiv să nu-i dea înapoi lui Raine pământurile confiscate.Nu l-ar ierta
niciodată
dacă ar ucide un conte.
-Dă-i drumul,spuse ea încet.Nu-l poţi ucide aşa,cu sânge rece.Vino cu mine,
Roger.Te duc până la locul unde ţi-ai priponit calul.Încalecă şi pleacă.
Fără un cuvânt,Roger Chatworth o porni înaintea ei.Nici Raine,nici ceilalţi
cavaleri nu-i urmară.
-N-are să ţi-o ierte niciodată,spuse Roger.
-N-am făcut-o pentru tine.Dacă Raine te-ar ucide,nici regele nu i-ar ierta-o
lui
vreodată.Acum pleacă şi nu uita că o Montgomery a fost bună cu tine,deşi
nu o
meritai.Nu vreau ca Miles sau Elizabeth să păţească ceva şi voi face tot ce-
mi
stă în putinţă ca sora ta să fie eliberată şi să se întoarcă la tine.
Privind-o cu un amestec de neîncredere,admiraţie şi recunoştinţă,el încalecă
şi
plecă.Alyx rămase o clipă nemişcată.Inima îi bătea sălbatic,la gândul că
trebuia
să înfrunte din nou mânia soţului ei.Era furios,fireşte,dar când o să-i explice
de
ce îl ajutase pe duşmanul lui,o să înţeleagă.Mergând încet,îngrozită de cearta
care avea să urmeze,se întoarse în crângul unde o aşteptau oamenii lui
Raine.
Văzu imediat că Raine nu era acolo.
-Unde e lordul Raine? îi întrebă ea.
-Doamnă,începu unul dintre cavaleri,lordul Raine s-a întors în pădure.
-Da,ştiu,spuse ea.Undeva unde să fim singuri.Avem ceva de discutat.Dar în
ce
direcţie a luat-o? Îi trebuiră câteva secunde să înţeleagă ce se întâmplase cu
adevărat.
-În pădure? Vrei să spui în tabăra proscrişilor?
-Da,doamnă.
-Adu-mi calul! Mă duc după el.Dacă ma grăbesc,îl ajung din urmă.
-Îmi pare rău,doamnă,avem ordin.Avem ordin să vă însoţim până la castelul
lordului Gavin.Lordul Raine v-a interzis categoric să îl urmaţi în tabără.
-Trebuie să plec,spuse ea.Nu vedeţi că am fost obligată să îl împiedic pe
Raine
să-l ucidă pe Chatwotth? Dacă ar fi făcut-o,cu siguranţă că regele ar fi
poruncit
să i se taie capul.Trebuie să-i explic toate acestea soţului meu.Duceţi-mă
imediat
la el!
-Nu putem,spuse cavalerul,pe un ton cât se poate de hotărât,deşi o privea pe
Alyx cu multă simpatie.Aşa ne-a poruncit lordul Raine.
-Poate dacă doamna ar vorbi cu lordul Gavin,sugeră unul dintre cavaleri.
-Da,da,spuse ea nerăbdătoare.Să ne întoarcem la castel.Gavin mă va sfătui
ce să
fac.Încălecară,iar Alyx îşi mână calul atât de repede,încât cavalerilor le fu
destul
de greu să ţină pasul cu ea.Când ajunseră la castel,Alyx descăleca prima şi
fugi
înăuntru.Intră într-una din camere,dar negăsind pe nimeni,ieşi trântind uşa.
Deschise,pe rând,câteva uşi,după care se opri locului şi zbieră:
-Gavin!După câteva clipe,îl văzu pe cumnatul ei coborând în fugă scările,
nedumerit şi speriat.Judith venea în urma lui.
-Tu ai strigat aşa? întrebă Gavin,uluit de-a binelea.Mi-a spus mie Raine că ai
o
voce puternică,dar...Alyx îl întrerupse.
-Raine s-a întors în tabără.Trebuie să mă duc după el.Mă urăşte.Nu înţelege
de
ce am făcut-o.Trebuie să-i explic.
-Ia-o mai încet,spuse Gavin.Povesteşte-mi absolut tot ce s-a întâmplat.
Alyx trase aer în piept.
-Roger Chatworth...Numai la auzul acestui nume şi Gavin simţi ca ia foc.
-Chatworth! Ţi-a făcut vreun rău? Raine s-a dus după el.Cheamă oamenii,i
se
adresă el unui cavaler care stătea în spatele lui Alyx.Să se înarmeze până-n
dinţi.
-Nu!ţipă Alyx,luându-şi capul în mâini.În sfârşit,lacrimile începură să-i
şiroiască
pe obrajii încinşi Judith o luă pe după umeri.
-Gavin,vorbeşte tu cu oamenii,în vreme ce eu o să am grijă de Alyx.
O duse pe Alyx într-o nişă de sub fereastră şi li luă mâinile într-ale ei.
-Acum spune-mi şi mie ce s-a întâmplat.Din cauza lacrimilor şi a grabei cu
care
începu să povestească,deveni la un moment dat aproape incoerentă.Şi numai
graţie unor întrebări precise,reuşi Judith să înţeleagă tot ce s-a întâmplat.
-Eu una n-am înţeles,suspină Alyx.Roger vorbea despre nişte lucruri pe care
eu
nu le cunosc.Cine e Alice? Cine era fratele lui,pe care spune ca l-a pierdut?
Ce
legătură are acest frate cu moartea lui Mary.Raine era atât de furios.
A poruncit ca Roger să fie ucis,iar eu a trebuit să-l opresc.A trebuit să o fac!
-Ai făcut un lucru bun,Alyx.Acum stai aici,liniştită,iar eu mă duc să-l caut
pe
Gavin.O să-i spun şi lui ce s-a întâmplat,iar el o să încerce să stea de vorbă
cu
Raine.Judith îşi găsi soţul în curtea castelului,însoţit de douăzeci de
cavaleri,toţi
pregătiţi parcă să plece ia război.
-Gavin! Ce faci?
-Plecăm după Chatworth.
-Chatworth? Şi Raine? Crede că Alyx a fost de partea lui Chatworth.Trebuie
să
te duci la Raine şi să-l faci să înţeleagă că de fapt pe el îl apără,nu pe
Chatworth.
-Judith,tu crezi că eu am timp acum să împac doi soţi care s-au certat?
Trebuie
să-l găsesc pe Miles şi să-l previn în legătură cu Chatworth,sau dacă
nu,trebuie
să-l găsesc pe Chatworth şi să-l împiedic,într-un fel sau altul,să-şi adune o
armată cu care să-l atace pe fratele meu.
-Spune-i lui Miles să-i dea drumul lui Elizabeth.Asta e tot ce vrea
Chatworth,
să-şi elibereze sora.
-Dar el ce i-a făcut lui Mary? Ai uitat?
-Gavin ,te rog!Bărbatul se opri un moment şi o trase spre el.
-Raine este mai în siguranţă în pădure.Bineînţeles că Chatworth are să-i
povestească regelui tot ce s-a întâmplat,ceea ce,fireşte,îl va înfuria şi mai
mult
pe Henry.Alyx urma oricum să rămână aici,cu noi.Ce mă îngrijorează însă
pe
mine acum este soarta lui Miles.Nu cred să-i fi făcut vreun rău lui
Elizabeth,dar
ar fi totuşi mai bine să dăm de ei înaintea lui Chatworth.Trebuie să-l previn
şi
să-l apăr dacă e nevoie.
-Şi Alyx? Raine crede că l-a trădat.
-Nu ştiu,spuse Gavin,evitând subiectul.Scrie-i tu dacă vrei.Raine e în
siguranţă,
furios ce-i drept,dar furia nu o să-i facă nici un rău.Acum trebuie sa plec.Ai
grijă
de Alyx şi de fiul meu.Judith îi zâmbi iar el o sărută lung.
-Ai grijă de tine,îi strigă ea.Apoi se întoarse în casă şi dădu cu ochii de Alyx,
care stătea singură şi tristă acolo unde o lăsase.
-Se duce Gavin la Raine? întrebă ea plină de speranţă.
-Nu acum.Poate mai târziu.Acum trebuie să-l prevină pe Miles că Roger
Chatworth ştie că un Montgomery a luat-o prizonieră pe Elizabeth.
Alyx se sprijini de peretele de piatră.
-Cum poate să creadă că l-am trădat? Chatworth m-a rugat să aflu unde este
Elizabeth,dar l-am refuzat.Eu n-am vrut decât să-l ajut pe Raine,să ajut
întreaga
familie.Şi uite ce-a ieşit.
-Alyx,spuse Judith,luându-i mâinile reci într-ale ei.
Sunt lucruri pe care tu nu le ştii,lucruri care s-au petrecut înainte ca tu să faci
parte din familia noastră.
-Ştiu cum a murit Mary.Eram cu Raine când a aflat.
-Dar înainte de asta,s-au petrecut unele lucruri...
-Legate de această Alice Chatworth,cumnata lui Roger,şi de fratele lui?
-Întocmai,de la Alice a pornit totul.Pe Alyx o surprinse răceala din privirea
lui
Judith şi felul în care trăsăturile ei frumoase şi blajine se crispară.
-Cine este Alice? şopti Alyx.
-Pe vremuri,Gavin era îndrăgostit de Alice Valence,îşi începu Judith
povestea.
Dar ea nu voia să se mărite cu el.Până la urmă a pus mâna pe un conte foarte
bogat,Edmund Chatworth.
-Edmund Chatworth,spuse ea.Omul ucis de Jocelin.
-Edmund a fost ucis într-o noapte de către un cântăreţ care nu a fost prins
niciodată,continuă Judith,fără să ştie că Alyx îl cunoştea pe ucigaş.
-Am bănuit întotdeauna că Alice Chatworth ştie mai multe despre ceea ce s-a
întâmplat decât vrea să spună.Rămasă văduvă,a vrut să se mărite cu
Gavin,însă
el a refuzat-o,nevrând să renunţe la mine.Alice s-a simţit profund jignită şi a
mers până într-acolo încât m-a luat prizonieră şi m-a ameninţat că o să-mi
toarne
ulei fierbinte pe faţă.A urmat o încăierare,iar uleiul încins a stropit faţa lui
Alice.
-Roger spunea că din toată familia nu i-a mai rămas decât un frate şi această
cumnată.Cred că nu a violat-o pe Mary din cauza cicatricelor de pe faţa lui
Alice.
-Nu.La câtva timp după aceea,Roger a plecat în Scoţia,unde a cunoscut o
femeie
pe care regele Henry i-o promisese de soţie lui Stephen.Bronwyn fiind foarte
bogată,merita să se lupte pentru ea.Roger o voia pentru el,aşa că au ajuns să
se
bată.Roger era un bărbat mândru şi un cavaler renumit,dar Stephen l-a învins
şi,într-un acces de furie,Roger l-a atacat pe la spate.
-L-a rănit?
-Nu,dar reputaţia lui Roger a fost distrusă.Pretutindeni în Anglia,oamenii au
început să râdă de el şi oricine îşi lovea duşmanul pe la spate era un
„Chatworth”.
-Iar el s-a răzbunat răpind-o pe Mary.Probabil că ajunsese să-i considere pe
cei
din familia Montgomery ca fiind cauza tuturor umilinţelor sale,spuse Alyx.
-Aşa este.El l-a rugat pe Stephen să-l ucidă pe câmpul de luptă,dar Stephen
nu a
vrut,iar Roger s-a simţit profund jignit.Şi le-a răpit pe Mary şi pe
Bronwyn.Dar
nu cred că s-ar fi atins de Mary,dacă n-ar fi fost Brian.
-Cine e Brian?
-Fratele mai mic al lui Roger,un băiat şchiop şi timid,care era îndrăgostit de
Mary.Când Brian i-a spus lui Roger că voia să se însoare cu Mary,Roger s-a
îmbătat şi a violat-o pe biata fată.Ce a urmat,ştii.Brian ne-a adus trupul
neînsufleţit al lui Mary.
-Iar acum Miles Montgomery o ţine prizonieră pe Elizabeth Chatworth,spuse
Alyx.Raine e declarat trădător şi trăieşte ca un proscris,Roger şi-a pierdut
familia şi averea iar,mai nou,viaţa lui Miles poate fi în pericol.Chiar nu
putem
face să înceteze această vrajbă? Ce s-ar întâmpla dacă Roger l-ar omorî pe
Miles? Cine va fi următoarea victimă? O să putem noi oare trăi vreodată în
siguranţă? Copiii noştri or să crească şi ei în această ură faţă de familia
Chatworth? Copilul meu o să se lupte cu copilul lui Roger?
-Linişteşte-te,Alyx,spuse Judith blând,îmbră-ţișând-o.Gavin s-a dus să-l
prevină
pe Miles.Pe de altă parte,Bronwyn este şi ea acolo,împreună cu oamenii ei
şi,
chiar dacă Chatworth ar putea aduna la repezeală o armată,tot n-ar reuşi să
învingă puternica oaste a familiei MacArran.
-Să dea Dumnezeu să fie aşa! Raine o să fie la adăpost în pădure.
-Hai să mergem să-i scriem o scrisoare.Am să i-o trimit diseară,prin curier.
-Bine,spuse Alyx,ridicându-se şi ştergându-şi lacrimile.De îndată ce va afla
adevărul,sunt sigură că mă va ierta.
CAPITOLUL 18
Raine trimitea înapoi scrisorile lui Alyx,nedesfăcute.Deşi citise explicaţia lui
Judith în legătură cu ceea ce se întâmplase,nu pomenise nimic despre asta în
mesajele verbale pe care i le trimitea.Raine nemaiavând scutier,Judith
trebuia să
aibă grijă să-i trimită numai mesageri care să ştie să citească.Alyx părea să
accepte totul cu stoicism,deşi în fiecare dimineaţă avea ochii roşii,iar de
mâncat
nu mânca mai nimic.Când Gavih se întoarse din Scoţia,o găsi trasă la faţă şi
slabă,numai piele şi os.Doar pântecele îi devenea tot mai proeminent.
-Ce veşti ai? îl întrebă Judith,mai înainte chiar ca el să apuce să spună ceva
în
legătură cu înfăţişarea aproape de nerecunoscut a lui Alyx.
-L-am găsit pe Chatworth şi l-am luat prizonier,dar,din păcate,a reuşit să
scape.
-L-ai bătut cumva?
-Nu m-am atins de un fir de păr din capul ticălosului.După ce a fugit,ne-am
dus
în Scoţia,dar n-am dat de el.Cred că nemernicul s-a dus la regele Henry.
-Pe Miles l-ai văzut? Gavin încuviinţă,înciudat.
-A fost întotdeauna încăpățânat,dar de data asta merge prea departe.Refuză
să o
elibereze pe Elizabeth şi nimeni şi nimic nu l-ar putea convinge să o facă.
-Şi Elizabeth?
-Îl înfruntă tot timpul.Ăştia doi sunt în stare să se contrazică pentru orice
fleac.Şi
totuşi o surprind privindu-l cu un soi de simpatie,pe care numai ură nu o pot
numi.Alyx cum se mai simte?
-Raine îi trimite scrisorile înapoi,nedesfăcute,deşi eu,în scrisorile mele,îl rog
mereu să fie ceva mai îngăduitor.Mesagerii îmi spun că le porunceşte să sară
peste pasajele în care e vorba de Alyx.Privirea încruntată a lui Gavin spunea
multe.
-Fratele meu ar merge până acolo încât să ierte o crimă,poate chiar două,
săvârşite cu sânge rece,însă când e vorba de onoarea lui,devine
necruţător.Am
să-i scriu şi eu,în primul rând pentru că Alyx este însărcinată.Când crezi că o
să
nască?
-Peste câteva săptămâni.Însă nici scrisoarea lui Gavin nu reuşi să-l înduplece
pe
Raine.
În luna noiembrie,Alyx născu o fetiţă dolofană,şi sănătoasă,care,atunci când
zâmbea,făcea gropiţe în obraji,exact ca tatăl ei.
-Catherine,şopti Alyx înainte de a adormi,istovită.Dar în săptămânile ce
urmară,
Catherine le cam dădu de furcă,nu mai zâmbea,în schimb plângea tot timpul.
-Plânge după taică-său,spuse Alyx,abătută.
-Da de unde,o contrazise Judith.Nu vezi că îi e foame?
Judith avusese dreptate.De îndată ce au adus o doică,fetiţa a tăcut.
-Şi eu la ce mai sunt bună? se văita Alyx.
-Ascultă-mă,trebuie să te gândeşti la copilul tău.Chiar dacă n-o poţi
alăpta,sunt
atâtea alte lucruri pe care le poţi face cu ea.Şi dacă tot nu îţi e de ajuns,am
să-ţi
dau eu de lucru,fii fără grijă.Alyx încuviinţă indiferentă,dar curând îşi dădu
seama că Judith nu glumise.Îi dădu de lucru pe săturate,să citească registrul
de
socoteli,să adune coloane întregi de cifre,să ţină evidenţa recoltelor de grâne.
Hambarele şi cămările trebuiau curăţate,bucătarii supravegheaţi şi sute de
oameni ocrotiţi.Timp de două săptămâni lui Alyx i se încredinţa
supravegherea
spitalului,ea constatând cu oarecare surprindere că reuşise să-i înveselească
pe
mulţi dintre pacienţi.Judith aprecia talentul muzical al lui Alyx,dar nu vedea
nici
un motiv ca fata să petreacă ore întregi,singură,numai cu muzica ei.Când
pansa
piciorul vreunui rănit sau când se ducea călare în satul din vecinătatea
castelului
Montgomery,în mintea ei prindeau contur melodii duioase şi triste.
Pe Alyx o surprinse faptul că nici Judith,nici Gavin nu fuseseră pătrunşi de
veneraţie şi copleşiţi de neasemuitul ei talent,luându-l,dimpotrivă,ca pe ceva
absolut firesc.Şi ei erau înzestraţi cu remarcabile talente artistice,dar asta nu
însemna că nu-şi mai vedeau de treburile zilnice.Alyx nu-şi mai amintea
când
anume înţelesese că viaţa ei de până atunci fusese egoistă şi
searbădă.Talentul
cu care o dăruise Dumnezeu o îndepărtase de oameni,de viaţa lor.Toţi
fuseseră
rezervaţi faţă de ea,privind-o ca pe o fiinţă cu haruri dumnezeieşti.În
îngâmfarea
ei,crezuse că îi ura pe nobili din cauza a ceea ce îi făcuse unul dintre
ei.Dar,în
realitate,Alyx era geloasă.Crezuse întotdeauna că era egala tuturor.Dar ea,ea
ce
le dăduse lor? Muzica ei? Sau şi muzica tot pentru plăcerea ei o crea?
Înţelese că oamenii lui Gavin şi chiar şi servitorii se purtau frumos cu ea
datorită
relaţiilor ei cu Raine; dar voia să le ofere ceva deosebit,ceva în care să pună
mult
suflet şi multă dăruire.Înfiinţă o şcoală şi începu să-i înveţe pe copii să scrie
şi să
citească.I se întâmplă,nu o dată,să vrea să renunţe; dar se încăpățâna să
meargă
mai departe,mai ales că munca aceasta îi oferea satisfacţii nebănuite.
După-amiezele şi le petrecea la spital,printre răniţi şi bolnavi.Odată,piciorul
unui
bărbat fusese strivit sub un butoi cu vin,trebuind să fie amputat.Alyx îi luă
capul
în mâini,străduindu-se din răsputeri să-l hipnotizeze cu vocea ei.După aceea,
plânse ore în şir.
-Ce dureros e să participi la suferinţa celor din jur,îi spuse ea lui Judith.Ieri,o
fetiţă a căzut de pe un zid şi a murit în braţele mele.Nu mai vreau să-i iubesc
pe
oameni.Vreau să iubesc doar muzica.Judith o luă în braţe,încercând să o
mângâie şi să o liniştească.Cele două femei statură mult de vorbă.A doua zi
de
dimineaţă,Alyx se duse la şcoală.Într-o zi bărbatul cu piciorul amputat veni
la ea
şi,cu lacrimi în ochi,îi mulţumi pentru ceea ce făcuse pentru el.
Judith era în spatele ei.
-Crezi că Dumnezeu ţi-a dat darul de a-i ajuta pe oamenii care au într-adevăr
nevoie de tine sau harul tău e menit doar a-i desfăta pe cei ce vin la biserică
în
zilele de sărbătoare?
De Crăciun,mama lui Judith veni în vizită la castelul Montgomery.Helen
Bassett
nu părea deloc bătrână,şi în orice caz,nu atât de bătrână încât să aibă o fată
de
vârsta lui Judith.Era însoţită de soţul ei,John,un bărbat vesel şi prietenos.
Amândoi îl priveau zâmbind pe nepoţelul lor,care tocmai învăţa să meargă.
Băieţelul lui Judith avea şase luni,iar fetiţa lui Alyx,două.Toţi se străduiră să
creeze o atmosferă de bună dispoziţie şi nimeni nu pomeni de cei care
lipseau,
neputând participa la bucuria generală.
-Anul trecut am fost cu toţii,nu lipsea nimeni,spuse Gavin îngândurat.
Nu primiseră nici o veste de la Raine.În luna ianuarie,totul se petrecu pe
neaşteptate.Roger Chatworth se dusese într-adevăr la rege,dar nu singur.
Întâmplător sau nu,tot atunci apăru şi Pagnell.
Roger spuse că Miles o ţinea prizonieră pe sora lui,în Scoţia,iar Pagnell îl
asigură pe rege că avea dovezi concrete-nu numai zvonuri-cum că Raine
instruia
o adunătură de pungaşi certaţi cu legea,învățându-i să lupte ca nişte
adevăraţi
cavaleri.Şi asta încă n-ar fi fost nimic,dar nemernicul se pregătea să îl atace-
cu
armata lui de borfaşi-chiar pe rege.
Henry le răspunse că vrajba dintre familiile Chatworth şi Montgomery îl
îndurerea nespus şi că dorea ca lady Elizabeth să fie pusă în libertate.Dacă
Miles
nu îi va da drumul,va fi declarat trădător,iar pământurile îi vor fi
confiscate.În
ceea ce-l priveşte pe Raine,dacă va continua să înarmeze ceata aceea de
briganzi,regele va dispune incendierea pădurii,şi atunci vor arde cu toţii,ca
şobolanii.Gavin trimise un curier în Scoţia,la Stephen,rugându-l să îl
convingă
pe Miles să se supună poruncii regelui.Dar,la scurt timp după plecarea
curierului,Pagnell a fost găsit mort.Circulau zvonuri-mai mult sau mai puţin
întemeiate-cum că oamenii din familia Montgomery nu erau străini de
moartea
lui Pagnell,ceea ce veni să completeze lunga listă de plângeri formulate
împotriva lor.
-Regele vrea să ne ia cu japca pământurile,care sunt ale noastre de
secole,spuse
Gavin.Au mai încercat şi alţi regi să ni le ia,dar n-au reuşit.N-o să reuşească
nici
ăsta.Înşfacă un buzdugan din perete şi continuă: dacă Stephen nu reuşeşte
să-l
convingă pe Miles,eu am să reuşesc.
-Şi cu Raine ce se va întâmpla? o întrebă Alyx pe Judith,la puţin timp după
plecarea lui Gavin în Scoţia.Pe el cine o să-l pună în gardă? Regele e pornit
împotriva lui.
-Henry n-o să dea foc pădurii,fii liniştită.Au rămas prea puţini.Doar nu crezi
că
Raine o să-l atace pe rege cu şleahta lui de ucigaşi,nu?
-Poate că nu,răspunse Alyx,gânditoare.Şi totuşi,când e vorba de o
nedreptate,
Raine e în stare de orice.Dacă ar afla că fratele său este în pericol,ar fi în
stare să
facă moarte de om.
-Sper,totuşi,ca,de data asta,Miles să asculte de sfatul lui Gavin.Sora lui
Roger va
fi pusă în libertate şi toată lumea va fi mulţumită.Se uitară lung una la
cealaltă.
Nici una din ele nu credea că acest lucru avea să se întâmple prea curând.
-Eu mă duc la Raine,spuse Alyx încet.
-Crezi că o să te lase să intri în pădure? Oh,Alyx,nu cred că ar trebui să te
duci.
Bărbaţii din familia Montgomery pot fi uneori teribil de violenţi şi de
răzbunători.
-Spune-mi şi mie dacă împotrivirea lui Gavin te-a împiedicat vreodată să
faci
ceea ce îţi propuseseşi...sau ceea ce trebuia să faci.Dacă Gavin ar fi în
pericol,n-ai alerga în ajutorul lui? N-ai face orice să-i salvezi viaţa?
Judith tăcu preţ de câteva clipe,apoi răspunse:
-Odată,i-am condus pe oamenii lui Gavin împotriva unui duşman de-al
lui,care îl
luase prizonier.
-Eu mă duc să-l caut pe Raine.Vrei,te rog,să ai grijă tu de Chaterine? E prea
mică să o iau cu mine.Şi mai ales că în pădure e frig.
-Chiar vrei să pleci?
-Poate reuşesc să-l fac să se răzgândească.Sunt sigură că se gândeşte la toate
câte s-au întâm-plat şi nu vrea decât să se răzbune pe Roger Chatworth.
Uneori,ţipând mai tare decât el,reuşesc să-l fac să mă asculte.Probabil că
încă
n-a aflat de intenţia lui Gavin de a-l convinge pe Miles să o elibereze pe
Elizabeth.Acum trebuie să mă pregătesc de drum,mai spuse ea,sculându-
se.Îmi
trebuie un cort,pentru că nu-l văd eu pe Raine primindu-mă în cortul lui.
-De unde ştii că nu te va ierta? Poate că...văzându-te...
-Să mă ierte?! se miră Alyx,văzând abia după aceea că Judith glumea.O să-l
fac
eu pe el să se căiască pentru faptul că m-a putut acuza că l-am trădat.Şi o să
iau
cu mine şi nişte doctorii.Le sunt datoare oamenilor din tabăra lui Raine.M-au
ajutat cândva,în schimb eu pe ei nu i-am ajutat niciodată.Dimpotrivă,i-am
desconsiderat şi i-am tratat cu aroganţă.
-Când vrei să pleci? o întrebă Judith.
-Înainte să se întoarcă Gavin.Oricum,trebuie să mă grăbesc,pentru că s-ar
putea
să avem necazuri.În cât timp am putea pregăti totul?
-Dacă ne grăbim,într-o zi.
-Judith,spuse Alyx,eşti un înger.
-Nu vreau decât să-mi ştiu familia în siguranţă.Şi acum,vino cu mine.Avem
o
groază de treburi de făcut.Alyx o urmă,tăcută.Raine îi spusese cândva că
Judith
poate face,într-o zi,de două ori mai multe lucruri decât un om obişnuit,dacă
nu
chiar de trei ori.Alyx o încredinţa repede pe Chaterine unei slujnice şi se
grăbi să
o ajungă din urmă pe cumnata ei.
CAPITOLUL 19
-Nu-mi place locul ăsta,spuse Joan de pe calul ei,care mergea puţin în urma
celui al lui Alyx.E prea întuneric.Sunteţi sigură că lordul Raine locuieşte
într-un
asemenea loc ca ăsta?
Alyx nu-i răspunse.Judith îi spusese că servitoarea ei,Joan,avea să-i fie de
mare
ajutor în această aventură,să aibă grijă de ea şi,mai ales,să obţină tot soiul de
informaţii.Judith o mai prevenise că Joan era mult prea familiară şi că mereu
trebuia să i se atragă atenţia că nu era decât o servitoare şi nimic altceva.
-Bună dimineaţa,strigă Alyx,privind în sus,spre un copac ceva mai înalt.
Joan se uită la ea,întrebându-se dacă,nu cumva,stăpâna ei îşi pierduse
minţile.
-Vă aşteptaţi ca pomul să vă răspundă? Doamna mea...
Dar,aruncându-i o privire tăioasă,Alyx îi făcu semn să tacă.
Dintre crengile înalte şi stufoase ale copacului,sări în faţa lor un bărbat
superb.
Joan rămase cu gura căscată,în timp ce Alyx începu să râdă.
-Joss! spuse ea,alergând spre el şi îmbrăţișându-l cu putere.Apoi făcu un pas
înapoi şi îl privi cu luare-aminte.
-Te-ai schimbat,îi spuse ea.Ai bujori în obraji.Joan tuşi tare.
-Poate că domnul doreşte bujori în altă parte,nu în obraji.
-Joan!o certă Alyx.Să ştii că dacă nu te porţi cuviincios,te las peste noapte
singură,în pădurea asta,ne-am înţeles?
-Ce ton poruncitor! spuse Joss.Tu te-ai schimbat mult mai mult decât mi-aş
fi
putut închipui.N-am văzut niciodată o făptură atât de încântătoare.Hai sa
mergem! Doar avem atâtea să ne spunem...Când fură departe de Joan şi de
caii
încărcaţi,Joss o întrebă:
-Ai născut?
-Da,am o fetiţă care a moştenit ochii mei şi gropiţele din obraji ale lui
Raine.E o
scumpă.El...ce face? Jocelin ştia ce voia să spună.Nu prea bine.Stai! Fizic,se
simte foarte bine,dar e trist şi tăcut,nu zâmbeşte niciodată,iar când vine
vreun
curier de la Gavin,câteva zile dupa aceea îi tună şi-i fulgeră fără
încetare.Făcu o
pauză,apoi continuă: ce s-a întâmplat după nunta voastră?
Ea îi povesti pe scurt întâmplarea cu Roger Chatworth.
-Deci,ţi-ai părăsit copilul şi te-ai întors la Raine.
-Care,fireşte,mă va primi cu braţele deschise,spuse ea,cu o grimasă.Sunt mai
multe motive pentru care m-am întors.Le sunt datoare oamenilor de aici,care
m-au salvat de la moarte.Dacă n-ar fi fost ei,aş fi fost arsă pe rug.Câți...au
murit?
-Trei...şi încă unul mai târziu.Îl strânse pe Joss de braţ.
-Pe zi ce trece,regele e tot mai furios pe familiile Montgomery şi Chatworth.
Gavin a plecat în Scoţia să-l convingă pe Miles să-i dea drumul lui Elizabeth
Chatworth,în timp ce de Raine trebuie să mă ocup eu.
-Ştii că nu lasă pe nimeni să-i citească pasajele din scrisori în care e vorba de
tine?
-Bănuiam eu.Să-l ia naiba cu onoarea lui cu tot! Dacă ar fi ascultat ce-i
spuneam-sau mai bine zis ce încercam să-i spun-ar fi înţeles că nu l-am
trădat.
Singurul lucru pe care îl pot face este să-i atrag atenţia,măcar pentru o
vreme.
Mi-e frică să nu plece de unul singur după Roger Chatworth.Şi o să plece cu
siguranţă dacă află că viaţa „frăţiorului” său e în pericol.Dacă Miles n-ar fi
fost
un afemeiat,nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
Însă fraţii Montgomery sunt de felul lor foarte solidari,spuse Alyx pe un ton
uşor
ironic.
-Să-i distragi atenţia? întrebă Joss,zâmbind.Da,cu siguranţă.Ştii ce bine
arăţi?
Rochia asta violet te prinde foarte bine.
-Uite cine vorbeşte de bărbaţii afemeiaţi,îl tachină ea,măsurându-l din cap
până
în picioare.Eu una mă gândeam să iau cu mine nişte haine mal
simple,potrivite
pentru drum şi pentru viaţa în pădure,însă Judith m-a sfătuit să-mi iau rochii
frumoase şi elegante,cu care să-l dau gata pe Raine,râse ea.Chiar m-am
schimbat?
-Da,te-ai împlinit.Şi fetişcana aceea lacomă,pe care ai adus-o cu tine,cine e?
Alyx se uită atentă la el.De când îl cunoştea,nu îl văzuse niciodată atât de
mucalit şi de ironic.
-Ce face Rosamund? întrebă ea într-o doară.Jocelin îşi dădu capul pe spate şi
râse.
-Eşti prea isteaţă.Rosamund e o femeie minunată şi...Acum hai să mergem în
tabără.Indiferent ce are să spună,Raine o să se bucure să te vadă
Alyx se înşelase crezând că era pregătită să l întâlnească pe Raine.Slăbise şi
era
tras la faţa.Stătea lângă un foc de tabără,în vreme ce doi bărbaţi încercau să-i
explice ceva.O clipă,Alyx rămase nemişcată uitându-se la el,copleşită de
amintiri,vrând să alerge spre el,să se arunce în braţele lui şi să-l simtă
urându-i
bun venit.Dar când Raine se întoarse,Alyx simţi că-i fuge pământul de sub
picioare.Să fi fost ură,ar fi ştiut cum să reacţioneze,numai că în ochii lui
Raine
nu ardeau fulgerele urii.Nimic altceva decât un pustiu imens şi rece,ca de
gheaţă.Alyx simţea parcă acele de gheaţă pătrunzându-i în corp.Nici un
semn că
ar fi recunoscut-o,nici o urare de bun venit.
Îi întoarse spatele şi se îndreptă spre terenul de antrenament.Iar Alyx rămase
acolo,nemişcată,fără să scoată o vorbă.
-Puţin supărat,aşa-i? spuse Joan,care,între timp,o ajunse din urmă.Da ştiu că
au
temperament Montgomery ăştia.Nu v-am povestit despre groapa în care a
trebuit
să coboare lady Judith,ca să-şi salveze soţul? Desigur,orice femeie în toate
minţile ar risca totul pentru un bărbat ca lordul Gavin.Şi Miles e la fel.Da' cu
lordul Raine nu m-am culcat niciodată.Cum e la pat?
-Nu ţi se pare că eşti cam obraznică? izbucni Alyx,întorcându-se cu faţa spre
ea.
-Cel puţin v-am făcut să nu mai fiţi atât de necăjită.Aşa,acum punem cortul.
Hotărâți dumneavoastră unde,iar eu mă duc să caut câțiva bărbaţi să ne ajute.
Şi cu asta,se răsuci pe călcâie şi se strecură tăcută printre oamenii care se
strângeau unul câte unul în jurul lui Alyx şi al celor patru cai încărcaţi.
-Se pare că n-ai ars prea tare,aşa-i? spuse unul dintre ei,măsurând-o din cap
până-n picioare.
-Vrăjitoarele adevărate nu ard,spuse o femeie.
-Ce elegantă eşti,spuse altcineva.Cu cine te-ai culcat de ai ajuns să te
îmbraci
aşa? Alyx îşi ridică bărbia.
-Doresc să vă mulţumesc tuturor pentru faptul că mi-aţi sărit în ajutor şi mi-
aţi
salvat viaţa.Sunt sigură că n-am meritat sacrificiul vostru,dar,oricum,vă
mulţumesc.Oamenii făcură câțiva paşi.
-Nimeni n-a vrut să te ajute pe tine,spuse unul dintre ei,cu o cicatrice mare
pe
faţă.Am făcut-o pentru lordul Raine.Numai că acum,după felul cum se uită
la
tine...poate că era mai bine să te fi lăsat să arzi.
Izbucniră cu toţii în râs,după care,clătinând din cap şi vociferând,se
întoarseră pe
terenul de antrenament,lăsând-o pe Alyx singură.
-Doar n-aveţi de gând să plângeţi,nu-i aşa? o întrebă Joan.Asta şi vor,nu
vedeţi?
Uitaţi-vă ce-am găsit.Alyx se întoarse,oftând.Se aşteptase oare ca ei să-şi dea
seama că ea se schimbase? Se uită la Joan,care era înconjurată de patru tineri
înalţi şi chipeşi.
-Băieţii ăştia or să ne ajute să înălţăm cortul,spuse Joan,luându-i de braţ pe
doi
dintre ei.Alyx trebui să-i zâmbească fetei,avea nevoie de atât de puţin să fie
fericită.Judith îi spusese ca Joan era ca o pisică ce sare din pat în pat.
Fata începu să le dea ordine celor patru tineri,mai şi mângâindu-i din când în
când,pe ici,pe colo.La un moment dat,privi în sus şi-i făcu cu ochiul lui
Alyx.
Obraznică fată! îşi spuse ea,zâmbind în sinea ei.Apoi începu să dea jos
bagajele
de pe spinarea cailor.
-Să te ajut? o întrebă unul dintre tineri,luându-i boceaua din mână.
-Mulţumesc,spuse ea,zâmbindu-i.Eşti nou în tabără? El râse,iar ochii căprui
îi
străluciră.
-Eram aici când a venit Raine în tabără.Eram aici când tu erai băiat.Te-ai
schimbat de atunci,o tachina el.
-Eu nu...începu ea,ferindu-şi privirea.
-Nu prea aveai ochi pentru noi.Te uitai numai la el,spuse el,arătând cortul lui
Raine.Să nu-ţi închipui că te condamn pentru asta.El e un nobil bogat,în
vreme
ce tu eşti...erai...o...
-Chiar aşa? spuse Alyx,mai mult pentru sine.
-Am cam înţeles noi despre ce era vorba,atunci când ne-a spus că trebuie să
mergem să te salvăm.
-V-a spus,da? Şi fără îndoială că v-aţi bucurat cu toţii la gândul că urma să
mă
salvaţi.Tânărul îşi drese glasul,mutând legătura dintr-o mână în cealaltă.
-Să duc asta în tabără,da?
-Stai,strigă ea.Cum te cheamă?
-Thomas Carter,spuse el râzând.Alyx căzu pe gânduri.Stătuse câteva luni de
zile
în tabăra asta,dar nu-şi amintea să-l fi zărit vreodată pe Thomas Carter,deşi
el
fusese tot timpul aici,ba chiar îşi riscase viaţa să o salveze pe ea de la
moarte.
Se întoarse în tabără şi se bucură foarte mult atunci când Thomas îi zâmbi.
Joan şi cei patru tineri înălţară cortul cât ai clipi din ochi,iar bagajele fură
duse
înăuntru.Afară ardea un foc de tabără.
-Ai apărut din nou,nu-i aşa? o întrebă o femeie care stătea în faţa focului,
privind-o cu ură.Avea o guşă enormă,din cauza căreia capul îi cădea într-o
parte.
-Vrei să împărţim cu tine ceea ce avem? o întrebă liniştită Alyx,apoi se
întoarse
către Joan,care îi făcea semn să tacă.Femeia clătină din cap şi se îndepărtă.
-Doar n-aveţi de gând s-o lăsaţi pe nespălata asta-care o mai avea şi cine ştie
ce
boli-să stea lângă noi,şuieră Joan.
-Taci! spuse Alyx.N-ai nici un drept să-i jigneşti pe oamenii ăştia.Mi-au
salvat
viaţa şi,aşa murdari şi plini de bube cum sunt,merită mai mult decât le pot
oferi
eu.Iar în ceea ce te priveşte,va trebui să te porţi frumos cu toţi.
-Cu toţi patru? întrebă ea curioasă.Joan încuviinţă.Îşi simţea pleoapele din ce
în
ce mai grele şi nu voia decât să doarmă...
În timp ce Alyx încerca să-şi închipuie cum fusese cu putinţă...cu patru
bărbaţi
deodată,îl zări pe Raine care o privea furios.
-Bună dimineaţa,izbuti ea să spună,cu inima cât un purice.
-La dracu' cu dimineţile tale,tună el,în vreme ce din ochi îi țâșneau fulgere
de
mânie.Târfa aia pe care ai adus-o cu tine mi-a vlăguit patru oameni.Nu pot
nici
măcar să ridice o sabie.Nu ştiu de ce ai venit aici,dar cred că e timpul să
pleci.
Ea îi zâmbi tandru.
-Oh,dragul meu,ce frumos ştii tu să-mi urezi bun venit aici pentru că am o
datorie de plătit!
-Nu-mi datorezi nimic.
-Ţie? izbucni Alyx,apoi se linişti,silindu-se să zâmbească.Poate îţi datorez şi
ţie
ceva,dar le datorez mai mult acestor oameni.
-De când îţi pasă de ei? o întrebă el,cu ochii pe jumătate închişi.
-De când şi-au riscat viaţa,să mă salveze pe mine,spuse ea,calmă.
Nu vrei să vii în cort să mâncăm ceva? Pot să-ţi ofer o bucată de plăcintă cu
carne.Raine vru să spună ceva,dar se răzgândi,se răsuci pe călcâie şi plecă.
Privindu-l cum se îndepărta,Alyx continuă să zâmbească,în timp ce inima îi
bătea cu putere.
-Mulţumită? întrebă Jocelin,din spatele ei.Alyx râse.
-Sunt aşa de uşor de ghicit? Raine Montgomery e un domn răzbunător şi
trufaş.
Crede că mă aflu aici numai şi numai pentru el.
-Şi nu-i aşa? o întrebă Joss.
-O să-l fac eu să-şi piardă minţile,spuse Alyx,bucuroasă.Nu vrei să mănânci
ceva? Ai timp să stai cu unine şi să-mi răspunzi la câteva întrebări?
Întrebările lui Alyx se refereau la oamenii din tabără.Erau întrebări,ale căror
răspunsuri ar fi trebuit să le cunoască,de vreme ce trăise alături de ei timp de
câteva luni de zile.Numai că Alyx se simţise ca o străină printre ei.
-N-o să-ţi fie prea uşor să le câștigi încrederea,spuse Jocelin.Au pică pe
tine,să
ştii.Blanche te-a ponegrit,învinuindu-te de o serie de lucruri.
-Blanche!murmură Alyx,simţind că,în curând,misterul avea să fie dezlegat.
Blance este cea care a pricinuit moartea lui Constance.Cum altfel ar fi ştiut
despre Edmund Chatworth? O urăşti,nu-i aşa?
-Nu,nu mai urăsc pe nimeni.Se ridică.Nu vrei să vorbeşti cu Rosamund?
Dacă
vrei într-adevăr să-i ajuţi pe oameni,ea îţi poate spune cu ce să începi.
Rosamund se schimbase mult.Când se uită la Jocelin,ochii îi străluciră atât
de
tare,încât semnul din naştere,de pe obraz,îi dispăru aproape în
întregime.Ochii
lui Joss erau la fel de strălucitori.
-Alyx ar vrea să te ajute,spuse el,cu blândeţe în glas,luându-i mâna într-a lui.
Rosamund îi zâmbi cu bunăvoinţă.
-Sunt sigură că o să găsim ceva şi pentru tine,spuse ea încet.
Într-o săptămână,Alyx reuşi să o convingă pe Rosamund că ştia ce înseamnă
munca.Trudea de dimineaţă până seara,fără ca vreo muncă să i se pară mai
prejos de rangul ei.Spăla şi pansa rănile care supurau.Pe o femeie bolnavă de
vărsat de vânt o ajută să nască,iar când copilul orb muri,ea fu cea care îl
îngropă,
pentru că nimeni n-a vrut să atingă trupuşorul fără viaţă.Îi cântă unei femei
bătrâne care ţipa incoerent la nişte stafii pe care numai ea le vedea.
-Doamna ne face nouă,ăstora de jos,o mare cinste,îi spuse într-o seară un
bărbat,
văzând-o îndreptându-se pe întuneric spre cortul ei.Înainte,îi era frică să nu-
şi
murdărească mâinile şi acum nimica nu i se mai pare murdar şi scârbos.Dar
pă
Raine nu-l văz plecându-se în faţa ei.Odată ajunsă în cort,Alyx îşi duse
mâinile
la tâmple.O durea capul din cauza zgomotelor şi a mirosurilor
respingătoare.Cei
bolnavi o lăsau să-i atingă,în schimb,cei sănătoşi o luau aproape întotdeauna
peste picior.Pe Raine îl vedea foarte rar.
-Aţi venit aici pentru lordul Raine sau pentru gloata asta scârnavă? o întreba
mereu Joan.
-Raine,şoptise Alyx,frecându-şi tâmplele.Cortul ei era acum gol,Joan dormea
cu
siguranţă în altă parte.Alyx nu era obişnuită să aibă servitori,aşa că îi venea
foarte greu să o controleze pe Joan.Văzând că găleţile cu apă erau
goale,Alyx le
luă şi o porni spre pârâu.Îngenunchind pe mal,privi în jurul ei,la apa care
strălucea în lumina lunii,clipocind veselă.Un sunet o făcu să se
întoarcă.Tresări
văzându-l pe Raine,a cărui statură uriaşă se contura ameninţătoare în lumina
lunii.
-Ai reuşit să dovedeşti ceea ce ţi-ai propus? o întrebă el încet,cu o voce
egală,
dură ca oţelul.Ce urmăreşti? Să pansezi o rană împuţită şi oamenii să-ţi cadă
la
picioare,în semn de recunoştinţă? Ei sunt judecători mult mai buni decât
mine.
-Şi,mă rog,ce înseamnă toate astea? spuse ea,îngrozită de tonul cu care îi
vorbise.
-Înseamnă că te pricepi să joci teatru.Cândva,am crezut că eşti...sinceră,dar
acum ştiu că m-am înşelat.Sper ca măcar ei să nu se lase păcăliţi.
Alyx se ridică,cu pumnii strânşi.
-Scuteşte-mă,te rog,de mila asta faţă de propria-ţi persoană,spuse ea printre
dinţi.Bietul lord Raine s-a înduioşat îndrăgostindu-se de o femeie din
popor.Iar
când ea a făcut tot posibilul să-l scape de mânia regelui,el a renegat-o,
considerând ca femeia depăşise limitele stării ei sociale.Făcu o pauză,apoi
continuă: vreau să-ţi spun ceva,Raine Montgomery.Nu contează dacă
oamenii
ăştia mă urăsc sau nu.Merit al dracului să mă urască.În afară de asta,să ştii că
nu
mă aştept din partea lor să-mi cadă la picioare.Ei cel puţin sunt sinceri,în
schimb,tu faci pe martirul şi nu asculţi de nimeni.Nu vrei să recunoşti că ai
greşit şi crezi că numai tu ai simţul onoarei.
-Ce ştii tu,o biată femeie,ce înseamnă să ai simţul onoarei,o întrebă el ironic.
-Foarte puţin.De fapt,în afară de muzică nici nu ştiu altceva.Dar,cel puţin,eu
am
putere să recunosc că am greşit.Am greşit faţă de mine,şi faţă de fiica ta,de
care
nici măcar n-ai întrebat.
-Am auzit de ea,spuse Raine.
-Câtă generozitate! izbucni ea.Marele,semeţul Raine,stăpânul
pădurilor,regele
briganzilor,a auzit de propria lui fiică.Am venit aici,continuă ea,să te
recâștig,
doar că acum nu mai sunt atât de sigură că,într-adevăr,vreau asta.Nu te
apropia
de mine.Rămâi cu onoarea,să-ţi ţină de cald în pat.
-Câte femei n-ar dori să-mi ţină de cald în pat,spuse el cu asprime.
-Crede-mă că mi-e milă de ele.În ceea ce mă priveşte,prefer un alt fel de
bărbat,
unul care să nu fie atât de rigid şi de rece,un bărbat încă viu...
Cu o mişcare neaşteptată,Raine o prinse de mijloc şi o trase spre el.
-Rece zici? o întrebă el,apropiindu-şi buzele de ale ei,tot mai mult,până când
Alyx îşi simţi trupul străbătut de fiori de plăcere.
O părticică din creierul lui Alyx putea încă să raţioneze.
A vrut să-mi dea o lecţie,îşi spuse ea,ridicându-se în vârful picioarelor şi
îmbrăţișându-l.Când buzele li se atinseră,amândoi îşi traseră răsuflarea şi se
desprinseră unul de celălalt,ochii violeţi pierzându-se în apele albastre,cu
reflexe
argintii.Alyx clipi o dată,de două ori,înainte ca gura lui Raine să se apropie
de
buzele ei,cu foamea unui muribund.Apoi o ridică uşor,ca pe un fulg şi îi
dădu
capul pe spate.Când îi pătrunse gura cu limba,Alyx îşi simţi trupul cuprins
de o
vâlvătaie mistuitoare,care o vlăguia.Se lipi,caldă şi moale,de trupul puternic
al
bărbatului.Buzele lui o căutau,mâinile o ţineau cât mai aproape de el,
mângâind-o şi frământându-i trupul Alyx îl înlănţuia din ce în ce mai strâns.
Ridică picioarele şi,depărtându-le,îi încolăci mijlocul.Întoarse capul,limba ei
căutând-o pe a lui şi dinţii muşcând uşor buzele pline.
Deodată,auziră apropiindu-se nişte călăreţi.Ameţit şi fără vlagă,Raine se
desprinse încet din ceaţa roşie ce îl învăluise şi,cu o mişcare bruscă şi
violentă,o
smulse pe Alyx de lângă el.O clipă rămase calm.Apoi,păru a se înfuria din
nou.
-Sperai să mă ademeneşti din nou? şopti el.Tot aşa l-ai sedus şi pe
Chatworth?
Alyx nu se dumiri imediat ce voise să spună.
-Eşti un prost,Raine Montgomery,zise ea încet.Ura ta calcă în picioare şi
ultima
fărâmă de iubire.Şi cu asta,se răsuci pe călcâie şi o porni înapoi spre tabără,
uitând găleţile cu apă pe malul pârâului.În urma ei,îl auzi pe Raine vorbind
cu
călăreţii.
CAPITOLUL 20
-Ce folos că acum oamenii nu mai sunt atât de supăraţi pe
dumneavoastră,spuse
Joan,pieptănând buclele lui Alyx.Vă pierdeţi timpul,în loc să vă ţineţi după
lordul Raine.Suntem aici de două săptămâni şi el tot se mai uită la
dumneavostră
cu asprime.Ar trebui să vă dezbrăcaţi şi să vă urcaţi în patul lui.
-Nu,spuse Alyx,încheindu-şi nasturii de la manşetele rochiei purpurii,de
lână.
N-am să-i dau satisfacţia de a câștiga atât de uşor.A spus nişte lucruri
îngrozitoare despre mine.Joan râse.
-Ce contează ce spun bărbaţii? Ei n-au minte decât ca să se omoare între ei.
Puneţi o sabie m mâna unui bărbat şi o să fie în culmea fericirii.Femeile
trebuie
să se străduiasă să le arate că în viaţă mai sunt şi alte lucruri în afară de lupte
şi
de războaie.
-Poate că ai dreptate.Faptul că nu ştie sigur dacă l-am trădat sau nu îl
nelinişteşte
mai mult decât că fata lui e atât de departe...şi fără mama ei alături.Poate că
ar
trebui să mă întorc la Chaterine şi să-l las pe Raine cu gândurile lui.
-Mda...Ştiţi că de când s-a întors în tabără,nu s-a culcat cu nici o femeie?
Alyx
zâmbi.Vă iubeşte,spuse Joan cu convingere.
-Atunci de ce nu mi-o arată? De ce nu vorbeşte cu mine? De ce mă priveşte
ironic şi dispreţuitor? De ce se încruntă la mine? Joan începu să râdă.
-Păi aşa vă arată că îi pasă de dumneavoastră.Ce aşteptaţi de la el? Să-şi
ceară
scuze? începu să râdă şi mai tare.Dumnezeu le-a făcut pe femei puternice şi
încăpățânate.De-asta şi pot suporta slăbiciunea bărbaţilor.Spuneţi că aţi făcut
o
greşeală purtându-vă cu oamenii de aici aşa cum aţi făcut-o până acum,o
recunoaşteţi şi încercaţi să o îndreptaţi.Credeţi cumva că un bărbat ar
recunoaşte vreodată că a greşit?
-Raine e convins că l-am trădat,spuse Alyx,cu încăpățânare.
-Şi regele a spus că lordul Raine e un trădător.El a greşit,dar credeţi că are s-
o
recunoască? Tot aşa,nici soţul,lordul Raine n-are să vină la dumneavoastră să
vă
ceară iertare.
-Nu-mi place toată povestea asta.Eu n-am greşit cu nimic faţă de el.Roger
Chatworth...
-Să-l ia naiba pe Chatworth ăsta,spuse Joan.Mândria lordului Raine a fost
rănită.
Dumneavostra aţi stat lângă acest Chatworth,în loc să staţi alături de soţul
dumneavoastră.Ca să nu mai vorbim de faptul că bărbaţii vor ca nevestele
lor
să-i asculte orbeşte,fără să crâcnească.
-Eu îi sunt credincioasă,asta este...Dar se opri în momentul în care Jocelin
năvăli
în cort,de abia trăgându-şi sufletul,
-Vino! îi spuse el lui Alyx.Să nu moară...
-Cine? întrebă Alyx,ridicându-se imediat si urmându-l afară din cort.
-Brian Chatworth tocmai a cerut permisiunea sa intre în tabără,iar Raine îşi
pune
armura,să-l întâmpine.
-Dar Judith mi-a spus că Brian a iubit-o pe Mary,că el le-a adus trupul
neînsufleţit al fetei.
-Nu ştii că Raine se înfurie numai ce aude numele de Chatworth?
Jocelin o ajută să încalece şi o porniră în goana cailor prin pădure.Când în
cele
din urmă se opriră,priveliştea din faţa lor o surprinse pe Alyx.Într-un
luminiş,
stătea un bărbat tânăr.Era scund,firav,chiar delicat.Cu toate acestea,semăna
mult
eu Roger Chatworth.Dacă l-ar fi văzut altundeva,Alyx şi-ar fi
închipuit,poate,că
acest copilandru,era fiul lui Roger.Alyx descăleca înaintea lui Joss.
-Fii binevenit!spuse ea,îndreptându-se către tânărul Chatworth.Eu sunt
Alyxandria Montgomery,soţia lordului Raine.L-am cunoscut pe fratele tău.
-Eu nu am nici un frate,spuse el,cu o voce surprinzător de masculină.Am
venit
să-l ajut pe lordul Raine să răzbune moartea surorii lui.
-Oh,Doamne,spuse ea,uluită.Şi eu care speram să ne ajuţi să punem capăt
acestei
vrajbe.
-Noi toţi vrem asta,se auzi o voce în spatele lor.Alyx privi în jur,dar nu văzu
pe
nimeni.
-Cine eşti?
-N-are importanţă,răspunse vocea.Alyx ascultă vocea aceea,sigură că nu o
mai
auzise niciodată; totuşi; şi totuşi...ceva anume i se părea cunoscut.Era parcă
vocea cuiva pus pe şotii.Se uită la Brian şi la Jocelin.Faţa lui Brian era
imobilă,
prea dură pentru un băieţandru ca el.Joss ridică din umeri,nedumerit.
Dintre copaci apăru Raine,în armură,călare pe armăsarul său uriaş.
Descălecă şi se îndreptă către Brian,care însă nici nu se clinti din loc.Cu un
singur pumn,Raine l-ar fi putut trânti la pământ.
-Ai cumva de gând să te ascunzi în spatele fustelor nevesti-mii? îl întrebă
Raine,
cu voce joasă.Doar ştii că e protectoarea familiei Chatworth.Alyx se postă
între
Brian şi Raine.
-Doar n-ai de gând să te războieşti cu un copil! ţipă ea la Raine.Chiar nu vrei
să-l asculţi deloc? Sau eşti prea încăpățânat să-i dai o şansă?
Raine vru să-i răspundă,însă un hohot de râs venit dintre copaci,îl făcu să
privească nedumerit într-acolo.Un bărbat sări dintr-un copac,drept în faţa lor.
Purta cele mai ciudate haine pe care Alyx le văzuse vreodată: o cămaşă
galbenă,
cu mâneci largi şi o pătură de lână,în carouri,înfăşurată în jurul
mijlocului,dar în
aşa fel încât să semene cu o fustă şi aruncată peste umăr.Pătura era prinsă în
talie
cu o curea grea,de piele.Avea genunchii descoperiţi şi,în picioare,şosete
groase,
de lână şi pantofi cu talpă groasă.
-Stephen! răsuflă uşurat Raine,luminându-se la faţă.
-Chiar aşa,frăţioare,eu sunt,spuse bărbat-i îmbrăcat ciudat,Era înalt şi zvelt şi
avea părul şaten deschis.Pe scurt,era un bărbat frumos.Ţi l-am adus pe
flăcăul
ăsta.Vrea să rămână aici,în pădure,său fie un fel de ucenic.
-Dar e un Chatworth,spuse Raine,cu răutate.
-Da,e un Chatworth.Şi asta n-ai să i-o ierţi niciodată,nu-i aşa? ,spuse Alyx.
O să-l urăşti şi pe fratele tău că a avut îndrăzneala să-l aducă aici? Du-te,îi
spuse
ea lui Stephen.Degeaba încerci să-l convingi.Are o bucată de lemn în loc de
creier.Spre surprinderea ei,Stephen începu să râdă cu poftă.
-Oh,Raine,spuse el,bătându-l prieteneşte pe umăr.Cât ne-am rugat eu şi
Gavin să
ajungem să trăim clipa asta.Deci te-ai prins în mrejele unei femei care te
ceartă
într-una.Ştiam de la Gavin că Alyx e o făptură delicată,blândă şi
înţelegătoare.Se
întoarse spre Alyx.E drept că Judith mi-a spus că ai o voce puternică,dar
acum
câteva clipe,aproape că m-ai doborât la pământ când ai tunat o dată.
-Tu eşti Stephen Montgomery,spuse Alyx,mirată.Semăna puţin cu
Gavin,dar,pe
lângă faptul că purta haine atât de ciudate,avea şi un accent neobişnuit.
-MacArran,o corectă Stephen,zâmbindu-i.Sunt însurat cu o MacArran şi am
luat
numele ei.Aşa,acum mă săruţi şi pe mine,sau vrei să te cerţi mai departe cu
fratele meu?
-Oh,da,să te sărut! spuse Alyx,atât de entuziasmată,încât Stephen râse din
nou,
îmbrăţișând-o.Sărutul lui fu mai puţin decât un sărut frăţesc.Crezi că poţi să
mă
ajuţi să stau de vorbă cu el? îi şopti ea la ureche.E pur şi simplu obsedat de
numele de Chatworth.Stephen îi făcu cu ochiul şi se întoarse cu faţa spre
Raine.
-Ei,frăţioare,am bătut atâta cale până aici.Nu-mi dai şi mie ceva să mănânc?
-Şi cu ăsta cum rămâne? arătă el spre Brian.
-Să vină şi el,râse Stephen.O să mă ajute să-ţi scot armura.Vii şi tu,Alyx?
-Nu pot veni neinvitată,răspunse ea,privindu-l ţintă pe Raine.
-Te invit eu,spuse Stephen,luând-o pe după umeri.Vino şi tu,Brian,strigă el
peste
umăr.
-Întotdeauna eşti atât curajos? îl întrebă Alyx.
-De când e aşa? o întrebă el serios.
-Nu ştiu ce vrei să spui.
-Furios şi încruntat,pus mereu pe harţă.Raine nu era aşa.Alyx se gândi o
clipă
înainte de a răspunde.
-E aşa...de la moartea lui Mary.Stephen dădu din cap.
-A fost într-adevăr o lovitură pentru el.Ăsta e unul din motivele pentru care
l-am
adus pe Brian.Într-un fel,seamănă cu Raine,îl urmăreşte pe fratele
lui,Roger.Şi
tu? Nu te înspăimântă toanele astea ale lui?
-Crede că l-am trădat.
-Da,mi-a spus Gavin.Alyx începu să vorbească din ce în ce mai tare.
-Nu vrea să mă asculte.Am încercat să-i explic,dar mi-a trimis scrisorile
înapoi,
nedesfăcute.Nici pe Gavin nu vrea să-l asculte.Stephen o strânse de umeri.
-Gavin îi consideră întotdeauna pe Raine şi pe Miles ca pe nişte copii.
Raine şi Gavin nu pot sta două minute în aceeaşi cameră fără să se certe.Să
vedem dacă pe mine o să vrea să mă asculte.Alyx îi zâmbi atât de galeş,încât
Stephen râse.
-Bronwyn a mea te-ar mânca de vie,dacă te-ar vedea zâmbindu-mi
astfel.Chiar
ştii să cânţi atât de frumos cum spune Judith?
-Mai frumos decât atât,răspunse Alyx cu convingere.Se opriră în faţa
cortului lui
Raine,iar Stephen bombăni ceva despre nişte bani irosiţi în vânt,ceva ce
Alyx nu
înţelese.Raine intră după ei în cort,morocănos şi încruntat.După ce îi aruncă
lui
Alyx o privire răutăcioasă,se întoarse spre Stephen.
-De ce ai venit până aici? Te-au alungat cumva scoţienii tăi?
-Am venit să o cunosc şi eu pe noua noastră cumnată.
-Cred că ar prefera să fii un Chatworth.Stephen se opri locului,ţinând în
mână
coiful lui Raine.
-Cum poţi să spui aşa ceva? întrebă el.Chiar vrei să ne certăm? Ai de gând să
mă
renegi pentru că ţi-am adus un Chatworth în tabără?
-Eşti fratele meu,spuse Raine,liniştit.
-Deci ai încredere în mine? Bine.Atunci spune-mi ce te-a deranjat mai mult,
faptul că soţia ta a stat de vorbă cu un Chatworth,sau că a îndrăznit să
vorbească
cu un bărbat atrăgător?
-Chatworth!tună Raine,privind-o încruntat pe Alyx,care îşi
studia,concentrată,
unghiile.
-Ţi-am povestit vreodată ce mi-a făcut şmecherul de Hugh Lasco?
În timp ce Stephen le îndruga nişte poveşti ciudate,destul de greu de
crezut,Alyx
se uită la Raine.După o vreme,începu să înţeleagă ce urmărea,de
fapt,Stephen.Le
dădea de înţeles că şi lui i se întâmplase să creadă tot felul de lucruri josnice
despre soţia lui şi,ca rezultat al acestei neîncrederi,fusese cât pe-aci să o
piardă.
-Alyx,se întoarse el brusc spre ea.Eşti îndrăgostită de Roger Chatworth? Ai
de
gând să-l părăseşti pe Raine pentru el?
Ideea era atât de caraghioasă,încât Alyx izbucni în râs.Şi râse până când zări
ura
mocnită din ochii lui Raine.
-Roger Chatworth merită să moară pentru ceea ce i-a făcut lui Mary,dar nu
de
mâna soţului meu.De ce să fie spânzurat Raine din cauza lui?
Timp de o clipă,Alyx crezu că Raine o ascultă.Numai că acesta se
aşeză,aparent
indiferent,pe pat şi începu să-şi scoată perniţele din bumbac care îl protejau
de
oţelul armurii.
-Femeile sunt bune de gură,mormăi el.La auzul acestor cuvinte,din ochii lui
Alyx țâșniră fulgere de mânie.
-Îţi dau voie să iei un topor şi să-i spargi capul,îi spuse el râzând.Alyx,nu ne
aduci şi nouă ceva de mâncare? Eu unul cred că în curând am să mor de
foame.
De îndată ce rămaseră singuri,Raine se întoarse către fratele său.
-De ce ai venit? Cred că nu doar să ne împaci,pe mine şi pe Alyx.
-Cineva ar trebui totuşi să o facă şi pe asta,pufni Stephen.E atât de nefericită.
Chiar nu poţi să o ierţi? Nu uita că femeile nu înţeleg sentimentul onoarei
aşa
cum îl înţelegem noi.Am auzit că nu ţi-ai văzut fiica.Seamănă cu tine.
Raine schimbă vorba.
-De ce l-ai adus pe Chatworth?
-Ţi-am mai spus de ce,vrea să-l antrenezi şi pe el.Deşi regelui nu-i place ca
nobilii să se antreneze pentru a lupta unul împotriva celuilalt.Şi ce-am auzit?
Că-ţi pregăteşti a armată de hoţi şi de ucigaşi,să-l alungi de pe tron pe
Henry?
Raine izbucni în hohote de râs.
-Cine ţi-a mai turnat şi minciuna asta?
-Pagnell de Waldenham i-a spus asta regelui,că ai adunat în jurul tău o ceată
de
tâlhari şi că nu aştepţi decât clipa în care o să-l poţi da jos de pe tron.Nu
ştiai?
Credeam că Alyx a venit aici tocmai ca să te prevină.Regelui i se spun tot
soiul
de minciuni despre noi.
-Alyx n-a găsit de cuviinţă să mă prevină,zise Raine.
-Sunt sigur că,atunci când ai văzut-o,i-ai ieşit în întâmpinare şi ai întrebat-o
frumos de ce şi-a părăsit copilul şi tihna casei lui Gavin,ca să vină să stea cu
tine
în pădurea asta rece.
-Nici n-am nevoie şi nici nu vreau să te amesteci în viaţa mea.Stephen dădu
din
umeri.
-Îmi amintesc ce cumplit era când mă certam cu Bronwyn.
-Iar acum nu e decât lapte şi miere,nu-i aşa? întrebă Raine,ridicând din
sprâncene.Stephen îşi drese glasul.
-Ne mai...certăm din când în când,dar în general,ne împăcăm foarte bine.
-Mi-ar plăcea să aud şi versiunea lui Bronwyn,mai spuse Raine,după care
schimbă vorba.
-L-ai văzut pe Miles? Stephen nu mai apucă să răspundă,pentru că în cort
intrară
Alyx şi Joan,fiecare cu câte o tavă în mână.De fapt,nici nu voia să-i spună
lui
Raine că supărarea lui cu Alyx nu era nimic faţă de problemele pe care le
avea
Miles.De îndată ce înţelese că Joan pusese ochii pe Stephen,Alyx o trimise
afară
din cort.Mâncară stingheriţi,mai ales că,de când se reîntorsese în
pădure,Alyx nu
mâncase niciodată până atunci împreună cu soţul ei.Stephen fu cel care vorbi
aproape tot timpul,spunându-le poveşti din Scoţia.
-Ar trebui să-l vedeţi pe fiul meu,se lăudă Stephen.Tam l-a luat deja cu el pe
cal,deşi copilul nici nu poate încă să stea în picioare.Pe mine şi pe tine nu
ne-au
aruncat pe un cal decât după ce începusem să mergem.Şi fata ta cum e,Alyx?
Pentru prima oară în ultimele două săptămâni,Alyx se gândi numai şi numai
la
Chaterine.
-E dolofană,spuse ea visătoare,sănătoasă şi frumoasă.Uneori plânge atât de
tare,
încât fiul lui Judith începe şi el să plângă.
-Normal,doar e verişoara lui,spuse Stephen.Are ochii tăi.
-Ai văzut-o? Când? E sănătoasă? A mai crescut?
-Mă îndoiesc că s-a schimbat prea mult de când n-ai mai văzut-o.Dar în ceea
ce
priveşte vocea,cred că ai dreptate.O să-ţi semene.Se întoarse spre Raine.Are
gropiţe în obraji ca tine şi ca mama.
-Trebuie să mă duc în tabără,spuse Raine,ridicându-se atât de brusc,încât
aproape că răsturnă tava cu mâncare.
-O să-i treacă,fii liniştită,spuse Stephen încrezător,zâmbindu-i lui Alyx care
avea
lacrimi în ochi.Alyx încerca să nu se mai gândească la mânia lui Raine,
îndreptându-şi,în schimb,atenţia spre Brian Chatworth.Bietul băiat era foarte
nefericit;în ochii negri şi adânci i se citea o ură mistuitoare.Nu zâmbea
niciodată
şi nu-l interesa nimic din ceea ce se întâmpla în jurul său.Alyx încerca în
zadar
să stea de vorbă cu el sau să-l facă să aibă încredere în ea.Nu voia nici măcar
să
spună unde fusese în ultimele câteva luni care trecuseră de la moartea lui
Mary.
După o vreme,Alyx renunţă şi îl lăsă cu bărbaţii,pe terenul de
antrenament.Cât
despre Raine,acesta nici nu-l băgă în seamă pe băiat,petrecându-şi aproape
tot
timpul împreună cu Stephen.Trecuseră câteva zile de la sosirea lui Stephen
în
tabără,când într-o dimineaţă,Joan veni la Alyx.
-Cred că se ceartă...sau se bat,spuse fata,speriată.
-Cine? Nu cumva Raine şi Brian Chatworth?
-Nu! Lordul Raine şi lordul Stephen.Sunt undeva în pădure şi unul dintre
paznici
a venit să spună că se aud voci de bărbaţi care se ceartă.Vor să meargă cu
toţii
acolo.
-Tu nu! îi spuse Alyx,dând-o la o parte şi ieşind grăbită din cort.
-Jocelin,strigă ea când îl văzu ceva mai încolo.Opreşte-i.Lăsaţi-l în pace pe
Raine.Iar tu,se întoarse ea către Joan,ajută-l să-i ţină pe oameni în tabără.Fă
ce
ţi-am spus şi să nu te prind că mai faci vreo prostie,strigă ea peste umăr,
îndepărtându-se în fugă.Jocelin chemă câțiva foşti soldaţi să-l ajute,în timp
ce
unii dintre răniţi o ajutau pe Alyx.Joan avea propria ei metodă de a-i face pe
bărbaţi să-i dea ascultare.
Reuşiră astfel să-i ţină pe oameni cât mai departe de locul unde Raine şi
Stephen
„stăteau de vorbă”.Alyx făcu câțiva paşi,nevrând să mai audă de nimeni şi
de
nimic.Raine era mult mai solid şi mai puternic decât fratele său.Într-o luptă
corp
la corp,Stephen ar fi fost cu siguranţă cel învins,iar Alyx se ruga la
Dumnezeu
ca Raine să nu-l lovească prea tare.
Spre seară,Alyx luă găleţile şi se duse să aducă apă de la pârâu.Nu mai
suporta
să audă în jurul ei vocile vesele ale oamenilor adunaţi în jurul focurilor de
tabără.Ascultau cu toţii,ca vrăjiţi,ce le povesteau paznicii.
Alyx stătea pe malul pârâului,nemişcată,bucurându-se de liniştea din
jur,când un
zgomot o făcu să tresară.Era Raine.De-abia mergea de istovit ce era.Alyx se
gândi că ar fi trebuit să tragă cu urechea la ce povesteau paznicii,ca să ştie
cât de
cât ce s-a întâmplat.Raine avea obrazul stâng umflat şi vânăt.Pe faţă avea
câteva
vânătăi,iar în jurul ochiului,un amestec înfiorător de culori din cele mai
nefireşti.
-Raine,şopti ea,îngrozită.Bărbatul trecu încet pe lângă ea şi se aşeză,în
genunchi,
pe malul pârâului.Alyx îşi uită supărarea şi fugi spre el.
-Ce s-a întâmplat? Raine întoarse docil capul spre ea,iar Alyx îi mângâie cu
degetele ei reci faţa tumefiată.Apoi se ridică şi smulse o bucată destul de
mare
din juponul alb pe care îl purta pe sub fustă,o înmuie în apă şi îl şterse uşor
pe
faţă.
-Spune-mi tot ce s-a întâmplat,aproape îi porunci ea.Cu ce fel de bâtă te-a
lovit
Stephen?
-Cu pumnul.Alyx îl privi mirată.
-Dar un cavaler...începu ea.Îl auzise de atâtea ori pe Raine spunându-le
oamenilor din tabără cât de necavaleresc şi laş este să te lupţi cu mâinile
goale.
Mulţi bărbaţi onorabili ar fi murit mai degrabă să-şi piardă onoarea,bătându-
şi
adversarul cu pumnii.
-Stephen a învăţat multe lucruri ciudate acolo,în Scoţia.
-Şi fireşte că tu ai stat acolo ca un bou,lăsându-l să te bată,în loc să faci şi tu
un
gest la fel de necavaleresc şi să-i dai câțiva pumni să te ţină minte.
-Am încercat,spuse Raine.Dar...nu ştiu...dansa în jurul meu ca o femeie.
-Ia nu insulta tu femeile.Nu o femeie ţi-a pocnit faţa în halul ăsta.
-Alyx! O prinse de încheietura mâinii.Chiar nu ai nici un sentiment pentru
mine?
Ai să fii mereu de partea celorlalţi,împotriva mea? Ce ţi-am făcut?
Alyx îl mângâie încet pe obraz,uitându-se în ochii lui.
-Te iubesc din prima clipă în care te-am văzut.Chiar şi atunci când îmi
propuneam să te urăsc,mă simţeam atrasă de tine.Am încercat din răsputeri
să-mi înfrâng acest sentiment,dar în zadar.A fost mai tare decât mine.
Chiar nu-ţi dai seama că am fost şi sunt numai de partea ta? în ziua aceea
nefericită,la târg...dacă l-ai fi omorât pe Roger Chatworth,ai fi putut fi
spânzurat.
M-am prefăcut că voiam să mă culc cu Jocelin,ca să te împiedic să pleci din
tabără,unde erai cât de cât în siguranţă.Ce altceva pot să fac să-ţi dovedesc
credinţa şi dragostea mea? Raine se feri de ea.
-Poate că metodele tale nu-mi plac.De ce nu-mi spui niciodată ce ai de gând
să
faci? De ce te cerţi mereu cu mine?
-Pentru că numai aşa te pot face să mă asculţi,spuse ea exasperată.Ţi-am
spus că
nu trebuia să pleci din pădure atunci când oamenii m-au acuzat pe mine de
furt,dar n-ai vrut să mă asculţi.Ţi-am spus să nu-l ucizi pe Roger
Chatworth,dar
tu stăteai acolo în faţa lui,ca un taur înfuriat şi cu venele de la gât
umflate,spuse
ea ridicând vocea.
-Nu ştiu cine mă necăjeşte mai tare,tu sau fratele meu.Aşa bosumflat cum
era,
semăna cu un băieţei care îşi plânge singur de milă.Alyx se abţinu cu greu să
nu
izbucnească în râs.
-De ce v-aţi certat?
-Stephen zicea să mă mai gândesc,că poate nu mi-ai fost necredincioasă
atunci
când i-ai salvat viaţa mizerabilului de Chatworth.Se întoarse şi o privi.Am
greşit? M-am purtat urât cu tine? Măcar puţin...?Ea îl mângâie.
-Am să te iubesc mereu.Uneori,mi se pare ca m-am născut anume să te
iubesc pe
tine.Raine zâmbi,iar Alyx îşi ţinu respiraţia,aşteptându-se ca el să o strângă
în
braţe.Însă bărbatul îşi băgă mâna în buzunarul tunicii şi scoase ceva de
acolo.
-Cu asta poate cumpăr şi eu un zâmbet,două,spuse el,arătându-i cureaua din
Lyon.
-Cureaua mea!îngăimă ea.Unde ai găsit-o?O credeam pierdută pentru
totdeauna.
Oh,Raine! Îl luă de gât şi începu să-l sărute pe faţă atât de înfocat că-l
dureau
obrajii,dar nu i se împotrivi.Eşti cel mai bun soţ din lume,şopti ea,sărutându-
l pe
gât.Dacă ai şti ce mult mi-ai lipsit...
Dar nu apucă să mai spună nimic,pentru că el o trase de păr,îi dădu capul pe
spate şi o sărută.Alyx simţea că ia foc şi se sprijini cu toată greutatea de
el,cu
atâta putere încât bărbatul căzu pe spate,trăgând-o şi pe ea peste el.Cu buzele
împreunate,se rostogoliră pe pământul rece,până când căzură amândoi în apa
rece ca gheaţa.
-Raine! ţipă Alyx,atunci când bărbatul se lăsă cu toată greutatea peste ea,
împingând-o cu spatele într-o piatră ascuţită.Mă zdrobeşti,mai reuşi ea să
îngaime,clănţănind din dinţi de frig.
-Ar fi o pedeapsă prea mică pentru ceea ce mi-ai făcut tu mie,zise el,pe un
ton
cât se poate de liniştit.Înainte să te întâlnesc,viaţa mea era tihnită şi calmă.Iar
acum,propriul meu frate mă ia la bătaie.
-Ai meritat-o! izbucni ea.E singurul mod de a te face să-i asculţi pe cei care
îţi
vor binele.Acum lasă-mă să ies din apă şi să mă usuc înainte să îngheţ de tot.
-Lasă,că te încălzesc eu,spuse el,sărutând-o pe gât.
-Eşti un porc mare şi prost,îi zbieră ea în ureche,făcându-l să sară în lături,
ameţit,simţind că îi ţiuie urechea.Sunt udă până la piele şi mi-e frig şi dacă
nu
mă laşi să ies din apă,să ştii că am să ţip până o să vină cineva să mă salveze.
-Crezi că or să vină să te salveze pe tine,sau or să fie de partea mea?
Ea îl împinse.
-Nici n-or să te recunoască,cu faţa asta vânătă şi umflată.
-Tu în schimb arăţi foarte bine,râse el,dându-se ceva mai în spate şi uitându-
se la
ea şi la rochia udă ce i se lipise de trup.Alyx încercă să iasă din apă,dar
constată
cu ciudă că rochia udă atârna foarte greu.Râse din nou.Raine se ridică,o luă
în
braţe şi porni cu ea spre partea cea mai întunecoasă a pădurii.
-Tabăra e în direcţia cealaltă...nu pe aici.
-Ascultă,Alyx,cineva trebuie totuşi să te înveţe că nu ai dreptul să dai mereu
ordine,oricui şi oricând.Poate că uneori ai într-adevăr dreptate,dar mai
trebuie să
şi asculţi,lăsându-i pe bărbaţi să hotărască.
-Fac ceea ce trebuie să fac,ceea ce consider eu că este drept.Şi dacă e nevoie
să
te salvez de tine însuţi,să ştii că am să o fac,spuse ea pe un ton arogant.
-Ceri o mamă de bătaie cum nu ţi-a mai tras nimeni până acum,dacă cumva
te-a
bătut cineva vreodată,ceea ce nu prea cred.Preotul ăla care te-a învăţat o
grămadă de lucruri ar fi trebuit să-ţi mai ardă şi câteva la fund din când în
când,
să înveţi şi tu ce este aia modestie şi bună cuviinţă.
-Uite cine vorbeşte de modestie şi de bună cuviinţă,spuse ea.Adică dacă tu
faci
lucruri prosteşti şi nesăbuite,eu să stau frumos deoparte,fără să spun
nimic,nu-i
aşa?
-Alyx,mergi prea departe,o avertiză el.
-Şi acum ai de gând să mă pedepseşti pentru faptul că spun adevărul?
-Ai să vezi tu! Şi nu cred că o să-ţi placă.
-Cum îndrăzneşti să mă ameninţi după tot ce-am făcut pentru tine? Te-am
salvat
de Roger Chatworth.Am fost cât pe-aci să fiu arsă pe rug pentru că
judecătorii
râvneau pământurile tale.L-am rugat pe Jocelin să aibă grijă de tine,aici în
pădurea asta nenorocită.Raine o prinse de umeri,ridicând-o de la
pământ.Avea
un obraz vânăt,din cauza loviturilor primite şi celălalt roşu de mânie.
-Ai mers prea departe,spuse el printre dinţi,înainte ca Alyx să-şi dea seam ce
se
întâmplă,Raine se aşeză pe o buturugă,o puse pe Alyx pe genunchii săi cu
faţa în
jos şi îi ridică fustele peste cap.Apoi îi dădu o palmă zdravănă peste fund.
-Tu n-ai fost acuzată de vrăjitorie şi judecată din cauza mea,spuse el.Te
certaseşi
cu Pagnell înainte să te cunosc eu.Alyx nu apucă să răspundă,pentru că
Raine o
plesni din nou peste fund.
-E adevărat că eram furios şi poate că n-ar fi trebuit să dau ordin ca
Chatworth
să fie ucis.Dar pentru că ne aflam într-un loc retras,regele n-ar fi avut cum să
afle.Nu sunt chiar atât de prost cum spui tu şi n-aş fi lăsat cadavrul
acolo,lângă
domeniile fratelui meu.O plesni din nou.
-Nu-mi place ca ordinele mele să fie contramandate şi în nici un caz în faţa
oamenilor mei.Alyx încuviinţă tăcută,cu ochii în lacrimi.
-Bine! Acum în ceea ce te priveşte pe tine şi pe Jocelin.Nu-mi plac glumele
şi
farsele pe socoteala mea.M-a durut îngrozitor să te văd cu alt bărbat,dar,mai
târziu,când am aflat că totul nu fusese decât o farsă şi că v-aţi bătut joc de
mine
ca de ultimul nătărău,aş fi putut să te omor.Îi trase o palmă zdravănă.
-Şi cu viaţa fiicei mele ce-ai avut? Era cât pe ce să ardă în foc,odată cu
tine,ca să
nu mai vorbesc de faptul că,însărcinată fiind,ai hoinărit împreună cu Jocelin
de
colo-colo prin ţară,expunându-te atâtor riscuri şi pericole.M-am săturat,ai
înţeles? O plesni din nou.Eşti soţia mea,ce dracu! începe să te porţi ca
atare...şi
nu mă mai cicăli atât.Şi cu o ultimă lovitură,parcă şi mai dureroasă,îi făcu
vânt
de pe genunchi.Alyx se ridică în capul oaselor,icnind de durere când se aşeză
cu
fundul pe pământ.Din cauza lacrimilor,nici nu se putea concentra.Raine se
ridică.
-Îţi promit că o să facem dragoste cu atâta pasiune că o să uiţi şi cine
eşti.Apoi
se răsuci pe călcâie şi plecă.Vreme de o clipă,Alyx privi în urma lui,apoi
închise
gura şi se ridică.Pentru nici o supărare din lume nu merita să piardă o noapte
de
dragoste.Şi,uitând de orice durere,o luă la fugă pe urmele lui Raine.
CAPITOLUL 21
Alyx stătea întinsă în patul lui Raine.Era fericită.Fericită cum nu mai fusese
parcă niciodată.Raine se ţinuse de cuvânt.Toată noaptea fusese aprig şi
nesăţios,
nelăsând-o să doarmă şi răsucind-o ca pe o păpuşă de cârpă.Alyx fusese
când
deasupra,când sub el,când pe o parte între picioarele lui.Raine fusese tandru
şi
delicat,dar şi sălbatic şi dezlănţuit sau plictisit ca şi cum ar fi uitat că ea era
acolo,lângă el.În momentele acelea,Alyx făcea câte un gest ceva mai
îndrăzneţ,
să-i atragă din nou atenţia asupra ei.Dar râsul lui senzual îi dădea de înţeles
că o
manipula şi că era departe de a se fi plictisit.Se lumina de ziuă când,în
sfârşit,îl
rugă să se oprească.El o sărută pe nas,îi zâmbi,se dădu jos din pat,se spălă,se
îmbrăcă şi ieşi afară din cort.Alyx îşi lăsă trupul istovit să se odihnească
două,trei ore.O durea şi pielea şi carnea şi nu voia decât să doarmă...
Se trezi într-un târziu şi,stând încă întinsă în pat,fredona încet un cântec,
gândindu-se la noaptea care tocmai trecuse.
-Se pare că,în sfârşit,aţi învăţat ce să faceţi cu un bărbat,spuse
Joan,strecurânduse
în cort.Eu chiar mă întrebam dacă toţi fraţii sunt la fel de buni ca lordul
Miles.Se pare că sunt.Ştiţi că zâmbeaţi în somn?
-Ia mai taci din gură,obraznico,spuse Alyx,însă pe un ton atât de
prietenos,încât
Joan nu putu decât să râdă.
-Ar fi mai bine să vă sculaţi.Lordul Stephen a primit nişte veşti din Scoţia şi
o să
plece curând.
-Sper să nu fie nimic grav,spuse Alyx,dându-se jos din pat fără tragere de
inimă
şi tresări din cauza unei dureri ascuţite în spate.Raine îşi închipuia poate,
uneori,că Alyx nu era decât o bucată de pânză pe care şi-o înfăşură în jurul
trupului,un picior aici,celălalt dincolo.I se sucise o venă la gât şi amintirea a
ceea ce făcuse cu câteva ore în urmă să o doară tocmai acea parte a
corpului,o
făcu să zâmbească.Joan o urmărea cu vădit interes.
-Ăştia patru bărbaţi cu care m-am culcat eu,la un loc,n-ar fi putut să mă facă
să
arăt ca dumeavoastră.Lordul Raine e chiar aşa un amant nemaipomenit?
Alyx îi aruncă o privire rău prevestitoare.
-Dacă îndrăzneşti măcar să te uiţi la el,să ştii că-ţi smulg inima din piept şi
ţi-o
frig pe jăratic.Joan zâmbi.
-Tot am încercat ani de zile,dar degeaba,nu vrea şi pace.Cu ce vă îmbrăcaţi
azi?
Alyx îşi puse o rochie de un roz pal,împodobită la mâneci şi la gât cu blăniţă
de
iepure,vopsită într un roşu închis,încântător.
-Ah,spuse Stephen când o văzu,o asemenea frumuseţe în mijlocul unei astfel
de
sălbăticii.Îi luă mâna şi i-o sărută.Alyx îl prinse de mână şi se uită atent la
încheieturile degetelor,lovite şi jupuite până la carne,care nu începuseră încă
să
se vindece.
-S-ar putea să-ţi pierzi mâna,dacă mai dai în soţul meu,îi şopti ea,pe un ton
destul de ameninţător.Stephen clipi,apoi râse.
-Şi fratele meu care îşi face griji în privinţa fidelităţii tale.Trebuie să vii la
noi,să
o cunoşti pe Bronwyn a mea.Sunt sigur că o să te placă.
-Am auzit că ai primit veşti din Scoţia.Faţa lui Stephen se întunecă.
-Roger Chatworth i-a găsit pe Miles şi pe Elizabeth singuri şi a înfipt sabia
în
braţul lui Miles.Lady Elizabeth s-a înapoiat în Anglia cu fratele ei.
-Atunci poate că,în curând,se va termina şi cu vrajba asta a voastră.Sora lui
Roger e teafără şi în siguranţă.Nu mai rămâne decât ca regele să-l ierte pe
Raine.
-Poate,spuse Stepehen.Acum trebuie să plec acasă şi să-mi ajut
clanul.Fratele
meu mai mic face spume de furie şi nu se gândeşte decât să-l omoare pe
Chatworth.
-Du-te! spuse Alyx.Opreşte-l.Stephen îi sărută din nou mâna.
-Am să fac tot posibilul.Şi acum ştiu că-l las pe Raine pe mâini bune.E atât
de
încăpățânat.Alyx râse.
-În...discuţia voastră de ieri,ai pomenit cumva numele lui Brian Chatworth?
Acum că Roger l-a rănit pe Miles,crezi că Raine o să se răzbune pe Brian?
-Nu,nu cred.În dimineaţa asta,Raine şi Brian au stat mult de vorbă şi am
impresia că fratele meu ţine la bietul băiat.Cred că în privinţa asta,putem fi
liniştiţi.De altfel,acum sunt amândoi pe terenul de antrenament.Acum
trebuie să
plec.Oamenii mei mă aşteaptă.
-Oamenii tăi? întrebă Alyx,mirată.Eu una n-am văzut pe nimeni.Credeam că
ai
venit singur.Stephen părea mulţumit să audă asta.
-Am venit aici însoţit de şase MacArran.Au stat tot timpul ascunşi în pădure
şi
nu m-au pierdut nici o clipă din ochi.
-Dar noi avem străji.Ar fi trebuit să-i aduci cu tine în tabără,să stea şi ei
lângă
foc şi să mănânce o mâncare caldă.Or să îngheţe acolo.Stephen râse.
-Voi englezii sunteţi atât de slabi şi de sensibili.Află că verile noastre sunt
mai
reci decât iernile voastre.Va trebui să vii într-o zi la noi,în Scoţia.Să ne cânţi
şi
nouă aşa cum numai tu ştii.Alyx avea atâtea întrebări să-i pună,dar nu ştia de
unde să înceapă.
-Da,va trebui să vii,îi zâmbi Stephen,apoi o sărută pe obraz şi dispăru printre
copaci,cu pătura caraghioasă înfăşurată în jurul mijlocului.Pentru Alyx
urmară
trei zile de relativ calm.Raine părea să se ataşeze de Brian,impresionat de
dorinţa acestuia de a învăţa.
-E ros de ură,îi spunea Raine lui Alyx.Crede că dacă se antrenează în fiecare
zi,o
să se poată lupta cu fratele său.Numai că nu ştie ce luptător nemaipomenit
este
Roger.L-ar ucide pe Brian dintr-o singură lovitură.
-Doi fraţi,unul împotriva celuilalt,şopti Alyx,cutremurându-se.Lui Alyx îi era
milă de Brian,care nu dormea laolaltă cu ceilalţi oameni din tabără.
-Eu n-am încredere în el,spuse Joan.Vorbeşte foarte puţin şi nu se bagă cu
nici
unul din oamenii de pe aici.
-A suferit foarte mult.Dar să sperăm că o să-i treacă,îi luă Alyx apărarea.
-Mie mi se pare că pune ceva la cale.L-am tot văzut adunând scaieţi,ba ieri a
plătit un om să ducă o scrisoare cuiva.
-Cui? întrebă Alyx,îngrijorată.Poate că Brian îi era de fapt credincios fratelui
său
şi voia să-l dea pe Raine pe mâna lui Roger Chatworth,sau,şi mai rău,să-i
trimită
pe oamenii regelui în tabără.
-Nu ştiu de partea cui e.
-Trebuie să-i spunem lui Raine,zise Alyx,luând-o pe Joan de mână şi
trăgând-o
după ea pe terenul de antrenament.
-Ştiu despre ce e vorba,le spuse Raine.Brian vrea să afle ce s-a întâmplat cu
sora
lui.
-Şi ce-aţi aflat?
-Că Elizabeth e însărcinată,iar copilul e a lui Miles.Alyx se gândi la
frumoasa
Elizabeth şi la limba ei ascuţită.
-Elizabeth n-are să accepte aşa ceva.Nici nu concepe să fie amanta unui
bărbat
care mai târziu o să o alunge nepăsător din viaţa lui.
-Dar se prea poate ca această Elizabeth să fie o fetişcană
încăpățânată,care,după
ce l-a sedus pe fratele meu,l-a părăsit,fără să-i mai pese de sentimentele lui.
-Poate.Dar Miles...Alyx se opri,auzind în depărtare un sunet de trompete.
-Ce-i asta?
-Duceţi-vă să vedeţi ce s-a întâmplat,le spuse Raine unor foşti soldaţi,care se
aflau prin preajmă.În câteva secunde,oamenii încălecară şi dispărură în
desişul
pădurii.Se înapoiară după câteva minute.
-Roger Chatworth îţi acceptă provocarea,stăpâne.
-Raine,ţipă Alyx.Dar bărbatul nici nu o băgă în seamă.
-Eu n-am pomenit de nici o provocare.Poate că Chatworth vrea să facă el
primul
pas.
-Nu,stăpâne.El...
-Eu am trimis provocarea,spuse Brian Chatworth din spatele lor.Ştiu foarte
bine
că fratele meu n-ar răspunde unei provocări venite de partea mea,aşa că am
trimis-o în numele lui Raine Montgomery.
-Acum du-te şi spune-i ce ispravă ai făcut,îi zise Alyx,de parcă s-ar fi adresat
unui copil.În depărtare,trompetele se auziră din nou.
-Hai,du-te! spuse Alyx.Explică-le ce-ai făcut.
-Alyx,zise Raine.Du-te în cort.Asta nu e o treabă pentru femei.
Alyx se uită la el,îi zări faţa încă umflată şi vânătă şi se îngrozi.
-Doar n-ai de gând să accepţi provocarea,nu-i aşa? Nu tu ai trimis-o.Sper că
ai
minte încât să nu...
-Jocellin,strigă Raine,ia-o pe Alyx de aici.
Alyx îşi aştepta soţul în cort umblând agitată încoace şi încolo şi răstindu-se
la
Joan,care,în cele din urmă,ieşi din cort lăsând-o singură.
Într-un târziu,Raine intră în cort,iar Alyx fugi spre el,prinzându-l de mijloc.
-Nu,Raine,nu tu ai fost cel care a trimis provocarea.
Bărbatul o îndepărtă puţin de el şi îi puse mâinile pe umeri.
-Trebuie să înţelegi că e o chestiune de onoare şi că aştept clipa asta de
foarte
multă vreme.Poate că numai după moartea lui Chatworth vom putea şi noi să
trăim din nou în pace.Dacă nu îl omor acum,o să-l caute el pe Miles şi o să-l
ucidă.A aflat că zănaticul ăsta a lăsat-o însărcinată pe Elizabeth.Şi jură că
Miles
a profitat de ea cu forţa.
-Lasă-l pe Miles să se lupte cu Chatworth,ţipă Alyx.Nu-mi pasă.Lasă-i pe
toţi să
se lupte,tu însă stai deoparte.Şi la urma urmelor tu n-ai nici o vină.
-Alyx,îi spuse el cu blândeţe,îmi dau seama că gândeşti ca o femeie.Şi mai
mult
decât atât,n-ai fost crescută în spiritul onoarei,ca noi.Dar,te rog foarte
mult,nu
mă mai insulta.Ajută-mă să mă îmbrac.
-Să te ajut! Onoare! Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti despre aşa ceva? Ce îmi
pasă mie de onoare,când e în joc viaţa bărbatului pe care îl iubesc? Am
luptat
din greu să te ştiu în siguranţă,iar acum din cauza prostiei şi a nesăbuinţei
unui
băieţandru rişti să-ţi pierzi viaţa.De ce nu-l laşi pe Brian să se lupte cu fratele
său? Raine de-abia reuşea să se stăpânească.
-Brian e...nu se poate lupta cu Roger Chatworth.Iar cei jigniţi am fost noi,cei
din
familia Montgomery.Ai uitat că Mary a murit din cauza lui Roger? Eu nu
lupt
pentru Brian; ci pentru Mary şi pentru Miles şi pentru liniştea familiei mele.
Alyx se lăsă în genunchi în faţa lui Raine,care stătea pe marginea patului.
-Te rog,nu pleca.Chiar dacă n-ai să mori,ai să fii rănit.
-Alyx,zâmbi el,mângâind-o pe păr,tu nu ştii că domeniile pe care le
stăpânesc
le-am cumpărat cu banii câștigaţi în ani şi ani de turnire...În sute de lupte şi
de
provocări.Şi iată-mă viu şi nevătămat.
-Numai că de astă dată nu mai e vorba de un turnir,ci de cu totul altceva...de
ură
şi de răzbunare.Te rog,Raine.Bărbatul se ridică.
-Ajunge,Alyx! Gata cu văicărelile! Vrei să mă ajuţi să-mi pun armura,sau îl
chem pe Jocelin? Alyx se ridică şi ea.
-Mă rogi să te ajut să te pregăteşti de moarte? Ar trebui,nu-i aşa,să mă port
ca o
soţie supusă şi să-ţi şoptesc cuvinte frumoase despre onoare şi mândrie? Sau
poate ar trebui să aduc vorba de Mary şi de moartea ei,turnând astfel gaz
peste
foc? Dacă Mary ar trăi,crezi că ar accepta să te lupţi pentru ea?
N-a încercat ea oare,toată viaţa,să curme vrajba dintre cele două familii?
-Nu vreau să ne despărţim spunându-ne unul altuia cuvinte grele pe care
apoi să
le regretăm.E de datoria mea să apăr onoarea familiei.Alyx clocotea de furie.
-Dacă trebuie să ne despărţin şi dacă tu chiar trebuie să răspunzi acelei
provocări
pe care nu tu i-ai trimis-o lui Roger Chatworth,atunci o să ne spunem şi
cuvinte
grele,după care nu va mai urma nimic.Tăcură o vreme,uitându-se unul la
celălalt.Apoi Raine rupse tăcerea.
-Gândeşte-te bine la ceea ce spui,zise el calm.Nu e prima oară când ne
certăm pe
tema asta.
-Raine,nu vezi că eşti ros de ură? Chiar şi Stephen a văzut ce mult te-ai
schimbat,iartă-l pe Roger Chatworth.Du-te la rege şi roagă-l să te ierte.Hai
să
terminăm odată cu discuţiile astea despre răzbunare şi moarte.
-Eu sunt un cavaler.Şi am jurat să răzbun orice nedreptate,cât de mică.
-Atunci de ce nu ceri anularea legii împrejmuirilor? ţipă ea.Ştii foarte bine că
eo
lege nedreaptă.Cât o să mai dureze duşmănia asta dintre voi? Sora lui Roger
o să
nască un Montgomery.O nouă viaţă,nevinovată,va umple golul lăsat de
moartea
lui Mary.Ce altceva ţi-ai mai putea dori?
În depărtare,trompetele sunară ameninţător.
-Trebuie să mă îmbrac,spuse Raine.Vrei să mă ajuţi?
-Nu,spuse ea.Nu pot.
-Bine,şopti el.Îi aruncă o ultimă privire,apoi se întoarse la armura lui.
-Astăzi vei alege între mine şi Roger Chatworth,spuse Alyx ieşind din cort.
-Du-te la el,Jocelin,i se adresă ea tânărului.Apoi către Joan: vino cu mine.
Trebuie să împachetăm.Plec acasă la fiica mea.
Alyx voia să plece din tabără înainte să înceapă lupta.Se putea foarte bine ca
Raine să învingă,dar se putea să şi...Ştia foarte bine că şi Roger Chatworth
era
ros de ură,la fel ca şi Raine.Cu două ore în urmă,auzise primele lovituri de
săbii
ce se încrucişau.Puse încet pe pat rochia pe care tocmai o împăturea şi ieşi
din
cort.Indiferent ce făcea Raine,cu cine se lupta şi de ce,tot al ei era.
Ajunsese foarte aproape de locul unde se luptau cei doi,când Joan o opri.
-Nu vă uitaţi,îi spuse ea.Chatworth ăsta n-are milă de nimeni.
Alyx se uită o clipă la slujnica ei,apoi o porni înainte.
-Joss,strigă John,opreşte-o! Jocelin o apucă de braţ,împiedicând-o să meargă
mai
departe.
-E un măcel,spuse el.Poate că ura lui Roger a fost mai mare şi i-a dat mai
multă
putere.Raine...a fost înfrânt.Alyx se smulse din strânsoarea lui Joss.
-Raine este al meu...viu sau mort.Aşa că dă-mi drumul.Vreau să mă duc la
el.
Uitându-se neputincioasă la Joan,Jocelin îi dădu drumul lui Alyx.
Priveliştea din faţa ei depăşea orice închipuire.Era un adevărat
măcel.Armura lui
Raine era atât de plină de sânge,încât leoparzii de aur,blazonul familiei
Montgomery de abia dacă se mai vedeau.Cei doi continuau să se lupte,deşi
braţul stâng al lui Raine atârna parcă de o aţă.Roger Chatworth părea că se
joacă
cu bărbatul plin de sânge şi istovit din faţa lui,învăluindu-l şi hărţuindu-l.
-Moare,spuse Alyx.Raine,care a crezut întotdeauna în onoare,să moară
astfel,ca
un animal într-o cuşcă,la cheremul lui Chatworth.Vru să se apropie de Raine,
însă Joss o opri.
-Raine! ţipă ea.
Roger Chatworth se întoarse şi o privi,deşi faţa lui nu se vedea din cauza
coifului.Ca şi când i-ar fi înţeles durerea,el apucă toporul şi îl înfipse în
spatele
lui Raine.Acesta ezită o clipă,apoi se prăbuşi cu faţa în jos.
Alyx se smulse din strânsoarea lui Joss şi îngenunche lângă trupul însângerat
al
soţului ei.Nu plângea,simţea doar o amorţeală ciudată,de parcă şi sângele ei
s-ar
fi scurs pe pământ,odată cu cel al lui Raine.
Cu un gest aproape solemn,îi ridică încet capul şi îi scoase coiful.Strigătul ei
îl
făcu pe Roger Chatworth să se întoarcă.După o clipă de ezitare-de parcă nu-i
venea să-şi creadă ochilor-el îşi dădu capul pe spate şi scoase un strigăt
înspăimântător,un urlet foarte asemănător cu cel pe care îl scosese
Raine,atunci
când aflase de moartea lui Mary.
-Viaţă pentru viaţă,şopti,Brian,cu capul în poala lui Alyx.Acum Mary se
poate
odihni în pace.Cu o mână tremurândă,Alyx atinse obrazul asudat al lui
Brian.
Curând,băiatul îşi dădu ultima suflare şi muri în braţele ei.
-Lasă-l,spuse Roger,aplecându-se şi luând în braţe trupul inert al fratelui său.
Acum este al meu.Alyx se ridică.Avea rochia plină de sânge şi ochii scăldaţi
în
lacrimi.Ţinând în braţe trupul fratelui său,Roger se îndreptă spre locul unde
îl
aşteptau oamenii lui.
-Alyx,spuse Joss,nu înţeleg de ce trebuie să ia Chatworth trupul lui Raine.
Alyx începu să tremure atât de tare,încât de-abia putea vorbi.
-Brian purta armura lui Raine,aşa că Roger şi-a ucis propriul frate.
-Dar cum...? începu Joss
-O fi pus totul la cale mai de mult,spuse Joan,care se învârtea şi ea pe acolo,
adunând scaieţi.Dar cum i s-o fi potrivit armura lordului Raine?
Alyx se întoarse spre ei.
-Dar Raine unde? întrebă ea bănuitoare.El nu i-ar fi permis niciodată lui
Brian,
de bunăvoie,să-i ia armura.Doar dacă...îl găsiră într-un târziu,dormind
buştean
sub un copac.Joan râse când îl văzu,dar Alyx nu.Poziţia nefirească a corpului
lui
Raine o puse pe gânduri.
-Otravă,strigă ea,alergând spre el.Din fericire,nu era mort.Sforăia însă de se
auzea în toată pădurea.
-Du-te şi cheam-o pe Rosamund,îi porunci Jocelin lui Joan.
Alyx îi trase câteva palme lui Raine,dar degeaba.Părea că nimeni şi nimic
nu-l
mai putea trezi.
-Ajută-mă să-l ridic.Reuşiră până urmă să urnească trupul inert al lui
Raine,care
continua însă să mai doarmă.Rosamund veni în fugă,se uită la Raine şi apoi
la
Joss.Părea foarte speriată.
-Speram să mă fi înşelat.Acum două zile mi s-a furat o sticluţă cu opium,dar
bănuiam că hoţul ştie să-l folosească.
-Opium? Ăsta nu e un medicament care te adoarme? îl foloseşte şi cumnata
mea.
-Este un medicament destul de obişnuit,răspunse Rosamund,dar ceea ce
mulţi
oameni nu ştiu este că,luat în cantităţi prea mari,poate provoca moartea.
-Doar nu crezi că Brian i-a dat lui Raine o cantitate prea mare,nu? o întrebă
Alyx,cu ochii măriţi de spaimă.
-Câteva picături înseamnă deja prea mult.Noi trebuie să plecăm de la ideea
că
Raine a înghiţit o cantitate destul de mare.O să avem multă bătaie de
cap,asta e
sigur.Le trebui o zi să cureţe stomacul şi intestinele lui Raine.Rosamund îi
dădu
nişte fierturi de ierburi,scârboase la gust,care îl făcură să vomite,golindu-şi
stomacul.Iar bărbaţii îl ridicau şi-l ajutau să meargă.
-Vreau să dorm,de ce nu mă lăsaţi să dorm? mormăia el,cu ochii aproape
închişi
şi târându-şi picioarele.Alyx le porunci bărbaţilor să-l ajute să meargă cât
mai
mult,iar pe Raine îl obligă să înghită fierturile acelea dezgustătoare.În cele
din
urmă,Raine începu să-şi recapete echilibrul şi să meargă singur,chiar dacă la
început,ceva mai greu.Stomacul şi intestinele odată golite,Rosamund îl
obligă să
bea găleţi întregi cu apă.De îndată ce se mai înzdrăveni,Raine începu să
protesteze destul de vehement.
-Nu m-ai părăsit,îi spuse el odată lui Alyx.
-Asta ar fi trebuit,dar n-am făcut-o,răspunse ea.Hai,bea asta!
În după-amiaza celei de-a doua zile,Rosamond îi dădu voie lui Raine să
doarmă,
după care se duse şi ea să se odihnească.Obosită din cale-afară,Alyx le
mulţumi
pe rând tuturor celor care o ajutaseră fără să crâcnească.
-Şi tu ar trebui să te odihneşti,se auzi o voce aspră,în spatele ei.Se întoarse şi
îl
recunoscu pe unul din cei care o acuzaseră de furt.Noi nu vrem să-l salvăm
pe
unul de-ai noştri,dar în schimb să-l pierdem pe altul.Alyx îi zâmbi cu
recunoştinţă,înroşindu-se atât de tare,încât trebui să-şi ferească privirea.Apoi
se
îndreptă,clătinându-se de oboseală,spre cortul lui Raine şi adormi imediat.
Alyx mai rămase în tabără o săptămână,până când Raine o surprinse ţinând
în
braţe copilul unei femei şi plângând.
-Trebuie să pleci,îi spuse el.
-Nu pot să te părăsesc.Raine se încruntă.
-Ai văzut şi tu că prezenţa ta aici nu poate împiedica nimic din ceea ce
urmează
să se întâmple.Chatworth are să-şi îngroape fratele şi apoi...O să vedem ce o
să
se mai întâmple.Du-te acasă şi vezi de Catherine.
-Poate doar...o vizită,spuse ea.Stau o săptămână sau două şi apoi mă întorc la
tine.
-Nu cred că pot trăi multă vreme fără tine.Acum du-te şi spune-i lui Joan să
împacheteze.Peste trei zile ai s-o vezi pe Catherine a noastră.
La gândul că,în curând,avea să-şi revadă fiica,Alyx sări în braţele lui Raine,
începu să-l sărute lacom,şi,înainte ca vreunul din ei să-şi dea sema ce se
întâmplă,se rostogoliră pe covorul sarazin,scoțându-şi hainele şi aruncându-
le
cât colo.Făcură dragoste,iar Raine se bucură văzând atâta fericire în ochii
soţiei
lui.Rămaseră multă vreme strâns lipiţi unul de celălalt.
-Alyx,să ştii că pentru mine a însemnat foarte mult faptul că ai fost aici în
timpul
luptei lui Chatworth.Fie că o recunoşti sau nu,tu ai un înalt simţ al
onoarei,nu
onoarea în care cred eu,ci o onoare a ta anume.Şi totuşi,ai renunţat la ea,din
dragoste pentru mine.Îţi mulţumesc.Raine zâmbi,simţind lacrimile ce-i udau
cămaşa.
-Ai de gând să te duci să o vezi pe Catherine sau mă umpli pe mine de
lacrimi.
-Sunt oare prea egoistă dacă îmi doresc ceva mai mult decât atât? Vreau ca şi
tu
să o poţi vedea pe Catherine,vreau să fim împreună...toţi trei.
-Îţi promit că am să vin.Acum zâmbeşte-mi.Vrei să-mi amintesc de tine
aşa,cu
ochii în lacrimi,sau zâmbind aşa cum numai tu ştii să o faci?
Alyx surâse,iar el o sărută.
-Hai să mergem,trebuie să te pregăteşti de plecare.
Alyx îşi repeta întruna că n-avea să lipsească decât o lună sau două şi totuşi
ceva
anume îi spunea că n-avea să mai vadă niciodată tabăra din pădure.Iar
oamenii
păreau să creadă acelaşi lucru.
-Ia asta pentru fetiţa ta,îi spuse un bărbat,dându-i o jucărie cioplită din lemn
de
stejar.Primi şi alte daruri,toate făcute de mâna acelor oameni,toate simple,dar
atât de dragi ei.Cu fiecare dar primit,tot mai multe lacrimi îi şiroiau pe
obrajii
îmbujoraţi de emoţie.
-Ai avut grijă de fetiţa mea când a fost bolnavă,spuse o femeie.
-Iar mie mi-ai îngropat copilul,spuse alta.Când fu vremea să plece,Raine se
apropie de ea şi îi puse încet mâna pe umăr.
-Să nu stai prea mult,îi şopti el,dându-i un ultim sărut înainte de a o ajuta să
încalece.Alyx o porni la drum întorcându-şi capul şi luându-şi rămas bun de
la
oamenii aceia,care îi făceau semn cu mâna,până când nu îi mai văzu.
CAPITOLUL 22
Timp de două săptămâni,Alyx fu bucuroasă să se joace cu Catherine şi să
compună cântece de leagăn pentru ea şi pentru băieţelul lui Judith.Îi trimitea
lui
Raine scrisori lungi,în care pomenea aproape numai despre Catherine,şi lui
Rosamund,pachete cu medicamente.În tabără,Blanche fusese prinsă furând
şi
gonită din pădure.Pe Alyx nu o bucură prea mult această veste.
După două săptămâni,începu să-i simtă lipsa lui Raine.Ieşind din camera
copiilor,se duse în salon,unde îi găsi pe Gavin şi pe Judith.
-Auzisem eu că eşti din nou aici,o tachină Gavin,dar nu eram sigur.Judith e
afară,cu şoimarul.
-Crezi că regelui o să-i placă şoimul ăsta,Simon? îl întrebă Judith pe bătrânul
şoimar.
-Da,doamnă.Nu e altul mai straşnic ca ăsta în toată Anglia.Judith ţinea
pasărea
mare,cu capul acoperit,pe palma înmănuşată.
-Ai de gând să i-l dai în dar regelui? întrebă Alyx.
-Voi încerca orice,spuse Judith cu vehemenţă.De când cu moartea lui Brian
şi cu
sarcina lui Elizabeth,regele dispreţuieşte numele de Montgomery.
-Şi acum...după moartea reginei...începu Gavin.
-Cum? A murit regina Elizabeth? ţipă Alyx,atât de tare încât şoimul bătu
furios
din aripi,până când Judith îl potoli.
-Îmi pare rău,spuse Alyx.Nu ştia nimic despre şoimi şi nici despre
vânătoarea cu
şoimi.Nu ştiam că regina a murit.
-În mai puţin de un an de zile,regele şi-a pierdut unul din fii şi soţia,iar
familia
văduvei fiului său ameninţă să ia înapoi toată zestrea.Dar,cu toate
astea,poate că
o să vrea să mă primească,
-Şi ce ai de gând să-i ceri? întrebă Alyx,plină de speranţă.
-Să pună capăt acestei vrajbe,spuse Gavin.Au murit şi un Montgomery şi un
Chatworth.Dacă aş ajunge să vorbesc cu regele,poate că l-aş convinge să-l
ierte
pe Raine.
-Şi Miles? întrebă Alyx.Crezi că Roger Chatworth o să-l ierte vreodată
pentru
tot ce i-a făcut lui Elizabeth? Gavin şi Judith se uitară unul la celălalt.
-Miles ne-a scris că,dacă regele îi va îngădui,se va căsători cu Elizabeth.
-Şi fără îndoială că Roger o să primească cu braţele deschise un
Montgomery în
familia Chatworth,spuse Alyx zâmbind.Deci tu îi vei dărui şoimul şi vei
încerca
să-i câștigi bunăvoinţa.Îi place să meargă la vânătoare cu şoimi?
Gavin şi Judith se uitară din nou unul la celălalt.
-Alyx,începu Gavin,noi tot am aşteptat să vorbim cu tine.Ştiam că voiai să
stai
cât mai mult cu Catherine,dar acum nu mai avem vreme de pierdut.
Alyx se simţi cuprinsă de teamă.O teamă inexplicabilă,ce îi dădea fiori.
-Şi despre ce voiaţi să-mi vorbiţi?
-Hai să mergem înăuntru,propuse Judith,dându-i şoimul lui Simon.
-Spuneţi-mi odată ce aveţi de spus,îi somă Alyx.
-Gavin,spuse Judith,lasă-mă pe mine.Uite ce e.Alyx.Regele nu se dă în vânt
după vânătoarea cu şoimi,în clipa de faţă,nu-l interesează nimic altceva
decât...
-Decât ce? întrebă nerăbdătoare.
-Decât....muzica,spuse Judith.Vreme de o clipă,Alyx îi privi tăcută,apoi le
spuse:
-Deci voi vreţi ca eu să mă duc la regele Angliei,să-i cânt ceva şi,ca din
întâmplare,să-l rog să-l ierte pe soţul meu şi să acorde mâna unei
moştenitoare
bogate unuia dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai familiei ei.N-am spus
niciodată că sunt o vrăjitoare sau că pot face farmece,zise ea,zâmbind.
-Şi totuşi ai putea face asta,o încuraja Judith.Nimeni în ţara asta nu are vocea
sau
talentul tău.Regele va fi în stare să-ţi ofere jumătate din regat,dacă-l
faci,măcar
pentru o oră,să-şi uite grijile şi durerea din suflet.
-Regele! izbucni Alyx.Ce îmi pasă mie de rege? Mi-ar face plăcere să-i
cânt.Dar
ceea ce mă preocupă pe mine este soarta lui Raine.Un an de zile s-a străduit
să
mă facă să înţeleg ce reprezintă pentru el sentimentul onoarei,iar eu să mă
duc
acum să cerşesc mila regelui.Nu cred că mi-ar ierta-o vreodată.
-Dar dacă ai putea obţine iertarea lui Raine...,nu se lăsă Judith.Alyx se
întoarse
spre Gavin.
-Dacă tu ai fi în locul lui Raine,ai lăsa-o pe Judith să se ducă la rege în locul
tău,
sau ţi-ai face singur dreptate?
-Nu mi-ar fi deloc uşor să îndur o asemenea umilinţă.
-Umilinţă! strigă Judith,revoltată.Dacă Raine ar fi liber,ar putea veni acasă şi
am
fi şi noi,din nou,o familie.
-Şi ne-am dondăni între noi,spuse Gavin.Eu unul o înţeleg pe Alyx.Nu cred
că ar
trebui să se ducă la rege împotriva voinţei lui Raine.Vom lupta singuri,ca şi
până
acum,fără să cerşim mila nimănui.Judith vru să spună ceva,dar,uitându-se la
Alyx,renunţă.Ceea ce o făcu,până la urmă,pe Alyx să se răzgândească fură
mânia şi ura crescândă a lui Roger Chatworth.Gavin trimisese iscoade care
aflaseră că Roger jurase să-i ucidă pe amândoi,pe Miles şi pe
Raine,răzbunând
astfel moartea lui Brian şi necinstirea surorii lui.
-Raine nu are oameni cu care să-l înfrunte pe Roger,spuse Alyx.
-Şi crezi că Miles se poate pune cu un războinic de talia lui Roger?
-N-o să fie singur.O să-i sărim cu toţii în ajutor.
-Vorbeşti de parcă v-aţi pregăti de război,ţipă Alyx.Un război personal,în
urma
căruia o să vă pierdeţi pământurile,iar regele...
Se opri.N-avea încotro.Trebuia să se ducă la rege.
Ieşi din cameră,cu ochii înotând în lacrimi.Era ea oare singura care putea
împiedica acest război personal? Această vărsare de sânge fără rost?
Cândva,îi
spusese lui Jocelin că ar face orice pentru a-i salva viaţa lui Raine şi că mai
degrabă ar accepta să-l ştie cu altă femeie decât mort.Şi totuşi el se înfuriase
atât
de tare când ea făcuse ceea ce crezuse că trebuia să facă.
Raine nu voia ca Alyx să se amestece în viaţa lui şi,mai ales,în ceea ce el
numea
onoarea lui.Ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar duce la rege? Ar izbucni un război
sângeros...ar muri,poate,oameni nevinovaţi.Iar ea ar fi oare fericită,ştiindu-l
pe
Raine mort,dar cu onoarea nepătată? Sau s-ar blestema o viaţă întreagă că n-
a
încercat măcar să împiedice acest măcel.
Se ridică,îşi netezi rochia şi coborî scările,resemnată şi tăcută.În salon,Judith
şi
Gavin jucau cărţi
-Mă voi duce la rege,spuse ea liniştită.Îi voi cânta din tot sufletul,cu toată
puterea de care sunt în stare.Dar,mai presus de toate,îl voi ruga,îl voi
implora,
voi cerşi în genunchi...Am să fac tot ce-mi va sta în putinţă pentru a obţine
iertarea pentru Raine şi aprobarea căsătoriei lui Miles cu Elizabeth.
Alyx stătea în picioare,în faţa camerei regelui şi tremura atât de tare,încât se
temea să nu-i cadă rochia.Ce căuta aici? Ea,fiica unui avocat
oarecare,aştepta să
fie primită de regele Angliei.Un strigăt venit din cameră şi zgomotul făcut de
un
obiect spart o făcură să tresară.După câteva clipe,un bărbat slăbuţ ieşi în
vârful
picioarelor din cameră,cu un semn roşu pe obraz şi cu un flaut în mână.O
privi
dispreţuitor pe Alyx,după care îi spuse:
-E în toane rele azi.Sper să fii mai bună decât pari.Alyx îşi ridică bărbia,
pregătindu-se să-l înfrunte.
-Probabil că muzica pe care a auzit-o astăzi l-a scos din sărite.
Omul mormăi ceva şi plecă.Alyx îşi aranjă rochia,o adevărată minune din
catifea verde,cu mânecile şi fusta brodate cu fir auriu.Modelul fusese
conceput
de Judith,iar broderia înfăţişa centauri şi zâne care cântau la diferite
instrumente
muzicale.
-Ca să-ţi poarte noroc,îi spusese Judith.
-Intră şi aşteaptă,îi zise un bărbat îmbrăcat în negru,scoțând capul pe uşă.
Maiestatea Sa te va asculta imediat.Alyx îşi luă citera din lemn de trandafir
încrustat cu fildeş şi îl urmă înăuntru.Camera regelui era o încăpere
spaţioasă,cu
lambriuri bogat sculptate,din stejar,dar nu mai frumoase decât cele din
castelul
Montgomery.Asta o surprinse pe Alyx.Poate că se aşteptase ca încăperile
regelui
să fie poleite cu aur.Se aşeză acolo unde îi spusese bărbatul îmbrăcat în
negru.
Regele stătea pe un scaun tapiţat cu catifea roşie.Alyx n-ar fi ştiut că el era
regele,dacă,din când în când,câte cineva dintre cei ce se aflau în cameră nu
s-ar
fi înclinat în faţa lui.Era un bărbat înalt,posac,şi foarte,foarte obosit.În timp
ce
bea ceva dintr-o cupă de argint,Alyx văzu că nu mai avea decât câțiva
dinţi,şi
aceia negri.Se încruntă la cântăreţului care se pierdu de tot cu firea şi începu
să
tremure.În aer plutea o încordare rău prevestitoare.
Nici nu-i de mirare că regele e atât de nervos,îşi spuse Alyx.Cu camera asta
atât
de mare şi cu ecou şi,mai cu seamă,cu cântăreţii ăştia încordaţi,înşiraţi în
faţa
lui...are şi de ce să se înfurie.Nici una dintre melodii nu reuşise să-l
înveselească.
Unsprezece muzicieni urmau să fie audiaţi în ziua aceea.
În ultima vreme,regele stătuse mai tot timpul în camerele lui,refuzând să ia
parte
la funeraliile reginei.Alyx trebuise să aştepte mai bine de o săptămână,până
să i
se permită să cânte în faţa regelui.Oare şi ea o să tremure la fel de tare când
o
să-i vină rândul să cânte?
Gândeşte-te la Raine,îşi spunea ea .Gândeşte-te la toată familia
Montgomery.
Trase aer în piept,se ridică,spuse în gând o rugăciune,apoi se adresă celui
care
tocmai terminase de cântat.
-Ne-ai făcut pe toţi să plângem.Noi vrem să râdem,să ne simţim bine,nu să
bocim.Apoi,adresându-se regelui: cu permisiunea Voastră,Maiestate.
Îi făcu o reverenţă,iar regele îi făcu un semn indiferent cu mâna.
Alyx îşi simţi inima bătând cu putere.Dacă ar reuşi să-i facă pe toţi
muzicanţii
ăştia să coopereze...
-Ştiţi să cântaţi la clavecin? îl întrebă ea pe unul din ei,care o privi cu
ostilitate.
-Aşteaptă să-ţi vină rândul,şuieră el.
-Eu am mai mult de pierdut decât tine.Poate că împreună o să facem o
adevărată
minune.Sau talentul tău e prea limitat.
Bărbatul o privi câteva clipe,apoi se îndreptă spre clavecin.
Aşa cum făcuse cândva cu băieţii din corul bisericii din Moreton,Alyx
începu să
le dea ordine celor unsprezece bărbaţi,spunându-i fiecăruia la ce instrument
să
cânte.În cameră se aflau,de altfel,o mulţime de instrumente,din cele mai
diferite.
După ce se aşezară cu toţii,Alyx începu să cânte.Doi dintre
muzicanţi,prinzând
imediat melodia şi ritmul,începură să o acompanieze,ceea ce îi dădu şi mai
mult
curaj.Puţin după aceea,bărbatul de la clavecin începu să cânte şi din gură.Cel
de
la harpă prinse şi el melodia şi însufleţi cu talentul său instrumentul acela
divin.
Alyx alesese un cântec vechi,pe care sperase să-l cunoască toţi,dar poate că
din
cauza interpretării ei,oarecum noi,se fâstâciseră mai ales la început.
Bărbatul căruia îi dăduse o tamburină descoperi într-un colţ al camerei o
tobă
mare şi începu să bată la ea,făcând să vibreze podeaua.
În cele din urmă,când toţi prinseră melodia şi ritmul,Alyx îndrăzni să se
întoarcă
cu faţa spre rege.Acesta o privea impasibil şi tăcut,în schimb bărbaţii din
spatele
lui erau de-a dreptul uluiţi.Deci ceea ce făcea ea acum nu era un lucru prea
obişnuit la curte.
Repetară de trei ori refrenul cântecului,după care cântară şi un cântec
popular.
Cântau de o oră,iar muzicanţii dădeau semne de oboseală.Avea,deci,să cânte
singură,neacompaniată.Odată,cu patru ani în urmă,sosise în Moreton o
cântăreaţă,iar sătenii spuseseră că,în sfârşit,Alyx avea şi ea pe cineva cu care
să
se ia la întrecere.De frică să nu se facă de râs,Alyx stătuse toată noaptea şi
compusese un cântec greu de interpretat char şi pentru ea,dar în care dăduse
întreaga măsură a talentului ei.În ziua următoare,cântase acel cântec,iar
străina,o
femeie ceva mai în vârstă,cu ochii în lacrimi,o sărutase pe obraji,spunându-i
să-i
mulţumească lui Dumenzeu pentru darul cu care o hărăzise.
Acum,Alyx voia să cânte acel cântec,cu toate că nu-i făcea prea mare
plăcere;
femeia pe care voise să o umilească sfârşise prin a o umili ea pe Alyx.Dar
acum,trebuia să facă orice ca să câștige bunăvoinţa regelui.Cântecul îi punea
în
valoare vocea puternică,cu inflexiuni grave.Cântă mult,fără să se oprească,
urcând şi coborând tonurile.Şi chiar în clipa în care simţi că nu mai poate
continua,luă o notă mai sus şi o ţinu până când ochii i se umplură de
lacrimi,iar
în plămâni nu-i mai rămăsese nici un pic de aer.Când termină,făcu o
reverenţă în
faţa regelui.În cameră se aşternu tăcerea,o tăcere totală,absolută,în care mai
reverbera parcă acea ultimă notă înaltă şi prelungă.
-Vino aici,copilă,îi spuse regele.Alyx se duse spre el,îi sărută mâna şi rămase
în
picioare,în faţa lui,cu capul plecat.Regele se aplecă înainte şi îi ridică bărbia.
-Tu eşti soţia lui Raine Montgomery,nu-i aşa?
Am auzit că de-abia v-aţi căsătorit.Alyx îl privi nedumerită,iar regele îi
zâmbi.
-Încerc să fiu la curent cu tot ceea ce se întâmplă în regatul meu.Şi descopăr
cu
plăcere că bărbaţii Montgomery se căsătoresc cu femei frumoase şi talentate.
Mi-a plăcut cum aţi cântat...şi tu şi...arătă el cu capul spre ceilalţi
muzicanţi.Am
să vă răsplătesc.
-Sunt încântată că Maiestăţii Voastre i-au plăcut cântecele noastre.Regele
zâmbi.
-Nici nu-ţi închipui câtă plăcere mi-au făcut.Aşa,acum spune-mi ce-mi ceri
în
schimb? Doar n-ai venit aici fără un motiv anume.Alyx încercă să-şi facă
curaj.
-Nu-mi doresc altceva decât ca vrajba dintre familiile Montgomery şi
Chatworth
să înceteze odată pentru totdeauna.Şi vă propun o legătură de sânge între ele:
Miles Montgomery să se căsătorească cu lady Elizabeth Chatworth.Regele
se
încruntă.
-Conform legii din 1495,Miles este un criminal.El a răpit-o pe lady
Elizabeth.
-Nu! ţipă Alyx în felul ei obişnuit.Iertaţi-mă,maiestate.Căzu în genunchi în
faţa
lui.Miles n-a răpit-o.Totul s-a întâmplat din cauza mea.
-Tu de acolo,adu un scaun,porunci regele,iar după ce Alyx se aşeză în faţa
lui,îi
zise: acum,spune-mi şi mie toată povestea.Alyx îi povesti cum Pagnell o
acuzase
de vrăjitorie,cum ea a trebuit să se ascundă în pădure şi cum se îndrăgostise
de
Raine.Văzând că pe rege îl interesa cu adevărat povesta ei,continuă.Îi spuse
cum
o prinsese Pagnell,care,după aceea o răpise şi pe Elizabeth.
-Cum? se miră regele.A înfăşurat-o într-un covor şi i-a trimis-o lui Miles?
Alyx încuviinţă.
-Am auzit că atunci când a înfăşurat-o în covor era goală puşcă şi că,în
momentul în care a dat cu ochii de Miles,a luat un topor şi l-a aruncat spre
el.
Dar vă rog să nu mai spuneţi nimănui asta.Poate sunt doar zvonuri...
-Bine,bine,spune mai departe,o îndemnă regele,râzând.
Alyx îi povesti despre proces,despre învinuirea de vrăjitorie şi despre
condamnarea la moarte prin ardere pe rug şi despre faptul că oamenii lui
Pagnell
se folosiseră de ea pentru,a-l atrage pe Raine în cursă.
-Şi el te-a salvat în ultima clipă,nu-i aşa?
-Puţin după ultima clipă.Fumul fusese atât de greu şi de
înecăcios,încât,vreme de
câteva zile nici n-am putut vorbi.Regele îi luă mâna într-a lui.
-Asta ar fi fost într-adevăr o tragedie,spuse el grav.Şi ce s-a mai întâmplat
după
aceea? Vocea lui Alyx se schimbă atunci când începu să povestească despre
copilul ei,despre întoarcerea în pădure şi despre întâlnirea cu Brian
Chatworth.
Povesti despre moartea lui Brian,îmbrăcat în armura lui Raine,şi despre
faptul că
Raine fusese cât pe aici să moară din cauza opiumului.
-Înţeleg că ai vrea ca lordul Miles să se căsătorească cu lady Elizabeth.
-Şi...
-Da? o încuraja el.
-Vă rog să-l iertaţi pe Raine,spuse ea.E un om atât de bun.Nici o clipă nu i-a
trecut prin minte să ridice o armată împotriva maiestăţii voastre.Oamenii din
tabără nu sunt deloc nişte proscrişi fără căpătâi.Raine face instrucţie cu ei ca
să
le dea o ocupaţie.Mai bine să facă exerciţii pe terenul de antrenament decât
să se
omoare între ei.
-Mda,dar spune-mi,lady Elizabeth vrea să se mărite cu lordul Miles?
-E o fată deşteaptă şi fără îndoială că îşi dă seama de semnificaţia acestei
căsătorii.În afară de asta,dacă Miles seamănă cu fraţii lui,cum ar putea oare
să-l
refuze?
-Într-o zi va trebui să învăţ şi eu secretul bărbaţilor din familia Montgomery.
Dacă lady Elizabeth vrea să se mărite cu lordul Miles,eu voi aproba această
căsătorie,fie chiar şi numai pentru a da un nume copilului pe care îl va naşte.
-Şi Raine?
-Pentru asta va trebui să munceşti.Ce-ai zice să rămâi aici,la curte,o
săptămână,
să-mi cânţi zi şi noapte?
-Dacă astfel voi putea salva viaţa soţului meu,vă promit că îmi voi dedica
întreaga viaţă plăcerii Maiestăţii Voastre,spuse ea cu convingere.
-Nu,mă ispiti,copilă,am şi aşa destule probleme.Acum du-te şi cântă,iar eu
am să
pun să se întocmească toate actele.Făcu un semn cu mâna unuia dintre
bărbaţii
care stăteau în picioare în spatele lui,iar acesta ieşi în grabă din cameră.Alyx
cântă toată ziua,până o ustură gâtul.Soarele apusese demult,iar regele
adormise
în scaunul său.
-Du-te şi odihneşte-te,îi spuse unul din oamenii regelui.Lordul Gavin te
aşteaptă
afară şi o să te conducă în camerele tale.Sunt sigur că Maiestatea Sa are să te
cheme devreme,mâine dimineaţă.Când îl văzu pe Gavin,oboseala îi dispăru
ca
prin farmec.Râzând cu gura până la urechi,se aruncă în braţele cumnatului
ei.
-A acceptat! A acceptat! ţipă ea.Gavin o strânse în braţe şi o învârti.
-Hai să mergem să-i spunem lui Judith şi să facem ceva cu vocea asta a ta.În
afară de asta,dacă mai stăm multă vreme îmbrăţişaţi,or să ne mai iasă şi
vorbe.
Alyx se îndreptă din spate,iar Gavin o conduse printr-o sumedenie de
coridoare
lungi,cu tapiserii în culori ţipătoare,până în camerele ce le fuseseră
rezervate.
Alyx bău fiertura îndulcită cu miere,pregătită de Judith anume pentru ea,şi se
puse pe aşteptat,o aşteptare care dură câteva zile.Regele o ţinea numai pe
lângă
el,ca pe un câine dresat,mândrindu-se cu ea în faţa fiului său Henry şi a
văduvei
răposatului său fiu,Catherine.Gurile rele spuneau că regele intenţiona să se
căsătorească el însuşi cu tânăra prinţesă.Lui Alyx îi plăcea prinţul Henry,un
băiat înalt şi frumos,în vârstă de numai doisprezece ani,dar care arăta într-
adevăr
ca un rege.În loc de o săptămână,Alyx rămăsese la curte mai bine de două
săptămâni,timp în care fură întocmite şi actele privitoare la iertarea lui Raine
şi
la căsătoria lui Miles cu Elizabeth Chatworth.Judith şi Gavin se bucurau la
gândul că,în curând,aveau să plece de la curte; în schimb,Alyx se temea să
dea
ochii cu Raine,se temea de reacţia şi de mânia lui...
Le trebuiră două zile să-şi împacheteze lucrurile şi,după alte câteva
zile,ajunseră
la castelul Montgomery.Alyx descălecă şi aşteptă în speranţa că Raine se
afla la
castel.Dar nu era.În schimb,găsiră câteva scrisori de la el.Le scria că Roger
Chatworth refuzase să-i dea drumul lui Elizabeth,dar,cu toate acestea,Miles
o
găsise.Gavin oftă,plângându-se că fratele său mai mic nu voia cu nici un
chip să
respecte legile.Se căsătoriseră nu departe de domeniile familiei Chatworth,
dar,imediat după ceremonie,Elizabeth se întorsese la fratele ei.Asta îi
nedumeri
pe toţi trei,mai ales că Miles nu le dădea nici o explicaţie în acest sens.
Trecu o săptămână,timp în care nu primiră nici o veste de la Raine.La
sfârşitul
celei de-a doua săptămâni,Gavin trimise mesageri în pădure,dar oamenii
veniră
înapoi,spunând că n-au fost întâmpinaţi de străji,ca de obicei,şi hoinăriseră
vreme de două zile,fără să găsească pe cineva.A doua zi,Gavin şi oamenii lui
plecară călare în căutarea lui Raine,întorcându-se abia după o săptămână.
-Raine a plecat din pădure şi acum e la castelul lui,le spuse Gavin.I-a luat cu
el
şi pe oamenii din tabără.Dacă are de gând să-i împroprietărească pe
toţi,peste
nici trei ani o să ajungă să cerşească.
-Gavin...începu Alyx.
-Da,e furios...dar o să-i treacă.Alyx ieşi tăcută din cameră.Gavin şi Judith o
urmăriră cu privirea.
-Spune-mi adevărul,îl rugă Judith.
-Naiba să-l ia de încăpățânat! tună Gavin,bătând cu pumnul în masă.Zice că
Alyx l-a jignit,că nu e prima dată şi că nu mai poate tolera aşa ceva.Mai
spune
că a avertizat-o de mai multe ori,dar că ea nu vrea să-l asculte...şi n-o să-l
asculte niciodată.
-Poate dacă ar vorbi Stephen cu el...începu Judith.
-Stephen a încercat,dar degeaba.Raine îşi petrece tot timpul cu criminalii
ăia...Se
opri şi izbucni în râs.S-a întâmplat un lucru foarte ciudat.Alyx spune mereu
că le
datorează atât de mult acelor oameni,încât n-ar putea niciodată să-i
răsplătească
pentru tot ce au făcut pentru ea.Printre oamenii aceia e şi un cântăreţ,
Jocelin,care cred că a însoţit-o pe Alyx,atunci când Raine a gonit-o din
tabără.
Jocelin ăsta s-a întâlnit cu un bărbat care s-a întâmplat să fie în camera
regelui,în
ziua în care Alyx a cântat într-adevăr minunat şi că unul din lucrurile pe care
i
le-a cerut regelui a fost protecţia „oamenilor lui Raine”.
-Nu-mi amintesc ca Alyx să fi spus aşa ceva.
-Oricum,nu cred că a spus-o...direct.Dar mi-a spus că i-a povestit regelui
viaţa
ei,cum l-a cunoscut pe Raine în pădure...Am auzit că regele a pus-o să se
îmbrace cu haine bărbăteşti,să dovedeasă astfel că într-adevăr a mai făcut-o.
-Crezi că Alyx i-a povestit regelui despre nedreptăţile săvârşite împotriva
unora
dintre cei aflaţi în tabără? Gavin zâmbi.
-Alyx e uneori atât de nevinovată.Nu cred să fi profitat de ocazie.Poate că
nici
nu i-a trecut prin minte.Alţii ar face moarte de om,să poată să stea în
preajma
regelui atât cât a stat ea,cerându-i şi favoruri pe deasupra.Dacă Alyx ar fi
avut
vreun duşman,cu siguranţă că l-ar fi putut trimite la spânzurătoare.
-Sau ar fi putut să salveze vieţile a sute de oameni,spuse Judith.
-Aşa a fost.Raine a fost iertat,dar pe lângă asta,i s-a dat şi dreptul de a
ierta,la
rândul său,pe oricine va crede el de cuviinţă.Mi-a spus Jocelin că Alyx i-a
cântat
regelui atâtea cântece despre loialitatea şi vitejia lui Raine,încât acesta era
cât pe
aici să-l sanctifice.Atât a sucit şi a răsucit lucrurile,încât până la urmă a
reieşit
că,de fapt,Raine îi făcuse regelui o favoare,atacându-l pe Chatworth.
-Deşteaptă fată! A ştiut să-şi speculeze vocea.Crezi că oamenii ştiu că numai
graţie ei au fost iertaţi?
-Acest Jocelin mi-a zis că ştiu.Şi mi-a spus că toţi îi mulţumesc şi îi doresc
numai bine.
-Trebuie să-i spunem toate acestea şi lui Alyx.Nu ştiu,în schimb,ce-o să
facem
cu Raine.Cum să-l convingem că Alyx nu l-a jignit deloc ducându-se la rege.
Dimpotrivă...Sper să-l faci să înţeleagă că n-are dreptate.
-Să dea Dumnezeu...
CAPITOLUL 23
Trecu o lună fără să primească vreo veste de la Raine.Scrisorile pe care i le
trimitea rămâneau fără răspuns.La început,Alyx se întristase.Apoi,încet-
încet,
tristeţea i se transformase în furie.Dacă mândria lui însemna mai mult decât
iubirea lor,decât fiica lor,atunci aşa să fie.Trecu şi vara.Catherine creştea
văzând
cu ochii.Moştenise într-adevăr încăpățânarea tatălui ei.N-are să fie niciodată
o
domnişoară zveltă şi elegantă,îşi spuse Alyx,oftând şi uitându-se la
picioruşele
durdulii ale lui Catherine,care începuse să facă primii paşi.
-Toţi bebeluşii sunt graşi,râse Judith.Catherine seamănă din ce în ce mai
mult cu
Raine.Păcat că nu poate s-o vadă.S-ar topi de drag,văzând ochişorii ăştia
violeţi
şi gropiţele din obraji.Raine adoră copiii.
Vreme de trei zile,pe Alyx o obsedară cuvintele lui Judith.La sfârşitul celei
de-a
patra zile,ea luă o hotărâre.
-Vreau să o trimit pe Catherine la tatăl ei,îi spuse ea într-o după-amiază lui
Judith.
-Ce-ai zis?
-Pe mine nu mă poate ierta,dar nu văd de ce trebuie să pedepsească şi copilul
ăsta nevinovat.Catherine are aproape un an,iar Raine nici măcar n-a văzut-o
vreodată.
-Şi dacă Raine nu ţi-o mai aduce înapoi? Ai putea suporta să-i pierzi pe
amândoi?
-Am să-i spun că i-o las până la Crăciun.Apoi am să-l rog pe Gavin să mi-o
aducă.Raine va respecta înţelegerea.
-Dacă o să fie de acord.Alyx nu răspunse.Dorea din tot sufletul ca fetiţa să
înmoaie inima tatălui ei.Câteva zile mai târziu,când fetiţa era gata de
plecare,
Alyx aproape că se răzgândi,dar Judith o prinse de umeri,dându-i de înţeles
că
nu trebuia să-şi schimbe hotărârea.Îi făcu cu mâna fiicei ei,în semn de rămas
bun.Catherine era însoţită de douăzeci dintre oamenii lui Gavin şi de două
doici.
În săptămână următoare,Alyx aşteptă cu răsuflarea tăiată,dar,din partea lui
Raine,nu primi nici măcar un rând.În schimb,una dintre doici îi scria cu
regularitate,trimițându-i misivele printr-o reţea complicată,organizată de
Gavin
şi de Jocelin.Ea îi povestea ce zarvă produsese sosirea domnişoarei
Catherine şi
cât de curajoasă fusese fetiţa.Casa lui Raine,oamenii lui şi Raine însuşi o
speriaseră îngrozitor.La început,doica crezuse că Raine nici n-avea să o bage
în
seamă pe micuţă,dar o dată,pe când Catherine se juca în grădină,Raine se
aşezase pe o bancă,urmărind-o multă vreme cu privirea.Apoi,timp de o
oră,se
jucară împreună cu mingea.
Într-o altă scrisoare,doica îi scria că lordul Raine o luase cu el călare şi o
plimbase aproape o oră.Lordul Raine o ducea în fiecare seară la
culcare.Lordul
Raine jura că fiica lui putea să vorbească şi că era cel mai deştept copil din
Anglia.Pe Alyx o bucurau toate aceste veşti,dar,pe de altă parte,se simţea din
ce
în ce mai singură şi mai nefericită.Îşi dorea atât de mult să fie împreună cu
soţul
şi cu fiica ei...Pe la jumătatea lunii noiembrie,scrisorile încetară şi asta până
aproape de Crăciun,când începu din nou să primească veşti.Într-o zi,Gavin
veni
la ea,spunându-i că fetiţa îi fusese înapoiată şi că aştepta jos,în salonaşul de
iarnă.Alyx coborî în fugă scările şi începu să plângă de bucurie când o văzu
pe
Catherine,îmbrăcată într-o rochiţă foarte elegantă,din mătase aurie,stând
liniştită
în faţa focului.Trecuseră câteva luni de când nu se mai văzuseră,iar fetiţa
făcu
un pas înapoi,speriată.
-Nu-ţi mai aduci aminte de mine,scumpa mea? şopti Alyx,pe un ton rugător.
Fetiţa mai făcu un pas înapoi.Când o văzu pe Alyx venind spre ea,se răsuci
pe
călcâie şi fugi la tatăl ei.Alyx îşi ridică privirea şi zări ochii de un albastru
strălucitor ai lui Raine.
-Nu...nu te-am văzut,se bâlbâi ea.Credeam că e singură...
Raine nu spuse nimic.Lui Alyx i se puse un nod în gât şi simţi că se sufocă.
-Arăţi bine,îi spuse ea,pe un ton cât mai calm cu putinţă.
Raine se aplecă şi o luă în braţe pe Catherine.Văzând cum fetiţa se lipeşte de
el
şi îl ia de gât cu mânuţele durdulii,Alyx fu cuprinsă de gelozie.
-Am vrut s-o vezi şi tu,murmură ea.
-De ce? întrebă el,iar vocea lui,vocea aceea caldă şi profundă,pe care o
cunoştea
atât de bine,aproape o făcu să plângă.Dar Alyx refuză să plângă.
-De ce? şuieră ea.N-o văzuseşi niciodată de când s-a născut,iar tu mă întrebi
de
ce ţi-am trimis-o.
-De ce mi-ai trimis-o mie? Mie,soţului tău,care te-a părăsit,care te-a lăsat
singură cu copilul şi a plecat să-şi apere onoarea luptând.Ochii lui Alyx se
măriră.Raine o mângâie pe Catherine.
-E un copil frumos.Bună şi generoasă ca mama ei.
-Dar eu nu sunt...începu Alyx,apoi se opri,văzându-l pe Raine apropiindu-se
de
ea.Dar nu se opri în faţa ei,ci trecu mai departe,deschise o uşă şi i-o dădu pe
fetiţă unei doici care aştepta acolo.
-Putem să stăm de vorbă? Alyx încuviinţă,tăcută.
Raine se duse în faţa căminului şi privi o clipă vâlvătaia dogoritoare.
-Cred că aş fi putut să te ucid când te-ai dus la rege,spuse el trist.A fost ca şi
cum te-ai fi dus să le spui tuturor că Raine Montgomery nu e în stare să-şi
rezolve singur problemele.
-Dar n-am vrut să...El îi făcu semn să tacă.
-Nu-mi vine deloc uşor să o spun,dar trebuie.Pe când eram în pădure,ştiam
de ce
oamenilor nu le plăcea de tine.Îi priveai de sus,iar ei te urau.Când,în
sfârşit,ai
înţeles ce anume îi îndepărtase de tine,ai încercat să te schimbi.Şi te-ai
schimbat,
Alyx,Făcu o pauză,apoi continuă: crede-mă că nu mi-e nici mie uşor să-mi
recunosc greşelile,să mă judec şi să mă condamn.Stătea cu spatele la
ea,puţin
gârbovit parcă şi cu capul plecat.
-Raine,şopti ea.Înţeleg.Nu trebuie să mai spui nimic.
-Ba da! Se întoarse cu faţa spre ea.Crezi că e uşor pentru mine-un bărbat în
toată
firea-să realizez că o mână de femeie ca tine poate face ceva ce eu nu pot?
-Dar ce-am făcut? îl întrebă ea,sincer mirată.Raine se opri şi îi zâmbi.În ochi
i se
citea o iubire tandră şi caldă.
-Poate am crezut că era de datoria mea să sacrific tot ce aveam pentru o
mână de
cerşetori jegosi.Poate că mi-a plăcut să fiu regele ucigaşilor.
-Raine! îi puse mâna pe piept.El îi luă mâna şi i-o sărută.
-De ce te-ai dus la regele Henry?
-Să-l rog să te ierte.Să-l conving să-i lase pe Elizabeth şi pe Miles să se
căsătorească.
-Mi-ai rănit mândria,Alyx,şopti el.Voiam să mă duc eu la rege,îmbrăcat în
armură,să vorbesc cu el de la egal la egal.Dar în loc de asta,soţia mea s-a dus
la
el,implorându-l să mă ierte.Să ştii că asta m-a durut foarte mult.
-Dar n-am vrut să...Oh.Raine,aş fi făcut orice să te salvez.
-Am greşit faţă de tine,Alyx...dar numai mândria asta a mea e de vină.Te
rog...să
mă ierţi.Lui Alyx îi venea să ţipe.Îl iertase...sigur că-l iertase.
-Fii convins că în viitor voi face şi alte lucruri care să-ţi rănească mândria.
-De asta sunt sigur,râse el.
-Şi ce-ai să faci când o să te jignesc?
-Am să urlu la tine,am să mă supăr,am să te ameninţ şi apoi am să te omor.
-Oh,spuse Alyx,clipind des din cauza lacrimilor pe care nu şi le mai putea
stăpâni.Atunci,poate că...
-Alyx,eu te vreau pe tine,nu pe cineva care să mă asculte orbeşte.Făcu o
pauză,
apoi continuă: ai avut dreptate să te duci la rege.
-Şi cu Roger Chatworth? Vreme de o clipă,din ochii lui Raine țâșniră fulgere
de
mânie.
-Cu el ai greşit.Dacă l-aş fi ucis atunci,Miles n-ar fi...
-Dacă l-ai fi ucis atunci,regele Henry te-ar fi ucis pe tine,ţipă Alyx.
-Aş fi reuşit eu să scap de cadavru...l-aş fi aruncat undeva.Nimeni...
-Şi probabil ai fi simţit nevoia să te spovedeşti în public,susţinând că ai făcut
ceva ce trebuia să faci.Raine începu să spună ceva,dar se opri.
-Mda...poate că ai dreptate.
-Poate?! întrebă Alyx,consternată,apoi văzu gropiţele din obrajii lui
Raine.Tu
râzi de mine,se bosumflă ea.Râzând în hohote,Raine o luă în braţe şi o
strânse cu
putere,până când Alyx simţi că se sufocă.
-Se pare că nu vom putea niciodată să fim de aceeaşi părere în toate
privinţele,
dar poate vom fi de acord să acţionăm împreună.Poate ai să-mi spui şi mie
dinainte ce ai de gând să faci.Ea chibzui o clipă.
-Şi dacă o să-mi interzici să fac un anumit lucru? Poate că ar trebui să
procedez
ca şi până acum.
-Alyx,mârâi el,apoi începu să râdă.Alyx,Alyx,Alyx.Râzând în continuare,o
aruncă în sus şi apoi o prinse.Cred că o să ne certăm mereu.Ai ceva
împotrivă?
-Nici nu ne-am certa dacă,măcar din când în când,te-ai gândi foarte bine
înainte
de a lua o hotărâre.Gândeşte-te şi la mâine,nu numai la azi.Dacă ai fi
chibzuit
bine înainte de a lua o hotărâre,nu ţi-ai fi atras mânia regelui.De ce...Se opri
pentru că Raine începuse să o sărute pe gât
-Sunt un om al pasiunii,şopti el.Ai vrea să mă schimb?
-Eu...pot să-ţi suport pasiunea.Şi nu vreau să te schimbi.Se îndepărtă de el şi,
privindu-l în ochi,îl întrebă: ai de gând să mă mai părăseşti? Dacă o să fac
ceva
ce n-o să-ţi convină,o să mă laşi iar singură cu...copiii noştri?
Raine o privi,la rândul său,foarte serios.
-Am să-ţi fac un jurământ,Alyxandria Montgomery,un jurământ sacru,ca
orice
jurământ al unui cavaler adevărat.N-am să te mai părăsesc niciodată.
Alyx se uită la el şi,după ce îl privi tăcută câteva clipe,îşi încolăci braţele în
jurul
gâtului său.
-Te iubesc atât de mult!
-Fireşte că pot să te încui în camera ta,să te pun sub pază şi să-ţi dau drumul
când vreau eu.Dar n-am să te mai trimit niciodată la fratele meu,să-l las pe el
să-mi rezolve problemele.
-Probleme! îi urlă ea în ureche.Eu sunt o bucurie pentru familia ta.Tu eşti cel
care îi necăjeşti şi le frângi inimile.Eşti un...căpos şi un...Raine îşi frecă
urechea.
-Ah,ce glas duios,blând ca o dimineaţă de primăvară,dulce ca...
Dar se opri,pentru că Alyx îşi lipise buzele de ale lui,iar Raine uită de toate.
SFARSIT