RĂDUCAN JANI

DE LA
CIVILIZAŢIA INSTINCTELOR
CĂTRE
CIVILIZAŢIA LUMINII
Omule, a fost lung drum
De la vierme pân-acum.
Dar mai ai încă, vezi bine,
Instincte de vierme-n tine.

2
 Misiunea spirituală a României
( Profeţiile lui Sundar Singh )

Sundar Singh, iluminat indian, s-a născut în anul 1889 în oraşul Rampur în regiunea Punjab, în
India şi a murit în anul 1933.
“ Eu ştiu că România are o misiune dumnezeiască de redresare spirituală, care o va face să se
înfăţişeze ca un veritabil model, demn de urmat pentru întreaga umanitate. Este necesar să se facă
această mărturisire-profeţie în faţa popoarelor întregii lumi, creştine sau de alte religii, fiindcă toate
semnele marchează schimbările spirituale uluitoare ce vor avea loc în curând. În anii ce vor veni, în ţara
trăirii noastre (România), scoarţa pământului va lua foc, clima va suferi unele mari schimbări,
cutremure vor distruge multe dintre clădirile existente, uragane şi vânturi puternice, terestre şi
maritime, vor nimici îndrăzneala oamenilor bazaţi numai pe aşa-zisa putere a ştiinţei. Ingeniozitatea
omenească pusă în slujba răului va face cunoscute lumii cele mai groaznice crime şi Pământul va
cunoaşte cele mai cumplite boli, ce vor apărea pentru a fi nimicită existenţa oamenilor răi si perverşi. În
acele timpuri de mari schimbări, în alte locuri de pe Pământ, un sfert din omenire o să dispară
fulgerător. După aceasta, la a doua încercare, din cei rămaşi în viaţă şi îngroziţi vor fi nimiciţi încă
aproape un sfert. Restul se vor orienta trup şi suflet către Dumnezeu - de la cel aflat la sânul mamei
până la cel mai îndârjit tiran ce păşeşte pe scoarţa Pământului. Însă va atrag atenţia să nu socotiţi timpul
după calendarul intereselor voastre meschine, căci, iată, după cum am văzut eu, aceste transformări vor
veni peste voi şi vă vor surprinde chiar dacă veţi rămâne neclintiţi în încăpăţânarea voastră şi nu veţi
ajunge să credeţi în Dumnezeu !
România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind, în cele din urmă, graţie
spiritualizării sale exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul “Canaan“,
iar Bucureştii se vor transforma într-un esenţial centru al acestuia. Această capitală a spiritualităţii va fi
aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urmă, un ansamblu de construcţii în formă
inelară, având 7 km. în diametru, ce va fi considerată de toate popoarele drept un veritabil “ Nou
Ierusalim “. În acele vremuri, vor fi de o mie de ori mai fericiţi toţi cei care vor urmări desăvârşirea
spirituală, trăind cu încredere deplină în Dumnezeu. Ele vor fi vremuri zbuciumate şi groaznice şi le vor
putea suporta numai cei mângâiaţi, inspiraţi şi hrăniţi de Duhul Sfânt.
Cele ce vă spun eu că vor veni, luaţi aminte, că sunt durerea a doua şi raiul al doilea, căci prin
prima durere aţi trecut fără a vă fi văitat. În acele timpuri, scaunul judecăţii de apoi va fi simţit şi va fi
făcut de tot neamul omenesc deasupra României. În marele oraş sfânt Bucureşti, simbolic numit Noul
Ierusalim, se va construi cel mai monumental lăcaş spiritual de comuniune cu Dumnezeu, denumit
Centru Divin Suprem, având reprezentanţi evoluaţi spiritual din toate neamurile ce vor forma
Fraternitatea Veghetorilor Iluminaţi. Centrul Divin Suprem va putea cuprinde cu uşurinţă două
milioane de suflete. Lucrarea va fi executată în zece ani, construcţia fiind terminată în cinci ani, iar
reamenajarea integrală a oraşului din jurul acesteia va mai dura încă cinci ani. În jurul oraşului se vor
afla grădini cu pământ fertil unde, pe lângă diferite legume, vor creşte şi vor da rod din belşug pomi
fructiferi, pentru ca nimic să nu lipsească locuitorilor. O mulţime de şosele rulante şi trotuare
mişcătoare vor înlesni mult circulaţia. Avioanele şi alte aparate de zbor vor fi puse în slujba acestui oraş
şi, pentru a uşura viaţa, tot ce va fi mai nou în tehnică se va afla aici. Oraşul va avea patru şosele, iar
accesul în el se va realiza prin patru porţi monumentale.
În România se va construi un canal, care va uni Dunărea cu Marea Neagră, precum şi un alt
canal, care va uni Dunărea cu noul oraş reconstruit al Bucureştilor, permiţând astfel, ca vapoarele de
mare tonaj să ajungă până în acest loc minunat. Toate aceste lucrări se vor realiza prin voinţa divină,
într-un anumit interval de timp. În viitor, agricultura, viticultura, pomicultura şi apicultura vor fi

3
ocupaţiile de onoare, căci în această ţară aleasă se va opri sacrificarea vitelor şi se vor consuma mai ales
cereale, legume şi fructe, lapte si brânza, ouă, miere şi vin curat. Apicultura va fi cea mai aleasă
ocupaţie, fiindcă această ţară va aprecia mult mierea şi produsele stupului, folosind pentru consacrările
divine numai ceară curată şi untdelemn de cea mai bună calitate. Tutunul, cafeaua şi celelalte otrăvuri
atât de dăunătoare sănătăţii omului vor înceta de a mai fi dorite de aceşti oameni, iar înrăiţii şi vicioşii
se vor îndepărta. Trântorii, fumătorii, beţivii, cartoforii, desfrânaţii, criminalii, hoţii, precum şi cei
stăpâniţi de forţele întunericului îşi vor reduce prin convingere lăuntrică aceste îndeletniciri satanice,
care vor dispărea în cele din urmă. Fiecare locuitor al acestei ţări alese de Dumnezeu va fi un exemplu
şi îşi va câştiga pâinea muncind cinstit şi onorabil, după posibilităţile şi menirea sa, bucurându-se din
plin de binecuvântarea şi harurile divine. Mulţi dintre aceştia vor fi înzestraţi cu adâncă înţelepciune şi
felurite puteri minunate. Toate darurile se vor revărsa peste această ţara aleasă care va avea nobila
misiune de redresare spirituală a întregului neam pământesc. Comunicaţiile prin aer, pe pământ şi apă
fiindu-i din plin accesibile, România va ajunge una din cele mai prospere şi mai îmbelşugate ţări, trăind
în pace cu toţi vecinii săi. Basarabia va fi realipită României pentru totdeauna. Poporul rus, cinstind
ţara aleasă, va renunţa la această provincie, curmând, astfel, multe neînţelegeri existente. Într-un viitor
mai îndepărtat, toate teritoriile învecinate României vor hotărî împreună formarea Federaţiei Statelor
Europene, lucru la care oamenii ajunseseră să se gândească demult. În acele timpuri viitoare,
conducătorii popoarelor lumii pământene se vor uni pentru a realiza o înţelegere de întrajutorare la
nivelul întregului glob şi vor centraliza sistemul monetar, pentru a dirija cât mai bine viaţa
administrativă a întregii planete. O forţă armată internaţională va apărea şi va fi educată şi unificată,
pentru a fi universală. Graţie prieteniei ce o va lega de toate ţările de pe faţa pământului, România va
scăpa ca prin minune de conjunctura războaielor. În timpurile care vor veni, America de Nord şi
America Centrală vor ajunge să fie în cea mai mare parte un gigant cimitir. Aceasta se va întâmpla în
ajunul unor planuri imense de dominaţie, prin care se va urmări supremaţia planetară.
Tot ce v-am amintit până aici este necesar să se împlinească, pentru că sunt lucruri adevărate şi
tot ceea ce vă spun acum vă va convinge când toate acestea se vor întâmpla.
În vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni în ajutorul lucrării pe care România
o va avea de îndeplinit în lume. Înainte de acestea, însă, va fi foamete prin unele locuri, pâinea va lipsi,
vor fi mari cutremure de pământ care vor face o mulţime de victime şi, în multe locuri de pe glob,
oamenii vor dispărea sub dărâmăturile care vor aminti cu mare greutate urmele unor oraşe ce vor fi rase
de pe faţa pământului. Războaiele, panica şi neînţelegerile de tot felul vor face ca marile puteri să se
prăbuşească, spre bucuria ţărilor mici care le alcătuiesc.
Ateii vor începe să cerceteze scrierile sfinte şi se vor preocupa să înţeleagă ştiinţa spiritului,
căutând să descopere tot ceea ce este ascuns în om. Graţie acestor cercetări, o nouă cotitură se va
produce în viaţa unor pământeni. Pentru ca toate aceste urgii să treacă mai repede sau să nu fie atât de
cumplite, vă dau un singur sfat : popoare, oameni, uniţi-vă întru desăvârşire, împăcaţi-vă cât mai bine,
iertaţi-vă şi cheltuiţi mai mult din energiile rămase pentru a atinge eliberarea în Dumnezeu şi fericirea
veşnică. Desăvârşiţi totul acum şi aici, în această viaţă, şi nu amânaţi realitatea voastră spirituală pentru
o reîncarnare viitoare. Făcând tot ceea ce va stă în putinţă şi acţionând cu stăruinţă, fiecare dintre voi se
poate mântui.
Pentru a grăbi zidirea Noului Ierusalim, construiţi-vă pe voi înşivă din dragoste şi curăţenie şi
din Duh Sfânt, vieţuind în fapte bune, pentru că în acest fel să daţi prilej spiritului vostru să se arate în
inima voastră, din care să izgonească neadevărul, egoismul şi patima distrugerii, care, atunci când cresc
peste măsură, duc la nimicirea omului. În viitor, la această zidire spirituală va fi mult de lucru. Lăcaşul
Închinării Sublime, ce se va oferi drept pildă întregii lumi, se va realiza prin eforturile însumate ale
celor aleşi şi puri. Oamenii simpli şi drepţi în inima lor, plini de dragoste pentru Dumnezeu, se vor
realiza spiritual, mult mai grabnic, trăind intens sufleteşte şi acordând celor materiale o mai mică

4
atenţie. Totdeauna cei săraci în dorinţe vor fi bogaţi în mulţumire. Prea fericiţi vor fi cei care vor trăi în
Duhul lui Dumnezeu. Mai ales aceştia vor vedea că simplitatea şi puritatea vieţii nu înseamnă sărăcie
interioară, ci o extraordinară deschidere spirituală. Cei simpli şi buni deţin o superioritate sufletească
nebănuită. Multe sunt enigmele sufletului omenesc şi acestea sunt foarte greu de descifrat pentru acela
care nu recurge la cunoaşterea de sine. Fiinţa umană nu-şi poate descoperi Creatorul şi nu-i poate
înţelege Opera, decât dacă se descoperă pe sine în străfundurile tainice ale fiinţei sale, iar credinţa face
ca puterea lăuntrică a fiinţei să devină nemărginită, ajutând-o să se desăvârşească prin unirea cu
Dumnezeu, în eternitate.
Adevărul este că în timpurile care vor veni puţini vor fi oamenii care vor avea credinţă, iar aceia
care nu vor avea credinţă vor fi dinainte morţi, deşi vor continua să trăiască trupeşte, fiindcă ei vor
înceta să mai aibă legătură conştientă cu Dumnezeu. Cel ferm în credinţa sa, chiar şi când există
trupeşte, constată ca toate minunile îi sunt cu putinţă şi, astfel, ajunge să se dezlege de materie şi de
legile ei, devenind atotputernic prin trăirea sa spirituală, care îl va releva chiar şi pe Dumnezeu. Graţie
credinţei sale neobosite, infinitele puteri cereşti îi vin întotdeauna în ajutor şi, de al acest punct, viaţa
lăuntrică a omului începe să fie cu adevărat fericită. Prin intermediul poporului român, Dumnezeu va
vorbi oamenilor de pe tot pământul, trimiţându-i pe cei aleşi din mijlocul acestui popor către celelalte
fiinţe omeneşti, pentru a le ajuta să se ridice la o viaţă superioară şi la desăvârşire.
Toate cele ce v-am spus aici sunt pe deplin adevărate şi, în timpurile care vor veni, ţara cea mai
aleasă de bunul Dumnezeu va fi focarul redresării spirituale a întregului Pământ. Minunile fără număr
ce se vor face în această ţară şi tainele ce se vor descoperi în vremurile ce vor veni în aceste locuri vor
face ca popoarele lumii să cerceteze, pline de dăruire, misterele dumnezeieşti. În România, Dumnezeu
va face cu putinţă apariţia unor mari miracole, pentru ca cei aleşi să-l descopere, iar necredincioşii să se
întoarcă la credinţă. În acest popor ales al românilor, Dumnezeu a pus o inimă caldă şi iubitoare, firea
oamenilor fiind deschisă să descopere cu uşurinţă calea către desăvârşire, aproape toţi fiind capabili să
lumineze celelalte popoare prin darurile pe care le deţin. În aceste timpuri viitoare, poporul român
propovăduitor al înţelepciunii divine va fi o gazdă primitoare, plină de dragoste şi pe întregul său
teritoriu va fi un belşug uimitor pentru ca toţi pelerinii ce vor veni să poată fi îndestulaţi. Sediul Crucii
Roşii Internaţionale se va stabili la Bucureşti, în Noul Ierusalim, deoarece descoperirile extraordinare
ale acestui popor în menţinerea sănătăţii spirituale şi fizice îl vor situa pe primul loc în lume. Tot în
România, vor lua fiinţă instituţii filantropice şi administrative absolut noi, de inspiraţie divină, care vor
urmări trezirea puterilor ascunse în om şi amplificarea înzestrărilor spirituale divine.
Poporul evreu va fi aproape singurul care se va opune, la început, influenţei binefăcătoare
crescânde a poporului român cunoscător al Tainelor Dumnezeieşti, dar în finalul acestei lupte de idei se
va convinge chiar şi el că adevărul susţinut de poporul român este una cu Dumnezeu.
Purtătorii de Duh Sfânt şi marii iluminaţi din anumite puncte ale globului pământesc vor
mărturisi la rândul lor realitatea adevărului propovăduit de poporul român, reconfirmându-l cu toată
putere. Înainte de a ajunge aici, această ţară aleasă va trece prin mari frământări, care vor pune lumea la
grea încercare. Acest popor ales va trece, înainte de a ajunge aici, prin trei mari încercări. Sfârşitul
acestor mari încercări va fi marcat de un dezastru planetar, care va îngrozi întreaga lume, iar cei foarte
bogaţi îşi vor pierde toate averile. Atunci, în acele timpuri viitoare, pe pământul ales al României se va
zidi Noul Ierusalim “
Articol reprodus după revista YOGA nr.2/1991

“ De aceea, vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va dată unui popor care
va aduce roadele cuvenite.
“Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera.“
Matei 21 (43,44)

5
 MOZAICUL LUMII
( În loc de prefaţă )

Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,

O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârşit.
.........................................................................
Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi.
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

Mihai Eminescu

Din zorii istoriei, miturile şi legendele vorbesc despre oameni. din toate timpurile artele au ca
tema majoră omul. Dar “ diamantul firii “, omul, nu şi-a dezvăluit încă multe din nepreţuitele-i faţete...
Ştiinţele socioumane - psihologia, sociologia, antropologia, pedagogia şi altele - scriu şi rescriu
mereu “ povestea omului “. Firul acestei minunate poveşti se rupe adesea. Savanţii îl reînoadă cu
fiecare nouă descoperire ştiinţifică. Mereu s-or relua firele poveştii, alte împletituri de fapte se vor
imagina, mereu volumul cunoştinţelor ştiinţifice va spori şi mereu omul va continua să inspire tentaţia
irezistibilă a cunoaşterii de sine. Ştiinţa şi cultura vor dobândi un rol din ce în ce mai important în
societate.
Să examinăm împreună, prietene cititor, câteva frânturi din universul autocunoaşterii : când a
apărut omul ? Care sunt rădăcinile biologice ale comportamentelor sociale ? Ce semnificaţii
psihomorale au noile descoperiri din ştiinţele socioumane ? Există încă enigme ale comportamentului
uman ? Care este secretul împlinirii armonioase a personalităţii ?
Întrebările generează răspunsuri ; răspunsurile, noi întrebări. Fascinaţia autocunoaşterii nu se va
estompa cât timp Planeta albastră va fi populată de Homo spiritualis.
Din universul autocunoaşterii. Septimiu si Adina Chelcea

În cursul evoluţiei sale, omenirea a fost confruntată cu multe fenomene neînţelese dintre care pe
unele a reuşit să le elucideze, iar la altele caută încă răspuns. Dintre acestea din urmă cele referitoare la
antagonismul dintre cunoaşterea materială şi cea spirituală ies cel mai mult în evidenţă.
Înfruntarea dramatică, adesea tragică, dintre materialismul şi ateismul cel mai vulgar, pe de o
parte, care au ajuns prin goana nebună a unora după avuţie, a altora după un minim necesar traiului
zilnic în situaţia de a teroriza şi a constrânge fiinţa umană să se lepede sau să uite de suflul
dumnezeiesc ce-l poartă în sine şi o leagă, dincolo de realitatea imediată, cu o “teosferă “ tot mai reală
ca şi atmosfera ce ne condiţionează existenţa, şi, pe de altă parte, o extraordinară şi impetuoasă
redescoperire a unei realităţi de dincolo de ţarcul simţurilor elementare, o regăsire a omului cu
adevărata sa natură şi cu Dumnezeu. O regăsire ce se petrece, în mod paradoxal şi neaşteptat pentru
corifeii materialismului, tocmai pe căile deschise de ştiinţă.
Reîncarnarea. Sensul existenţei şi al vieţii. Paul Liekens

6
 “ Nu dispreţuiţi proorocirile, ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun “
1 Tesalonicieni 5(20)

“... căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut .”
Matei 10 (26)

Nu plăcerea, ci cunoaşterea este ţinta omului. Plăcerea sfârşeşte repede. Izvorul tuturor
nenorocirilor din lume îl constituie faptul că oamenii, în nepriceperea lor, consideră că plăcerea este
idealul spre care trebuie să năzuiască. După un timp oarecare, omul constată că plăcerea nu constituie
adevăratul drum spre fericire, şi că atât suferinţa, cât şi plăcerea sunt cei doi mari învăţători deopotrivă
de buni pe drumul către cunoaştere. Atunci, omul înţelege că învaţă tot atât de mult de la rău cât şi de la
bine, pentru că plăcerea şi suferinţa, trecând prin sufletul său, îl impregnează cu diverse imagini, iar
rezultatul acestor impresii reunite este ceea ce se numeşte “ caracter “. Dacă vom examina caracterul
omului, vom vedea că el este în realitate un tot al înclinaţiilor, al năzuinţelor minţii lui şi că atât bucuria
cât şi suferinţa sunt factori echivalenţi în formarea caracterului. Răul şi binele, în proporţii diferite,
plăsmuiesc caracterul, iar în unele cazuri, suferinţa este un învăţător mai bun decât fericirea. Studiind
marile caractere ivite pe lume, am putea evidenţia că în majoritatea cazurilor, suferinţa a contribuit mai
mult decât bucuria la formarea omului, sărăcia mai mult decât bogăţia ; vom observa că loviturile au
aprins focul interior mai rapid decât laudele.
Toată cunoaşterea, atât materială cât şi spirituală, se află în sufletul omenesc, în stare latentă.
Nici o cunoştinţă nu ne vine din afară, totul se află înăuntrul nostru. În loc să spunem că omul “ ştie “
ceva, exprimându-se strict psihologic, ar trebui să spunem că el “ descoperă “ sau “ dezvăluie “ acel
ceva. Omul în realitate, “ descoperă “ ridicând învelişul de pe sufletul său, care conţine zăcământul
cunoaşterii infinite. În multe cazuri, ea nu este descoperită, rămânând tăinuită, însă, când învelişul se
ridică încet, spunem că “ mai învăţăm “, iar progresele cunoaşterii se realizează dezvăluind mereu mai
mult. Omul căruia i se ridică acest înveliş este acela care ştie mai mult decât aproapele său; cel peste
care vălul continuă să dăinuie, opac, este neştiutor; cel de pe care s-a ridicat complet vălul este
atotştiutor, atotvăzător. Astfel de oameni au existat, există si vor exista, iar în ciclurile viitoare, ei vor
constitui majoritatea.
Karma - Yoga. Swami Vivekananda

“ Mai întâi să ştiţi că nici o proorocire din Scriptură nu se interpretează singură. Căci nici o
proorocire n-a fost adusă prin voia omului ; ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de
Duhul Sfânt. “ - 2 Petru 1 (20,21)

De-a lungul secolelor au existat spirite luminate care şi-au dăruit intuiţiile şi înţelepciunea
vizionară prefigurării evoluţiei noastre sociale şi istorice. De cele mai multe ori, aceşti clarvăzători
luminaţi n-au întrunit în contemporaneitate adeziuni sau recunoaşteri meritate, rămânând nu o dată nişte
singuratici blamaţi. Acestor mesageri ai adevărului li s-au pus împotrivă, cât încă trăiau, minciuna sau
voinţe contrare, unii plătind cu propria viaţă rostirea unui mare adevăr ce avea să se confirme mai
devreme sau mai târziu.
Şapte ani apocaliptici. Ion Ţugui

“ De unde vin luptele şi certurile dintre voi ? Nu vin oare din plăcerile voastre, care se luptă în
mădularele voastre ? Voi poftiţi şi nu aveţi; ucideţi, sunteţi plini de invidie şi nu puteţi să căpătaţi; vă
certaţi şi vă luptaţi şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Voi cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, ca să
risipiţi în plăcerile voastre. “

7
 Iacov 4 (1,2,3)

Omul actual satisfăcut pe deplin material (“ îmbuibatul “ cum zice E. Cioran ) încetează să mai
aibă o viaţă spirituală şi, în prelungirea acestui gol, el pare să-şi suprime sau reprime disponibilităţile
native sau formative care conduc la reconstrucţia ingeniosului laborator sufletesc şi moral. Bunăstarea
şi acumulările materiale, supuse ele însele unor performanţe din ce în ce mai atractive, au creat o
psihologie a acumulării, o psihologie a binelui prin consum şi calitate. Dar viaţa spiritului la
consumatorul contemporan supus determinărilor materiale scade până la cote primejdioase. Ştim că
psihologia generalizată a traiului bun aruncă în desuetitudine ideea de igienă spirituală; ştim că până şi
credinţa devine un ritual săptămânal perpetuat prin tradiţie şi convenţii, golit de esenţa credinţei şi de
morala creştină (exemplu: închinatul la trecerea pe lângă biserici. N.a.); mai ştim că devotamentul
credinţei şi trăirea în morala creştină au rămas la nivel social, în lumea civilizaţiei actuale, “ experienţe
individuale” pe care şi le asumă în singurătate puţini oameni.
O consecinţă directă a civilizaţiei tehnologice, care a sporit rigorile materiale ca etaloane ale
binelui este distrugerea lentă a echilibrului naturii. Principiul luptei cu materia s-a dovedit suferind, iar
maladia pe care o privim astăzi cu ochii noştri este ameninţătoare pe termen apropiat.
Şapte ani apocaliptici. Ion Ţugui

“ Dacă avem cu ce să ne hrănim si cu ce să ne acoperim ne va fi de ajuns. “ - 1 Timotei 6(8)

Am atins momentul în care nimeni nu poate spune că este fericit sau ce înseamnă fericirea.
Îmbuibarea materială şi libertatea poftelor nu fac oamenii fericiţi, ci eliberează în contul instinctelor
câteva senzaţii care n-au nimic de-a face cu fericirea. Miliardarii, care trăiesc în cele mai luxoase
condiţii nu pot afirma că sunt fericiţi, fiecare moare cu convingerea unei neîmpliniri. La fel politicienii
şi chiar oamenii de rând.
Succesiunea malefică a răului a atins nivelul instituţiilor de stat, iar fericirea politică o deţin cei
care sunt la un moment dat siguri că pot suprima cât mai mult şi se expun cât mai puţin suprimării.
Multe state au început să-şi dezvăluie discret şi indirect dorinţa de a se suprima reciproc. Uneori pe cale
războinică, de cele mai multe ori pe cale economică, dar mai ales politică ! Se retorizează peste tot
pacea, dar se însămânţează peste tot germenii războiului.
O.N.U. şi Consiliul de Securitate au devenit simple instrumente în mâna politicienilor, o filială
de manevră a maleficităţii celei mai avansate. Şi toate acestea în numele unei democraţii decretate ca
fiind cea mai adevărată.
Şapte ani apocaliptici. Ion Ţugui

Politica s-a întins ca o caracatiţă în toate, chiar şi în viaţa particulară a fiecărui individ.
Disputele politice sunt principalele manifestări publice ale oamenilor. Ele generează
evenimentele marcante ale istoriei, reprezentând de fapt conflicte şi compromisuri între anumite grupuri
de interes, care îşi împart influenţa asupra diverselor teritorii şi categorii sociale.
Interesul pentru educarea societăţii, în special interesul pentru tineret, este minim. Pe nimeni nu
mai interesează viitorul societăţii.
Aspectul dramatic al existenţei este creat de sensul pe care oamenii l-au dat vieţii lor şi
constituie, practic, sursa tuturor celorlalte dezastre. Este vorba de setea de înavuţire. Existenţa oricărei
fiinţe omeneşti pe Terra este absolut dependentă de bani. Totul se măsoară în bani, se vinde sau se
cumpără. Banii dau măsura succesului unei vieţi. Averea e considerată semnul puterii pe Terra. Cei
bogaţi domină totul. Ei iau marile decizii de război sau pace, manipulează populaţii întregi, organizează
lovituri de stat, generează foamete într-o parte a planetei şi bunăstare în alta. Îi umilesc pe cei mulţi

8
cumpărându-le existenţa la preţuri derizorii. Gândirea oamenilor este subordonată nevoii de bani. Toate
aspiraţiile sunt legate de câştig, indiferent că e vorba de goana după înavuţire sau despre lupta pentru
subzistenţă. Majoritatea nu au timp să gândească mai departe de ziua de mâine, fiind obligaţi să
muncească 8-10 ore pe zi. Se pune deci întrebarea : cât timp are un om să gândească despre sine ?
Practic, el nu-şi aparţine. Şi atunci când să gândească el la Univers sau la tainele lui ?
În acest fel, omenirea a intrat încet, dar sigur în sclavie; deci o planetă de sclavi. Oriunde este
sclavie, nu poate fi vorba de creaţie, iar o planetă lipsită de creaţie are un singur sfârşit : distrugerea !
Sub masca unei comodităţi în gândire oamenii se mulţumesc să-şi vândă potenţialul fizic şi
intelectual în profitul altora. Se mulţumesc cu mediocritatea unei vieţi care şi-a găsit echilibrul la
nivelul unei linişti aparente şi al unor plăceri mărunte. Structurile de dominare sunt foarte bine puse la
punct, existând un adevărat lanţ al dependenţelor şi al condiţionărilor.
Studiind modul de structurare şi de organizare ierarhică a vieţii administrative şi sociale, am
constat că oamenii sunt adunaţi în comune, oraşe, judeţe (departamente), state ; statele mici sunt sclave
ale celor mari, în timp ce marile puteri, la rândul lor sunt sclave ale câtorva magnaţi ; iar aceştia din
urmă sunt sclavi ai banilor. Banul le dă putere, pe el îl slujesc şi lui i se închină . Banul este dumnezeul
lor.
Incognito pe Terra. Zvezdomir Marinov

Dar libertatea ? Să aruncăm o privire în jur, să vedem libertatea. Fiecare om stă închis într-o
colivie familială, economică, socială, politică şi statală. Pământul este brăzdat de sârma ghimpată a
graniţelor, existenţa statelor este reglementată de cimitire întregi de legi moarte, familiile nu pot depăşi
cercul vicios al convenţionalismelor şi preocupărilor materiale. Mai adăugaţi la toate acestea şi cătuşele
corpului fizic, cele care de la o anumită vârstă, nu mai permit nici măcar libertatea deplasării.
Din cauza unei crase ignoranţe, omul îşi cultivă, zi de zi, reflexele de însuşire a bunurilor din
jur.
Omul zilelor noastre este plin de îngâmfare individuală, familială, naţională şi mai nou,
planetară. Îngâmfarea sa este lipsită de temei, căci nu suntem nici pe departe fiinţe superioare ; pe scara
evoluţiei cosmice, ocupăm un loc destul de modest. Mai mult, deşi avem capacitatea de a accelera
propria evoluţie, precum şi evoluţia Pământului, noi le frânăm. Civilizaţia noastră tehnocratică, cu
războaiele, crimele şi închisorile ei, au adus Pământul la ultima limită dincolo de care nu mai poate fi
decât distrugerea planetei. Dacă această nebunie a consumatorismului nu se va îndrepta către albia
necesităţii rezonabile, dezastrul va veni de la sine.
Agni Yoga. Dictare celestă Elena Roerich

“ Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul ; ci temeţi-vă mai degrabă de acela
care poate să piardă şi sufletul şi trupul in gheenă. “ - Matei 10 (28)

“ Cine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde ; şi cine o va pierde, o va păstra. “

Luca 17 (33)

“ Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre , ca

să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită. “
Romani 12 (2)

“ Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava
viitoare, care va fi descoperită faţă de voi. “ - Romani 8 (18)

9
 Limitarea cunoaşterii numai la existenţa materială, care este de fapt o componentă infimă a
Întregului din care facem parte, a condus la eliminarea conceptului de Divinitate sau cel puţin la
minimalizarea lui, omul fiind astăzi lipsit de motivaţia propriei sale existenţe. În viaţa fiecăruia dintre
noi apare un moment în care ne întrebăm, sau măcar intuim întrebările : cine suntem ? de unde venim ?
încotro mergem ? care este scopul existenţei noastre ?
Şi nefiind în stare să răspundem întrebărilor, apare, mai mult sau mai puţin evident, complexul
inutilităţii existenţei, sau iluzia dreptului de a face orice, apoi, purtaţi de vârtejul cotidian, mergem mai
departe, dar fără să ştim de ce, alegându-ne fiecare un ideal mai aproape de noi, dar foarte departe de
rostul nostru real în Univers.
În timpul acesta din urmă, atitudinea ştiinţei faţă de problema cunoaşterii dincolo de limitele
fizice s-a schimbat şi ea, în primul rând datorită dezvoltării uluitoare a tehnicii, care a pus în evidenţă
fenomene, din ce in ce mai subtile, în al doilea rând, datorită geniului unor oameni de ştiinţă care,
apropiindu-se de fenomenele ce se petrec la graniţele cunoaşterii, le-au confirmat existenţa, le-au
demonstrat teoretic şi practic pe unele, le studiază în continuare pe altele.
Cercetările ştiinţifice, din ce în ce mai laborioase, efectuate cu aparate şi instrumente de mare
precizie, cu cât pătrund mai mult în profunzimile lumii materiale, cu atât mai mult se apropie de
originea tuturor lucrurilor, simplificând originea a tot ce există la trei componente : informaţie, energie,
materie ( sublima identitate în planul ştiinţei cu Trinitatea biblică : Tatăl, Fiul si Sfântul Duh ).
Studiind în paralel microcosmosul şi macrocosmosul, cercetătorii afirmă tot mai intens că
modelele la scară macro se întâlnesc pe toate planurile existenţei, până la cele mai fine particule văzute
sau presupuse teoretic ( o altă identitate cu afirmaţia biblică : Dumnezeu le-a creat după chipul şi
asemănarea sa). Este un prim argument al ştiinţei, în favoarea conceptului de Unitate, a Principiului
Unic, pe care l-am numit Dumnezeu.
Astăzi, numărul oamenilor de ştiinţă care se preocupă de fenomenele extrasenzoriale şi de
continuitatea existenţei dincolo de limitele fizice este în continuă creştere, apropiind timpul reintegrării
în conceptul de Unitate cosmică pe care ştiinţa însăşi îl demonstrează.
Reintegrarea în conceptul de Unitate cosmică este singurul mijloc prin care pot fi soluţionate gravele
probleme ale etapei actuale : poluarea morală şi fizică, războaiele, epuizarea resurselor, la care s-a ajuns
prin cunoaşterea fără Dumnezeu, cu alte cuvinte prin admiterea numai a unei părţi din întreg.
Modelul la scara ştiinţei este similar cu cel la scară individuală : evoluţia individuală urmează
traiectoria preponderent intelectuală până la un punct în care, intuiţia umană percepe importanţa
evoluţiei pe plan moral şi, din momentul acestei conştientizări începe dezvoltarea armonioasă,
echilibrată a omului, pe cele trei planuri ale sale : moral, intelectual şi fizic.
Ca toate structurile cunoscute, ca viaţa însăşi, fenomenele situate la graniţele cunoaşterii sunt
domenii deschise în două direcţii principale : una spre ştiinţă, cealaltă spre spiritualitate.
Această carte nu abordează domeniul demonstraţiilor şi al teoriilor ştiinţifice ci, începând prin
trecerea în revistă a fenomenelor, pornind din sfera manifestărilor exterioare, pătrunde prin cealaltă
deschidere, intuitiv, în profunzimile spirituale, pentru găsirea adevărului despre VIAŢĂ şi OM,
folosind observaţia exterioară pentru descoperirea interioară.
Cartea se adresează tuturor acelora care sunt dornici să cunoască, acelora care caută certitudini
şi care intuiesc că omul este infinit mai mult decât putem vedea privindu-l şi infinit mai important
pentru Cosmos decât crede el însuşi. Ţelul ei este ca, pentru fiecare cititor, traiectoria sa prin Univers să
devină clară ca şi căile prin care fiecare să-şi poată realiza misiunea sa.
Scopul existenţei noastre este acela de a ne conştientiza la nivel cosmic. Acceptăm, analizându-
ne retrospectiv, că cel mai mare stres la care se supun oamenii, este incertitudinea. Iar una dintre marile
incertitudini ale vieţii noastre este moartea. Există moarte ? Există ceva dincolo de ea ? Din această
incertitudine vine teama de moarte şi încătuşarea noastră. În momentul în care vom dobândi

10
certitudinea existenţei noastre dincolo de moartea fizică, vom fi eliberaţi de teama de moarte, vom fi cu
adevărat liberi, prin libertatea noastră interioară.
Toate fenomenele prezentate în conţinutul lucrării au precizată sursa şi autorii şi conduc
invariabil către o concluzie : spiritul este etern şi în evoluţie ; moartea fizică reprezintă naşterea în plan
spiritual.
Dorim ca această lucrare să fie scânteia care să aprindă în fiecare cititor acea lumină la care să
putem vedea destinul omului în Era care urmează, aşa cum, printr-o sublimă intuiţie, l-a văzut Anton
Dumitriu: “ Alături de făptura săracă a lui homo faber, noi vedem statura colosală a altui om, a
creatorului, care se construieşte mai întâi pe sine şi apoi, ca o consecinţă creează. Prin aceasta se
întreţine lumea, prin aceasta ea e creată şi Dumnezeu însuşi e ajutat în opera Lui “.
Pentru a înţelege profunzimea şi adevărul fenomenelor descrise, cartea aceasta trebuie să fie
receptată atât cu sufletul cât şi cu mentalul.
Să mulţumim tuturor acelora care, stăpâniţi de dorinţa nestăvilită a cunoaşterii şi de sentimentul,
profund uman, al împărtăşirii cunoştinţelor dobândite, au construit prin opera lor, un eşafodaj solid,
spre înălţimile căruia Adevărul, Binele şi Frumosul se dezvăluie în toată splendoarea, acelora care se
încumetă, urcând treaptă cu treaptă, spre vârf.
Mărturii despre nemurire. Elena Iliescu

“ Iată ce va spun, fraţilor: timpul s-a scurtat; de aceea cei care au soţii să fie ca şi cum n-ar
avea; cei care plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; cei care
cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea;
căci chipul lumii acesteia trece.” - 1 Corinteni 7 (29,30,31)

“Domnul nu îşi amână făgăduinţa, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare faţa de voi şi
doreşte ca nici unul să nu piară şi toţi să vină în pocăinţă .“ - 1 Petru 3 (9)

“... până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la
măsura staturii plinătăţii lui Hristos.” - Efeseni 4 (13)

“Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea.” - 1 Corinteni 15 (26)

“Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este
dragostea. “ - 1 Corinteni 13 (13)

“Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul
Sfânt.” - Romani 14 (17)

11
 MATERIE ŞI SPIRIT

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă si voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns,
Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse nici-un ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace !...
Dar de-odat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
Punct-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii !...

Mihai Eminescu

“ El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El.” - Coloseni 1 (17)

Istoria umanităţii ne învaţă că orice nouă construire trebuie să ţină seama de întreaga cunoaştere
dobândită din experienţa trecută, fie că este vorba de confirmări, fie de infirmări ale unor ipoteze şi
încercări, fie la nivel individual, fie la scară socială; modelele care s-au întemeiat pe negarea tradiţiei şi
istoriei, deci a cunoaşterii anterioare au eşuat şi au fost eliminate de viaţă, mai devreme sau mai târziu.
Fiind formaţi în sistemul de gândire cartesian, care acţionează asupra eredităţii noastre (fizice)
de peste trei secole, orice demers al nostru în cunoaştere se desfăşoară în acest sistem. Descartes spune :
“m-am gândit să resping ca absolut fals orice lucru, despre care aş fi putut imagina cea mai mică
îndoială.” Prin urmare, în acest sistem de gândire, este firesc să punem sub semnul îndoielii afirmaţiile
acelei părţi a ştiinţei care pretinde că oferă certitudini, dar neagă fenomene evidente şi nu răspunde
întrebărilor fundamentale ce ne însoţesc existenţa: ce şi de ce este viaţa ? care este raţiunea existenţei
umane, alta decât aceea de a ne naşte pentru a muri ?
Pentru a ne orienta în căutarea răspunsurilor la aceste întrebări, studiul fenomenelor ce transced
limitele fizice este de mare utilitate. Pe de altă parte, studierea unui caz sau a unei categorii de
fenomene ar fi putut fi suspectată de subiectivism, dar numărul impresionant de tipuri de fenomene,
abundenţa de cazuri petrecute ca şi numărul mare de cercetători ai acestor fenomene, ajungând toţi la
aceeaşi concluzie, conferă fenomenelor caracterul obiectiv.
Tocmai acesta a fost scopul grupării unei mari diversităţi de fenomene în lucrarea de faţă : de a
le releva obiectivitatea şi concordanţa.
Adevărul poate fi reprezentat, în lumea noastră, de acel model existenţial al Universului care,
prin transparenţa pe care i-o conferă cunoaşterea, ne permite să desluşim legăturile dintre toate
lucrurile, într-un lanţ continuu de cauze şi efecte şi oferă, prin acesta, răspuns şi motivaţie tuturor
întrebărilor ce frământă existenţa noastră.
La acest adevăr putem ajunge prin intuiţie, apoi, folosindu-ne intelectul, îl putem transfera în
conştiinţă. Umanitatea ştie astăzi că stadiul în care se află poate pune în pericol existenţa însăşi a vieţii
pe Pământ. Deschiderea către adevărul conceptului de Unitate este singura care poate salva umanitatea
şi aceasta, prin cel puţin două consecinţe fundamentale.

12
 Prima consecinţă este aceea că ne-am putea construi un spirit conştient de sine ca element
component al Creaţiei şi conştient de Dumnezeu, Creatorul (ceea ce constituie de fapt scopul
existenţei).
A doua consecinţă, care derivă din prima, este formarea gândirii în stil ecologic şi ca urmare
faptul că omul nu ar mai face rău prin ştiinţă şi tehnologie, adică, nu ar mai produce arme şi tehnologii
devastatoare ci, ar efectua cercetări convergente prin interdisciplinaritate, în vederea descoperirii unor
tehnologii subtile, neconsumatoare de resurse si nepoluante. Şi cât de mult este de făcut în acest
domeniu.
Ştiinţa a făcut descoperiri extraordinare. Dar ştiinţa nu a creat nimic. Ea doar a descoperit
Creaţia, Universul care există şi în care noi existăm. Când omul a descoperit, de pildă, sistemul
complex anatomo - fiziologic al creierului (cu miliarde de neuroni şi conexiuni interneuronale ) în faţa
acestei perfecţiuni de organizare a materiei şi sub imboldul orgoliului că această perfecţiune este a
propriului corp, a fetişizat materia, înzestrând-o cu proprietăţi pe care în nici un caz nu le poate avea. El
a negat existenţa spiritului, transferând materiei proprietăţile acestuia.
Dar materia, caracterizată în principal prin inerţie şi entropie, în absenţa spiritului, nu justifică şi
nu motivează viaţa: datorită inerţiei, materia nu se poate pune în mişcare fără un impuls din exterior, iar
datorită entropiei, în lipsa mişcării totul intră în descompunere. Şi atunci ajungem de unde am plecat:
pentru ce era necesară perfecţiune macro şi microcosmică dacă singurul ei scop era să dispară ? Aici
apare nonsensul, lipsa de logică şi înţelegem că numai existenţa unui Principiu etern în evoluţie poate
explica şi motiva existenţa, prin corelaţia cauză - efect - cauză ş.a.m.d.
Mărturii despre nemurire. Elena Iliescu

“Stockholm, 26 oct. 1959 - Doi savanţi americani au fost premiaţi cu premiul Nobel în fizică
pentru descoperirea antiprotonului, ce dovedeşte că materia există sub doua forme: ca particule şi ca
antiparticule. Aceştia sunt Dr. Emillo Segre, născut in Italia, şi Dr. Owen Chamberlain născut la San
Francisco... Conform ipotezei generale a teoriei lor, poate exista altă lume sau antilume, formată din
particule antimateriale. Această lume antimaterială s-ar putea compune din atomi şi particule
subatomice ce se rotesc în orbitele opuse orbitelor lumii materiale. Dacă aceste lumi se vor ciocni
cândva, ele vor pieri într-o explozie orbitoare.”
În această comunicare se expun următoarele teze :
1. Există particule antimateriale, ce posedă calităţi antimateriale;
2. Pe lângă lumea aceasta materială, ar putea exista o altă lume, despre care avem
cunoştinţe limitate ;
3. Lumile materială şi antimaterială pot să se ciocnească şi să se anihileze reciproc.
Având încredere în ştiinţă, putem fi de acord cu primul punct şi cu al doilea, însă la punctul al
treilea am putea accepta doar limitata definiţie ştiinţifică a antimateriei. Dificultatea constă în faptul, că
noţiunea savanţilor contemporani despre antimaterie se reduce numai la o altă varietate de energie
materială, pe când veritabila antimaterie trebuie să fie în realitate antimaterială sau spirituală. Materia,
prin natura sa, e predispusă anihilării, pe când antimateria, liberă de toate proprietăţile materiale,
trebuie să fie liberă şi de anihilare. Dacă materia se distruge şi se separă, atunci antimateria nu se
distruge şi nu se separă. Vom încerca să dovedim adevărul acestei afirmaţii în lumina Sfintelor
Scripturi autentice si originale.
VEDELE sunt cele mai recunoscute Sfinte Scripturi din lume.
Savanţii au descoperit recent că există doua forme ale materiei, pe când Vedele prezintă mult
mai amplu şi mai perfect concepţia materiei şi antimateriei prin două noţiuni de forme energetice.
Există o energie, care a creat lumea materială, şi aceeaşi energie, în forma sa superioară, a creat şi
lumea antimaterială (spirituală). Fiinţa vie face parte din categoria energiei superioare.

13
 Materia nu are capacitate creativă. Numai când e manevrată de o energie vie se pot produce
obiecte materiale. De aceea materia în forma sa crudă, primară, reprezintă potenţialul de energie al
Fiinţei Supreme. Ori de câte ori ne gândim la vreo energie, e firesc să ne gândim şi la sursa acestei
energii. De exemplu dacă ne gândim la energia electrică, e logic să ne gândim totodată şi la staţia
electrică.
Energia nu este independentă. De exemplu, focul e sursa a două energii: lumina şi căldura. Deci
nici lumina, nici căldura nu pot exista independent de foc. Asemenea, energia inferioară şi cea
superioară sunt produsele uneia şi aceleaşi surse, căreia îi putem da orice NUME. Sursa de energie
trebuie să fie o fiinţă vie şi atotconştientă.
În Vede Fiinţa Supremă, sau Adevărul Absolut, se numeşte Bhagavan, sursa tuturor energiilor.
Descoperirea savanţilor contemporani a celor două forme ale energiei, e numai începutul progresului în
ştiinţă, urmând ca ei să găsească creatorul acestor două forme sau particule, pe care ei le numesc
materiale şi antimateriale.
Bhagavad-gita descrie astfel particula antimaterială: “Particula antimaterială este înăuntrul
corpului material. Datorită ei, corpul progresează, schimbându-se dintr-un copil într-un adolescent,
dintr-un adolescent într-un matur, dintr-un matur într-un bătrân după care particula antimaterială
părăseşte corpul vechi şi se strămută în alt corp material. Corpul material e distructibil, şi de aceea e
schimbător şi temporar. La fel e şi lumea materială. Însă forţa vie antimaterială e indestructibilă, deci,
prin urmare, ea e permanentă. Particula antimaterială e mai fină decât cea mai fină particulă materială.
Această forţă vie e atât de puternică, încât îşi răspândeşte influenţa asupra întregului corp material.
Particula antimaterială are forţe imense comparativ cu particulă materială şi este indistructibilă .“
Perfecţiunea ştiinţei va fi obţinută atunci când savanţii materialişti vor începe să studieze
calităţile particulei antimateriale şi o vor putea elibera de particula materială temporară.
Presupunerea savanţilor, precum că există o lume formată din atomi antimateriali, care, dacă s-
ar ciocni cu lumea materială, ar duce la anihilarea reciprocă, este un adevăr parţial. Astfel de ciocniri au
loc permanent; anihilarea particulelor materiale se produce în fiecare moment, şi particulele
antimateriale tind spre eliberare.
Acest lucru este explicat în Bhagavad-gita în felul următor : “ Particula nematerială, care este,
de fapt, fiinţa vie, pune în mişcare materia. Atâta timp, cât particula nematerială se află în interiorul
unui flux de energie materială, cunoscută ca un corp brut şi fin, această energie materială se manifestă
ca o fiinţă vie. Pe parcursul ciocnirilor necontenite ale celor două tipuri de particule, cea nematerială
niciodată nu se distruge. În schimb, corpul material, după o anumită perioadă de timp este anihilat.”
Tot ce este creat, este anihilat la o anumită etapă. Şi corpul material, şi lumea materială sunt
create, şi de aceea sunt obiectul anihilării. Pe când particula antimaterială nu a fost creată niciodată şi
deci nu va fi anihilată niciodată. Acest principiu poate fi aplicat nu numai la particula antimaterială, ci
şi la întreaga lume antimaterială. Atunci când universul material este anihilat, universul antimaterial
există în toate circumstanţele.
Specialiştii în probleme de energie atomică pot reflecta asupra anihilării lumii materiale cu
ajutorul armelor nucleare, însă armele, de orice fel, nu pot distruge lumea antimaterială.
În continuare se dă o explicaţie mai clară a particulei antimateriale : “ Ea nu poate fi fărâmiţată
de vreo armă materială, şi nici arsă de foc. Nu poate fi umezită, nici uscată, nici evaporată. Este
indivizibilă şi insolubilă. Fiind durabilă prin constituţie, calităţile ei sunt neschimbătoare. Aceste
calităţi sunt inexplicabile, deoarece sunt opuse celor materiale. Şi sunt greu de perceput pentru un creier
obişnuit.”
Particula vie nu poate fi generată prin combinarea elementelor materiale, care reprezintă energia
inferioară: pământul, apa, focul, aerul, eterul, mintea, intelectul şi ego. Aparte de ele există puterea

14
vitală sau energia superioară. Toate acestea sunt conduse şi controlate de Suprema Fiinţă vie -
Personalitatea Divină.
Timp îndelungat materialiştii s-au limitat numai la elementele menţionate mai sus. În prezent e
foarte îmbucurător faptul că ei încep să înţeleagă existenţa principiului antimaterial şi a universului
antimaterial.
Există speculanţi mintali, care încearcă să tălmăcească principiile antimateriale. Ei se împart în
două grupuri, care ajung la două concluzii diferite greşite. Primul grup (materialiştii banali ) sau neagă
principiul antimaterial, sau admit numai dezintegrarea combinaţiilor materiale într-un anumit stadiu
(moartea). Celălalt grup recunoaşte existenta principiului antimaterial ca fiind absolut opus celui
material. Acest grup cercetează principiile materiale şi le analizează foarte minuţios. În finalul
investigaţiilor acceptă numai principiul antimaterial (spiritual) neactiv. Însă în faţa acestor speculanţi
mintali apar dificultăţi, deoarece în speculaţiile lor ei se bazează pe energia inferioară. Ei nu acceptă
informaţiile de la sursele superioare. Pentru a înţelege esenţa principiului antimaterial, e necesar să te
ridici la nivelul spiritual al energiei superioare.
De pe platforma lumii materiale este imposibil de înţeles esenţa lumii antimateriale. Însă
Domnul Suprem, controlorul energiei materiale şi a celei antimateriale, prin mila Sa generoasă ne dă
cunoştinţe complete despre lumea spirituală. Domnul Suprem şi fiinţele vii sunt antimateriale prin
calitatea lor. Studiind fiinţele vii, ne putem face o închipuire despre Domnul Suprem.
Fiinţele vii, care-i slujesc, sunt calitativ egale cu El, însă totodată dorinţa lor supremă este de
a-i face servicii. În lumea antimaterială nu există deosebiri între dominant şi dominaţi, deoarece
legăturile lor sunt perfecte şi nu poartă amprenta materialismului.
Lumea materială e creată din tendinţele schimbătoare ale naturii. Aceste tendinţe sunt cunoscute
ca virtute, pasiune şi ignoranţă. Lumea materială se creează în pasiune, se menţine în virtute şi se
distruge în ignoranţă.
Călătorie uşoară spre alte planete. A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

Astronomia dovedeşte că oricât de multe ar fi lumile şi oricât de mare ar fi universul cel

cuprinzător de aceste lumi, ele toate se află într-un infinit. Infinitul, însă, în care e cuprins universul nu
este egal sau identic cu totalitatea părţilor acestui univers, adică cu lumile a+b+c+...+z+... căci ele sunt
toate mărginite, fiecare având hotare şi deci are hotare si totalitatea lor. Matematiceşte, negreşit, la orice
număr concret se poate adăuga un alt număr concret, şi altul, şi iarăşi altul, şi tot aşa înainte fără a mai
sfârşi vreodată ca şi când s-ar putea închipui un infinit dintr-un şir de numere concrete ; dar acest şir fie
oricât de lung, nu va fi totalitatea acelor numere concrete, de vreme ce o totalitate este o sumă iar suma
nu se poate efectua decât atunci când se opreşte socoteala, când încetează lucrarea, când se pune o
margine. Lumile din univers întocmesc în fiecare moment o sumă totală, şi deci totalitatea lor este
mărginită ca şi fiecare din ele în parte. Universul, prin urmare este cuprins în infinit, totuşi nu este
infinit. Mai mult decât atât, ştiinţa nu poate pricepe universul fără a ajunge neapărat la noţiunea
infinitului; dar ajunsă acolo, universul i se înfăţişează ca o simplă întâmplare.
În acest fel, noi toţi, Pământul nostru, Soarele nostru, milioane de milioane de alţi sori şi alte
pământuri cu alte fiinţe simţitoare, voitoare şi cugetătoare, “trăim, ne mişcăm şi suntem în El” după
spusa apostolului Pavel suntem în acel infinit, dar nu suntem în el. După cum globul pământesc este o
sferă de săpun învârtindu-se într-un sistem solar, tot aşa universul întreg, toate corpurile cereşti la un
loc, sunt un fel de sfere de săpun învârtindu-se în acest infinit, care le îmbrăţişează şi le străbate de
pretutindeni. Numai El este tot, căci afară dintr-Însul nu poate fi nimic. Numai pentru El, timp şi spaţiu
nu există, fiind nemărginit în timp şi spaţiu. El ştie tot, deoarece îi ajunge a se şti pe sine, neavând
pentru aceasta vre-o trebuinţă de a cerceta raportul între eu şi alter ego.

15
 Astronomul cu ochii ridicaţi spre întinderea cerurilor, dă peste infinit. Tot de infinit se izbeşte
chimistul când îşi coboară ochii în ţărână. Voind să înţeleagă ce este un corp, el îl desface în părţi, apoi
părţile în părţi mai mici, până ajunge la molecule... până la atomi..., până la... infinit.
Infinitul chimistului, poate oare să nu fie acelaşi cu infinitul pe care-l află astronomul dincolo de
univers ? A zice că atomul, pe care nu trebuie să-l amestecăm cu nici un fel de moleculă, e “nemărginit
mic”, este o absurditate căci orice măsură, mică sau mare, se potriveşte numai acolo unde sunt margini.
Pluralul “atomi” e tot aşa de absurd, de vreme ce, aceea care nu are margini nu poate fi decât una; de
îndată ce ar fi două sau trei, ele s-ar margini neapărat una de alta. Atomul, adevăratul atom, nu poate fi
nici doi, nici trei ; nu poate fi nici mic, nici mare, atomul este unul infinit.
Infinitul astronomului şi infinitul chimistului sunt deci acelaşi infinit, în cuprinsul căruia
pluteşte, cu toate ale lui, universul cel mărginit; atât de mărginit... încât, de la corpul ceresc cel mai
mare până la punctul material cel mai mic, atingere între margini nu există. După cum sorii se despart
între ei prin spaţii calculabile sau incalculabile, de asemenea orice particulă cât de ultramicroscopică
este despărţită de particula cea mai învecinată printr-un spaţiu calculabil sau incalculabil. Ceea ce ni se
pare nouă a fi unit, nu este unit decât în părerea noastră, unit în realitate fiind numai infinitul, căci
numai El este Unul. În acest Infinit, soarele cel colosal şi molecula cea mai imperceptibilă se rotesc
mereu şi se atrag deopotrivă, solidare între ei şi între ele, dar nu se ating niciodată prin marginile lor .
Luând ca punct de plecare infinitul astronomului şi al chimistului, al celor două ştiinţe care s-ar
putea numi “alfa şi omega”, una urcată cât e cu putinţă mai sus şi cealaltă coborâtă cât e cu putinţă mai
jos, noi am văzut că acel infinit, unul şi acelaşi neavând margini, cuprind în sine universul dar nu e
univers ;
neavând margini, fiinţează de sine-şi, chiar dacă n-ar fiinţa universul;
neavând margini, nu poate avea nici o însuşire restrângătoare, nici un atribut negativ;
neavând margini întruneşte toate atributele pozitive : “binele”, “frumosul”, “adevărul”,
“dreptatea”, “lumina”, “ştiinţa”, într-o singură afirmaţie ;
neavând margini, nu poate fi identificat sau măcar confundat cu făptura cea mărginită;
şi totuşi, neavând margini, urzind prin urmare numai din sine, este cuprins în orice înfăptuire a
voinţei Sale.
Numiţi-L cum vă place. Numele nu schimbă nimic. Dar fiindcă numele nu schimbă nimic şi că
puteţi înşi-vă a-L numi cum vă place, lăsaţi-ne şi pe noi ai zice :

DUMNEZEU
Sic cogito. Ştiinţa sufletului, viaţa, moartea, omul. Bogdan Petriceicu Haşdeu

“Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la
Dumnezeu ? Şi că voi nu sunteţi ai voştri ?” - 1 Corinteni 5 (9)

Universul este un sistem al armoniei. Noi, în calitate de fiinţe umane, facem parte din acest
univers.
Conştiinţa care sunteţi, care însufleţeşte fiecare parte a corpului vostru este atât de uniform
prezentă în fiecare parte a corpului încât se poate spune că voi sunteţi prezenţi în fiecare din aceste
părţi.
Substanţa lumii nu este materia organică sau materia anorganică. Majoritatea oamenilor au o
concepţie greşită, potrivit căreia lumea ar fi făcută dintr-o materie moartă, lipsită de inteligenţă. Acest
lucru nu este adevărat. Conştiinţa nu se poate vedea cu ochii. Nu puteţi vedea conştiinţa sau inteligenţa
unei alte persoane. Cum aţi putea vedea Conştiinţa lumii din exterior ? Dar, întrucât este posibil să

16
deducem prezenţa conştiinţei într-un alt individ în urma activităţii pe care el o desfăşoară, tot astfel
putem deduce prezenţa Conştiinţei Universale.
Yoga meditaţia şi Japa Sadhana. Swami Krishnananda

“Nu orice trup este la fel; ci unul este trupul oamenilor, altul este trupul animalelor, altul al
păsărilor, altul al peştilor. Tot aşa sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti ; dar alta este slava celor
cereşti şi alta a celor pământeşti.” - 1 Corinteni 15 (39,40)
“Eu şi Tatăl una suntem “ - Ioan 10 (30)
“Căci atât cel care sfinţeşte cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, El nu se
ruşinează să-i numească fraţi.” - Evrei 2 (11)

Pentru a avea o înţelegere deplină a absolutului e necesar, în primul rând, să înţelegem propria
noastră natură. Vom vedea îndată că dincolo de noi înşine, în univers, nu cunoaştem decât mişcarea.
“Lucrul in sine “, cum l-ar numi Kant, nu-l putem cunoaşte prin simţuri.
Vom analiza obiectele care ne înconjoară, vom vedea că ele nu au decât o valoare relativă şi
aceasta se modifică în funcţie de condiţiile percepţiei noastre. Iată pentru ce nu putem nădăjdui să
cunoaştem principiul lucrurilor prin intermediul simţurilor. Pentru a înţelege acest principiu, omul
trebuie să se cunoască pe sine; e ceea ce au simţit toţi învăţătorii din toate ţările. Ştiţi desigur vechiul
adagiu socratic: “ Cunoaşte-te pe tine însuţi”, care ne recomandă cunoaşterea aprofundată a propriei
noastre naturi. şi exact cu aceeaşi intenţie, marele învăţător Christos, cerea discipolilor săi să caute
împărăţia lui Dumnezeu în ei înşişi.
Numai printr-o întoarcere în noi înşine vom găsi adevărul. Vom vedea nu numai că omul are în
el corespondenţa colectivă a tuturor lucrurilor, dar că el conţine, în integritatea sa, însăşi Forţa cosmică.
Forţa este indivizibilă; principiul prim se manifestă totdeauna ca un tot unic. Iată pentru ce chiar într-un
grăunte de nisip, veţi găsi TOTALITATEA Energiei cosmice, deşi sub o formă obscură şi profund
latentă.
Dar cum grăuntele de nisip este în afară de fiinţa noastră, cel puţin în sensul obişnuit al
cuvântului, noi nu vom putea înţelege Natura printr-un studiu al grăuntelui de nisip. Există un singur
lucru pe care noi îl putem studia cu temeinicie: noi înşine. Şi acest lucru odată cunoscut, vom cunoaşte
natura Forţei cosmice.
Ca atare, vom începe cu analiza naturii umane. Voi încerca să vă conduc pas cu pas, până în
acest sanctuar intim care este în inima fiecăruia. Apoi, când vom fi înţeles natura omului şi modul său
de existenţă în diferitele sfere ale universului, analizând obiectele pe care le percepem, vom încerca să
înţelegem cum vine la existenţă orice lucru, sau, în limbaj teologic, cum este creat totul. Şi pentru
aceasta, în loc să adoptăm metoda alegorică, scumpă teologilor, vom proceda cât mai ştiinţific posibil.
Vom studia pe urmă posibilităţile spiritului uman. Vom căuta să vedem cum poate verifica
omul, pe pământ, existenţa realităţilor transcendente; cum, chiar în această lume putem deveni un
Dumnezeu, un Christos.
Nu e greu pentru nimeni să sesizeze o diferenţă între corp şi inteligenţă. Nu vreau să spun că
trebuie recunoscută inteligenţa ca diferită de corp prin esenţa ei. Materialismul, de fapt, nu recunoaşte
aceasta: el crede că mentalul nu e distinct de corp. Dar chiar şi el trebuie să-şi dea seama de faptul că
mentalitatea constituie cel puţin un mod special de energie, un mod distinct de energie fizică.
Iată deci, în om, o primă distincţie evidentă: corp şi mental , sau în termeni mai uzuali, corp şi suflet.
Dar să remarcăm faptul că trupul este supus la modificări, la schimbări perpetue; în aproximativ
şapte ani el se reînnoieşte până la ultima particulă. Şi cu toate acestea nu-şi păstrează identitatea ? Sub
vălul schimbător al corpului, există deci ceva relativ invariabil: există un martor al acestor schimbări.

17
 Dacă nu ar fi astfel, nu am percepe de loc modificările corpului nostru. Dacă inteligenţa ni s-ar
reînnoi ca trupul şi cu aceeaşi viteză, ea nu ar fi niciodată conştientă de aceste modificări. Pentru a
cunoaşte o mişcare, observatorul trebuie să fie în repaus, sau să se mişte cu o mişcare diferită. Această
lege a relativităţii guvernează tot ce cunoaştem noi: nu percepem nimic fără contrast. Faptul că noi
suntem conştienţi de schimbările trupului înseamnă că ceva, înapoia corpului, înregistrează aceste
schimbări.
În fine, pe lângă aceste schimbări ale corpului fizic, mai există şi altele, mai subtile, care se
produc continuu şi la care de obicei nu ne gândim. Astfel perceperea unui obiect exterior, nu se
datorează decât unei succesiuni de modificări rapide, de vibraţii, care afectează fiinţa care le percepe.
Aceste modificări sunt legate sistematic între ele prin ceea ce numim starea conştientă. Fără această
continuitate a stării conştiente, nu am putea percepe nimic. Toate faptele percepute sunt legate între ele
şi păstrate în memorie ? Este greu s-o concepem localizată în creierul fizic. Cum se face că lucruri de
mult uitate ne revin câteodată în memorie atât de clar ? Cum se face că starea de hipnoză aduce la
suprafaţă fapte uitate din copilărie ? Sunt cunoscute cazuri când subiectul şi-a amintit o limbă pe care
nu o auzise decât în tinereţe. Aceste remarci par să indice că există ceva dincolo de corpul fizic, ceva
care înregistrează observaţiile fizice pe care le realizăm; acestui element înregistrator îi vom da pentru
moment numele de mental, întrebuinţând acest cuvânt în sensul cel mai larg.
N-am pretenţii să bazez acest fapt pe argumente atât de sărace; pentru mine acestea nu sunt
probe. De altfel, niciodată nu se va putea stabili definitiv un adevăr cu argumente pur exterioare. Pentru
a avea proba absolută a unui lucru, trebuie să-l cunoşti prin tine însuţi. Pentru a şti că existaţi
independent de corpul vostru fizic, trebuie să vă puteţi separa de el. În alţi termeni, trebuie să vă
decideţi a verifica aceste fapte transcendente întocmai cum fizicianul verifică fenomenele fizice a căror
lege vrea s-o stabilească.
Dacă acum ne oprim un moment pentru a analiza mentalul, vom găsi că el însuşi suferă
modificări şi nu rămâne de loc staţionar. Pasiunile se duc şi vin, stările sufleteşti se succed, ondulatorii
şi diverse; din an în an intelectul se dezvoltă sau se voalează: puterile intuitive variază; în fine,
conştiinţa însăşi devine mai netă prin dezvoltarea naturii umane.
Astfel, toate elementele mentalului variază; şi aceste variaţiuni fiind evident cunoscute, în mod
necesar există îndărătul mentalului ceva şi mai stabil. Şi acest ceva este elementul spiritual, ale cărui
caracteristici sunt sacrificiul, iubirea, abnegaţia şi toate virtuţile superioare care disting în mod esenţial
omul de animal. Aceste sentimente sunt cele care ne dau, ocazional, cea mai mare fericire, şi adeseori
omul consideră acest factor ca fiind realmente “el însuşi”, fiinţa sa veritabilă. Acest factor diferă de
mental cu modificări necontenite, precum diferă gazul de solid şi de lichid.
Dacă analizăm la rândul său această natură spirituală, vom afla că şi ea se schimbă.
Spiritualitatea poate creşte cu timpul. Te dezvolţi prin abnegaţie, prin iubire, cultivând aceste virtuţi.
Marea fericire care ne pătrunde câteodată ne părăseşte imediat după aceea. Şi e clar că noi percepem
aceste schimbări: iată pentru ce natura spirituală nu e încă Eul real al omului. Există, îndărătul naturii
noastre spirituale, ceva care percepe schimbările din sferele superioare ale fiinţei noastre.
Acela e EUL omului, acela e martorul unic ce înregistrează toate variaţiile spiritului, ale
mentalului şi ale corpului.
Materia corpului nostru nu e aceeaşi cu cea a unui obiect inert, de aceea s-a convenit a o denumi
materie organică. În corpul nostru, recunoaştem prezenţa materiei zisă neorganică, dar influenţată,
guvernată, de un factor pe care îl numim “ vital” care o organizează.
Astfel, în corpul nostru fizic recunoaştem două principii: materia grosieră şi vitalitatea. Această
vitalitate poate primi numele de principiu eteric. Eterul impregnează toată materia solidă, lichidă sau
gazoasă, dar principiul vital pare a rămâne aici în stare latentă.

18
 Când dimpotrivă, principiul vital este eliberat de dominaţia principiilor inferioare ale materiei,
el le grupează imediat şi le organizează: atunci se manifestă regnul vegetal. Principiul vital e factorul
organizator al corpului nostru fizic. Materia eterică specializată care îi serveşte de bază sau vehicul va
lua numele de corp eteric. Raportul strâns care există între materia eterică şi principiul vital se va
lămuri cu deosebire printr-un studiu aprofundat al magnetismului. Când ştiinţa va progresa, va şti că
magnetismul nu e decât manifestarea vitalităţii care, efectiv, poate să se transmită de la o fiinţă la alte
fiinţe.
În fiecare din noi există pasiuni, emoţii, sentimente. E una din fazele vieţii mentale, faza care se
întinde de la senzaţia animală până la emoţiile şi sentimentele cele mai complexe ale omului evoluat.
Această parte a naturii noastre mentale este cunoscută sub numele de sensibilitate: numele său sanscrit
este k a m a - dorinţă - şi materia mai subtilă decât eterul, care serveşte de bază acestor fenomene
(senzaţii, sentimente, pasiuni, emoţii) a primit în Occident numele de materie astrală, din cauza
luminozităţii sale proprii. În aceasta constă, de fapt, caracterul esenţial ce o deosebeşte de materia fizică
densă, în ochii văzătorului capabil a o percepe.
Apoi, există în mentalul nostru un alt factor, care raţionează, calculează, compară. E ceea ce
numim intelect, sau mental intelectiv. El corespunde principiului inferior al principiului numit Manas
în sanscrită (latineşte Mens); noi îl vom denumi Manas inferior.
Dincolo de acest factor, există un altul care nu calculează, care nu cântăreşte pro şi contra, care
nu discută, nici nu raţionează, ci afirmă: “Eu ştiu că acesta este adevărat, că acela e fals, nu ştiu pentru
ce, dar am convingerea intimă ca aşa este”. Acest principiu e raţiunea pură, sau conştiinţa. El constituie
individualitatea proprie a omului. În sanscrită, acesta e aspectul superior al lui Mens sau Manas
superior.
În ceea ce priveşte natura spirituală, ea nu poate fi divizată pentru moment. Comportă şi ea
diviziuni şi subdiviziuni, dar acestea nu pot fi percepute decât de omul ajuns la un stadiu foarte evoluat,
în alţi termeni, de iniţiatul în care s-a născut Christos.
Trebuie deci să considerăm natura spirituală ca unică. La fel este şi Eul. Eul are trei aspecte, dar
ele nu pot fi deosebite unele de altele în starea actuală a omenirii. Dar omul perfect poate să le cunoască
şi să le distingă. De aceea nu am dat acestei treimi decât un nume generic, Mahatma. În lucrare vom lua
această treime ca unitate. În limbajul creştin avem aici Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sau cele trei aspecte
ale celei mai înalte Realităţi.
Aşadar distingem în om şapte factori :
1. Cele trei aspecte superioare, considerate ca unul, Eul omului, adevăratul şi singurul
subiect în el, martorul unic al tuturor modificărilor pe care le suferă;
2. Elementul spiritual, sau Budhi;
3. Sufletul sau Manas superior;
4. Intelectul sau Manas inferior;
5. Senzaţia, dorinţa sau Kama;
6. Vitalitatea sau Prana;
7. Materia grosieră, solidă, lichidă sau gazoasă.
Există, deci, în univers, o serie de principii corelative, corespunzând diferitelor principii ale
naturii umane. Astfel:
1. Elementul fizic grosier, în noi, corespunde materiei solide, lichide si gazoase care ne
înconjoară. Principiul nostru eteric corespunde eterului sau principiului vital universal. Cele două
împreună, materia şi eterul, constituie planul fizic al universului ;
2. Principiul senzaţiei la noi corespunde aceluiaşi principiu universal, astralul, sau
planul astral;

19
 3. Principiul nostru intelectiv şi sufletul nostru corespund principiului intelectiv şi
sufletului universului; cele două împreună constituie planul mental al cosmosului;
4. Elementul spiritual corespunde planului spiritual;
5. Iar Eul omului corespunde planului nirvanic.
Aceste planuri ale universului, ca şi factorii omului, nu sunt suprapuse ci se întrepătrund. Eterul
pătrunde toată materia şi se întinde cu mult dincolo de atmosfera terestră. Principiul astral, la rândul sau
pătrunde eterul; şi aşa mai departe. Din faptul că toate aceste principii se întrepătrund, rezultă că omul
trăieşte totodată în toate diferitele regnuri sau planuri ale universului.
Se ştie că unii filozofi au dat omului numele de microcosmos. Acest nume e bine justificat,
pentru că omul cuprinde în el materia grosieră a regnului mineral, vitalitatea vegetalului, senzaţia şi
dorinţa animalului, intelectul simplu corespunzător animalelor superioare actualmente dispărute,
legătura care lipseşte între regnul animal şi regnul uman şi sufletul, care singur constituie omul
veritabil, şi care e totdeauna în C e r ( adică în planul mental). Mai mult, elementul spiritual al omului
corespunde regnului îngeresc, naturii iniţiatului; în fine, Eul, Unicul, corespunde elementului perfect al
universului, lui
D U M N E Z E U.
Astfel, omul sintetizează în el Universul.
Iată de ce studiul omului deschide calea studiului cosmosului. Când veţi cunoaşte natura omului
în diferitele sale aspecte şi diferitele sale faze, veţi cunoaşte, de asemenea, sferele corespunzătoare ale
universului. Ajungând în sfârşit la principiile cele mai subtile, când veţi fi descoperit cele două aspecte
superioare ale Eului, veţi cunoaşte de asemenea două planuri noi ale universului, planuri cărora e destul
să le semnalăm existenţa, căci aceste înălţimi sunt inaccesibile actualei gândiri omeneşti. Atunci veţi şti
că există în mod real şapte regnuri în univers, corespunzătoare celor şapte spirite superioare dinaintea
tronului .
Filozofia ezoterica a Indiei. J.C.Chatterji

Cunoaşterea şi trăirea în profunzimi a fenomenului cosmic care este viaţa ne aduce în conştient
adevărul cu privire la Dumnezeu şi la existenţa noastră în El. Această revelaţie ne conştientizează
existenţa Principiului Unic, creator, inteligent, armonios, organizator si integrator.
Mărturii despre nemurire. Elena Iliescu

20
 CREAŢIE SI EVOLUŢIE
În orice om o lume îşi face încercarea
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian ?
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Mihai Eminescu

“ Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi
lumea.” - Ioan 17 (5)

“ El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi născut peste toată Creaţia; pentru că în El
au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe Pământ, cele văzute şi cele nevăzute. “
Coloseni 1 (15,16))

Viaţa ne înconjoară pretutindeni. Este prezentă în regiunile polare ca şi în deşerturile pârjolite

de soare, de la suprafaţa mării până în adâncurile ei. Pământul cuprinde peste tot viată. Cum a apărut ea
? Cum a început ? Şi, mai ales, care este originea omului ? Am evoluat noi din maimuţe sau am fost
creaţi ? Cum anume am apărut şi ce legătură are răspunsul la aceste întrebări cu viitorul fiinţei umane ?
Sunt dileme care i-au preocupat încă din antichitate pe gânditori şi au rămas fără răspuns, pentru mulţi,
până astăzi.
Desigur, sunt şi oameni pe care nu i-a preocupat această problemă. Pentru ei nu are importanţă
cum au ajuns să existe. Este suficient că pot trăi 60 sau 80 de ani, dar nu-i interesează nici de ce s-au
născut, nici de ce trebuie să moară şi cu atât mai puţin ce se va întâmpla cu ei după moarte. Ei ştiu că
existenţa pe Pământ este totul, că aici trebuie să aibă o viaţă cât mai abundentă, fie şi în detrimentul
altora ; că au fost creaţi sau că au evoluat, aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile din punctul lor de
vedere.
După concepţia materialistă, soarele va cunoaşte o faza de dilatare devenind o gigantă stea roşie,
fenomen ce va face ca oceanele să se evapore, atmosfera să se volatilizeze în spaţiu şi o catastrofă de
proporţii inimaginabile să distrugă planeta noastră.
O altă concepţie despre lume este aceea a creaţionismului ştiinţific. Interpretând creaţia din
Geneza descrisă în Biblie, unii consideră că Pământul nostru nu are o vechime mai mare de 6000 de ani
şi că cele 6 zile de la facerea lumii nu ar fi avut decât 24 de ore fiecare.
Dar pot fi interpretate aceste date din Biblie în sensul strict al cuvântului ? Pentru a răspunde la
aceste întrebări este nevoie de o renunţare la unele prejudecăţi. Chiar Charles Darwin, cel care a
susţinut teoria evoluţionistă a speciilor, în concluzia cărţii sale, a vorbit despre grandoarea modului în
care a fost concepută viaţa cu puterile ei diverse dăruite iniţial de către Creator câtorva forme sau uneia
singure, afirmaţie care face ca subiectul originii vieţii să rămână deschis pentru examinări ulterioare.
Cercetările ştiinţifice au lărgit mult cunoştinţele noastre despre univers, despre planeta noastră
şi despre vieţuitoarele ei dar au lăsat încă multe lucruri neexplicate. Teoria evoluţiei susţine că

21
transformările evolutive s-au realizat fără nici o direcţionare inteligentă şi fără nici o intervenţie
supranaturală, totul fiind datorat hazardului, anumitor mutaţii genetice care ulterior au format noi
specii.
Concepţia idealistă asupra apariţiei vieţii pe Pământ afirmă că toate vieţuitoarele au fost create
de către Dumnezeu.
Cei care susţin teoria evoluţionistă spun că ideea creaţiei este neştiinţifică, dar oare ideea
evoluţiei este cu adevărat demonstrată ştiinţific ?
Chiar de la apariţia cărţii lui Darwin privind originea speciilor, diverse aspecte ale teoriei sale
au făcut obiectul unor contestări şi opinii contradictorii chiar şi pentru cei mai de seamă savanţi
evoluţionişti. Opiniile paleontologilor care studiază fosilele se află în totală neconcordanţă cu concepţia
evoluţionistă.
Chimiştii, cu toate strădaniile lor, nu au reuşit să reproducă experimentul, materie vie din
materie nevie, şi nu se poate nici astăzi demonstra cum s-a realizat aceasta.
Dificultăţile apar când examinăm organele foarte complexe ale organismului, cum sunt ochiul,
urechea şi creierul. Ele au o complexitate care depăşeşte orice aparatură oricât de sofisticată. Toate
părţile componente ale acestor organe funcţionează împreună şi simultan în procesul vederii, al auzului
şi al gândirii. Să fie oare hazardul factorul determinant al evoluţiei? Poate acesta să producă asemenea
mecanisme complicate ? Ochiul pare a fi proiectat aşa cum nici un constructor de telescoape nu ar putea
să o facă. Însuşi Darwin afirma că “ a presupune că ochiul s-ar fi putut forma prin evoluţie pare a fi cât
se poate de absurd.”
Dacă aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte alcătuirea ochiului, ce vom putea spune atunci despre
alcătuirea creierului uman care este infinit mai complexă ?
Oamenii de ştiinţă au dezgropat din pământ milioane de oase şi de urme de viaţă din trecutul
planetei, adică fosile. Dacă evoluţia ar fi un fapt incontestabil ar trebui să existe dovezi ale
transformărilor evolutive ale unor specii din altele, dar aceste dovezi nu vin în favoarea interpretărilor
darwiniste ale istoriei vieţii. Nu se poate găsi în fosile un lanţ continuu care să ateste o evoluţie lentă şi
progresivă. Unii oameni de ştiinţă au ajuns la concluzia că viaţa nu ar fi putut să apară spontan pe
Pământ şi că ea ar fi provenit din spaţiul cosmic şi a parvenit apoi pe Pământ. Dar aceasta nu face decât
să transfere problema originii vieţii într-un alt loc, într-un mediu, poate şi mai ostil. Este posibil că
viaţa să fi apărut în mod spontan în univers, să fi supravieţuit unor condiţii vitrege, să ajungă pe Pământ
şi apoi să sufere transformările şi evoluţia aşa cum o presupun ei ? Lipsa formelor intermediare care să
confirme o evoluţie lentă au făcut ca unii evoluţionişti să susţină că acest proces s-a desfăşurat în
salturi. Ei au numit acest proces “echilibru punctat “. Speciile ar fi rămas multă vreme aceleaşi, dar la
anumite intervale s-ar fi produs o “ punctare “, un mare salt prin care se transformă în altceva.
Conform teoriei lui Darwin, a selecţiei naturale, cel mai bine dotat supravieţuieşte. Natura ar fi selectat
în vederea supravieţuirii exemplarele cele mai bine dotate, întrucât acestea au dobândit trăsături noi
care s-au dovedit avantajoase pentru ele. Dar dovezile acumulate în mai mult de 130 de ani de la
apariţia teoriei lui Darwin arată că, deşi exemplare mai bine adaptate pot supravieţui mai bine, aceasta
nu explică felul în care au apărut ele. Astfel teoria evoluţionistă a eşuat în trei domenii de importanţă
covârşitoare în care poate fi verificată:
- documentele fosile dezvăluie mai degrabă un model de salturi evolutive decât o evoluţie lentă,
treptată;
- genele sunt mecanisme de puternică stabilizare a căror principală funcţie este de a împiedica
apariţia de noi forme;
- mutaţiile genetice întâmplătoare produse pas cu pas la nivelul molecular nu pot explica
complexitatea apariţiei organelor şi a vieţii în general.

22
 Dacă Darwin, marele unificator al biologiei, nu poate răspunde la problema fundamentală - cum
au devenit vii elemente lipsite de viaţă, ce reguli se află îndărătul codului genetic, cum dau genele
forma fiinţelor noi, dacă teoria evoluţionistă nu poate rezolva într-un mod satisfăcător aceste probleme,
să vedem ce spune teoria creaţionistă.
Ca şi în cazul altor lucruri care sunt reprezentate greşit sau înţelese greşit, primul capitol al
Bibliei merită cel puţin o examinare obiectivă. Nu este vorba de o denaturare a relatării biblice pentru a
adopta vreo teorie oarecare, ci de a cerceta şi a stabili dacă este în armonie cu faptele cunoscute. Să nu
uităm, de asemenea, că relatarea Genezei n-a fost scrisă pentru a arăta “cum a avut loc” Creaţia. În
schimb, ea reprezintă evenimentele majore în mod progresiv, descriind ce lucruri au fost formate şi
intervalul de timp sau “ ziua” în care a apărut prima dată fiecare.
Când examinăm relatarea Genezei, este util să reţinem că ea abordează lucrurile din punctul de
vedere al omului de pe Pământ. Astfel ea descrie evenimentele de parcă ar fi fost văzute de către
observatori umani, care ar fi fost prezenţi la momentele respective. Faptul acesta se poate observa din
felul în care Geneza tratează evenimentele din cea de-a patra “ zi” a ei. Soarele şi luna sunt descrise în
comparaţie cu stelele ca nişte mari luminători. Totuşi multe stele sunt mult mai mari decât Soarele
nostru, iar Luna este neînsemnată în comparaţie cu ele, dar nu şi pentru un observator terestru. Astfel,
aşa cum este el văzut de pe Pământ, Soarele ne apare ca un luminător mai mare, care stăpâneşte ziua,
iar Luna ca un luminător mai mic, ce domină noaptea.
Prima parte a Genezei arată că Pământul putea să fi existat cu mult timp înainte de prima “ zi” a
Genezei, deşi ea nu spune cu cât timp anume. Ea descrie însă care era starea Pământului înainte de a fi
început acea prima “ zi” : “ Iar Pământul era inform şi pustiu şi pe suprafaţa talazurilor adâncului era
întuneric; şi forţa activă a lui Dumnezeu se mişca încoace şi încolo pe suprafaţa apelor.”
Enigma vieţii şi a morţii. Dr. Aurel Popescu - Bălceşti

“ Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie
de ani ca o zi.” - 2 Petru 3 (8)

“ Să fie lumină. Atunci, s-a făcut lumină. Şi Dumnezeu a numit lumina Zi, iar întunericul l-a
numit Noapte. Şi a ajuns să fie seară şi a ajuns să fie dimineaţă, o primă zi”. Fireşte că Soarele şi Luna
se aflau în spaţiul cosmic, cu mult înainte de această primă “ zi” dar lumina lor nu ajungea pe suprafaţa
Pământului, astfel încât să fie văzută de un observator terestru. Acum, în această primă “ zi”, evident că
lumina a devenit vizibilă pe Pământ şi, datorită mişcării de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, au
început să se succeadă zilele şi nopţile.
“ Să fie o întindere între ape şi să producă o separare între ape şi ape. Şi Dumnezeu a numit
întinderea Cer. Ziua a doua.”
“ Apele de sub ceruri să se adune într-un singur loc şi să apară uscatul. Şi a ajuns aşa să fie. Şi
Dumnezeu a numit uscatul Pământ, iar reunirea de ape a numit-o mări. Să facă Pământul să crească
iarba, vegetaţia purtând sămânţă, pomi roditori producând rod conform speciei lor. Ziua a treia.”
“ Să fie luminători în întinderea cerurilor, ca să facă o separare între zi şi noapte ; şi ei trebuie să
servească drept semne şi pentru anotimpuri şi pentru zile şi pentru ani. Ziua a patra.”
Anterior în legătură cu “ ziua” întâia a fost utilizată expresia “ Să se facă lumină”. Cuvântul
ebraic folosit aici pentru lumină este ohr care însemnă lumină în general. Dar în legătură cu “ ziua” a
patra, cuvântul ebraic se schimbă în ma’ohr, care înseamnă sursă de lumină.
“ Să mişune apele de o mulţime de suflete vii şi creaturi zburătoare, să zboare deasupra pământului, pe
faţa întinderii cerurilor. Ziua a cincea.”
“ Să producă pământul suflete vii, potrivit speciilor lor: animal domestic şi fiară sălbatică,
potrivit speciei sale. Să facem omul după imaginea noastră, potrivit cu asemănarea noastră şi să ţină în

23
supunere peştii mari şi creaturile zburătoare ale cerurilor şi animalele domestice şi tot pământul şi orice
animal care mişcă pe pământ. Ziua a şasea.”
Geneza indică, deci, existenţa unei dirijări şi a unui control executat de către un Creator.
Relatarea consemnează 10 etape principale care se succed în următoarea ordine :
1. începutul; 2. un Pământ în stare primară, scufundat în întuneric şi înfăşurat în gaze grele şi apă; 3.
lumina; 4. atmosfera; 5. marile zone ale uscatului; 6. plantele terestre; 7. anotimpurile; 8. animalele
marine şi păsările; 9. animalele domestice şi sălbatice; 10. omul.
De unde ştia scriitorul Genezei aceste lucruri ? Evident că de la cineva care a fost de faţă la
acele evenimente.
Când şi-a formulat teoria evoluţionistă Darwin a admis că viaţa a fost creată de Dumnezeu dar
numai în câteva forme sau chiar una singură.
Cu privire la apariţia spontană a organismelor vii, se emite ipoteza că la început Pământul a avut
o atmosferă compusă din bioxid de carbon, metan, amoniac şi apă. Datorită energiei solare,
descărcărilor electrice şi erupţiilor vulcanice, aceşti compuşi simpli s-au descompus, pentru ca apoi să
se recombine formând primii aminoacizi. Din aceşti aminoacizi care s-au acumulat în mare, şi prin
combinaţiile dintre ei, au apărut compuşi organici, oceanul devenind o “supă organică”, dar încă fără
viaţă. Apoi în mod accidental a apărut o moleculă cu proprietăţi deosebite, o moleculă care avea
capacitatea de a se reproduce. Asemenea molecule noi s-au adunat şi apoi, tot în mod accidental, ele şi-
au produs un înveliş protector format din molecule proteice cu care s-au înconjurat formând membrana.
Astfel se consideră că a apărut prima celulă vie. Dar prăpastia dintre lumea vie şi lumea nevie nu a
putut fi înlăturată.
Deci teoria evoluţionistă susţine următoarele etape în evoluţia vieţii : 1. atmosferă primitivă; 2.
o concentrare în oceane de “supe organice” de molecule simple necesare vieţii; 3. apariţia proteinelor şi
nucleotidelor (compuşi organici complecşi ) din “ supa organică”; 4. apariţia membranei celulare; 5.
dezvoltarea unui cod genetic prin care primele fiinţe vii încep să se copieze.
Dar aceste etape sunt oare confirmate de fapte incontestabile ?
Sinteza compuşilor organici are loc numai în condiţii de reducere fără oxigen liber şi atmosferă,
iar în absenţa oxigenului orice formă de proteină care s-ar fi putut produce, ar fi fost distrusă de razele
cosmice ( ultraviolete ).
Aceeaşi energie care ar fi descompus compuşii simpli, ar fi descompus şi mai repede orice
aminoacid complex care s-ar fi format. Dacă totuşi ar fi scăpat de acţiunea distrugătoare a razelor
ultraviolete, şi ar fi ajuns în oceane, în apă nu ar fi existat suficientă energie pentru a activa în
continuare reacţiile fizice, căci apa inhibă dezvoltarea moleculelor mai complexe. Atunci aminoacizii,
pentru a forma molecule mai mari, ar fi trebuit să iasă din apă, dar imediat ar fi fost distruşi de radiaţiile
ultraviolete; descompunerea spontană este mult mai probabilă decât sinteza spontană. În afară de
aceasta, există peste 100 de aminoacizi ce intră în alcătuirea substanţei organice, 20 fiind absolut
indispensabili vieţii. Ei sunt de doua forme: D (dextrogiri) şi L (levogiri). Dacă s-ar fi constituit din
întâmplare într-o teoretică supă organică, este mai mult decât probabil că jumătate ar fi fost dextrogiri şi
jumătate levogiri, şi nu există nici un argument care să ne arate de ce viaţa preferă una sau alta din
aceste forme. Şi totuşi cei 20 de aminoacizi esenţiali sunt cu toţii levogiri.
Ce şansă ar fi avut aminoacizii să se unească şi să formeze o moleculă proteică ? Evoluţiniştii
admit că este o singură şansă din unu urmat de 113 zerouri; dar orice eveniment care ar avea o şansă
din unu urmat de 50 de zerouri nu se poate produce niciodată. Dar în afară de proteine de construcţie,
mai sunt necesare şi proteine care accelerează reacţiile chimice din celulă numite enzime. Pentru buna
funcţionare a celulei sunt necesare aproximativ 2000 de astfel de proteine. Ce şanse ar fi putut avea ca
aceste proteine să se reunească din întâmplare ? Aceasta este de una din unu urmat de 40.000 de
zerouri.

24
 Mult mai greu de obţinut sunt nucleotidele ARN (acid ribonucleic) şi ADN (acid
dezoxiribonucleic) care formează codul genetic. ADN-ul este constituit din cinci histone care se crede
că sunt implicate în dirijarea activităţii genelor. Şansa de a se forma în mod spontan numai o singură
histonă este de una din 2 urmat 100 de zerouri. Şi mai greu de explicat este originea codului genetic
care este absolut necesar reproducerii celulei. În formarea lor, proteinele depind de ADN, dar ADN-ul
nu se poate forma fără proteine preexistente. Cine a fost întâi - proteinele sau ADN-ul? Răspunsul nu
poate fi decât unul singur: ele s-au dezvoltat paralel - au fost create !
Chiar dacă s-ar fi format, celula primitivă trebuia să inventeze un mecanism fără de care nu
poate exista viaţa, anume fotosinteza. Acest fenomen nu a putut fi reprodus în nici un laborator.
Teoria evoluţionistă a lui Darwin nu poate explica cum păsările au descins din reptile,
mamiferele din primele patrupede, patrupedele din peşti, vertebratele din nevertebrate. În ceea ce
priveşte marile maimuţe actuale, ele par a veni de nicăieri, nu au nici un trecut şi nici arhive fosile.
Omul apare brusc în documentele fosile şi nu există nici un răspuns la întrebarea: cum a reuşit evoluţia
să producă întocmai ca peste noapte omul cu creierul său excepţional. Concluzia este unică, viaţa nu
este rezultatul unei evoluţii, ea a fost creată. Fiecare formă de viaţă s-a putut multiplica într-o mare
varietate în interiorul speciei sale fără să poată trece vreodată frontiera care separă diferite specii.
Enigma vieţii şi a morţii. Dr. Aurel Popescu - Bălceşti

Să trecem acum la examinarea procesului creator. Presupunem universul manifestat. Când vine
perioada de repaos, Principiul Divin încetează de a imagina, de a crea idei, forţele în joc în cosmos se
neutralizează progresiv; în cele din urmă universul dispare. În limbajul figurat sanscrit “Brahma
adoarme “. În timpul somnului său profund totul e calm, imobil, pasiv; nimic nu există. Singură
noaptea universală domneşte până la deşteptarea lui Brahma.
Trebuie remarcat aici că Principiul Unic are două aspecte:
1) Brahman (neutru) este Absolutul, fără atribute, fără relaţiuni, fără vreun raport universal
manifestat;
2) Brahma (masculin) este Principiul Prim care produce Universul şi prin urmare e în raport cu
el.
Brahman e Inexprimabilul, despre care nimic nu se poate spune. Brahma este Dumnezeu,
Primul Principiu al Universului.
Lăsând la o parte Absolutul, vom începe descrierea noastră cu Principiul Prim, la deşteptarea
căruia universul intră în manifestare.
Iată ordinea manifestării Divine:
1. Brahma: Dumnezeu, Legea sau Fiinţa, Realul;
2. Avidya: Nefiinţa, Irealul;
3. Mahat: Cuvântul, Ideea.
Aşezăm Brahman deasupra liniei, pentru că nu se poate defini prin nimic. Pe urma Brahma,
Realul, Primul Principiu din care rezultă toate lucrurile.
Este esenţial să reamintim aici că Brahman şi Brahma nu sunt decât două aspecte ale unuia şi
acelaşi lucru: între nu este ele nici o diferenţă de esenţă, tot aşa ca între cercul generat de cărbunele
arzând şi cărbunele însuşi. Amintiţi-vă legea: cauza rămâne identică cu ea însăşi deşi îşi produce
efectul.
Brahma se trezeşte deci în zorile unei Zile Universale; la deşteptarea Sa, prima gândire care se
prezintă este: “Nimic nu există “ . Fără a gândi încă El însuşi, “aruncă“, exprimându-ne astfel, o primă
privire în jurul Lui şi murmură: “Nimic...“. Aceasta este o lege psihologică. Dacă vă treziţi subit în
mijlocul unui pustiu, atenţia vi se va îndrepta asupra vacuităţii pustiului. Această fază ar putea să
dureze doar o fracţiune de secundă, dar nu ar fi mai puţin reală. Primul Principiu se găseşte în raport cu

25
această noţiune: “Nimic nu există”, noţiune echivalentă nefiinţei. Astfel, în al doilea gând al evoluţiei,
se produce opoziţia între fiinţă şi nefiinţă. Iată deci binarul, plusul şi minusul, masculinul şi femininul.
deci, dualitatea este a doua fază a evoluţiei Universului. Urmărind legea psihologică generală vă daţi
lesne seama care este a treia fază.
Dacă remarcăm că o Fiinţă Primă a vieţuit, a produs şi cunoscut un univers în vremurile trecute
şi că în prezent meditează asupra ideii că “Nimic nu există”, este evident că următorul gând va fi
întoarcerea la amintirea lucrurilor trecute, la învierea Universului dispărut. Această amintire a trecutului
este numită Marele Mahat, ceea ce nu are sfârşit. Hindusul ştie că, pe de altă parte, Mahat înseamnă
Ideaţie. Mahat, arhetipul Universului prezent, nu e deci decât amintirea universurilor trecute sau
rămăşiţele fără sfârşit ale trecutului. Aici se poate vedea cauza varietăţii care se manifestă în Univers.
Chestiunea de a şti cum Unul produce diversitatea, pentru ce Unicul naşte toată multiplicitatea
formelor, presupunem că universul actual este prima creaţie, şi că a fost un timp când nici o creaţie nu
exista. Şi să mai zicem că, dacă acest univers este emanat din Cel Unic, trebuie să aibă vreo cauză
diversitatea omniprezentă. Dar dacă concepem că seria universurilor nu are nici început şi nici sfârşit,
vom înţelege că varietatea universului actual rezultă din varietatea universurilor trecute, şi că germenul
diversităţii e adus, de la o Zi universală la alta, prin amintirea trecutului numită Mahat.
Aşadar cele trei principii: Fiinţa, Nefiinţa si Ideaţia sunt tripla manifestare a Celui Unic.
Treimea este o idee înalt filozofică nu sub forma simplistă pe care i-o dă biserica. În Vechiul Testament
veţi găsi aproape acelaşi lucru: “ Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe faţa abisului apelor.” Veţi înţelege
uşor că abisul corespunde Nefiinţei iar Duhul corespunde Fiinţei.
Cele două principii superioare ale lui Atman, în Om, principii pe care ne-am abţinut de a le
numi într-un capitol anterior corespund lui Brahma şi Avidya. Deci în filozofia indiană, Brahma este
Tatăl, Avidya (feminin) Mama şi Mahat Fiul. Natura celui de-al treilea este mai cu seamă vădită; atât
cât un lucru este un lucru se datorează acestui ultim principiu. Căci El dă Ideea şi Ideea singură face
posibil realmente totul.
Acest al treilea principiu manifestă Treimea, şi poate fi considerat ca sintetizând în El fiinţa şi
nefiinţa şi ceea ce rezultă din reacţia lor reciprocă.
Remarcaţi că Fiinţa nu s-a gândit încă la sine. Conştiinţa ei s-a îndreptat, pentru a spune aşa, în
întregime spre exterior. Prima gândire: “Nimic nu există “ induce pe a doua “Acela era “. Firul
asocierii, odată reluat prin amintirea trecutului, atenţia Fiinţei se reflectează în fine asupra ei însăşi şi a
treia gândire a sa izvorăşte: “Eu eram atunci, cel ce sunt acum “. Ideea “Eu sunt “ este provocată prin
urmare de amintirea existenţelor trecute; şi acest “Eu sunt “ e numit Ahankara sau Conştiinţa Fiinţei
Universale. Ideile care au provocat această Conştiinţă I se prezintă acum ca fiind conţinutul Său, ca
fiind obiectele sale. Astfel se produce al cincilea principiu, sau al cincilea plan al universului. El se
numeşte Obiectivitatea sau Manas.
Iată cum primele cinci planuri ale evoluţiei purced succesiv unul din altul.
Să remarcăm că Manas nu e, într-un anumit fel, decât inversul lui Mahat în raport cu Ahankara.
Avem deci: 1) Sat -- Fiinţa; 2. Sat - Avidya -- Fiinţa - Nefiinţa ( +, - ); 3. Mahat--Ideaţia; Ahankara --
Conştiinţa; 5. Manas -- Obiectivitatea.
După ce a produs Conştiinţa, Mahat îi devine obiect şi ia numele de Manas.
Această obiectivare poate fi, îmi pare, considerată a corespunde, într-un anumit sens, Fecioarei - Mamă
din simbolismul creştin. Ideea aceasta a fecioarei şi a imaculatei concepţiuni este în fond foarte
filozofică; dar şi aici, ca peste tot de altfel, cheia simbolurilor religioase odată pierdută, interpretarea lor
degenerând din ce în ce mai mult în mâinile dogmatismului ignorant, nu a întârziat a se materializa
complet. Ideea fecioarei imaculate este cunoscută cu mult înainte de Christos. În Upanişade, producerea
acestui principiu - mamă este explicată prin diviziunea lui Ahankara în două: subiectul şi obiectul.
Partea obiectivă e menţionată ca fiind “marea soţie care ocupă spaţiul întreg “ semnificând astfel

26
substanţa cosmică, materia virgină. Această materie obiectivă este apoi impresionată de elementul
subiectiv, de Ahankara propriu-zis, principiu activ în natură, iar mişcarea de vârtej rezultată naşte toate
vârtejurile universului. Aceasta este, dacă nu mă înşel, ideea originală a imaculatei concepţiuni: Sfântul
Duh, Marele Suflu producând mişcarea în materia cosmică.
Cu aceste cinci principii, cinci planuri ale universului s-au manifestat. Cele două planuri
superioare, indicate în mod simplu mai înainte, pot fi menţionate, în raport cu sistemul nostru solar, ca
fiind planurile Tatălui şi Mamei (sau dintr-un alt punct de vedere ale Tatălui şi Fiului). Al treilea poate
fi numit planul Christosului perfect. Al patrulea al Christosului copil, care se naşte în inima omului
(Manas). Deplina semnificaţie a acestora nu poate fi înţeleasă decât de cei care au studiat profund
chestiunea. Naşterea lui Christos în inima omului înseamnă în mod real naşterea principiului budhic în
om, care devine atunci Iniţiatul, deosebit de omul obişnuit.
Avem acum subiectul şi obiectul faţă în faţă. Pasul următor e foarte natural: e urmărirea
obiectului, care implică în natură evoluţia dorinţei, Kama. E principiul euraţiei, senzaţiei,
corespunzând planului astral, al şaselea plan al universului manifestat.
În fine, după dorinţă, vine posesiunea. Când subiectul sesizează obiectul şi se identifică cu el, se
naşte o creatură definitivă, se naşte o specie. Ea îşi urmează atunci evoluţia diferenţiindu-se din ce în ce
mai mult, graţie legii manifestărilor repetate. În sensul cel mai general al ei vom numi-o legea
remanifestării. Aplicată special omului ea devine legea reîncarnării.
Această lege trebuie să fie bine înţeleasă de oricine vrea să studieze filozofia universală.
Oricare ar fi punctul de vedere în care se aşează cineva, găseşte în natura întreagă o continuă
tendinţă spre diferenţiere, spre subdiviziune. Orice lucru, ieşit din unitatea primordială, se subdivide
până ce extrema limită a diferenţierii este atinsă, în omul individual.
Acest proces e vizibil chiar pe planul fizic. Acei care se ocupă cu teoria nebuloaselor ne spun că
tot ceea ce cunoaştem pe acest plan există la început sub formă de nebuloasă, vastă masa omogenă,
ceaţă plutind în spaţiul cosmic. Această nebuloasă pe măsura condensării ei, s-a diferenţiat pentru a
forma varietatea aproape infinită a lumii noastre materiale. Tot ceea ce simţurile noastre percep aici jos,
derivă din substanţa unică a nebuloasei primitive, a cărei condensare a produs sistemul solar.
Dar din punctul nostru filozofic de vedere, ceea ce se diferenţiază astfel, nu e forma ci ideea
care o produce şi o animă. Această concepţie nu e uşor de prins în mod clar, mai ales pentru intelectul
occidental; dar aici Schopenhauer ne poate veni în ajutor. Amintiţi-vă că el considera speciile şi toate
manifestările vieţii din Univers, ca însufleţite de idei. Teoria sa despre “gradele de voinţă “ e destul de
izbitoare în această privinţă. El ridică orice lucru la ceea ce numeşte el voinţa primordială; apoi, această
voinţă se subdivide din grad în grad, fiecare din aceste grade fiind în realitate o idee. Şi dacă nu mă
înşel, el spune că fiecare din aceste idei este substratul unui gen particular de manifestare. Această idee,
e ceea ce se divide şi se subdivide. Ea e substratul şi aşa zicând, sufletul comun al speciei, suflet pe
care fiecare reprezentant al speciei îl manifestă mai mult sau mai puţin complet. Să luăm un exemplu
oarecare. Fie o turmă de oi. Această turmă în realitate e însufleţită de un suflet comun. Fiecare oaie
aparţinând turmei, nu are, ca omul, un suflet individual persistent, ci totalitatea turmei e vitalizată de
către o substanţă comună. Această substanţă, acest suflet, sau acest principiu, se manifestă în acest caz
în întregime şi nu parţial, în fiecare animal.
Încă odată, acest proces nu e uşor de înţeles; e totuşi posibil să-şi facă cineva o idee dacă a
perceput legile generale de manifestare cosmică. E vorba, de fapt, de două planuri diferite, de două
spaţii în care numărul dimensiunilor diferă. E posibil ca un lucru unic într-un spaţiu cu patru
dimensiuni, să se manifeste sub forme multiple şi în întregime sub fiecare din aceste forme, într-un
spaţiu cu trei dimensiuni. Acei care au cunoştinţe matematice vor înţelege poate acest lucru, dar mă
îndoiesc că sunt în stare să-l şi explice.

27
 Din punct de vedere psihologic, pot încerca să vă arăt, prin câteva exemple, că o singură şi
aceeaşi idee se poate manifesta sub diferite forme şi peste tot în întregime. Dar înainte, vă voi cere să
admiteţi, cel puţin provizoriu, că orice idee este o realitate tangibilă; că fiecare din gândurile noastre
posedă o formă particulară şi există pe un plan care îi este propriu şi sub legi de timp şi spaţiu diferite
acelea care ne sunt obişnuite. Dacă aţi putea percepe obiectele acestui plan, cu ajutorul clarviziunii, aţi
şti că fiecare gândire are o formă vizibilă şi tangibilă. Evident nu puteţi obţine proba decât prin voi
înşivă.
Odată admis, să luam un artist, un pictor de exemplu. Ceea ce exprimă pe pânza lui nu e altceva
decât ideea sa considerată ca un tot. Să presupunem că reproduce tabloul său de un număr oarecare de
ori; manifestarea ideii este multiplicată, dar fiecare idee e exprimată întreagă în fiecare reproducere.
Aceeaşi idee a fost exprimată de filozoful hindus cu ajutorul unei analogii. Puneţi unul lângă
altul o serie de vase pline cu apă; acelaşi soare unic se va reflecta în toate, în întregime în fiecare vas.
Tot aşa un suflet comun unic se poate reflecta ca un tot în fiecare reprezentant al unei specii.
Aşa e cazul turmei de oi pe care am amintit-o. Poate aici e raţiunea pentru care Christos a ales
această imagine : “ Eu sunt păstorul cel bun şi voi sunteţi oile mele “. Voia, îmi pare, să indice prin
aceasta că şi discipolii au un suflet comun în Ei şi că în Ei trebuie să fie Unu, ca oile în sufletul lor
comun.
Înţelegem acum că acest suflet comun al lucrurilor se diferenţiază gradat în evoluţia universală.
La început, nu există decât un Tot unic, şi această Unitate se diferenţiază din ce în ce mai mult, fiecare
suflet general divizându-se şi subdivizându-se treptat în suflete mai particulare.
Această diferenţiere se produce prin acţiunea agenţilor exteriori asupra formelor. Astfel, să
considerăm o specie vegetală; ea e înzestrată cu o viaţă comună, care se poate numi suflet vegetal. Luaţi
câteva exemplare ale speciei şi puneţi-le în condiţii cu totul diferite de acelea faţă de care e supusă
specia-mamă în natură. Aceste condiţii vor putea influenţa sufletul speciei atât cât este el manifestat în
aceste câteva exemplare, până într-atât încât acest grup nu se va mai putea menţine în raport cu restul.
Veţi crea în acest fel un suflet colectiv secundar care nu mai poate fi asimilat cu sufletul general al
speciei. În alţi termeni, veţi forma o nouă specie, evoluată din precedenta.
Putem reda această idee sub o altă formă, dacă ne reamintim că totul nu e decât vibraţie.
Consideraţi, de exemplu, viaţa unei specii ca fiind un mod particular de vibraţie. Dacă aţi alege câteva
specimene şi aţi reuşi forţat să le supuneţi la un mod de vibraţie complet diferit, acest grup va fi separat
de specia-mamă şi va forma matca unei specii noi. Astfel, diversitatea condiţiilor la care speciile sunt
supuse, diferenţiază constant viaţa care e substratul acestor specii; şi această diferenţiere se continuă
prin cele trei regnuri inferioare până ce produce omul.
De la acest punct înainte, fiecare fiinţă este constituită dintr-un suflet propriu, sau
individualitate umană, care îşi urmăreşte independent evoluţia sa, manifestându-se în diverse reprize
sub o serie de forme, sau personalităţi, din ce in ce mai perfecte, în raport cu progresul realizat de către
individ (individualitatea sau sufletul omenesc, nu este altceva decât Manasul superior despre care s-a
vorbit într-un pasaj anterior). Aici e extrema limită a subdiviziunii; se poate spune că fiecare om e în
el însuşi o specie.
Omul apare mai întâi sub o formă sălbatică, abia superior animalului, poate chiar inferior în
aparenţă. În regnul animal, nu există stare individuală; animalul participă la viaţa comună a speciei
respective. Mulţumită condiţiilor speciale, el se găseşte diferenţiat, separat de rest. A continuat un scurt
răstimp a se remanifesta ca animal separat, pe urma a apărut sub formă de om. Noi specializăm
continuu animalele (câinii de exemplu) graţie condiţiilor particulare cărora le supunem. Aceste animale,
după câteva reîntrupări independente, sunt gata să se manifeste sub formă omenească, dacă găsesc
organisme umane destul de elementare pentru a le primi. Ei bine, veţi fi fără îndoială surprinşi de a

28
vedea că un câine inteligent, trecut în regnul uman, va fi mai brutal ca înainte. Toate calităţile nobile ale
câinelui dispar la omul primitiv. Dar ele nu sunt eclipsate decât un răstimp; rămân în stare latentă.
Una din principalele raţiuni ale acestui recul aparent este că suma de inteligenţă care guvernează
un corp de animal este cu totul insuficientă pentru guvernarea unui corp omenesc. De aici regresul
observat, regres care se produce în toate punctele de tranziţie pe scara fiinţelor. Astfel plantele cele mai
evoluate dau semn de o mare senzitivitate; ele câştigă experienţă şi viaţa care le animă trebuie să treacă
treptat în stare de viaţă animală. Toţi oamenii de ştiinţă admit că e foarte greu de trasat linia de
demarcaţie între cele două regnuri: dar dacă reuşiţi o trasare, ve-ţi vedea că animalul rudimentar este
inferior, în multe privinţe, plantei superior dezvoltate. Raţiunea e şi aici aceeaşi: suma de energie care
ajunge să guverneze armonios planta cea mai evoluată, va putea cel mult să menţină echilibrul
funcţiilor la animalul rudimentar. Progrese şi regrese alternative, aceasta este legea ciclică. Ea se
regăseşte în întreg universul; ea guvernează cu aceiaşi rigoare omenirea şi indivizii şi raţiunile care o
compun. Trebuie să insist încă asupra unui punct fundamental menţionat mai sus. Acei care au auzit
vag vorbindu-se de doctrina hindusă a reîncarnării, îşi închipuie că după noi, omul individual, aşa cum
e azi, a trebuit să existe ca animal în trecut. Nimic adevărat; omul ca individ, niciodată nu a fost animal.
Viaţa, acum individualizată, care îl animă, a făcut parte altădată dintr-un tot comun, din viaţa unei
specii. Dar, prin însăşi faptul individualizării ea a ieşit definitiv din regnul animal. Animalele unei
aceleaşi specii acţionează toate într-un chip analog în aceleaşi circumstanţe, cel puţin dacă nu sunt pe
cale de individualizare. Din contră, fiecare om acţionează în felul său şi zece indivizi vor putea fi
determinaţi, de aceleaşi circumstanţe, să se comporte în zece tipuri diferite. Dar, dacă nu au fost
animale, nu e mai puţin adevărat că au fost, individual, sălbatici. De atunci viaţa noastră a evoluat
treptat, păstrând această lege universală a remanifestării care ia aici numele de “reîncarnare “.
Iată legea fundamentală pe care o putem deduce din tot ceea ce am prezentat anterior: peste tot
forma se sfarmă, dar sufletul, sau viaţa care o animă reapare, sau se remanifestă, sub o altă formă.
Astfel se păstrează în decursul evoluţiei fiinţei, continuitatea experienţelor câştigate.
Pentru regnul animal, lucrul se concepe cu uşurinţă. Să revenim un moment la oile noastre.
Când o oaie din turmă moare, viaţa sau forţa care o animă, nu e distrusă. Ea se reîntoarce, sau mai bine
zis rămâne în viaţa comună speciei, cu toate experienţele câştigate graţie acestei manifestări particulare.
Aceste experienţe formează instinctele speciei. Presupune-ţi că un mare număr de oi ar fi fost răpite de
vulturi şi omorâte. Viaţa speciei a câştigat această experienţă şi a păstrat-o şi când după aceea, această
viaţă se manifestă din nou, când se naşte un nou miel, el se naşte cu un nou instinct al speciei: se teme
de vultur. În aceasta nu e decât atitudinea latentă a unei experienţe trecute, amintirea păstrată de sufletul
comun al speciei. Astfel numai forma poate fi distrusă, viaţa reapare sub alte forme. Forma se sfarmă şi
viaţa evoluează. Moartea, în sensul unei anihilări, nu există deloc.
Dar ceea ce este viaţă dintr-un punct de vedere, poate fi formă dintr-un alt punct de vedere.
Orice lucru, ca formă, va dispare; ca forţă sau viaţă va continua să existe. Să luăm ca exemplu corpul
omenesc; aici forma cea mai grosieră e această materie solidă, lichidă şi gazoasă pe care o zăriţi.
Această formă e direct animată de către o forţă care e viaţa, elementul eteric. Acest element e viaţă în
raport cu corpul grosier. Dacă sfărâmaţi combinaţia elementelor grosiere principiul eteric va
supravieţui. Deşi supravieţuirea sa nu e de lungă durată, totuşi aceasta nu înseamnă că nu e evidentă
pentru clarvăzător.
Dublul eteric este viaţă în raport cu principiul următor, corpul astral. Când astralul se risipeşte la
rândul său, mentalul persistă ca viată, şi aşa mai departe. Când o vibraţie încetează, o alta mai subtilă
continuă; forma se sfărâmă şi viaţa persistă.
Filozofia ezoterică a Indiei. J.C. Chatterji

29
 Conform filozofiei orientale care are întotdeauna în vedere omul întreg, aşa cum am văzut că
este el de fapt constituit, omul este expresia “forţei vitale”, el este energia, acţionând prin autointegrare,
manifestare a Energiei Universale, participând la dinamismul forţei vitale. Omul deci, nu este situat vis-
a-vis de Univers, ci este o parte a acestuia, acea parte care, ajunsă pe treapta cea mai de sus a evoluţiei,
conţine în ea toate principiile constitutive ale Universului: informaţie, energie, substanţă, ordonate în
Eul Superior, ca formă superioară de expresie.
Procesul evoluţiei este un proces al Universului întreg, în decursul căruia acesta se manifestă în
diverse mijloace, tinzând permanent spre conştientizare. Conceptul acesta ne poate ajuta să ne
înţelegem pe noi înşine: el porneşte de la afirmaţia că totul există (sub forma informaţiei) în câmpul
fundamental în care trăim şi că toate aspectele pot fi puse în evidenţă în funcţie de gradul de evoluţie
care conferă mijloace de exprimare acordate cu ceea ce trebuie exprimat astfel:
- Stadiul de mineral are mijloace pentru a exprima starea fizică, de substanţă, cu toate
proprietăţile ei;
- Stadiul de plantă, care are mijloace pentru a exprima starea fizică şi energia vitală;
- Stadiul de animal, care are mijloace pentru a exprima starea fizică, energia vitală şi senzaţiile;
- Stadiul de OM are mijloace pentru a exprima starea fizică, energia vitală, senzaţiile şi, la
acest grad de evoluţie poate primi EUL, Spiritul, despre care noi am văzut că îşi conştientizează Sinea
spirituală, Spiritul vieţii şi Omul Spirit. Această minune a Universului care este omul, are nevoie de
mai multe existenţe pentru a ajunge la perfecţiune, dar privite sub aspectul Legii ciclurilor alternative,
aceste vieţi, împreună cu pauzele dintre ele pot fi privite ca o singură viaţă a acelui Om.
Analizând sub aspectul posibilităţilor de manifestare a informaţiei din mediu, care se dezvoltă
pe parcursul evoluţiei în stadiul de om, vom înţelege că unii oameni au atins în evoluţia lor stadiul de a
manifesta în mod armonios aspectul fizic, aspectul moral şi aspectul intelectual al Universului. Alţi
oameni, aflându-se pe diferite trepte de evoluţie, au dobândit mijloace de exprimare parţială a
informaţiei existente în câmpul fundamental; astfel unii exprimă în mod preponderent inteligenţa dar nu
au mijloace de percepere a informaţiilor evoluate de natură morală, adică rămânând sclavii intelectului
şi ai materiei ei convertesc informaţiile în mod egoist şi de aici celelalte vicii; alţii dimpotrivă, dispun
de mijloace de exprimare a stărilor de altruism (bunătate, generozitate, sacrificiu de sine), dar mai au de
lucru în domeniul intelectului. La acest punct al discuţiei trebuie să arătăm că pentru Univers stadiul
suprem al evoluţiei este altruismul (atitudinea binevoitoare şi dezinteresată manifestată în favoarea
semenilor), pe care trebuie să-l atingă orice fiinţă umană şi aceasta este şi raţiunea existenţelor
succesive ale oamenilor. Nu obţinerea de bogăţii, nu parvenirea în posturi de conducere, nu distracţii
degradante, ci dezvoltarea intuiţiei, a inteligenţei şi însuşirea Legii morale a lui Isus prin învăţătură şi
experienţă sunt sensurile adevărate ale existenţei. Starea materială bună este o ţintă necesară deoarece
atrage acţiunea care este principalul mijloc al evoluţiei. Dar obţinerea bogăţiei prin înşelare sau prin
oprimarea altor oameni, este o cale falsă şi determină o karmă rea ce va trebui parcursă într-un viitor
mai apropiat sau mai îndepărtat.
Aici trebuie făcute două precizări importante :
1. Tentaţia bogăţiei şi a frumuseţii constituie probe foarte greu de trecut pentru cei slabi
deoarece induce tot felul de tendinţe negative şi tentaţii asupra cărora nu insistăm deoarece fiecare şi le
poate imagina. În acelaşi timp sărăcia, defectele fizice, suferinţele sunt mijloace care grăbesc evoluţia,
determinându-i pe oameni să mediteze asupra rosturilor existenţei.
2 .Binele şi răul se prezintă de cele mai multe ori sub aceeaşi formă iar noi trebuie să ne
deprindem a le deosebi .Iată câteva exemple: Alimentaţia conţine în ea şi Binele şi Răul. Noi trebuie să
ştim că acele alimente şi acea cantitate necesare creşterii şi menţinerii în stare de sănătate a corpului
fizic constituie aspectul “Bine “, iar ceea ce ingerăm în plus cedând poftelor, tendinţelor gurmande şi

30
care dăunează sănătăţii, producând numeroase boli cunoscute ca fiind efecte ale unei alimentaţii
defectoase este “Răul “.
La tot pasul în jurul nostru, Binele se găseşte amestecat cu răul în aceleaşi noţiuni. Poate fi un
exerciţiu al inteligenţii să separăm Binele de rău. Criteriul de separare, atunci când ele se prezintă sub
aceeaşi formă este acela că Binele acţionează în sensul creator iar răul acţionează în sensul distructiv.
Omului nu-i este oprită cunoaşterea. Dimpotrivă. Germenul de spirit este creat tocmai în scopul
conştientizării prin cunoaştere şi poartă în el această informaţie. Dar pentru a putea porni fără riscuri pe
drumul lung al cunoaşterii, germenul de spirit trebuie să atingă un anume grad de maturizare constând
din dezvoltarea deplină a discernământului care să-i confere capacitatea de a discerne Binele de rău.
Există o “Regulă de aur “ a evoluţiei: să respectăm tot ce aparţine Creaţiei, de la firul de nisip la
semenii noştri care evoluează alături de noi şi împreună cu noi şi să nu ne îndeplinim nici o dorinţă
provocând un rău, oricât, de mic, semenilor noştri.
Am văzut că tot ce este manifestare în Cosmos se înscrie în automatismul declanşat prin
acţiunea Legilor Universale. Toate se manifestă ca o consecinţă a acestor acţiuni. Omul singur, care
poartă în el Scânteia Voinţei Divine, poate evada din acest automatism al planului fizic, cu o singură
condiţie: să descopere în el Legea morală a lui Isus, să-şi descopere misiunea sa creatoare în Univers,
şi să acţioneze pentru împlinirea ei.
Evoluţia presupune depăşirea mai multor bariere:
- disciplinarea gândirii;
- învingerea instinctelor ;
- dezvoltarea intuiţiei ;
- educarea voinţei ;
- câştigarea înţelepciunii.
O atitudine care ne poate fi de mare ajutor în evoluarea şi remedierea propriilor defecte ca şi în
construirea unei stări de linişte interioară este aceea de a ne dezvăţa să găsim, cu voce tare sau mental,
vinovaţi pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă nouă. Când ne vom evalua corect propria vină pentru ceea
ce ni se întâmplă, vom fi mai înţelegători, vom fi mai buni cu ceilalţi şi vom şti ce avem de remediat în
noi. Şi apoi, dacă am înţeles realitatea despre viaţă, ştim că tot ce ni se întâmplă este rezultatul
acţiunilor noastre anterioare şi a celor prezente.
Oricum, faţă de greşelile proprii suntem mai îngăduitori şi astfel lăsăm în comportamentul
nostru, mai mult loc bunăvoinţei.
Principalele defecte pe care trebuie să le recunoaştem în noi înşine şi să le eliminăm deoarece,
fiind slăbiciuni, împiedică evoluţia, sunt:
- egoismul (generatorul tuturor relelor );
- mânia (cauza principală a neînţelegerilor, a crimelor );
- orgoliul (care ne împiedică să vedem şi calităţile celorlalţi; ne împiedică să stabilim relaţiile de
colaborare pe principiul egalităţii şi este în acelaşi timp şi o dovadă a unui intelect, nu excesiv de
evoluat; oamenii cu adevărat inteligenţi nu sunt niciodată orgolioşi, dimpotrivă, sunt modeşti);
- dispreţul; - invidia; - grosolănia; - inactivitatea; - ignoranţa.
Pytagora ne-a lăsat, odată cu teoria numerelor şi celebra cugetare, cu valoare de testament “Cunoaşte-te
pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul”, aceasta însemnând că avem în noi informaţia dar putem
ajunge la ea numai prin autocunoaştere .
Metodele practice de realizare a reformei personale trebuie adaptate modului nostru de viaţă,
într-o societate activă, cu program intens, trebuie împletite cu celelalte componente ale programului
zilnic şi cu multă perseverenţă, impuse până la obiectivarea lor ca necesităţi, aşa cum ne-am format
deprinderile din copilărie.
Mărturii despre nemurire. Elena Iliescu

31
Perioadelor acestora de timp, cărora Biblia le spune “Zile “, geologii le spun “Ere “. Cu privire la
lungimea erelor, geologii se deosebesc în păreri. Unii susţin că era paleozoică în care au apărut
nevertebratele, ar număra 400 milioane de ani. După alţii, era paleozoică ar fi început acum 550
milioane de ani şi s-ar fi isprăvit acum 300 milioane de ani. Eu nu încerc să-i împac, ci spun că Biblia
nu stabileşte lungimea acestor perioade. Unii caută să ia sensul restrâns al cuvântului “Zi “, ca
perioadă de 24 de ore, susţin că pământul a fost creat acum 6000 de ani, că Soarele a fost creat în ziua a
patra, căci aşa spune Biblia. Dar ei se izbesc de alte greutăţi neţinând seamă de limbajul Bibliei.
De exemplu: cum a putut fi de 24 de ore ziua întâia, a doua şi a treia dacă Soarele a fost creat în
ziua a patra ?
Lumi paralele. Cristian Negureanu

32
 DUMNEZEU, TATĂL NOSTRU CERESC

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una:
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?
Mihai Eminescu

“Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se
menţin prin EL”. - Coloseni 1 (16, 17)

“La început, Tu, Doamne ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale”.
Evrei 1 (10)

Universul ca obiect de percepţie pentru noi, este mişcare şi nimic altceva decât mişcare.
Mişcarea universală odată admisă, putem face un pas mai departe. Mişcarea e produsă totdeauna de o
forţă; de această forţă, noi nu putem avea cunoştinţă decât în noi înşine şi nicăieri altundeva: tot restul
nu e decât ipoteză. Propria noastră fiinţă conştientă e singura putere motor pe care puteţi s-o cunoaşteţi
în mod real.
Astfel mâna mea se mişcă şi conştiinţa mea intimă îmi spune că eu sunt cel ce face să se mişte
această mână. Această mişcare nu e produsă de ea însăşi, ci de mine. Iată singura noţiune adevărată a
mişcării produsă de forţă. De la această noţiune intimă pretindeţi a deduce natura forţei ce produce
celelalte mişcări, obiectele cunoaşterii dumneavoastră: şi aici, riscaţi ipoteze gratuite. Astfel, când eu vă
vorbesc, nu percepeţi decât un ansamblu de mişcări şi nimic în plus. Coardele mele vocale se mişcă şi
produc vibraţii care vă ajung la urechi. Particulele aerului vibrează şi modifică razele luminoase trimise
pe retina ochiului dumneavoastră: acesta e afectat şi vedeţi o culoare, o formă; de aici deduceţi că există
ceva îndărătul acestei mişcări şi spuneţi că există aici un orator. Pură ipoteză. Ideea că trebuie să fie aci
o forţă care să producă aceste mişcări, vine pur şi simplu de la noţiunea că mişcările voastre sunt
produse de voi înşivă. E singurul lucru pe care îl ştiţi în mod real. Dar fiindcă nu cunoaşteţi decât acest
singur caz, ce drept aveţi de a trage concluzia că forţa care este îndărătul acestei mulţimi de mişcări (pe
care o numiţi: oratorul) este diferită de aceea care este îndărătul mulţimii de mişcări pe care o numiţi,
de pildă, lampă. Nici unul. Din acest fapt rezultă că o singură şi aceeaşi forţă, sub legi diferite, produce
efecte diferite. Toată mişcarea în univers e produs de o Forţă Unică. Astfel, în Univers găsim un aspect
absolut şi un aspect relativ: Relativul este mişcarea şi absolutul este Forţa. Forţa e singura Cauză a
Universului: mişcarea este efectul, rezultatul. Această Forţă a fost numită, de către unii, Dumnezeu.
Hinduşii o numesc Brahma.
Alţii i-au dat alte nume. Dar numele are o mică importanţă. Adevărul care trebuie să ne
pătrundă este că această singură Forţă produce totul; această Forţă Unică devine toate lucrurile, toate
fiinţele fără a înceta de a fi Ea însăşi.
Pentru a înţelege aceasta vom vorbi pe scurt despre legile fundamentale ale manifestării
universale.
1. Prima dintre aceste legi este Legea Universala a Alternanţei. Nimic în univers nu
progresează în linie dreaptă. Orice lucru înaintează până la un punct oarecare, pe urmă apare declinul; o

33
nouă mişcare de progres duce mai departe decât precedenta, şi aşa mai departe (după o curbă
elicoidală). Există zile şi nopţi nu numai în viaţa omului şi a animalului, ci în orice lucru (şi a fost ziuă,
şi a fost noapte. Ziua întâia... ş.a.m.d.). Peste tot repaosul şi activitatea alternează. Chiar Universul nu
face excepţie de la această lege. În timpul perioadei de activitate Marea Cauză Primă produce
Universul; în timpul perioadei de repaos, Universul se reîntoarce la Cauza Primă din care a ieşit. În
perioada următoare de manifestare se construieşte un nou univers după rezultanta celor precedente.
Astfel Creaţia se continuă fără încetare, ea neavând nici început, nici sfârşit. Un Univers particular ca al
nostru are începutul şi sfârşitul său; dar acest Univers este fructul unui Univers precedent, şi din
sămânţa sa se va naşte Universul viitor, şi tot aşa la infinit. Toate istoriile Creaţiei pe care le citiţi în
cărţile sfinte, nu sunt, în cea mai mare parte, decât povestiri poetice şi alegorice şi simbolismul lor e
adeseori destul de obscur. Aceste povestiri fac, în general, aluzii la formarea unui univers particular;
dar Creaţia, în ea însăşi, adică seria universurilor consecutive, nu are nici început, nici sfârşit. Aceste
alternanţe nesfârşite au fost numite, în India, “zilele şi nopţile lui Brahma”. De asemenea li s-a dat şi
numele “inspiraţia şi expiraţia Divinităţii”. Expiraţia produce manifestarea, inspiraţia duce la absorbţie
şi procesul întreg se cheamă K a l p a, adică ciclu. Cuvântul Kalpa înseamnă imaginaţie şi acest termen
se aplică evoluţiei Universului, pentru că Universul nu e decât Ideaţie Divină. Pentru moment, prima
idee de reţinut este aceea de ciclu sau alternanţă universală.
2. Manifestarea universală se produce după o lege, cauza rămânand identică cu ea însăşi,
producând totuşi efectul său. În alţi termeni, efectul nu modifică de loc cauza care l-a produs. Aceasta e
Legea Manifestării, în opoziţie cu cea a transformării. Producerea brânzei din lapte e un caz ordinar
de transformare; laptele nu subzistă ca lapte. Pentru a ne face o idee asupra manifestării, să considerăm
un cărbune arzând, să-l fixăm de o sârmă şi să-l învârtim foarte repede. Vom vedea un cerc. Acest cerc
există în conştiinţa noastră; e produs de bucata de cărbune fără ca aceasta să fi suferit cea mai mică
modificare. Cărbunele produce un cerc, dar el rămâne, totuşi, un punct. În acelaşi fel, toate lucrurile
sunt produse de Dumnezeu, care este în întregime ceea ce există, şi rămâne totuşi Dumnezeu, totdeauna
identic Lui Însuşi, Unic sub infinita diversitate a manifestărilor sale, precum cărbunele e unic în toate
punctele cercului. Luaţi acum acest cerc drept unitate şi faceţi-l să se învârtească în jurul unui nou
centru. Veţi obţine o nouă figură mai complexă, în întregime datorată acestui cărbune unic. Prima cauză
a rămas identică, şi cu toate acestea aveţi sub ochi două manifestări de ordin diferit. Din aproape în
aproape, aţi putea umple spaţiul infinit. Procesul cosmic este analog acestuia, deşi nici o comparaţie nu-
l poate face realmente deplin înţeles.
În Universul întreg nu există nimic decât singur Dumnezeu, prezent în toate punctele, în
plenititudinea Sa. Astfel se manifestă Universul, Dumnezeu, Cauza Primă, rămânând totdeauna El
Însuşi şi producând cu toate acestea efectul Său, manifestarea Sa.
Numele sanscrit Vivartha, înseamnă mişcare de vârtej şi nu e fără legătură cu latinul vortex.
Ştiinţa modernă vă va spune, de asemenea, că Universul pe care îl percepeţi este format din vârtejuri de
mişcare, vârtejuri ce se atrag sau se resping mutual, ceea ce vrea să arate cuvântul sanscrit, unde tot ce
există este Vivartha. Ideea hindusă şi ipoteza modernă sunt deci în mod perfect de acord, şi viziunea
astrală suficient de exersată permite a descompune materia în elementele ei constitutive prin observaţie
directă, şi de a verifica experimental, deşi într-un grad încă elementar, legea vârtejului universal.
3. Adoptând un punct de vedere cu totul diferit, vom obţine a treia Lege a Manifestării
Cosmice. Vom vedea că toate aceste mişcări universale, aceste vârtejuri, nu sunt altceva decât gânduri,
tendinţe mentale. Pentru a înţelege clar aceasta, să ne raportăm la ceea ce am spus în privinţa analizei
obiectelor.
Deci, în Univers, nu percepem decât mişcarea, şi într-un singur caz cunoaştem realmente forţa:
în noi înşine. În oricare altă parte nu putem decât să emitem ipoteze asupra naturii sale. Ei bine, ce
ipoteză trebuie să facem cu privire la Cauza Primă, care ne preocupă în acest moment ? Această Forţă

34
este inteligentă sau nu ? Singurul răspuns logic este că fiind inteligentă în noi, nu avem dreptul să
afirmăm că este neinteligentă în oricare altă parte. Şi de fapt, după aceia care ştiu, Cauza Primă este
inteligentă. Iată diferenţa esenţială dintre materialism şi idealism.
Materialismul afirmă că totul vine de la o cauză unică, aceasta fiind neinteligentă; din contră
idealismul afirmă că Prima Cauză este inteligentă, că ea este Dumnezeu, Principiul Divin.
Dacă Prima Cauză e inteligentă, ce sunt deci toate mişcările pe care le cuprinde dacă nu
expresia dorinţelor Sale, a gândurilor sale, a ideilor Sale? Iată de ce am spus că Universul nu e decât
Ideaţia Divină.
Aceasta ne va da cheia întregii Creaţii. Din acest punct de vedere, putem considera procesul
universal ca o desfăşurare psihologică, inteligentă şi conştientă, în care Dumnezeu produce totul,
rămânând identic Lui Însuşi
Dar Creaţia poate fi de asemenea considerată şi din alte puncte de vedere, din cel muzical, spre
exemplu. Mişcările Creatoare sunt vibraţii, perceptibile, pentru cine poate să le perceapă sub formă de
sunete muzicale. Universul este aşadar o imensă armonie, opera Divinului compozitor; o orchestră
grandioasă condusă de însuşi Dumnezeu. Totul e produs de vibraţii ritmice, şi cum am mai spus, unele
experienţe moderne au venit să coroboreze acest fapt chiar pe planul fizic.
Universul este deci o grandioasă simfonie, potrivit învăţăturilor antice, şi cei care ştiu să rupă
vălul simţurilor fizice cunosc inexprimabila “Armonie a Sferelor”. Evanghelia Sfântului Ioan nu ne
vorbeşte de Cuvântul divin prin care totul s-a făcut ? Marele Cuvânt, Logosul, este Marea Idee, Sunetul
primordial. Căci am văzut că Ideea şi Sunetul sunt ambele vibraţii. “Rostirea Cuvântului” devine pentru
noi un fapt real, aş putea spune chiar ştiinţific: este crearea universului prin Vibraţie.
Aşezându-ne într-un alt punct de vedere, şi anume cromatic, putem considera universul o
admirabilă armonie de culori. Culoarea nu e altceva decât efectul mişcării asupra fiinţei care o percepe
printr-un organ particular. E posibil de a vedea culori acolo unde omul în general nu le vede. Când
cineva cântă, omul obişnuit nu vede nimic, nu aude decât sunete; dar clarvăzătorul vede şi culori, adică
ochiul său, ca şi urechea sa, poate percepe aceste vibraţii. Astfel Creaţia, Ideea Divină, sau vibraţia
ritmică a Cuvântului, poate fi considerată şi din punct de vedere culoare sau lumină. Lucrul este acelaşi,
numai punctul de vedere diferă.
Din punctul de vedere lumină, decurge natural aspectul geometric al universului precum şi
considerarea evoluţiei ca un proces matematic. Căci culorile se aşează în forme şi în figuri. Nu puteţi
zări culoare decât sub anumite forme în spaţiu; în Univers, aceste forme sunt regulate şi geometrice.
Cristalele sunt un exemplu, iar fulgul de zăpadă , în admirabila sa regularitate, nu e decât un detaliu ce
reflectă armonia Totului.
Apoi, figurile geometrice pot fi reduse la numere, de aici aspectul aritmetic al Universului.
Acest procedeu de reducere era tot timpul întrebuinţat de către filozofii greci. Dar pentru concepţia
geometrică a Cosmosului era esenţială, de unde inscripţia care se citea pe frontonul Şcolilor lor:
“Nimeni nu intră aici, dacă nu ştie geometrie “.
Dar cum emană, Principiul Unic, multiplicitatea Universului manifestat. Am văzut că Prima
Cauză este singura Realitate absolută ale cărei lucruri perceptibile nu sunt decât manifestările umbrelor
trecătoare şi fugare ale Luminii Unice. Să vedem cum acest Unu se manifestă în timp şi spaţiu.
Timpul şi spaţiul nu sunt decât concepte ale conştiinţei noastre. Termenii sanscriţi dau cheia
semnificaţiei lor:
Timp, K a l a h a , înseamnă acţiunea de a număra;
Spaţiu, D e s h a l a , înseamnă acţiunea de a indica.
Rezultă că timpul indică succesiunea după care luăm cunoştinţă de obiecte, şi că spaţiul arată
direcţia în care le percepem. Timpul şi spaţiul, ca realităţi absolute, nu există; ele nu sunt decât moduri
ale percepţiei noastre asupra faptelor. Prin timp înţelegem trecutul, prezentul şi viitorul sau anticipaţia,

35
adică cele trei aspecte ale cunoaşterii noastre despre fapte. Prin spaţiu înţelegem totdeauna ideea: aici,
acolo, în această direcţie, în acea direcţie. Dar aceste noţiuni variază după fiinţa care percepe; ceea ce e
trecut pentru unul poate fi prezent pentru altul; ceea ce e aici pentru unul poate fi acolo pentru altul.
Să luăm de pildă Soarele. Urmărindu-l cu ochii în mişcarea sa aparentă îi veţi atribui poziţii
diferite în diferite ore ale zilei şi veţi indica prin cuvântul acolo direcţiile succesive în care îl zăriţi. Dar
dacă aţi fi în Soare, nu ar fi pentru dumneavoastră totdeauna aici ? Pentru noi pământenii, Pământul
este totdeauna aici; dar nu ar fi el acolo pentru locuitorul unei alte planete ?
Tot aşa pentru timp. Dacă e noapte, spunem că nu mai avem Soare, că a apus. Dar locuitorii
Soarelui vor zice totdeauna că este acum; pentru ei Soarele nu va fi nicicând un lucru al trecutului.
Astfel prezentul, trecutul, viitorul, întocmai ca poziţia şi direcţia unui obiect, nu sunt lucruri în sine; nu
sunt decât modalităţi ale conştiinţei noastre. În realitate, după cum am văzut, nu există în Univers decât
un Principiu Unic, care ne apare sub aspecte diferite în timp şi spaţiu.
O figură foarte simplă va arăta clar acest lucru. Să desenăm mai multe cercuri concentrice.
Punctul central va reprezenta Principiul sau Ideea Divină. Dacă o fiinţă se găseşte în centrul O, adică,
dacă conştiinţa sa este identificată cu Conştiinţa Divină, atunci ea zăreşte simultan imaginea
Universului întreg; pentru ea nu este nici direcţie, nici succesiune, nici timp; totul este aici şi acum. Să
presupunem că o fiinţă manifestată ia o poziţie A pe primul cerc. De acolo, va vedea într-o direcţie
determinată, o anumită porţiune a panoramei Ideaţiei Divine. Dacă schimbă poziţia, dacă vine şi se
aşează într-un al doilea punct B al cercului, va vedea într-o nouă direcţie o altă porţiune a Ideaţiei
Divine. Şi nu numai că schimbarea de direcţie îi va da ideea de spaţiu, ci de asemenea va deveni
conştientă de timp; îşi va da seama de faptul că după ce a perceput un anumit ansamblu de obiecte, ea
percepe acum altele. Astfel, această fiinţă nu mai ia cunoştinţă dintr-o dată de Ideaţia Divină, ci în
succesiune. Într-o a treia poziţie C, aceasta va zări o nouă porţiune a Universului într-o nouă direcţie, şi
aşa mai departe. Presupuneţi că, în timp, ea sfârşeşte de parcurs cercul său; ce a văzut ? Nimic altceva
decât globul central, panorama Ideii Divine. Dar, Divinitatea care este în centru, nu vede nici ea nimic
altceva; dar Ea vede aceasta dintr-o dată, fără direcţie, fără succesiune. Iată pentru ce aceeaşi idee, pe
care fiinţa ce evaluează o percepe ca pe un cerc, e cunoscută ca un punct de Fiinţa Centrală. Cercul şi
punctul sunt identice; sunt aceeaşi idee percepută în condiţii diferite.
Să presupunem că o altă fiinţă parcurge, un al doilea cerc, mai depărtat de centru. Şi ea vede
punctul central succesiv din direcţii diferite. Odată ce revoluţia s-a sfârşit, a luat şi ea cunoştinţă de
aceea ce este reprezentat în globul central; Dar să presupunem că această a doua fiinţă se mişcă cu
aceeaşi viteză ca prima. Cercul său fiind mai mare, îi va trebui timp mai mult pentru a-l parcurge.
Totuşi cunoaşterea celor două fiinţe este identică, pentru că amândouă văd acelaşi lucru. Şi pentru că
aceeaşi succesiune de obiecte a avut loc şi pentru una şi pentru cealaltă, ele vor avea aceeaşi noţiune de
timp scurs, în timp ce pentru noi care le observăm, acest timp poate fi foarte diferit unul de altul.
Tot aşa un al treilea observator, pe un cerc mai mare. Şi tot aşa la nesfârşit; orbita infinită,
eternitatea pentru a o parcurge, totul revine la acelaşi lucru. Eternul şi infinitul sunt identice într-un
punct al spaţiului şi timpului. Încă odată, psihologul şi matematicianul ajung la aceleaşi concluzii.
Iată deci ideea esenţială pe care trebuie să ne-o facem despre Cosmosul manifestat: un punct
central unic, din care totul emană, şi pe care noi îl percepem realmente în succesiune. Analogiile fizice
vin să specifice această concepţie, căci toate legile naturii sunt uniforme în principiul lor; ceea ce e
adevărat pentru un atom e de asemenea adevărat pentru un univers, numai condiţiile diferă.
Un detaliu esenţial care nu trebuie uitat: cu cât fiinţa e mai depărtată de Principiul Central, cu
atât percepţia pe care o are despre acest principiu e mai indistinctă şi confuză. Planetele foarte depărtate
de Soare nu-l percep decât ca o vagă reflexie. Tot aşa şi noi, pe planul fizic nu vedem decât umbrele,
imaginile confuze ale Realului, atât suntem de depărtaţi de Soarele Central al Adevărului Spiritual.
Filozofia ezoterică a Indiei. J. C. Chatterji

36
Nu se cunoaşte exact natura energiei corpului vital, dar ea face parte din eterul universal, primordial,
produs în urma marii explozii, aceea a Big - Bang-ului, formată din protoni, neutroni, electroni şi
fotoni, rezultaţi prin descompunerea luminii. Aceasta ar fi a patra formă de existenţă a materiei numită
plasmă. Forţa viului este dată deci de o bioplasmă, ceea ce caracterizează toate organismele vii. Dar
spre deosebire de plasma fizică, bioplasma este caracterizată printr-o organizare spaţială, care
determină cu totul alte manifestări ale proceselor fizice, cu alte cuvinte bioplasma nu este sistem haotic,
ci este un sistem cu o organizare extrem de complicată, putând fi privită ca un sistem discret alcătuit
dintr-un fel de constelaţii plasmatice elementare, ansamblu de electroni excitaţi, protoni şi alte
particule, întreaga plasmă din organism fiind un ansamblu unitar a cărei unitate este condiţionată de
interacţiuni electromagnetice şi de altă natură. Bioplasma este matricea energetică a organismelor vii.
Ea constituie suportul material al câmpului biologic în întregul organism. Dependenţa bioplasmei de
biostructură precum şi unicitatea lor, rezultă şi din faptul că ambele coexistă numai în organismele vii.
Odată cu moartea organismelor, materia lor biostructurală se destramă, ceea ce face să dispară acea
continuitate structurală care constituie condiţia sine qua non a existenţei bioplasmei. Bioplasma are o
dublă polaritate având un pol electromagnetic negativ şi altul pozitiv, şi explică teoria biostructurală a
permeabilităţii celulare, permite noi teorii asupra memoriei, ipoteza complexului asimilaţiei precum şi
rolul lor în mecanismul de acţiune a hormonilor şi ipoteza originii undelor electrice ale creierului. Ea
este suportul material al influxului nervos transmis prin axonul şi dendritele celulei nervoase, explică
de asemeni continua vibraţie de protoplasmă şi forţa energetică ce întreţine întregul ansamblu de funcţii
ale celulei.
Bioplasma asigură coordonarea chimismelor protoplasmei şi contopirea într-un proces
metabolic unic, contrar teoriei moleculare care susţine că energia provenită din metabolism activează
moleculele substanţelor proteice din celulă.
Care este deci forţa care întreţine viaţa ? Moartea nu este însoţită de nici o modificare a
compoziţiei chimice şi alcătuirii protoplasmei şi nici de vreo modificare a ultrastructurii organitelor
celulare. Între materia moartă şi cea vie care formează protoplasma, nu ar fi nici o deosebire esenţială.
Cercetătorul englez J.D.Bernal, afirmă că atributul esenţial al oricărui organism viu constă în
succesiunea şi contravaloarea proceselor şi nu în arhitectura substanţei inerte. În protoplasma vie, toate
procesele chimice sunt exact şi riguros coordonate în timp şi spaţiu fiecare reacţie intervenind exact la
momentul oportun: astfel că toate reacţiile se contopesc într-un proces metabolic unic, capabil să
asigure reproducerea compoziţiei şi alcătuirii protoplasmei vii şi manifestarea fenomenelor vieţii.
Aceste procese constituie esenţa vieţii, forţa care se opune entropiei, procesului de autodistrugere
subordonat legilor termodinamice.
Teoria moleculară a substanţelor vii nu poate explica natura viului. Apariţia unor însuşiri proprii
numai viului, presupune o schimbare a calităţii materiei ce alcătuieşte sistemul viu. Dar prin integrarea
substanţelor cu sisteme supramoleculare, calitatea materiei nu se schimbă, astfel că viaţa nu poate fi
considerată ca un fenomen molecular. Atunci, care este natura şi structura materiei vii ? Se ştie că în
stare vie, protoplasma conţine dintre cationi mai ales potasiu, iar dintre anioni, fosfaţii, pe când în
mediul înconjurător extracelular, cationul preponderent este sodiul, iar anionul preponderent este clorul.
După moartea celulei fosfaţii şi potasiul ies din celulă, iar sodiul şi clorul pătrund în cantitatea necesară
pentru a restabili echilibrul de difuziune. Vieţii îi este deci caracteristică asimetria distribuţiei
electroliţilor. De această distribuţie asimetrică a ionilor depinde explicaţia fenomenelor bioelectrice şi
teoria electrofiziologică privind activitatea electrică a celulelor nervoase şi musculare, procesele de
transmisie sinaptică, distribuţia ionilor şi a apei între diferitele componente lichide ale corpului,
reglarea P.H. -ului interstiţial şi intracelular, rolul transportului ionului activ în procesele de secreţie şi
absorbţie ale tubului digestiv.

37
 În organismele vii, există o formă de materie, calitativ deosebită de materia moleculară, care se
distruge odată cu moartea. Ea se găseşte numai în viu şi nu se poate evidenţia prin microscopie optică
sau electronică. Apariţia vieţii pe Pământ a fost condiţionată de apariţia acestei materii biostructurate
care stă la baza procesului de asimilaţie şi dezasimilaţie, a metabolismului şi a unor procese de
autoreglare.
Natura materiei biostructurate o formează corpul eteric, această forţă vitală formată din eterul
cosmic alcătuit din elemente subatomice astfel structurate încât prezintă o memorie a funcţionalităţii
substanţei vii, un fel de tipar, de matrice electrică pe care se dezvoltă un anumit fel de activitate
celulară.
Acest fluid eteric are o circulaţie precisă atât în Univers cât şi în interiorul corpului uman.
Vibraţiile înalte pe care le posedă determină vibraţiile continue şi mişcarea tuturor corpurilor din
macrocosmos şi microcosmos. Fluidul eteric este încărcat electromagnetic pozitiv, pământul fiind
încărcat electromagnetic negativ. În interiorul corpului, curentul cosmic pătrunde prin mâna stângă şi
părăseşte corpul prin mâna dreaptă. În ceea ce priveşte fluidele din Univers, fluidul solar este încărcat
cu electricitate pozitivă, iar fluidul cosmic cu electricitate alternativă. În cosmos deşi ne apropiem de
Soare, este întuneric, lumina este dată de contactul dintre fluidul solar şi Pământ.
Se disting patru categorii de fluide: fluid planetar, fluid solar, fluid universal şi fluid cosmic.
Fluidul cosmic vine din sfera centrală a Creaţiei Divine; fluidul universic vine de la miliardele de stele
sau sisteme planetare riguros organizate după forme geometrice şi după ordine numerică.
Particulele fluidice sunt într-o continuă vibraţie. Aceste vibraţii declanşează vibraţiile
protoplasmei, nucleului precum şi a tuturor componentelor celulei.
Mişcarea, combinaţiile chimice, diviziunea celulară procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie, respiraţie şi
excreţie ale celulei, se datorează în întregime fluidului vital. Dacă s-ar opri vibraţiile fluidului vital ar
interveni moartea, de aceea aceasta este considerat motorul corpului fizic.
Corpul vital sau corpul eteric creşte absorbind din spaţiu substanţa vitală, el creşte odată cu
corpul carnal sau fizic, iar când intervine moartea acest corp părăseşte corpul fizic.
Enigma vieţii şi a morţii. Dr . Aurel Popescu-Bălceşti

Orice manifestare cosmică este numită “natură”, dar există o altă natură, superioară.
Manifestarea cosmică este natura inferioară, însă dincolo de natura manifestată şi nemanifestată există
o altă natură eternă. E uşor de înţeles că tot ce se manifestă este temporar. Cel mai bun exemplu este
trupul nostru. Dacă cineva are treizeci de ani, în urmă cu treizeci de ani trupul lui nu se manifesta ca
materie, şi peste vreo cinzeci de ani nu se va mai manifesta din nou. Aşa e legea naturii. Trupul se
manifestă şi iar se anihilează, la fel ca valurile mării. Cu toate acestea, materialistul este preocupat de
această viaţă temporară, ce poate fi curmată, în orice moment.
Avem tot dreptul să spunem că Dumnezeu a creat lumea materială, ceea ce înseamnă că
Dumnezeu a existat înainte de creaţie.
Din literatura vedică aflăm că lumea materială este numai a patra parte din Creaţie. Celelalte trei
părţi constituie cerul spiritual.
Noi, oamenii avem legătură eternă cu Domnul Suprem, dar, într-un fel sau altul, suntem
contaminaţi de materie.
De aceea trebuie să salutăm procesul ce ne va ajuta să ne întoarcem înapoi, în lumea
spirituală. Acest proces de legătură se numeşte yoga. Traducerea iniţială a cuvântului yoga este
“plus”. Actualmente noi suntem “minus “ Dumnezeu. Dar atunci când ne vom transforma “în
plus”, adică vom restabili legătura cu Supremul, viaţa omenească va fi perfectă. Pe parcursul
vieţii trebuie să ne perfecţionăm şi să ajungem la punctul perfect, pentru ca în clipa morţii, a
părăsirii corpului material, această perfecţiune să se realizeze.

38
 Călătorie uşoară spre alte planete A. C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

Conştient sau inconştient, numele lui Dumnezeu poate fi pronunţat, chiar dacă vă este sau nu
cunoscut sensul acestui Nume, chiar dacă puteţi aprecia sau nu implicaţia acestui Nume. Numele lui
Dumnezeu este comparat cu un foc arzând. Conştient sau inconştient, puteţi să atingeţi focul, atingere
care vă va arde. Întocmai, forţa Numelui lui Dumnezeu are acţiunea sa asupra întregului nostru sistem
corporal sau psihologic, astfel încât ne purifică. Procesul de purificare este acea acţiune care are loc în
interiorul nostru, care transformă metalul inferior al gândirii brute produse de inerţie şi confuzie în acea
formă de expresie numită echilibru.
Principiul de Dumnezeu nu este cu totul în afara naturii noastre. Fiinţa Supremă, pe care o
invocăm prin rugăciune sau meditaţie, nu este total detaşată de structura noastră interioară. Noi nu Îl
importăm pe Dumnezeu din afară, ca pe un element exterior, lipsit de legătură cu natura noastră.
Invocarea lui Dumnezeu prin rugăciune, nu este atât o încercare de a aduce din afară o rugăciune
superioară a realităţii în structura noastră interioară, cât o manifestare a ceea ce se află în interiorul
nostru într-o măsură mai mare a expresiei Sale.
Numele de Dumnezeu, în special când ni se oferă în ceea ce se cunoaşte sub denumirea de
rugăciune, este forţă în sine. Numai simpla repetare a lui are capacitatea de a produce un efect prin El
însuşi, deşi poate că nu vă aflaţi în starea de meditaţie, deşi nu aveţi capacitatea de a contempla
înţelesul adevărat care se ascunde în spatele lui.
Cunoaşteţi desigur acţiunea aşa numiţilor catalizatori pe timpul desfăşurării unor reacţii
chimice. Uneori acţiunea acestor substanţe este de aşa natură încât efectul este enorm. Rugăciunile
produc un astfel de efect, datorită unei specifice combinaţii de litere. Mantra-Shastra este un secret care
ne spune că fiecare literă a alfabetului reprezintă o formă condensată de energie. Sunetele sunt în
realitate o manifestare a energiei. Sunetul nu este doar o formă goală de manifestare verbală, ci energie,
care urmează să se exprime pe sine într-o anumită formă. Un pachet de energie care este o literă a
alfabetului, va intra în contact cu un alt pachet de energie care este o altă literă fuzionând una în alta.
Procesul combinării acestor energii produce o nouă formă de energie în sistemul nostru, întrucât a
apărut din propria noastră minte, gând, fiinţă. Ne încărcăm cu acea energie, ca şi când am atinge un
cablu electric.
Pronunţarea unei rugăciuni înseamnă nu numai eliberarea unei energii în interiorul
personalităţii noastre, dar şi în atmosfera exterioară din care facem parte, având un efect egal şi asupra
societăţii. O aură se produce în jurul acelui înţelept care recurge la rugăciune în mod cinstit şi sincer.
Devine o sursă de inspiraţie pentru oameni folosind concentrarea minţii şi având o credinţă adevărată în
eficacitatea acestei practici.
Ceea ce acţionează nu este puterea voastră personală sau gândul vostru individual, ci acel ceva pe care
gândul vostru îl poate suscita la activitate şi care este omniprezent. Rugăciunea este transformată într-o
forţă impersonală, care este puterea lui Dumnezeu, iar miracolul este produs de Dumnezeu însuşi. Ceea
ce acţionează cu adevărat este mult mai mult decât voi înşivă. Astfel pare că însuşi Dumnezeu practică
rugăciunea pentru noi. Noi am uitat că suntem o parte integrantă a Lui. De aceea trebuie să ne punem
de acord în structura noastră psihologică interioară cu acea structură omniprezentă a Cosmosului care
este Dumnezeu.
Dumnezeu nu este, aşa cum unele religii susţin în mod greşit, un creator supraomenesc,
inaccesibil inimii dornice a omului, ci un aici şi un acum, o eternitate şi o infinitate contopite şi
combinate în Unul, gata a fi invocat în orice moment.

Yoga Meditaţia şi Japa Sadhana. Swami Krishnananda

39
 OMUL, CUNUNA CREAŢIEI DIVINE

Zori se sting şi cad în haos mari sisteme planetare,

Dar a omului gândire să le măsure e-n stare...
Cine-mi măsur-adânciunea dintr-un om ?...nu dintr-un gând
Neaprofundabil. Vană e-a-nvăţaţilor ghicire.
Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire
Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ.
..............................................................................................
Cine-a spus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginire în sclipitu-unui atom.

Mihai Eminescu

“Dar cetăţenia noastră este în ceruri de unde a venit ca mântuitor Isus Hristos.”
Filipeni 3 (20)

“Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.”
2 Corinteni 7 (18 )

“Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştiu că, atunci
când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” - Ioan 3 (2)

Fiinţa umană, realizare supremă a evoluţiei pe Pământ, entitate completă în întregul ei, prezintă în
manifestările sale psiho-somatice o mare diversitate.
Această diversitate a manifestărilor pe planuri total diferite între ele se înscrie de la activităţile pur
fizice, exprimate prin forţa motrice a muşchilor, la activităţile mentale exprimate prin intelect, produs al
creierului, la cele sentimentale, ale dorinţelor, imaginaţiei şi creativităţii, până la intuiţie care reprezintă
cunoaşterea pură şi care este de domeniul activităţii spiritului.
Activitatea fiinţei umane pendulează permanent între trecut şi viitor, trecutul fiind reprezentat
de memorie, de cunoaşterea anterioară, iar viitorul de reflecţie, de planuri, de acţiune. Totodată,
prezentul reprezintă timpul ce ne este acordat pentru experienţă şi care, dacă este utilizat cu atenţia
cuvenită, permite dezvoltarea intuiţiei, deci a cunoaşterii pure şi înaintarea noastră pe drumul evoluţiei.
Pe alt plan, fiinţa umană făcând parte din ansamblul Creaţiei, se află în permanentă interrelare cu
celelalte componente ale Creaţiei.
Este de la sine înţeles că această structurare a manifestărilor fiinţei umane presupune pentru
exprimare, o structurare corespunzătoare a însăşi fiinţei care se manifestă.
Astfel, această fiinţă are nevoie de o structură fizică, din materie densă (corpul fizic) prin care
să se manifeste în lumea materiei dense a Pământului, în activităţile motrice; are nevoie de o structură
de materie de slabă densitate, dar superior organizată (creierul) pentru a desfăşura activitatea
intelectuală; de o structură energetică (de materie subtilă) pentru a vitaliza corpul fizic, având rol de
intermediar care asigură relaţia corpului fizic pe de o parte cu Cosmosul, pe de altă parte cu Spiritul; de
o structură subtilă la nivelul căreia se manifestă sentimentele şi dorinţele (sufletul) şi în sfârşit de Spirit

40
care manifestă intuiţia, cunoaşterea pură, care este Reflectarea Voinţei Lui Dumnezeu şi reprezintă
elementul etern din fiinţa umană.
Din când în când se nasc oameni care au capacitatea de a pătrunde dincolo de limitele vederii
obişnuite. Astfel de oameni au descifrat fiinţa umană, complexă în totalitatea ei şi au descris-o ca fiind
formată din mai multe structuri care se întrepătrund şi în acelaşi timp se înfăşoară succesiv spre exterior
ca foile de ceapă. Fundamental, omul este constituit din trei corpuri: corpul fizic, corpul energetic şi
sufletul care au rolul de a proteja spiritul şi a-i permite să se manifeste. La rândul său, spiritul are mai
multe principii constitutive. Sunt în total şapte planuri de manifestare.
Corpul fizic este cel de care luăm cunoştinţă prin simţurile noastre, cel care a făcut obiectul
cercetărilor ştiinţifice şi în acelaşi timp, cel cu care, în mod greşit, ne identificăm; el este Eul limitat de
cele cinci simţuri fizice.
Corpul energetic este copie fidelă a corpului fizic, îl întrepătrunde şi îl bordează pe acesta în
exterior, în proximitatea epidermei, şi este dotat cu sistemul care asigură receptarea, circulaţia şi
distribuţia energiei cosmice, fiind pus în evidenţă mai ales prin acupunctură, magnetoterapie şi efectele
metodei de energizare Reiki, ca şi prin multe alte tipuri de manifestări.
Sufletul (corpul astral) le întrepătrunde pe celelalte două şi bordează la exterior corpul
energetic.
Facem aici analogie cu cele trei principii fundamentale: informaţia, energia, substanţa. Corpul
fizic ar fi substanţă, corpul energetic - energie iar sufletul - informaţie.
Totodată facem precizarea că am prezentat corpurile în ordinea în care luăm noi cunoştinţă de ele, dar
ordinea reală a formei şi importanţei lor este aceasta: Spiritul (ca germen de spirit), sufletul, corpul
energetic şi corpul fizic.
Toate aceste corpuri sunt supuse perfecţionării, prin interrelarea lor, în răstimpurile existenţelor
pământene, în scopul conştientizării prin evoluţie.
Formarea primelor două structuri are loc în planurile Cosmice pe care le străbate spiritul în
drumul pe care îl parcurge spre materia densă, iar a corpului fizic pe Pământ.
Pentru a înţelege acest lucru prezentăm mai jos structura cosmică aşa cum a fost descrisă de
Abd-Rushin în opera sa intitulată “ Dans la lumiere de la Verite “ (În lumina Adevărului).

Divinul Dumnezeu în afara esenţei ( în sine )

Divinul esenţial ( din sine )
Spiritualul Spiritualul esenţial conştient
Creaţia esenţial Spiritualul esenţial neconştient
Esenţialul Esenţialul conştient
Esenţialul neconştient
Materia Materia subtilă
Materia densă
Germenul spiritualului uman se naşte în sfera spiritualului esenţial neconştient şi tinde către
conştientizare. Dar aceasta se poate realiza numai prin experienţă, parcurgând toate celelalte genuri
inferioare. Caracteristicile fundamentale ale germenului de spirit sunt inocenţa, puritatea şi liberul
arbitru. Mijlocul de cunoaştere al spiritului este intuiţia care reprezintă cunoaşterea pură. Germenul de
spirit poate deveni spirit conştient prin experienţă şi ajunge la stadiul superior de evoluţie atunci când,
acţionând prin corpul fizic şi, folosind liberul său arbitru, optează pentru Adevăr, Bine, şi Frumos.
Misiunea cosmică a spiritului uman ajuns la maturitate este aceea de a ajuta genurile inferioare să
evolueze şi să se purifice.
Sufletul ia naştere în sfera esenţialităţii (element esenţial ce poate fi vizibil în Creaţie; element
cu care se construiesc forme sub acţiunea Voinţei Divine, în toate sferele Creaţiei), constituind învelişul

41
de protecţie a spiritului în acest mediu şi corpul de legătură cu mediul esenţialităţii ( în acest mediu îşi
au originea regnurile vegetal şi animal ).
Sufletul este corpul senzaţiilor, cel care conţine sentimentele, dorinţele, memoria. El a fost
numit şi “corpul dorinţelor”. Tot în el se află sediul simţurilor. El asigură starea de veghe. În timpul
somnului sufletul părăseşte corpul fizic şi pe cel energetic, rămânând legat de acesta printr-un cordon
fluidic (numit şi “coarda de argint”). În timp ce corpul fizic şi dublul său energetic rămân la locul de
odihnă, sufletul călătoreşte în Cosmos, în planul astral sinonim cu planul esenţialităţii), acolo unde iau
naştere visele, sau pătrunde într-un plan superior, unde nu mai sunt vise iar somnul este profund şi
odihnitor.
Corpul energetic ia naştere în sfera materiei subtile, având un triplu scop: protecţia sufletului şi
spiritului, legătura cu mediul materiei subtile şi vitalizarea corpului fizic. Corpul energetic este cel care
asigură funcţionarea tuturor organelor, pe toată durata vieţii, inclusiv în timpul somnului. În decursul
timpului el a primit diverse denumiri dintre care menţionăm: “corp vital”, “dublu eteric”, “corp de
materie subtilă”. Corpul energetic nu părăseşte niciodată corpul fizic, atâta timp cât omul este în viaţă.
Atunci când corpul energetic se desparte de corpul fizic, acesta moare. La câtva timp după despărţirea
de corpul fizic (ore sau zile) corpul energetic se degradează eliberând sufletul.
Corpul fizic se naşte în sfera materiei dense, este constituit din elementele specifice acestei
materii, este necesar pentru protecţia celorlalte corpuri în mediul fizic, este singurul prin care spiritul
se poate manifesta în lumea materiei dense a pământului, fiind singurul capabil să realizeze relaţiile în
mediul materiei dense.
Spiritul care urmează să locuiască în corpul fizic se află în prejma viitoarei mame de la
începutul sarcinii, ataşându-se din ce în ce mai mult de viitorul său corp, până la jumătatea sarcinii,
când rămâne legat definitiv de acesta, primele mişcări ale fătului constituind semnul că spiritul s-a
instalat definitiv în viitorul său corp fizic.
În cele ce urmează prezentăm câteva dintre modelele privind structura fiinţei umane sinonimă
cu structura cosmică, concepute de-a lungul timpului.
Modelul Yoga, datând de câteva mii de ani, descrie :
- planul fizic; - planul eteric; - planul astral;
- planul mental intelectiv; - planul mental superior; - planul cauzal;
- Absolutul - situat deasupra fiinţei umane.
Unul dintre cele mai complete concepte privind structura fiinţei umane îl constituie modelul
antropofizic (care are în vedere dobândirea înţelepciunii umane) descris de Rudolf Steiner, datând din
prima jumătate a secolului XX, care cuprinde :
1. Corpul fizic - sinonim cu materia - caracterizând mineralul;
2. Corpul energetic - sinonim cu viaţa - caracterizând viul (vegetal, animal, om);
3. Corpul astral (sufletul) - sinonim senzaţiei - caracterizând animalul şi omul;
4. Eul (individualitatea) - sinonim cu spiritul - caracterizând omul;
5. Sinea spirituală;
6. Spiritul vieţii;
7. Omul spirit.
Sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul spirit sunt principii constitutive superioare ale fiinţei
umane existente în stare de germen în fiecare om şi care se dezvoltă treptat, prin munca pe care omul o
desfăşoară asupra lui însuşi. Acestea constituie elementul etern al omului.
Corpul energetic este copia fidelă a corpului anatomic, îmbrăcând fiecare particulă a acestuia,
depăşind epiderma cu circa 6 mm. Aura energetică însă depăşeşte corpul fizic pe o distanţă mai mare.
Corpul energetic primeşte din Univers şi distribuie corpului fizic forţa vitală emanată de Soare,

42
(“prana” cum este numită în limba sanscrită). El conţine pentru aceasta şapte “centri de forţă” care se
numesc în sanscrită “c h a k r a “ şi a căror dispunere este :
1. M u l a d h a r a - în plexul coccis; 2. S w a d i s t h a n a - în dreptul splinei;
3. M a n i p u r a - deasupra ombilicului (plexul solar);
4. A n a h a t a - în plexul cardiac; 5. V i s h u o d h i - în plexul faringian;
6. A j n a - între sprâncene; 7. S a h a s r a r a - în creştetul capului.
Fiecare din cele şapte chakre îndeplineşte o funcţie deosebită. Corpul energetic este străbătut de
câteva sute de canale energetice, dintre care 12 sunt meridiane principale (număr egal cu lunile anului
şi semnele zodiacale) şi este implicat în tratamentele prin acupunctură, magnetoterapie, presopunctură
precum şi într-o serie de fenomene ce se petrec la graniţele cunoaşterii.
Prima funcţie a corpului energetic este aceea de a vitaliza corpul fizic. Corpul energetic joacă un
rol important în construirea corpului fizic destinat spiritului pe cale de a se reîncarna şi asigură
funcţionarea corpului fizic pe tot parcursul existenţei.
După cunoaşterea tradiţională, confirmată de fapte, primele semne de îmbolnăvire apar în
corpul energetic şi numai dacă nu sunt eliminate în această fază, ele se transmit şi apar ca simptoame în
corpul fizic.
Corpul energetic este colorat, iar culorile sale ca şi forma reflectă nivelul de evoluţie atins şi
starea de sănătate a oamenilor. Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile sale corpul absoarbe din Cosmos o
anumită cantitate de energie vitală (prana), care circulă prin canalele energetice şi este transferată
corpului fizic. Pentru a putea obţine o imagine primară cu privire la prana şi la circulaţia ei continuă în
mediu şi prin organisme, vom arăta că în atmosferă există miliarde de atomi primari şi că energia solară
(forţa pranică) trezeşte în unii din aceşti atomi o forţă care ţâşneşte din interiorul lor. În atom se
manifestă două forţe: Forţa-voinţă primară care îi permite menţinerea formei şi Forţa pranică ce îl face
luminos şi îi dă puterea de a atrage alţi şase atomi, fiecare de altă culoare, formând împreună cu aceştia
o globulă de vitalitate care conţine şapte atomi, reprezentând şapte varietăţi de Prana. Globulele de
vitalitate sunt foarte numeroase în zilele cu Soare, pe timp noros numărul lor este redus, iar noaptea nu
există. Ele sunt absorbite de corpul energetic prin chakre. În fiecare chakră predomină o altă varietate
de prana.
Atomul primordial, cel injectat de forţa pranică este de culoare trandafirie şi toţi atomii
trandafirii sunt dirijaţi în centrul chakrei splenice care îi distribuie în sistemul nervos. Dacă oamenii nu
primesc suficientă prana trandafirie, devin sensibili şi uşor iritabili.
După ce atomii traversează corpul pe canalele ce le sunt destinate şi îşi pierd energia pranică
decolorându-se, sunt expulzaţi din corp, formând ceea ce numim aura. La oamenii cu sănătate deplină
chakrele funcţionează normal, absorbind o mare cantitate de globule care nu sunt epuizate în întregime
de prana lor, deoarece corpul absoarbe numai atât cât are nevoie; aura conţine astfel o mare cantitate de
prana. Un astfel de om este pentru tot anturajul său un izvor de forţă şi sănătate. În mod constant, dar
fără să o ştie, el revarsă vitalitate asupra oricărei persoane care se apropie de el. Sunt şi persoane care,
neputând să-şi procure suficientă prana funcţionează ca un burete, absorbind această energie de la
persoanele senzitive din jurul lor. Acesta este motivul pentru care, uneori, simţim o senzaţie de
epuizare în prezenţa persoanelor cu temperament slab.
Mărturii despre nemurire. Elena Iliescu

Ni s-a spus că am apărut din mineral, ne-am ridicat la nivelul vegetal, trecând apoi spre nivelul
animal, ca în final, să ajungem la natura umană. Noi suntem h o m o s a p i e n s. Suntem fiinţe
umane, ceea ce înseamnă că am depăşit natura animală. Dar noi nu ne numim fiinţe umane atâta
timp cât natura animală mai este încă prezentă în noi. În ce constă natura animală ? Dacă putem
înţepa ca un scorpion sau muşca precum un şarpe; dacă ne arătăm colţii ca un tigru sau ne

43
năpustim asupra altui om ca un leu, noi nu suntem fiinţe umane. Dar ştiţi foarte bine că ne putem
comporta şi altfel. Aceasta înseamnă că, în timp ce am depăşit structura fizică a naturii animale, nu am
reuşit să transcedem această natură pe deplin. Din această cauză există războaiele, conflictele, crimele,
corupţia şi multe alte rele, care nu sunt altceva decât încercări de a-ţi subjuga propriul frate. Divinitatea
este transcendenta naturii umane în sine, lucru imposibil, dacă umanitatea nu şi-ar fi câştigat conştiinţa
de sine, cel puţin într-o proporţie apreciabilă. Divinitatea nu-şi poate arăta nici măcar un deget, dacă
natura animală a omenirii nu a trecut printr-o purificare adecvată. Iar Divinitatea se manifestă complet
în natura umană când animalitatea este complet depăşită iar noi devenim fiinţe umane în totalitate.
Yoga meditaţia şi Japa sadhana. Swami Krishnananda.

Am văzut că viaţa se subdivide continuu până ce ajunge la maximum de diferenţiere în omul

individual, care se manifestă mai întâi în stare sălbatică. Ne rămâne acum să vedem cum se dezvoltă
acest om sălbatic, şi care e scopul lungului său pelerinaj.
Îngăduiţi-mi, mai întâi, să vă repet, pentru a fixa bine ideile, că atâta vreme cât Manas superior,
sau corpul cauzal, nu este evoluat, nu există om în sensul real al termenului. Noi am văzut că la început,
Principiul Divin se învăluie din ce în ce mai mult până ce produce materia fizică, lucru ce constituie
punctul celei mai dense învăluiri a Sa. Apoi când elementul eteric se dezvăluie şi devine aparent, avem
regnul vegetal; principiul astral sau Kama, eliberat la rândul său, produce regnul animal, în ale cărui
grade superioare încep, în fine, a se dezvolta germenii activităţii mentale.
În acest moment un fenomen remarcabil se produce. Când două sarcini electrice contrare se
apropie treptat una de alta, vine un moment când rezistenţa mediului este învinsă; scânteia străluceşte şi
cele două sarcini se combină. Tot aşa când, în evoluţia sa, polul vieţii animale atinge extrema sa limită
superioară prin trezirea Manasului inferior, un curent spiritual coboară din planul budhic şi conjuncţia
sa cu Manasul inferior produce scânteia, Manasul superior sau corpul cauzal al omului.
În timpul apariţiei sale, corpul cauzal, nu e, pentru a ne exprima astfel, decât un germen,
germenul individualităţii, observabil totuşi de către clarvăzătorul de ordin superior. În orice caz, omul
primitiv nu e conştient în acest plan; corpul său cauzal va fi mult timp încă pentru el urzeala invizibilă
şi necunoscută pe care se deapănă seria existenţelor sale. El însuşi rămâne esenţialmente un animal;
conştiinţa sa lucrează mai întâi în planul astral, planul dorinţelor, al pasiunilor, al lăcomiei. Nu se mişcă
decât pentru a-şi satisface nevoile şi în aceste mişcări indistincte se izbeşte în tot momentul de natura
exterioară şi primeşte izbiri violente. Plăceri brutale, dureri brutale, nimic altceva nu-l poate mişca.
Corpul său astral caută să micşoreze ciocnirile, suferinţele; el se adaptează treptat reacţiilor exterioare şi
astfel evoluează în om principiul karmic. Până acum acesta nu are decât puţine idei. Abia îşi aminteşte
azi de ceea ce i s-a întâmplat ieri; şi neavând aproape nici o noţiune despre trecut, nu se gândeşte deloc
la viitor. Atâta timp cât poftele sale sunt satisfăcute, nu se îngrijeşte pentru ziua de mâine. Din timp în
timp, simte foamea şi setea şi de fiecare dată se trezeşte încet în creierul său ideea că în trecut a mâncat
şi că foamea i-a fost potolită. Această amintire excită activitatea sa şi începe să caute alimente.
În ceea ce priveşte mentalul, el nu progresează aşa de repede. Două sau trei idei pe care omul le
compară între ele formează aproape tot bagajul său intelectual. Deci, treptat, omul îşi organizează
corpul său astral şi Manasul său inferior; corpul său fizic de asemenea se modifică, puţin câte puţin,
după împrejurări. În decursul zilelor şi nopţilor legea de activitate şi repaos alternativ îi guvernează
viaţa. Pe urmă vine un timp când perioada activă a ciclului său personal ajunge la sfârşit conform legii
universale a alternanţei. Ora repaosului sună şi omul moare. După cum ştiţi, moartea constă în
extragerea dublului eteric. Ulterior şi acesta este abandonat şi omul rămâne în astral până la epuizarea
activităţilor sale senzuale. Pe urmă vine un timp când trece într-un repaos mai profund, timp în care
se destramă la rândul său şi corpul astral. A lăsat deci în urma sa trei corpuri. Dacă a avut vreo gândire
nobilă, ceea ce e puţin probabil în acest punct al evoluţiei sale, el păstrează o vagă amintire a acesteia în

44
Manasul său inferior. El e atunci în cerul său. În fine acest Manas, încă foarte rudimentar, se risipeşte
repede şi omul ajunge în propria sa locuinţă, care e regiunea Manas superior. Aici e locul său real ca
fiinţă umană; dar atingând această stare, omul la începuturile sale e cu totul inconştient. Căci conştiinţa,
într-un plan oarecare, depinde de activitatea depusă pe acest plan în decursul vieţii; şi la individul
despre care e vorba aici, această activitate pe planul gândirii abstracte e identic nulă. Deci omul
primitiv, neavând puse în joc, în timpul vieţii sale, activităţile Manasului său superior, e absolut
inconştient în planul corespunzător al Universului. Această stare de inconştienţă se prelungeşte câtva
timp, apoi perioadei active a ciclului individual îi bate ceasul.
Câteva mişcări spontane, câteva vibraţii ale corpului cauzal se manifestă şi, acţionând din
aproape în aproape asupra substanţei din planul manasic inferior, adună în jurul fiinţei un nou corp
mental. Acest nou Manas intelectiv e format conform rezultantei celui din viaţa precedentă, rezultantă
păstrată sub formă de f a c u l t a t e în corpul cauzal, după dispersia substanţei intelectuale. Astfel
noul Manas inferior nu va fi, dintr-o dată, acela al unui mare geniu; va fi foarte simplu, arborele
grăuntelui semănat în trecut. Aceste activităţi mentale, încă foarte rudimentare, se transmit treptat
planului astral, sau în alţi termeni, activitatea fiinţei trece din împărăţia gândirii în cea a dorinţei şi se
formează un nou corp astral potrivit facultăţilor ce rezultă din corpul astral precedent. Pe urmă este
format un tipar eteric potrivit individului de către forţele selective ale Universului; acest dublu eteric
lucrează în corpul mamei, organizează materia grosieră a corpului uman şi treptat Eul ia în posesiune
acest corp prin intermediul învelişurilor manasic şi astral. Dar fiinţa rudimentară pe care o considerăm
aici e încă foarte puţin dezvoltată. De fapt, abia dacă există o diferenţă apreciabilă între o încarnare şi
cea următoare.
Astfel omul evoluează puţin câte puţin, din întrupare în întrupare, perfecţionând treptat cele
patru vehicule inferioare. Şi când devine capabil în fine să considere gândiri abstracte, Manasul
superior, până atunci în stare de germen, începe a se dezvolta activ pe propriul său plan. Cel ce se
reîntrupează şi se perfecţionează de la o viaţă la alta este corpul cauzal, adică omul veritabil, conţinând
în el Atma şi Budhi. Cele patru principii inferioare sunt formate din nou la fiecare reîncarnare.
Shakespeare, în completul său englez, nu se va mai regăsi ca atare într-o altă viaţă. Remanifestarea
Eului său veritabil va putea avea loc într-un alt mediu, într-o altă ţară şi va putea să se manifeste chiar
în celălalt sex. Corpul cauzal, din contră, manifestându-se pe planurile inferioare ale Universului,
printr-un mare număr de personalităţi variabile, când masculine, când feminine, dezvoltă în el însuşi,
graţie experienţelor câştigate, două clase distincte de virtuţi. Virtuţile mai energice, curajul, dârzenia se
dezvoltă prin întrupări masculine. Virtuţile mai delicate, mai gingaşe şi în acelaşi timp mai tăcute şi
mai puternice sunt fructul întrupărilor feminine. Omul perfect şi-a însuşit treptat toate virtuţile
bărbatului şi ale femeii; e puternic ca bărbatul şi gingaş ca femeia. Cel care nu a dezvoltat în el decât o
singură latură a naturii umane poate fi sigur că e încă foarte departe de scop.
Manasul superior se modifică continuu, creşte şi se dezvoltă în decursul lungii serii de
reîncarnări. Spiritul omenesc nu e deci o cantitate constantă; din contră, procesul pe care îl descriem are
ca scop formarea şi creşterea spiritului. Dar deşi se modifică, el păstrează identitate
a şi c o n t i n u i t a t e a sa în toate întrupările umane. Niciodată nu e disociat, ca cele patru principii
inferioare, atâta timp cât omul e om. Dar când fiinţa umană trece în regnurile î n g e r e ş t i, după
împlinirea ciclului omenesc, îşi poate părăsi şi reînnoi Manasul său superior, cum îşi părăseşte şi
reînnoieşte, ca om, vehiculele sale inferioare.
Perioada care se scurge între două întrupări este foarte variabilă. Ea depinde în întregime de
întrebuinţarea pe care omul a dat-o vieţii sale pământeşti. Cum am văzut, nimic nu poate fi început
după moarte; perioadele purgatorială şi cerească nu sunt decât întreaga deschidere, realizarea energiilor
acumulate în diversele principii ale fiinţei noastre conştiente în timpul vieţii. Omul care nu a desfăşurat
nici o activitate psihică sau mentală ar putea să se reîncarneze imediat. Dar pentru omul intelectual,

45
perioada mijlocie între moarte şi o nouă naştere poate fi circa 1500 ani pământeşti. Evident, entitatea
destrupată va putea să-şi facă cu totul altă idee despre acest timp, pentru că legile timpului, pe planurile
hiperfizice, diferă foarte mult faţă de cele ale planului fizic. Indivizii mai dezvoltaţi vor putea reveni
după două sau trei mii de ani, în timp ce oamenii mediocri abia câteva secole vor absenta din planul
fizic.
Durata relativă a perioadei în astral depinde şi ea de viaţa noastră de pe Pământ. Omul care e şi
pervers şi puternic, care şi-a consacrat toate energiile pentru satisfacerea dorinţelor sale egoiste şi a
pasiunilor fără saţ, va fi reţinut o lungă perioadă în lumea astrală; în urma acesteia cele câteva părticele
de bine pe care le conţine viaţa sa vor fi răsplătite printr-o scurtă şedere în lumea cerească. Totul se
petrece conform legilor naturii şi nu după decrete arbitrare. Omul se regăseşte, la câteva ore după
moartea sa, identic cu el însuşi, în afara corpului său fizic, nici mai bun nici mai rău ca înainte, cu toate
dorinţele, cu toate pasiunile; căci pasiunile sale subzistă pe planul astral. Ele nu pot subzista decât aici,
precum corpul său fizic subzistă numai pe planul fizic. Prin urmare natura pasională a acestui om îl va
târî în vâltoarea lumii astrale până ce toate energiile sale animale sunt neutralizate, adică epuizate.
Energia astrală odată epuizată, corpul astral moare şi omul păstrează intact restul naturii sale.
Dar cum Manasul său a funcţionat foarte puţin, suma energiilor sale pe planul mental sau ceresc, va fi
repede epuizată şi după o perioadă de inconştienţă în care Manasul inferior moare la rândul său, fiinţa
revine spre planul fizic, gata pentru o nouă reîntrupare.
Viaţa noastră în lumea cealaltă este deci în întregime determinată de viaţa de pe Pământ. Dacă
prin gânduri nobile ne dezvoltăm mult mentalul nostru şi dacă ne purificăm corpul nostru astral, stagiul
nostru purgatorial va fi foarte scurt şi în puţine zile după moarte trecem în lumea cerească pentru o
îndelungată perioadă de fericire. Pe de altă parte, prin activităţile noastre fizice, psihice şi mentale,
determinăm natura germenilor care, transmişi prin corpul cauzal, vor servi la formarea în existenţele
viitoare ale noilor noastre corpuri, mental şi astral şi vor influenţa chiar, într-o largă măsură, asupra
alegerii corpului fizic care ni se cuvine. Prin urmare chiar din această viaţă noi făurim, pentru o viitoare
existenţă, lanţurile robiei, sau instrumentele eliberării noastre.
Este deci foarte util să înţelegem aceste idei, chiar şi numai într-un mod teoretic, căci aceasta ne
permite să orientăm metodic viaţa noastră spre un scop determinat, ştiind ce voim, în loc să aspirăm
vag spre nu ştiu ce ideal imprecis şi neguros.
Viaţa astrală poate fi prelungită dincolo de durata normală, dar prin procedee care nu sunt deloc
recomandabile. Omul astral supravieţuieşte până la completa epuizare a energiilor pasionale născute în
timpul vieţii pământeşti. Dar aceste energii pot fi stimulate şi hrănite în astral, dând astfel omului
destrupat o reînnoire aproape nelimitată a contractului său purgatorial. Diferite cauze pot contribui la
această stare de lucruri. În primul rând, e de temut ca multe entităţi astrale să fie astfel hrănite de către
mediumii spiritişti. Altele sunt întreţinute de către indivizii vicioşi inconştient obsedaţi. Aţi remarcat,
poate, că în ţările unde există pedeapsa cu moartea, criminalitatea creşte în loc să scadă. Raţiunea e
foarte simplă şi cine poate observa îşi va da seama. Un lucru e absolut sigur: nu puteţi omorî un om.
Puteţi distruge corpul său, dar omul subzistă. Executând un asasin, nu atingeţi decât corpul său fizic;
câteodată chiar dublul eteric persistă şi individul rămâne în cele mai de jos regiuni ale lumii invizibile
cu toate urile şi pasiunile sale. El devine atunci periculos altfel decât în închisoare. Când era închis nu
putea influenţa omenirea decât prin gândurile sale rele, pe când acum este eliberat, nu numai din
închisoare, ci şi din corpul său fizic. Cu rapiditatea gândului el se poate transporta dintr-un loc în altul,
obsedând şi îndemnând la crimă pe cei care hrănesc gânduri de ură sau de răzbunare. Astfel, cu cât veţi
extermina mai mulţi criminali, cu atât veţi mări criminalitatea.
O altă greşeală consistă în a regreta exagerat pe cei morţi; ei pot fi reţinuţi mult timp în astral
prin lamentaţiile nepotrivite şi cu adevărat egoiste ale acelora pe care ei i-au lăsat pe Pământ. Nu în
aceasta constă adevăratele probe de iubire, căci regretele celor vii ating realmente pe cei care au plecat,

46
deşteptând în ei amintirile pământeşti şi îndreptând atenţia spiritului lor spre lucrurile materiale.
Adevăraţii prieteni nu ar trebui să procedeze aşa, mai ales într-o religie care recunoaşte un mare
învăţător precum Christos. Dacă morţii voştri merg să guste odihna în Christos, pentru ce să-i aduceţi în
locuinţa durerilor ? Pentru ce acest aer trist şi aceste veşminte de doliu ? Adevăratul credincios se
bucură văzând pe prietenul său, pe fratele său, eliberat de piedicile vieţii pământeşti. Legea fiinţei sale
îl va readuce destul de curând pentru a continua seria experienţelor sale în această lume materială.
De fapt, e absurd a crede că starea cerească poate dura la nesfârşit pentru cei care nu au atins
culmea evoluţiei umane. Înainte de a putea trăi ca înger, trebuie câştigate însuşirile necesare. Dar, omul
nedezvoltat nu e nici măcar conştient în împărăţiile superioare. Cereţi unui om obişnuit să reflecteze la
un subiect abstract: adoarme imediat. Conştiinţa sa densă e asfixiată de aerul înălţimilor. Abia după ce
învaţă a gândi abstract în timpul vieţii pământeşti poate pretinde să rămână conştient după moarte, în
planul mental.
Omul se dezvoltă deci treptat în decursul lungului şir de vieţi. Dar atât timp cât nu a ajuns la un
înalt grad al evoluţiei sale, nu-şi aminteşte de loc de existenţele sale anterioare. Omul dezvoltat
intelectual, deşi ignoră detaliile, păstrează totuşi o amintire latentă şi sintetică a experienţelor sale
trecute: v o c e a c o n ş t i i n ţ e i s a l e. De altfel, această pierdere a memoriei de la o viaţă la alta nu
are nimic ce ne-ar putea surprinde. Memoria depinde de asociere. Ori asocierea e ruptă pentru c e l e
p a t r u p r i n c i p i i i n f e r i o a r e după fiecare moarte, pentru că substanţa acestor principii
este dispersată. Dacă este suficientă o izbitură a creierului pentru a ne face să uităm faptele vieţii
actuale, cum ar fi posibil ca faptele existenţelor noastre trecute să ne fie păstrate, atunci când toată
partea fiinţei noastre inferioară corpului cauzal a fost în întregime reînnoită ? În ceea ce priveşte corpul
cauzal, el subzistă şi păstrează amintirea vieţilor noastre. Şi în ziua în care vom fi ajuns să facem din
acest corp cauzal sediul activităţii noastre conştiente, această amintire ne va aparţine şi noi vom fi găsit
“firul de aur” care leagă toate existenţele omului. Dar, aşteptând, noi nu păstrăm din trecut decât idei
generale; conştiinţa noastră e o umbră proiectată de Manasul superior, un rezultat al experienţelor
vieţilor noastre trecute. Mai mult, ceea ce numim caracterul nostru, individualitatea noastră, noi înşine
într-un cuvânt, toate acestea nu sunt altceva decât rezultanta întrupărilor anterioare. În ceea ce priveşte
detaliile, le vom regăsi în timpul iniţierii de care vorbesc, când Eul nostru se va identifica cu Fiinţa, cu
adevăratul suflet omenesc din noi. Atunci toate întrupările noastre ne vor apărea ca tot atâtea zile dintr-
o viaţă unică.
Acestea sunt principalele observaţii asupra marii legi a reîncarnării, care guvernează progresul
individului uman. Creşterea se continuă încet după această lege a alternanţei, până în ziua când,
perfecţiunea umană fiind atinsă, toată necesitatea reîntrupării dispare pentru fiinţa care de aici înainte e
mai mult decât om.
Filozofia ezoterică a Indiei. J.C. Chatterji

Realitatea este că, dacă omul vrea sau nu vrea, ştie sau nu ştie, el ESTE parte componentă a
UNITĂŢII, a CREAŢIEI. Dacă a înţeles acest lucru, atunci el acţionează conform cu L e g i l e U n i
v e r s a l e şi acţiunile lui se înscriu organic în armonia universală, urmând neabătut drumul evoluţiei.
Dacă el nu înţelege originea sa divină şi nu acceptă conceptul de Unitate cosmică, acţiunile lui au în
vedere numai aspectul manifestat al Cosmosului. Consecinţa acestui mod de a privi lucrurile constă în
faptul că deciziile lui nu se fundamentează pe o informaţie completă şi de aici eroarea. Ştiinţa a făcut
descoperiri din ce în ce mai valoroase, dar în aplicarea lor, tehnologiile au avut şi au în continuare,
consecinţe tragice pentru umanitate, dacă ar fi să ne referim numai la epuizarea resurselor şi poluarea
mediului. Dar consecinţa cea mai gravă a acestui mod de a vedea lucrurile, numai sub aspectul fizic,
este poluarea m o r a l ă care se reflectă şi în starea de evoluţie individuală şi în relaţiile sociale şi în
concepţiile tehnologice.

47
 Conform principiului de bază al filozofiei orientale, toată cunoaşterea se află în noi înşine, aşa
cum legile pe care le descoperim sunt înscrise în Creaţie şi acţionează şi înainte de a fi descoperite de
noi. Noi putem avea acces la această cunoaştere pe măsura propriei noastre evoluţii şi a dezvoltării
intuiţiei. Depinde numai de noi, ca, prin grija de a ne dezvolta personalitatea, adică urmărind permanent
Binele, Adevărul şi Frumosul să reuşim să ridicăm, la început mai încet, apoi definitiv, vălul care
acoperă această cunoaştere despre lume şi viaţă, despre scopul existenţei şi mijloacele de realizare a
acestui scop.
Omul este, în fiecare clipă, rezultatul acţiunilor lui anterioare. Aceasta, în expresia Legii
cauzalităţii înseamnă că acţiunile şi trăirile noastre prezente sunt o consecinţă a acţiunilor şi trăirilor
anterioare şi tot astfel, după cum gândim şi acţionăm în prezent, ne pregătim viitorul. Fiecare gând,
fiecare cuvânt şi acţiune rămân legate de noi urmând a se repercuta asupra noastră, în bine sau în rău,
după natura lor, în această viaţă sau într-o viaţă viitoare.
Acţiunea se petrece similar cu sistemul compunerii forţelor în fizică. Fiecare gând al nostru
exprimat sau nu printr-o acţiune este o forţă şi toate forţele reprezentând gândurile noastre dau o
rezultantă, iar aceasta la rândul ei determină direcţia de acţiune.
Lunga cale a evoluţiei unui om ni-l arată la început pur. Pornit pe calea cunoaşterii, prin
experienţă, ni-l imaginăm la începuturile existenţei sale în lumea materială, luptând din greu cu tot ce
părea să-i stea împotrivă: fiare sălbatice, condiţiile atmosferice, asigurarea hranei etc. În această luptă el
îşi dezvoltă inteligenţa şi învaţă mereu, dar devine din ce în ce mai egoist pentru că aşa poate învinge şi
lucrurile merg astfel, mii de ani, el revenind din când în când pe acest pământ, în alt înveliş trupesc
pentru a-şi realiza drumul evoluţiei sale. Cu paşi mărunţi, se leagă din ce în ce mai mult de materie,
până la iluzia că el este stăpânul materiei. El se consideră stăpânul materiei deşi se comportă ca un
sclav al acestei materii. Iar egoismul devine din ce în ce mai puternic, născând din el toate viciile
posibile şi de aici suferinţele viitoare, pentru că există o lege a cauzei şi efectului, Karma, conform
căreia totul se plăteşte şi numai prin aceasta se produce evoluţia. Şi aceste suferinţe care s-au
multiplicat pe măsură ce omul a înaintat în civilizaţie îl aduc într-o zi, într-un moment în care,
inteligenţa lui şi gradul lui de evoluţie morală îi trezesc conştiinţa profundă a apartenenţei lui la
Unitatea cosmică, a originii sale divine. Din această clipă a trezirii la realitate omul porneşte pe scara
ascensiunii lui rapide în evoluţie, el acţionând în mod conştient pentru propria lui desăvârşire. Legea
morală dată de Isus oamenilor reprezintă mijlocul prin care oamenii se pot elibera de karma lor şi pot
ieşi din lanţul suferinţelor într-o singură viaţă.
Să ne amintim tot timpul, Mântuitorul Isus Hristos a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”,
“Nimeni nu poate intra în împărăţia Tatălui meu decât prin mine”.
Pentru Univers, toţi oamenii sunt la fel de importanţi, iar noi avem fiecare, o datorie faţă de
Univers: să trăim în armonie cu El.
Nimeni nu poate obţine nimic dacă nu merită. Este însăşi Legea cauzei şi a efectului şi Legea
echilibrului şi derivă din cele spuse mai sus. Pentru a obţine ceva trebuie mai întâi să dăruieşti. Pentru a
obţine Binele, trebuie ca mai întâi acţiunile tale să aibă în vedere binele celorlalţi. Înţelepciunea
populară spune: “Cum îţi aşterni, aşa vei dormi”. Gândurile noastre-forţă păstrează în ele mobilul lor;
astfel dacă ele au determinat acţiuni în scopul obţinerii unor beneficii materiale, ele ne ţin în continuare
înlănţuiţi în materie cu toate consecinţele karmice care decurg din aceasta; dacă dimpotrivă gândurile
noastre au generat acţiuni cu intenţia de a face bine celorlalţi, ele au forţa uluitoare de a ne desprinde de
materie şi a ne propulsa în sferele superioare, spirituale. Este ca un fel de separare automată: sufletele
purtătoare de gânduri altruiste sunt mai uşoare şi sunt atrase ca de un magnet spre sferele superioare, iar
cele cu gânduri egoiste, încărcate de tendinţe materiale, grele, cad spre pământ.
De aici trebuie să înţelegem că nu gestul de formă contează în evoluţia noastră ci gândul şi
sentimentul real (de exemplu: nu rugăciunea de formă, ci rugăciunea pură şi profundă, simţită,

48
contează; nu faptul de a ajuta pe cei nevoiaşi în speranţa că vom obţine un loc bun în ceruri, ci
înţelegerea profundă a suferinţei lor şi dorinţa sinceră de a le alina aceste suferinţe).
Trebuie să fim, tot timpul, activi, să lucrăm pentru plăcerea lucrului şi din convingerea profundă
că numai astfel evoluăm. Viaţa înseamnă activitate. Activitatea şi nu inactivitatea i-a adus omului
inteligenţa şi civilizaţia. Prin actul propriu-zis al activităţii, noi avem un beneficiu. Dar vom obţine
maximum de beneficiu din activitate, atunci când vom înţelege să acţionăm în folosul semenilor noştri
şi să nu cerem nimic pentru noi. Atunci abia, activitatea îşi va revărsa asupra noastră toate efectele
pozitive. Înţelegerea acestui lucru însă, se află în noi înşine şi vom putea ajunge la ea atunci când ne
vom cunoaşte bine şi ne vom preţui îndeajuns. Până atunci, e bine să medităm asupra importanţei
activităţii cât mai des şi să ne concentrăm asupra lucrului pentru a-l face cât mai bine.
Inactivitatea trebuie evitată prin toate mijloacele, deoarece ea ne duce la stagnare şi orice
stagnare în evoluţie, atrage după sine repetarea probelor prin care trebuie să trecem pentru a evolua.
Să lucrăm bine nu din teamă ci din înţelegerea sensului profund al acţiunii în devenirea noastră
spirituală; să muncim bine din dragoste pentru muncă şi pentru lucrul bine făcut; ceea ce iese din
mâinile noastre şi de sub privirile noastre se încarcă cu gândurile noastre de iubire, de ură sau de
indiferenţă şi acestea se întorc asupra noastră.
Cunoscând cele arătate mai sus, apare problema idealului, acesta fiind propria noastră
desăvârşire care poate fi atinsă pe calea muncii, pe calea iubirii, pe calea studierii de sine şi pe calea
studierii lumii. Urmând aceste căi, vom deveni oameni cu adevărat liberi, stăpâni pe noi, înţelepţi.
Având în vedere cele spuse mai sus, să reflectăm asupra unei foarte frumoase istorisiri indiene:
“Un tânăr a intrat ucenic la un înţelept, dorind să devină el însuşi un înţelept. Într-o zi, el l-a întrebat pe
maestrul său ce trebuie să facă pentru a deveni înţelept. Maestrul nu i-a răspuns şi tânărul a repetat
întrebarea timp de mai multe zile. Într-o zi înţeleptul l-a dus pe tânăr la un râu. Acolo, ajungând în
mijlocul apei, l-a scufundat cu capul în apă şi l-a ţinut aşa câteva minute , timp în care tânărul se zbătea,
apoi i-a dat drumul şi l-a întrebat ce-şi dorea cel mai mult când era cu capul sub apă. Tânărul a răspuns
că îşi dorea aer. Atunci maestrul i-a spus că dacă doreşte să devină înţelept trebuie să dorească acest
lucru aşa cum dorea aerul”
Mărturii despre nemurire. Elena Iliescu

49
 LEGILE UNIVERSALE

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,

Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume
Ci-aevea s-a serbat.
.....................................................................
De ce se întâmplă toate aşa cum se întâmplă,
Cine mi-a spune oare ? E plan, precugetare,
În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei ?
Sau oarba întâmplare fără-nţeles şi ţintă
E călăuza vremei ? Putut-a ca să fie
Şi astfel de cum este tot ceea ce esistă,
Sau e un trebui rece şi neînlăturat ?
Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sunt,
Ce legi urmează vremea ? Cu ce drept ea apasă
O ginte ca pe samă-i o alta să ridice ?
Mihai Eminescu

“Plugarul trebuie să muncească înainte de a avea parte de roade” - 2 Timotei 2(6)

“ Căci toată Legea se cuprinde într-o singură propoziţie: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi” - Galateni 5(4)

“Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit sub lege, vor fi
judecaţi după lege” - Romani 2(12)

“Voi pune Legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor.” - Evrei 8(10)

Noi, oamenii, vedem în întâmplările neobişnuite pe care nu ni le putem explica, miracole. În

realitate, pe plan cosmic, nu există miracole iar noi va trebui să ne obişnuim să nu mai considerăm ceea
ce este invizibil ca fiind de neînţeles şi împotriva naturii. Totul este natural şi supus acţiunii Legilor
universale. Totul se petrece prin funcţionarea acestor Legi. Ele se află în acţiune în întreaga Creaţie,
fiind un fel de sistem nervos al acesteia. Ele sunt autoactive (sunt conţinute ca informaţie în întreaga
Creaţie ca şi în fiecare particulă componentă a acesteia şi acţionează în mod automat), eterne şi
ineluctabile iar acţiunile lor se întrepătrund. Nimic nu se poate întâmpla în afara Legilor universale,
deci nimic nu este supus hazardului.
Tot ce acţionează în armonie cu aceste Legi se află sub protecţia lor şi beneficiază de acţiunea
lor. Aşa după cum ceea ce lucrează împotriva Legilor universale este distrus şi eliminat de acestea, în
scopul menţinerii stării de sănătate a Creaţiei.
Iată de ce este important să cunoaştem aceste Legi, să înţelegem că şansa noastră în eternitate
este aceea de a acţiona în conformitate cu ele.
Spiritul este Voinţa lui Dumnezeu iar Voinţa lui conţine în Ea însăşi legile de organizare a
Creaţiei. Fiinţa umană care este reflectarea Voinţei lui Dumnezeu conţine în Ea întreaga informaţie
privind acţiunea Legilor universale. Este necesar însă, ca prin dezvoltarea intuiţiei, să recunoască
această informaţie şi să acţioneze în sensul ei.

50
 P r i m a l e g e a C r e a ţ i e i este Legea unităţii în diversitate, conform căreia, toate
elementele ansamblului lucrează împreună, intercondiţionându-se, formând o Unitate iar pentru aceasta,
informaţiile existente în ansamblul Creaţiei se află şi în fiecare particulă a Sa.
Orice unitate este constituită din două noţiuni opuse, dar care nu sunt contradictorii ci
complementare. Astfel, Unitatea cosmică este constituită din două tipuri de energii, una pozitivă, alta
negativă (în concepţia filozofiei chineze cele două energii sunt : yang, care înseamnă activitate,
reprezentând principiul masculin, şi yin, care înseamnă receptivitate, reprezentând principiul feminin;
aceste două principii intră în componenţa corpurilor întregi şi a celor mai mici particule). Fundamental
pozitivul este cel care acţionează iar negativul cel care primeşte, dar fiecare gen conţine şi germenul
genului opus.
Dacă ne ascultăm intuiţia putem cunoaşte şi înţelege Legile Creaţiei iar cine cunoaşte aceste
Legi nu cunoaşte imperfecţiunea ci Unitatea care aduce fericire şi pace, fiecare acţiune a sa fiind în
armonie cu întregul ansamblu. Singură u n i t a t e a este creatoare; dezbinarea este distructivă .
Prin disocierea întregii Creaţii în cele două principii complementare - pozitiv şi negativ,
respectiv masculin şi feminin - se naşte sursa mişcării, complementaritatea având efect dătător de viaţă
în Univers...
Principiul pozitiv - deci masculin - conţine impulsul pentru mişcare în planul material
(intelect - acţiune), în timp ce principiul negativ - deci feminin - conţine impulsul mişcării în planul
spiritual ( intuiţie - intelect).
Acestea sunt cele două contrarii complementare fundamentale: intuiţia, prin care se obţine
informaţia şi acţiunea care determină mişcarea, nu binele şi răul (ca forţe opuse) aşa cum, în mod
eronat, se afirmă.
Răul nu este de loc necesar în Creaţie. Creaţia se caracterizează prin ordine şi armonie. Pentru a
se înscrie în armonia Legilor universale acţiunea ar trebui îndreptată în direcţia dată de informaţia
obţinută prin intuiţie. Dacă intelectul nu ţine seama de intuiţie, atunci se întrerupe accesul informaţiei
de la sursa originară, iar acţiunile noastre sunt dirijate de informaţiile obţinute din planul material, deci
deciziile pentru diferitele acţiuni se iau pe baza unor informaţii incomplete.
Dumnezeu nu a creat răul deci el nu este necesar. Răul a intrat pentru prima dată în destinul
germenului de spirit prin incapacitatea acestuia de a discerne binele şi de a cântări până la capăt
consecinţele faptului de a ceda tentaţiilor. În zilele noastre răul se manifestă din ce în ce mai puternic
prin mentalul nostru, datorită separării intelectului de spirit şi negării existenţei spiritului, întorcându-se
împotriva noastră prin efecte karmice.
Binele şi răul nu sunt complementare ci antagoniste. Putem observa pretutindeni în jurul nostru
acest lucru: cele două principii, pozitiv şi negativ, oriunde se manifestă acţionează convergent în timp
ce Binele şi răul acţionează divergent. Binele are rol creator iar răul, efect distructiv. Termenul
“negativ” vis-a-vis de pozitiv nu are înţeles peiorativ. El defineşte un principiu de complementaritate.
A d o u a L e g e u n i v e r s a l ă este Legea ordonării după greutatea specifică în
raport cu centrul Creaţiei.
Radiaţia Divină incandescentă la început, pe măsură ce se îndepărtează de origine, se răceşte,
dând naştere unor precipitate succesive ce formează genurile divine prezentate anterior. În planul
Creaţiei, primul dintre aceste precipitate (deci primul stadiu de răcire) este spiritualul, urmând
esenţialitatea şi planul material cu multiplele lor subdiviziuni.
Cu cât ne îndepărtăm de origine, aceste genuri sunt mai reci, mai dense şi deci mai grele, până
la stadiul materiei dense, aşa cum se manifestă ea pe Terra şi în celelalte corpuri cosmice. Lucrurile se
prezintă la fel pentru spirite care, în funcţie de libera lor opţiune pot acţiona în sensul Legilor Creaţiei şi
atunci, fiind orientate spre Adevăr, spre înălţimi, sunt mai pure, deci mai puţin dense, deci mai uşoare
sau, dimpotrivă, pot acţiona în sensul îngust dictat de materie, din impulsuri exclusiv egoiste şi atunci

51
sunt impure, dense, deci grele. Cu cât spiritele sunt mai pure şi mai uşoare ele se înalţă spre lumină,
spre origine şi cu cât sunt mai dense, mai grele, se orientează în jos, rămânând înlănţuite în materie.
A t r e i a Lege universală este L e g e a e v o l u ţ i e i , care înseamnă fundamental
mişcare, neconştientul tinzând către conştient. Dar evoluţia neconştientului spre conştient se poate
realiza numai prin experienţă, care permite spiritelor, create inocente, să se conştientizeze prin
intermediul intelectului. În acest scop, diversitatea în Creaţie este un stimulent al evoluţiei, iar
neconştientul coexistând cu conştientul este stimulat continuu pentru a deveni conştient.
Dintre toate fiinţele existente pe Pământ, singur omul este conştient de existenţa sa şi după cum
ne-o demonstrează istoria, conştienţa sa este în plină ascensiune. Despre această conştienţă trebuie să
precizăm unele aspecte esenţiale. Aceia care sunt conştienţi numai de corpul lor fizic şi admit, prin
propria lor opţiune, existenţa numai a materiei, negând orice manifestare dincolo de graniţele materiei,
aceia se înlănţuie în materie, prin propria lor voinţă şi îşi întrerup evoluţia spirituală; aici trebuie să
precizăm că evoluţia spiritului nu este acelaşi lucru cu evoluţia intelectului; intelectul este produsul
creierului, deci al materiei şi el trebuie să se dezvolte neîncetat dar el trebuie să-şi îndeplinească rolul
pentru care a fost creat, acela de instrument al spiritului. Intelectul există atâta timp cât există corpul
fizic, iar rolul lui este acela de a permite spiritului ca prin experienţă să se conştientizeze.
În acelaşi timp trebuie spus că intelectul, ca produs al materiei, nu are posibilitatea de a trece
dincolo de limitele acesteia, deci dincolo de spaţiu şi timp. Este rolul intuiţiei care vine din spirit, să
ghideze intelectul pe drumul ce depăşeşte graniţele materiei, realizând cunoaşterea adevărată.
Spiritul este etern, nu moare niciodată, iar cunoştinţele acumulate prin intelect în timpul vieţilor
terestre se reflectă în spirit prin memorie care rămâne dincolo de spaţiu şi timp.
În mod corect, spiritul care este nemuritor trebuie să ocupe în conştiinţa noastră primul loc iar
intelectul trebuie să fie un instrument al spiritului.
Aceia care, prin opţiunea lor, ca urmare a dezvoltării intuiţiei, înţeleg existenţa lumilor
superioare şi a omului întreg, înţeleg drumul şi misiunea omului în Cosmos şi îşi orientează întreaga
fiinţă spre înălţimi şi lumină, aceia acţionează în sensul Legii evoluţiei şi au calea deschisă în faţa lor;
cei care, prin propria lor opţiune se orientează exclusiv spre materie, intră sub incidenţa Legii entropiei
care acţionează în materie şi ca atare intră în descompunere odată cu materia, dispărând ca
individualităţi.
În paralel cu aceste Legi acţionează L e g e a a t r a c ţ i e i a f i n i t ă ţ i l o r , conform
căreia se pot recunoaşte între ele numai genurile identice. Ca urmare, corpul fizic este cel ce recunoaşte
şi poate acţiona în materia densă, corpul energetic în materia subtilă, iar după moartea corpului, spiritul
este atras de planul care corespunde densităţii, greutăţii şi vibraţiilor lui. Astfel spiritele pure sunt atrase
în sferele superioare iar spiritele impure sunt atrase şi rămân înlănţuite în sferele inferioare ale materiei,
gândurilor şi senzaţiilor impure.
Ca efect al acestei Legi se produc repercusiunile karmice, exprimate prin destin, acţionând prin
intermediul radiaţiilor planetare şi tot în conformitate cu această Lege, atunci când o fiinţă umană îşi
modifică opţiunea şi intuiţia, orientându-se spre Bine, corpul energetic şi sufletul se modifică, devenind
mai pure iar efectele karmice nu o mai pot atinge datorită necorespondenţei afinităţilor dintre vibraţiile
prezente şi cele care au determinat în trecut efectele karmice. Sub acţiunea acestei Legi, atunci când un
spirit îşi construieşte un corp fizic din două celule (ovulul şi spermatozoidul ) el atrage din miliardele
de informaţii genetice deţinute de acestea, pe cele cu care
are afinitate, în scopul de a crea un corp fizic prin care să-şi manifeste temperamentul, gradul de
evoluţie şi toate caracterele specifice individualităţii dar care, în acelaşi timp, să-l ajute la urcarea sa pe
scara evoluţiei. De altfel fiecare spirit este atras în mediul în care evoluează, pe Pământ sau în Cosmos,
tot ca urmare a acţiunii Legii atracţiei afinităţilor.

52
 O altă Lege a Creaţiei este L e g e a c a u z e i ş i e f e c t u l u i , care acţionează pe tot
parcursul evoluţiei fiinţei umane astfel încât gândurile şi acţiunile noastre propulsate în spaţiu, rămân
legate de noi până când acţiunea lor se repercutează asupra noastră, în bine sau în rău, după natura lor
iniţială.
Circulând în spaţiu, aceste forţe emise de noi prin gânduri şi acţiuni întăresc alte fiinţe care sunt
în afinitate cu ele şi sunt, la rândul lor întărite de acestea. Astfel este posibil ca un gând negativ al
nostru să adauge forţă unei alte persoane care să împlinească o acţiune negativă şi noi să participăm la
acea acţiune prin gândul nostru, fără ca măcar să ştim. Dar în sfera materiei subtile, aceste lucruri se
leagă datorită Legii atracţiei afinităţilor şi totul, până la cele mai mici detalii se petrece conform
Legilor. În felul acesta, din gândurile şi acţiunile noastre trecute ne-am construit prezentul iar prin
gândurile şi acţiunile prezente ne pregătim viitorul, responsabilitatea pentru destinul nostru prezent şi
viitor, aparţinându-ne în întregime.
Atunci când spiritul îşi începe evoluţia străbătând genurile Creaţiei nu există nici un destin, nici
o karma, există numai liberul arbitru şi atracţia pe care o exercită vibraţiile diferitelor gânduri şi acţiuni
din mediile pe care spiritul le străbate. Vis-a-vis de aceste vibraţii spiritul încearcă atracţii diferite şi
depinde de opţiunea sa către anumite vibraţii şi experienţe în care el se angajează şi care determină la
rândul lor gânduri şi acţiuni proprii ale spiritului din care începe să se ţeasă destinul lui, care devine din
ce în ce mai complex, pe măsură ce vieţile se derulează.
Prin liberul său arbitru omul este conectat permanent la Legile cosmice şi astfel, toate opţiunile
sale sunt sancţionate sau aprobate prin auto-activitatea Legilor. Prin conjugarea dintre liberul arbitru şi
Legea cauzei şi efectului ia naştere destinul iar prin conjugarea dintre liberul arbitru şi Legea atracţiei
afinităţilor acest destin se împlineşte.
Prin conjugarea dintre liberul arbitru şi Legea evoluţiei, spiritul obţine deschiderea intuitivă care
îi permite regăsirea conceptului de Unitate şi reintegrarea sa în această Unitate, ca element component
al Creaţiei, începându-şi astfel ascensiunea spre Lumină. Din acest moment, al opţiunii pentru Bine,
Legea atracţiei afinităţilor îl protejează faţă de eventualele ameninţări ale unei karme rele, creată de el
prin gândurile şi acţiunile sale mai vechi şi această karmă nu-l poate ajunge.
L e g e a r e c i p r o c i t ă ţ i i , o altă Lege de bază a Creaţiei, conţine în ea principiul
echilibrului şi al compensaţiei, în raport cu care pe plan spiritual are o importanţă deosebită, ea
indicând că nu putem primi nimic dacă mai întâi nu am oferit şi că tot ceea ce obţinem trebuie să
constituie o compensaţie a propriilor noastre eforturi. Proverbul spune: “după faptă şi răsplată” , iar
rugăciunea “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, exprimând sintetic
funcţionarea Legii reciprocităţii. Nimic în această lume nu se obţine gratuit. Chiar şi timpul care s-ar
părea că este un cadou, ne este acordat anticipat, în schimbul perfecţionării noastre spirituale şi nu
avem dreptul să-l risipim. Dacă înţelegem funcţionarea Legii reciprocităţii, a compensaţiei, încă din
copilărie (cu ajutorul părinţilor), atunci, întreaga viaţă vom acţiona în raport cu cerinţele acestei Legi şi
vor dispare din comportamentul individual şi din cel social, atât erorile în ceea ce priveşte compensaţia
cât şi conflictele determinate de aceste erori. Atunci când legile sociale vor cunoaşte şi vor ţine seama
de existenţa şi funcţionarea Legilor universale vor dispare tensiunile de orice fel, fiind înlocuite de
colaborarea pe principiul Unităţii ansamblului.
L e g e a c i c l u r i l o r a l t e r n a t i v e se manifestă în lumea fizică printr-o serie de
fenomene ciclice, al căror model face ca diversele activităţi să fie reluate la intervale de timp egale,
guvernând prin alternanţa zi-noapte, anotimpuri sau alte intervale pe plan cosmic, creşterea, stările
fizice şi fiziologice, funcţionarea organelor interne, circulaţia energiilor etc. Această Lege se manifestă
prin ritmurile circadiene ( zilnice), lunare, anuale, universale.

53
 Modelul funcţional al unui ciclu cuprinde o serie de stadii succesive: naşterea, creşterea,
maturizarea, fructificarea şi dezagregarea în vederea unui nou ciclu. Acest model se regăseşte la
corpurile cosmice, la corpul uman şi la cel animal, ca şi la toate plantele.
Este de mare importanţă să înţelegem bine repetabilitatea ciclică pentru a putea înţelege
semnificaţia perioadei cosmice pe care o traversăm. Ca orice corp fizic, Pământul evoluează şi el după
acest model, survenind un moment în evoluţia sa, în care începe dezagregarea, ce va dura, desigur, o
lungă perioadă de timp şi care se produce în vederea unui nou ciclu pe scara evoluţiei.
Începutul acestei dezagregări are, pentru spiritele umane ce evoluează pe Pământ, o importanţă
covârşitoare şi acest început se află aici o dată cu noi. El reprezintă momentul în care spiritele care
optează pentru Bine, Adevăr şi Frumos, conştientizându-şi realitatea eternităţii spirituale, cu alte
cuvinte, spiritele care au cunoaşterea existenţei lor dincolo de limitele lumii fizice şi se supun Voinţei
lui Dumnezeu, vor primi impulsul pentru viitoarea lor ascensiune spre Lumină, ele fiind deja orientate
în această direcţie.
Dimpotrivă, acele fiinţe umane care, prin propria lor voinţă, deci prin acţiunea liberului arbitru,
nu acceptă lumea decât în limitele simţurilor fizice, negând cu încăpăţânare tot ce este în afara
materiei, se găsesc înlănţuite în materie, în momentul în care aceasta intră în dezagregare (ceea ce se
întâmplă atât cu materia densă cât şi cu materia subtilă - corpul energetic al Pământului). Aceste spirite,
având în vedere marea lor densitate, deci afinitatea cu materia subtilă a Pământului, vor intra în
descompunere odată cu acesta, suferind toate durerile acestei descompuneri fizice. Ele vor dispare ca
individualităţi astfel încât, acţiunile lor negative să nu se mai poată opune evoluţiei, prin răul pe care l-
ar produce fiinţelor spiritualizate. Prin eliminarea spiritelor negative se explică şi faptul că în perioada
care urmează caracteristica umanităţii va fi spiritualitatea, iar pe Pământ va domni pacea, bunăvoinţa şi
fericirea.
În ce priveşte spiritele legate strâns de materie, prin acţiunea de descompunere pe care o vor
suferi, ele vor fi curăţate de toate cunoştinţele pe care le-au dobândit în cursul existenţelor şi care,
orientate în mod eronat, împotriva Legilor universale, le-au întrerupt evoluţia şi vor fi aduse din nou la
starea de germene de spirit, inocent, pur şi având liberul arbitru, gata pentru a începe o nouă evoluţie.
Aceasta este j u d e c a t a d e a p o i anunţată de Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta este
momentul pe care îl vom parcurge şi datorită importanţei fundamentale pentru umanitate a acestui
moment, în scopul salvării umanităţii Mântuitorul ne-a arătat calea pe care trebuie să o urmăm pentru a
nu suferi consecinţele, dezastruoase pentru noi, ale erorilor liberului nostru arbitru.
Deschiderea către Adevărul existenţei noastre se poate face în orice moment al vieţii, chiar şi în
ultimul ceas, dar nu după acesta, căci atunci va fi prea târziu. Opţiunea noastră se poate face numai aici,
pe Pământ, nu după ce trecem dincolo.
Am arătat deja că, din momentul în care dorim sincer şi cu convingere fermă evoluţia noastră
spirituală şi acţionăm în acest sens, Legile cosmice acţionează pentru protecţia noastră.
Scopul lucrării de faţă este tocmai acela de a arăta nu numai că această deschidere a noastră este
absolut necesară ca fiind condiţia nemuririi noastre spirituale, dar şi de a prezenta fapte, întâmplări şi
fenomene care se petrec în jurul nostru şi care demonstrează că această deschidere se întemeiază pe
Realitate, o Realitate pe care concepţiile noastre înguste , limitate la cele cinci simţuri, ne-au ascuns-o
până acum.
Nu credinţa în Dumnezeu înseamnă îngustime de spirit, ci dimpotrivă, a crede că totul se
rezumă la lumea fizică şi că viaţa şi omul, această minune a Creaţiei, este o întâmplare, a nu fi capabil
să percepi măreţia Creaţiei, şi Legile ei, sensul curgerii lor, aceasta înseamnă a fi limitat în cunoaştere.
Una din manifestările ciclicităţii în evoluţia umanităţii este, după cunoaşterea tradiţională,
succesiunea ciclurilor formate din patru vârste: vârsta de aur, vârsta de argint, vârsta de aramă şi vârsta

54
de fier. În perioada pe care o trăim umanitatea se află la sfârşitul unei vârste de fier, în curs de trecere
spre un nou ciclu, începând cu o nouă vârstă de aur.
Faptul că o vârstă de aur, deci înalta spiritualitate poate renaşte din tragedia în care
materialismul a împins umanitatea, pare a fi şi el o expresie a mesajului conţinut în legenda păsării
Phoenix, renăscută din propria cenuşă.
Este transpunerea la scara socială a renaşterii spirituale pe plan individual, informaţia pentru
această renaştere fiind conţinută în sinea fiecăruia.
A cunoaşte şi a ne supune Legilor universale este singura atitudine care ne poate ajuta să ne
îndeplinim misiunea pentru care am fost creaţi ca germeni de spirit, aceea de a ne construi un spirit
conştient. A ne supune Legilor, înseamnă de fapt a le înţelege şi a înţelege că, prin autoactivitate,
acţiunea lor asupra noastră se săvârşeşte fie că ştim sau nu, vrem sau nu, credem sau nu.
Tot ce se află în mişcare şi transformare se supune lor. În afara acestor Legi există, totuşi, două
miracole, ce izvorăsc spre împlinirea Creaţiei. Întâiul miracol este Creaţia însăşi, ieşită din Dumnezeu,
Centrul incandescent, care este Perfecţiunea şi deci neschimbare, nemişcare. Cel de-al doilea miracol,
rezultat din primul, ca împlinire a mişcării Creaţiei, se petrece în sfera cea mai îndepărtată şi rece a
Creaţiei, sfera materială şi este reprezentat de crearea conştienţei în spirit, pe care omul singur o poate
realiza în această lume a materiei dense, prin liberul său arbitru, optând pentru Bine, Adevăr şi Frumos
şi făcând astfel să înflorească în planul material, trecător, ceea ce are Creaţia sublim şi etern: spiritul.
De liberul nostru arbitru depinde dacă prin comportamentul nostru atragem asupra noastră acţiunea
distructivă a Legilor universale sau ne înscriem în armonia lor astfel încât ele să acţioneze în favoarea
noastră, fiindu-ne sprijin în actul de creaţie a conştienţei în spirit.
Mărturii despre nemurire. Elena Iliescu

55
 REÎNCARNAREA, SINTEZA LEGILOR DIVINE

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
.........................................................
De ce de-a mea viaţă o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s-a coborât,
Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urât
De ce orice fiinţă din cer e condamnată
O viaţă să petreacă în scutece vârât ?
Cine prescrie legea la orice înger blând
Ca-n viaţă să coboare o dată pe pământ ?
Mihai Eminescu

“Dar va zice cineva: “Cum înviază morţii ? Şi cu ce trup vor veni ?” Nebun ce eşti ! Ce semeni
tu, nu este adus la viaţă, dacă nu moare mai întâi. Şi ce semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un
grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte”
1 Corinteni 15 (35-38)

“Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezie; este
semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat în trup natural şi înviază în trup duhovnicesc”
1 Corinteni 15 ( 42-44)

Ne-am mărginit, până acum să trecem în revistă procesul evoluţiei universale. Am văzut că
principiul esenţial al fiinţei e Unu, identic în om şi în Cosmos. Am enunţat Legea universală a
alternanţei, după care orice lucru progresează printr-o serie de manifestări periodic reînnoite. În fine, la
fiinţa individualizată, la om, am observat, sub numele de reîncarnare, acţiunea aceleaşi Legi. Ne rămâne
să vedem pentru ce, în virtutea cărui principiu, aceste manifestări periodice ne permit a progresa.
Reîncarnarea pe de o parte, evoluţia pe de alta, sunt două ordine de fapte de observaţie transcendentă.
Vom căuta să arătăm care e legătura dintre aceste ordine de fapte, sau mai bine zis care e cauza comună
a lor.
Această cauză e acţiunea, karma. Căci termenul sanscrit karma, sau mai corect karman,
înseamnă propriu-zis activitate, acţiune. Un efect e obligatoriu rezultatul unei activităţi; de altfel el
însuşi e activ şi, considerat la rândul său ca o cauză, produce noi efecte. Şi aceasta pentru că seria
cauzelor şi a efectelor e în mod real o urmare, activităţi născându-se unele din altele, aşa că procesul
întreg a primit numele de karma, sau activitate. Acei care îşi închipuie că ar cunoaşte filozofia orientală,
înţeleg în general sub acest nume o lege guvernând exclusiv soarta omului. În realitate, karma e mult
mai mult decât atât: ea se extinde şi se aplică la totalitatea activităţii cosmice; ea guvernează Creaţia în
întregul său.

56
 Aici, noi nu putem da decât o schiţă sumară a principiilor cele mai generale privind această lege
universală.
Primul dintre aceste principii este următorul: orice lucru există activ, a fi şi a acţiona este tot
una. Nu există nicăieri un singur obiect care să nu fie activ. De exemplu, creionul pe care îl ţineţi în
mână, aţi putea spune că e pasiv ? Ar însemna să vă înşelaţi. Substanţa sa poate să vă pară relativ inertă,
dar aceasta are o mică importanţă: fiindcă îl vedeţi, înseamnă că el modifică lumina care loveşte retina
dumneavoastră. De altfel, omul de ştiinţă şi clarvăzătorul vă vor spune amândoi că fiecare particulă a
materiei e în mişcare activă.
Orice lucru în Univers e deci activitate relativ simplă sau complexă; Cosmosul e un vast
ansamblu al acestor activităţi, ansamblu metodic, armonios, ordonat.
Al doilea principiu este următorul: Existenţa universală care echivalează conform Principiului 1
cu activitatea universală este, pe lângă aceasta, necontenit modificată de însăşi această activitate.
Modificarea se poate produce, în evoluţia fiinţei-agent, printr-un progres sau un regres, dar
continuitatea şi identitatea acestei fiinţe subzistă. Astfel corpul nostru e neîncetat modificat de propriile
lui activităţi şi acelea ale lumii exterioare, dar rămâne el însuşi în decursul întregii noastre vieţi.
Această lege universală, aplicată omenirii, poate fi formulată în aceşti termeni: fiecare om e pentru el
însuşi propria sa karma, modul său special de activitate. Tot ceea ce un om este, tot ceea ce un om are,
tot ceea ce un om va fi sau va avea, totul depinde de activitatea sa, totul nu poate fi decât rezultatul a
ceea ce a făcut, a ceea ce face şi de modul cum gândeşte. Într-un cuvânt, prezentul nostru e fructul
trecutului nostru.
Ducând mai departe analiza, găsim că prezentul, consecinţă a trecutului, ni se manifestă sub un
dublu aspect. Bucurie sau suferinţă, împrejurări favorabile sau nefavorabile, această dualitate ne face să
descompunem în două categorii acţiunile trecutului determinat şi a spune că aceste acţiuni au fost bune
sau rele.
Ori binele şi răul sunt în mod esenţial relativi. Nu există ceva absolut bun, nici absolut rău, căci
Absolutul exclude orice atribut. Aceşti termeni fiind relativi, rezultă că ceea ce este rău pentru mine
poate fi bun pentru altul; ceea ce era bun ieri, poate fi rău astăzi. Aceşti termeni nu au valoare decât în
raport cu fiinţa la care se aplică. În acest caz nu vă grăbiţi să afirmaţi: “Deoarece nu există în realitate
nici bine nici rău, putem să ne distrăm cum ne place !”. Ar fi proba că nu aţi înţeles nimic. Am spus:
“Binele şi răul există în mod real, ca Universul, ca voi înşivă; dar, de asemenea, sunt relativi”. Care
este atunci criteriul acţiunilor noastre; după ce putem recunoaşte că sunt bune sau rele ? Iată:
orice acţiune mentală, astrală sau fizică, care tinde a limita în evoluţia sa o fiinţă oarecare, e rea,
căci aduce un regres. Orice acţiune ce tinde să înlăture o limitare şi face să progreseze fiinţa spre
Divinitate, e bună.
În rezumat, fiecare fiinţă care acţionează prin ansamblul activităţilor care o constituie, atât
asupra ei însăşi cât şi asupra ambianţei sale, modifică neîncetat şi pe una şi pe cealaltă. Omul nu are de
blamat sau de lăudat pe altcineva decât pe sine, căci el însuşi îşi face propriul destin... Totul este
guvernat de către universala Lege a dreptăţii.
Şi această Lege perfectă este în mod esenţial identică cu stăpânul şi Domnul Universului, căci
El dă omului după faptele lui. Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit, căci ceea ce va semăna
omul aceea va şi secera. Nimic nu e mai adevărat, noi înşine ne făurim soarta noastră, viaţa noastră se
desfăşoară după urzeala făcută de propriile noastre mâini. Starea în care suntem nu vine nici din
întâmplare, nici din capriciile unui Dumnezeu meschin şi gelos, arbitrar creat după chipul nostru. Daţi-
vă seama de aceasta şi veţi fi oameni ! Din cerşetori veţi deveni cetăţeni ai universului.
Iată acum o Lege care vă va permite să înţelegeţi mai bine funcţionarea karmei în evoluţia
umană. Tendinţa naturală a oricărei cauze (sau oricărei acţiuni) e de a-şi produce imediat efectul său.
Dacă faceţi un gest cu mâna, undele vibratorii puse în mişcare de jur împrejur tind să afecteze într-o

57
clipă tot ceea ce vă înconjoară. Singură rezistenţa mediului (rezistenţă care implică o activitate
contrară) împiedică realizarea imediată. Deci efectul oricărei cauze, în mod normal ar trebui să fie
imediat, dar el este întârziat dacă mai este în joc o cauză contradictorie. Această lege se manifestă în
decursul întregii noastre vieţi. Fără răgaz, noi acumulăm cauze care tind totdeauna să ne înlănţuie
producându-şi efectele lor de îndată ce ocazia se prezintă pentru aceasta. Dar atât de contradictorii sunt
activităţile noastre, că abia dacă unele rare acţiuni se armonizează câteodată în noi. Adunăm deci, în
decursul existenţelor noastre, sumedenie de cauze ale căror efecte nu se pot realiza încă. Aceste cauze
constituie ceea ce am putea numi tehnic “karma acumulată”.
Din contră, karma ale cărei efecte se manifestă actual în natura noastră, în caracterul nostru, va
lua numele de “karma activă “. Această porţiune a karmei noastre determină orientarea vieţii noastre
prezente.
În fine, karma nouă, pe care o produc în fiecare moment diversele noastre activităţi, ar putea să
aibă numele “karma născândă”, care reprezintă puterea creatoare a omului, garanţia libertăţii sale.
Noi trăim deci sub influenţa unui dublu ansamblu de karma: unul aşteptând în umbră ocazia de
a se manifesta, altul producându-şi în prezent efectele sale. Se înţelege acum că astfel karma acumulată
poate să se raporteze de la o viaţă la alta din lipsă de ocazie şi să rămână latentă chiar în timpul multor
întrupări pentru a rodi în fine, ca grăunţele găsite în sarcofagele egiptene, de îndată ce sunt puse în
condiţii prielnice.
Numai în această vastă rezervă trebuie alese cauzele destinate a guverna o încarnare particulară;
cauze care, pentru a se putea manifesta împreună în existenţa care se pregăteşte, trebuie evident să nu
fie mutual exclusive.
Cine va face deci această selecţie ? Puteri pe care putem să le numim, dacă termenul vă place,
legi selective. Ei bine, aceste legi pot de asemenea fi considerate agenţi, fiinţe sau demoni subiectivi.
Căci între lege şi fiinţa care îi este agent, nu este nici o diferenţă. Nu puteţi şti nimic despre o lege,
decât că ea e un mod de activitate metodică.
Ca toate celelalte legi, legile selecţiei karmice sunt, subiectiv, fiinţe. În sanscrită, aceste Fiinţe
sunt numite în mod colectiv Lipikas, adică cei care înregistrează, cei care ţin socotelile Universului.
Ideea creştină a Fiului pus de-a dreapta Tatălui, judecând oamenii potrivit faptelor lor şi repartizând pe
fiecare pe locul pe care îl merită, pare a fi un ecou al acestei doctrine. O astfel de fiinţă nu e în adevăr
mâna dreaptă a Tatălui, agentul legii, identic legii însăşi, administrator şi vice-rege al Universului ?
Oricum ar fi, Lipikas, sau Legile selective, aleg în karma individului elemente capabile de a se
armoniza împreună în aceeaşi încarnare; şi aceste elemente determină linia după care fiinţa trebuie să se
mişte, dacă nu ia o iniţiativă spontană.
În fiece moment voinţa omului poate introduce noi factori în ecuaţia vieţii sale, modificând fără
încetare rezultanta karmei trecute. Aceasta e tocmai diferenţa esenţială dintre regnurile inferioare şi om.
Filozofia ezoterică a Indiei. J.C.Chatterji.

Ce vedem noi în uriaşul Cosmos perfect organizat ? Dacă vom privi conştienţi, vom vedea că
fiecare parte are o anti-parte, şi tot ce are început are şi sfârşit, iar fiecare sfârşit are un nou început.
Vedem că după noapte vine ziua şi după zi vine noaptea. La sfârşitul creşterii unei plante aceasta moare
şi în acelaşi timp lasă în urmă sămânţa pentru reproducere. Din sămânţă va creşte o nouă plantă care şi
ea va muri, şi aşa mai departe.
Vedem un proces continuu de naştere, moarte şi din nou naştere. Dar ceea ce vedem reprezintă
numai câmpul vizual. Este partea din afară a ceea ce este cu adevărat, numai partea materială.
Materia este cea mai obişnuită formă de exprimare a unui obiect. Dar ceea ce este esenţial,
izvorul de natură spirituală, nu-l vedem clar, şi tocmai el reprezintă cauza existenţei.

58
 Acceptarea limitelor materiale are ca scop evoluţia nucleului spiritual. Procesul are loc şi prin
materializarea şi dematerializarea formelor de viaţă. Acest proces formează fundamentul creării
formelor.
Aşa cum am mai arătat, o fiinţă umană reprezintă o combinaţie formată din câteva forme aflate
la nivele cosmice diferite. Un corp fizic, un corp eteric ce ţine totul în viaţă şi organizează, un corp
astral căruia îi aparţin emoţiile, sentimentele, ura, iubirea şi, în sfârşit, un corp mental format din
gânduri. Aceste patru corpuri exprimă un principiu spiritual, care în această combinaţie îşi află lăcaşul
unde evoluează printr-o deplasare temporală în fiecare din corpuri.
Acest spirit se re-în-carna ( lat. înapoi în carne ). Îşi ia amintirile asupra sa o dată cu fiecare
faptă, sentiment, decizie, credinţă. Orice lucru realizat de om reprezintă o porţiune dintr-o călătorie
plănuită. Este maniera în care el reacţionează şi care este importantă pentru evoluţia sa. Tot ceea ce o
fiinţă realizează, este plănuit dinainte.
Nu trebuie să ne ferim de greutăţi, cineva ni le-a pus în cale. Aş putea spune chiar să te bucuri
de ele. Foloseşte-te de orice greutate pentru propria evoluţie. Gândeşte-te de ce vrei să ai un anumit
lucru, şi dacă acel lucru te ajută cu adevărat în propria evoluţie.
Corpul tău s-a îmbolnăvit ? Gândeşte-te la ce vrea corpul tău să-ţi transmită, să te avertizeze.
Singura ta cooperare în această istorie a priorităţilor se află în ştiinţa prin care ştii să trăieşti conştient
anumite stări. Ai următoarea libertate: şansa cum vei trăi, aşa vei creşte şi vei evolua.
Prin faptul că devii conştient îţi poţi accentua ritmul de evoluţie. Îţi construieşti singur propriul
viitor şi în acest fel şi viitoarea viaţă - prin reîncarnare. Pentru că în viaţa viitoare vei apuca din nou
ciclul din locul în care l-ai lăsat în viaţa trecută, când spiritul s-a despărţit de corpul fizic. Astfel este
important tot ceea ce faci sau gândeşti. Cu toţii trebuie să trăim întregul şir de experienţe în totalitate. O
persoană poate fi mai activă într-o viaţă decât în cealaltă, alta poate fi mai activă în fiecare din vieţile
trăite. Astfel primeşti singur răspuns la întrebările: de ce trebuie să mi se întâmple mie aşa ceva ? De ce
unul este handicapat, iar eu nu sunt ? De ce eu sunt sărac, iar altul nu este ? De ce câştig eu într-o
competiţie iar altul nu ? Este o experienţă pentru oricare dintre noi. Unul ştie că a muncit enorm pentru
un anume rezultat, celălalt primeşte pedeapsa propriului său ego.
Totul este reglat şi organizat. Această organizare se află deasupra posibilităţii noastre de
înţelegere, la fel cum nu putem observa de aproape un atom sau Calea Lactee în mărimile lor reale.
Încă mai mult, Marele Organizator trebuie să existe pentru că în prezent, cu toate cuceririle
ştiinţei şi tehnicii, nimeni nu poate concepe în laborator un fir de iarbă care să trăiască.
Viaţa este un subansamblu al lui Dumnezeu, însă noi avem tendinţa şi pasiunea ca tot ce există să
disecăm cu ajutorul chimiei şi al altor ştiinţe, şi apoi din nou să reunim părţile disecate pentru a ne
impune amprenta propriului ego. Dorim să stabilim propria noastră organizare în locul celei
dumnezeieşti. Urmările ne fac pe toţi răspunzători: crize, crime, distrugeri, foamete, cataclisme, boli...
Deoarece foarte mulţi oameni, printre care şi eu, am fost crescuţi în credinţa creştină, doresc să
stărui asupra acestui subiect. S-ar putea să fiţi surprinşi dacă veţi afla că învăţătura lui Isus Hristos
cuprinde gânduri şi convingeri despre reîncarnare.
Abia în timpul conciliului de la Constantinopol (în anul 583 după Hristos) învăţătura despre
reîncarnare a fost ştearsă printr-un decret papal. Cum a fost posibil aşa ceva ? Totul face parte din
istorie, astfel că pentru a clarifica mai bine faptele am discutat cu câţiva teologi din zilele noastre,
printre care şi dr. Max Wildiers.
Ştiam că, iniţial biserica descria fiinţa umană ca fiind alcătuită din trei părţi: corpul, sufletul şi
spiritul. Dar, destul de repede s-a trecut la dualitatea corp-suflet. La întrebarea, când s-a trecut la
dualitate, nici unul nu a ştiut să răspundă cu claritate. Nici în biblioteca Centrului Teologic din Willrijk
nu am găsit ceea ce căutam. Poate că se află acolo răspunsul şi eu nu am ştiut unde să caut. După cum
am înţeles, în secolul al II-lea după Hristos au apărut glasuri pro dualitate corp-suflet, iar înţelesul de

59
spirit a fost lăsat de-o parte. De aici a început să apară confuzia privind reîncarnarea, când datorită
lipsei termenului de spirit reîncarnarea nu mai putea fi înţeleasă uşor.
Motivul principal al ştergerii învăţăturii lui Iisus despre reîncarnare l-a reprezentat teama preoţilor faţă
de eventualitatea creării unei anumite stări în rândul maselor populare, care erau foarte legate de viaţa
materială şi care la aflarea unei existenţe după moarte nu şi-ar mai fi îndeplinit datoriile şi obligaţiile în
viaţa pe care o trăiau. Astfel învăţătura originală a lui Hristos a fost reajustată de unii teologi, deşi era
foarte normal ca aşa ceva să nu se întâmple.
Totodată, gândindu-ne îndelung, constatăm că ceva nu este în ordine cu noţiunea de suflet. Tot ce are
un început, are şi un sfârşit, iar dacă acum există ceva care nu a avut un început, nu poate avea nici
sfârşit. În ceea ce priveşte sufletul, ultima teorie nu se poate aplica. Sufletul se formează la naştere, deci
cunoaşte un început, după care la moartea corpului fizic îl va părăsi şi pentru veşnicie va pluti în cer.
Acest fapt nu este logic.
Influenţa enormă a Bisericii din vremurile trecute a deziluzionat şi i-a adus în afara controlului
pe foarte mulţi oameni. Am aflat aceasta din scrierile unui misionar care a avut contact cu lumea
magică a poporului de culoare. El spunea că autorităţile bisericeşti din acel timp nu puteau predica ceea
ce Papa interzisese odată.
Nici Biserica nu a scăpat Epocii de piatră, s-a dezvoltat, va muri şi va apărea din nou în Epoca
Adevărului. Este un proces normal. Nimeni şi nimic nu scapă acestui proces :nici om, nici familie, nici
pom, nici insectă.
Ce spune şi ce face ştiinţa ? Ştiinţa se ocupă mai mult de starea materiei şi de lucrurile de
suprafaţă. Şi totuşi unii oameni de ştiinţă încep să cerceteze partea nematerială a lucrurilor, însă
aplicând aceleaşi metode ca pentru cercetarea părţii materiale . Aşa a descoperit doctorul Abraham
faptul că o protecţie a unui mijloc de tratament homeopatic, efectuată printr-un câmp magnetic, indică
pe o placă fotografică locul de formare al plantei. Chiar dacă în laborator nu mai există nici o urmă de
plantă. El făcuse o fotografie care exprima existenţa planetei. Dethlefsen scria în cartea sa Psihologia
esoterică, următoarele în legătură cu experimentul lui Abraham: ”Harold Saxon, profesor la
Universitatea din Yale , a cercetat câmpurile electrice şi magnetice care înconjoară fiinţele vii. Aşa a
descoperit el în jurul unui bob de grâu un câmp având forma plantei mature. În jurul unui pui de
broască ţestoasă a putut fi observat un câmp magnetic de forma unei broaşte mature “
Reîncarnarea. Sensul existenţei şi al vieţii. Paul Liekens

Din cauza unei crase ignoranţe, omul îşi cultivă zi de zi, reflexele de însuşire a bunurilor din jur.
El se călăuzeşte după formula, adânc înrădăcinată în conştiinţa omenirii, :” O viaţă are omul “.
Dar aceasta este o mare greşeală. Omul are foarte multe vieţi şi, în fiecare din ele, este obligat să
îndrepte greşelile, să ispăşească păcatele din vieţile anterioare. Aceasta este Legea Cosmică. Karma este
Legea Cosmică a bumerangului. Deci nu Dumnezeu pedepseşte ci omul singur se pedepseşte, datorită
acţiunilor şi gândurilor sale. Puterea gândului este imensă, aşa cum este şi puterea forţelor psihice
însetate de libertate, încătuşate ca într-o temniţă în organismul omului.
Deci “ arderea “ Karmei înseamnă eliberarea.
La naştere oamenii nu sunt nici egali, nici liberi.
Unii se nasc înzestraţi cu har şi înţelepciune în timp ce alţii duc o viaţă de animal. Unul se naşte
urât, altul frumos, unul se bucură de o sănătate de fier, altul e măcinat de boli, unul este bogat, în timp
ce altul cerşeşte pe marginea trotuarului.
Neiertătorul cleşte al Karmei ne obligă să plătim conform Legilor Divine. Karma ne obligă să ne
năştem în condiţii nefavorabile, în familii lipsite de cele necesare unui trai aşa zis decent, să trăim între
persoane pe care uneori nu le agreăm...
Legea Cosmică îl trimite pe om pe Pământ cu o misiune concretă.

60
 Periodic, ne întoarcem în această lume, luând chip uman, în numele evoluţiei noastre şi a
întregii omeniri. Misiunea noastră este să încheiem fiecare ciclu terestru cât mai curaţi, cât mai buni, cât
mai desăvârşiţi.
După expirarea ciclului Karmic, existenţa noastră continuă în planurile sferelor superioare ale
Creaţiei.
După consumarea energiilor acumulate în timpul vieţii, ciclul Karmic se reia.
Amintirea vieţilor anterioare se şterge din conştiinţă din considerente raţionale : omul nu trebuie
să se gândească la necazurile şi bucuriile vieţii anterioare, la vechile duşmănii şi prietenii.
Egoismul lui nu trebuie să fie activat de amintirea unor încarnări anterioare în familii
privilegiate.
Agni Yoga Dictare celestă . Elena Roerich

Reîncarnarea a fost combătută virulent de materialişti. Dictonul lor, plastic exprimat, ar fi:
“Adio şi un praz verde! Ai murit, eşti bun mort. Oale şi ulcele se fac din tine “. Efectele directe ale
concepţiei ? Animalizarea. Reducerea omului la tubul său digestiv şi la instinctele primare. Inclusiv în
domeniul social. Căci, de exemplu, setea de putere socială nu exprimă decât o refulare din planul
sexual. Ori, în alte cazuri o manifestare a instinctului de hrană, sau a instinctului de apărare.
Aşa a apărut laşitatea, frica de moarte, slugărnicia, lăcomia, etc. Omul a decăzut pentru că i se
închisese orizontul. Pentru că nu mai avea Credinţă, Speranţă, Sentimente frumoase, viaţă sufletească
normală.
Cealaltă faţă a medaliei nu este scutită de critici. Unele culte şi secte s-au opus cu îndârjire
teoriei reîncarnării. Şi asta în ciuda faptului că, iniţial apa vie care udase rădăcinile religiile lor fusese
chiar această teorie. De ce s-au opus ? Pentru că reîncarnarea nu convenea bisericii subordonate politic.
Pentru că omul eliberat de frica de moarte nu mai putea fi rob. Din contra, ar fi putut lua calea
cunoaşterii şi ar fi ajuns la Adevăr. Aşa s-a născut ideea simplistă a raiului şi iadului, concepute ca
două imense depozite de suflete, în continuă creştere, în aşteptarea judecăţii de apoi. Aşa au apărut
miturile demonilor ori altor asemenea monştri creaţi de minţi omeneşti.
De minţi bolnave ori interesate în răspândirea groazei, ca să fiu mai exact.
Iată însă în secolul nostru, reîncarnarea a fost demonstrată ştiinţific. Şi nu de un singur
specialist. Nu printr-o singură metodă, ori printr-o singură experienţă. Mii de cercetători din cele mai
diverse specialităţi (medici, psihologi, psihiatri, specialişti în fenomene paranormale şi religie) au
demonstrat fără putinţă de tăgadă nemurirea esenţei spirituale a omului. Sunt mii de lucrări pe această
temă.
Demonstrarea ştiinţifică a reîncarnării a dus la prăbuşirea multor mituri şi teorii, atât
materialiste cât şi religioase. Materialiştii au aflat, în sfârşit că spiritul poate exista fără materie. Că
spiritul nu este numai un produs al materiei superior organizate. Că e ceva mult mai complex şi mai
greu de descifrat. Religiile ostile ideii de reîncarnare au primit o lovitură la fel de puternică. Imaginea
raiului şi iadului a fost anulată. Altceva, mult mai complex şi mai greu de descifrat se întâmplă cu
spiritul omului. Şi ca o ironie a Soartei şi ca un semn de dreptate Divină, a căzut cu zgomot mitul
discriminator al poporului ales de Dumnezeu. Am spus ironie a soartei şi semn de dreptate divină
pentru că, dintre miile de medici care au demonstrat reîncarnarea, cele mai certe dovezi le-a adus Brian
L. Weiss, evreu doctor în ştiinţe medicale, şeful departamentului de psihiatrie de la spitalul
Universităţii din Miami. Un evreu a demonstrat că unul dintre miturile fundamentale ale lui Israel era
fals. Aşa cum mărturiseşte domnia sa în cartea “O mărturie a reîncarnării”, ceva mai puternic decât
voinţa omenească l-a determinat să-şi continue cercetările şi să publice rezultatul lor.

61
 Ce poate face omul înţelept când, prin proprie cunoaştere, ajunge la concluzia că reîncarnarea
spiritului reprezintă purul adevăr ? Las cititorilor deplina libertate de judecată şi alegere. Ca şi deplina
libertate de a refuza reîncarnarea ca un adevăr demonstrat.
Oricum, viitorul apropiat ne va lumina. Ştiinţele fac paşi uriaşi în această direcţie. Eliberarea de
frica morţii căpătată prin însuşirea concepţiei metem-psihotice înseamnă enorm. Prin ea omul devine
Om.
Dincolo de frontiere. Pavel Coruţ

După cum am menţionat deja, orice fiinţă are formă eternă, dar ea trebuie să-şi schimbe
învelişurile exterioare, brut şi fin, şi acest proces de schimbare a corpurilor se numeşte viaţă şi moarte.
Atâta timp, cât fiinţa este nevoită să-şi schimbe ambalajul material, ea nu va putea scăpa de acest
proces, care continuă chiar şi pe cele mai înalte trepte ale vieţii materiale.
Naturalistul poate observa anumite legalităţi generale ale naturii materiale pur şi simplu studiind
o bucăţică dintr-un fruct. Dezvoltându-se din floare, micul fruct rămâne pentru o perioadă de timp pe
ram, creşte, se coace, se răscoace şi, când nu mai are puteri să se ţină pe ram, cade din copac şi începe
să se descompună, amestecându-se cu pământul, lăsându-şi în el seminţele; acelea cresc, devin şi ele
copaci, producând la rândul lor fructe, pe care le aşteaptă aceeaşi soartă, etc.
La fel şi fiinţa vie (fiind o scânteie spirituală, o părticică din Fiinţa Supremă) îşi ia forma sa
organică în pântecele mamei, imediat, după actul sexual. Ea se dezvoltă treptat, se naşte, creşte, devine
copil, adolescent, apoi începe să îmbătrânească şi inevitabil, moare, în ciuda tuturor dorinţelor sale şi a
visurilor scriitorilor beletrişti. Dacă facem comparaţie, nu există nici o diferenţă între om şi fruct. Ca şi
fructul, omul poate lăsa după sine seminţe, un număr nelimitat de copii, căci aşa este legea naturii
materiale.
Călătorie uşoară spre alte planete . A.C.Bhaktivedanta Swami Prabhupada

Spiritul este legat de corpul vital prin bulbul rahidian, cel care controlează circulaţia şi respiraţia
noastră. Ruperea acestei legături provoacă moartea instantanee (se cunoaşte metoda de execuţie în
condamnările la moarte din evul mediu numită “în ruptul capului “, adică o mişcare bruscă a corpului
ţinut într-o anumită poziţie face ca apofiza adondoidă a celei de-a doua vertebre cervicale să pătrundă
brusc prin gaura occipitală, determinând instantaneu moartea).
După moarte, spiritul părăseşte corpul fizic, luând cu el corpul vital cu care stă împreună un
timp, după care se debarasează şi de acesta evoluând în lumea astrală liber. Atât timp cât corpul fizic
încă n-a putrezit, spiritul nu se poate elibera complet de acesta, de aceea sunt şi astăzi două concepţii
diferite în comportarea faţă de omul mort. Indienii, tibetanii, chinezii, japonezii, incinerează mortul
pentru ca spiritul să se desprindă mai uşor de corpul fizic, alţii din contră spun că este mai bine să se
îngroape mortul ca să aibă mai mult timp alături de corpul vital, pe care să-l folosească în anumite
scopuri; este cazul mumiilor faraonilor din Egipt. Materia eterică a acestui corp vital ce se mai cheamă
şi dublu vital, este aceea pe care o foloseau egiptenii şi în acest scop au recurs la mijloacele de
îmbălsămare a faraonilor, pe care ei îi considerau spirite superioare, şi aceştia să se poată reîncarna tot
în sânul poporului egiptean şi nu în altă ţară.
Corpul eteric este puntea de legătură dintre corpul fizic spre exterior şi corpul astral spre
interior. Între corpul eteric şi corpul astral se găseşte o barieră atomică ce poate fi tulburată de
consumul excesiv de alcool, de tutun şi narcotice şi de şocuri emoţionale.
La persoanele numite mediumuri, el se poate desprinde în parte de corpul fizic, stând la baza
numeroaselor forme de materializare. El este factorul principal pe care se bazează şedinţele de
spiritism, când se produc mişcări de obiecte, sunete şi tot prin el se pot magnetiza obiecte. El dă
elementele ce intră în alcătuirea ectoplasmei.

62
 După moarte, despărţindu-se de corpul fizic, el este stafia, fantoma sau spectrul cimitirelor.
Prin conştiinţa sa omul se remarcă drept o fiinţă independentă cu un “EU”. În “EU” omul
rezumă toate câte le trăieşte ca fiinţă trupească şi sufletească. După cum corpul fizic, îşi are centrul său
în creier, tot aşa sufletul îşi are centrul în Eu. Eul ca fiinţă propriu-zisă a omului rămâne cu totul
invizibil. În “Eu” omul vede fiinţa sa adevărată. Corpul fizic, corpul eteric şi celelalte corpuri, nu sunt
decât nişte haine pe care le îmbracă Eul nostru. Cu alte cuvinte Eul este parte din Spiritul Divin, spiritul
trăieşte în Eu şi ceea ce este spirit este veşnic. Pentru că spiritul trăieşte în corpul fizic este supus legilor
fizice, prin corpul eteric el este supus legilor reproducerii şi creşterii, iar prin corpurile astral şi cosmic
este supus legilor sufleteşti.
Spiritul nostru localizat în Eul nostru nu are nimic de a face cu naşterea şi cu moartea corpului
fizic, el este veşnic. Acest Eu care se naşte în spirit şi trăieşte prin el, se poate numi S i n e
s p i r i t u a l ă, pentru că el apare ca sinea omului; prin el se înţelege adevărul pur, indiferent dacă ne
este plăcut sau neplăcut. Sinea spirituală este o revelaţie a lumii spirituale. Dacă doi oameni privesc o
floare, deşi senzaţiile lor sunt provocate de acelaşi obiect, în Eul fiecăruia dintre ei se percep senzaţii
diferite în funcţie de evoluţia spiritului fiecăruia, căci unul poate forma gânduri cu mult mai desăvârşite
decât celălalt. Dacă obiectul s-ar releva numai prin senzaţii, atunci nu ar exista progres în lumea
spirituală. Şi omul sălbatic simte natura dar el nu înţelege legile naturii. Deosebirile dintre oameni nu se
datorează numai mediului înconjurător, căci ei pot avea aceiaşi părinţi, aceeaşi educaţie, acelaşi mod de
viaţă dar se dezvoltă în mod deosebit.
Oricât de mari ar fi deosebirile între rase, neamuri, popoare sau persoane în ceea ce priveşte
fizicul, asemănarea dintre om şi om, este mai mare decât dintre om şi orice specie de animal. Tot ce se
exprimă prin specia umană este condiţionat prin ereditate de la înaintaşi la urmaşi şi forma omenească
este legată de această ereditate. Din punct de vedere spiritual oamenii sunt foarte diferiţi unul de altul.
Din aceeaşi părinţi şi din aceleaşi legi ale eredităţii, cu acelaşi mod de viaţă şi aceeaşi stare de sănătate,
unul se poate naşte geniu iar altul un redus mintal. Şi Iosif şi Maria au mai avut şase copii în afară de
Isus, dar nici unul dintre aceştia nu s-a ridicat la puterea spirituală a lui Isus. Singura explicaţie este că
în genii retrăiesc spiritele evoluate care sunt trimise la reîncarnare.
Calităţile spirituale ale unui om nu pot proveni prin ereditate de la cei doi părinţi. Nu s-a
descoperit nici o genă din bagajul genetic al omului responsabilă de a transmite ereditar procesele
spirituale de gândire, memorie, intuiţie sau inteligenţă. Spiritul uman apare într-una din vieţi ca o
repetare a sa, împreună cu roadele trăirilor sale din trecut, din cursul vieţilor anterioare. Trăirile
sufleteşti nu sunt păstrate în mod durabil numai în intervalul dintre naştere şi moarte, ele sunt păstrate
şi dincolo de moarte. În destinul nostru sunt consecinţele faptelor anterioare. Dacă trupul este supus
legilor eredităţii, sufletul este supus destinului pe care şi l-a creat singur, iar spiritul este supus legii
reîncarnării, vieţilor pământeşti repetate. Spiritul este nemuritor, naşterea şi moartea guvernând trupul.
Evenimentul fundamental al doctrinei creştine este un miracol şi anume, învierea lui Isus
Cristos, menită să arate nemurirea sufletului.
Învierea este materializarea spiritului lui Isus. Toţi ucenicii lui Cristos, au murit martirizaţi,
propovăduind învăţătura lui, pentru că ei văzuseră cu ochii lor învierea lui Cristos. şi nu puteau să
creadă altfel, de îndată ce el li s-a arătat de mai multe ori după aceea.
Spiritele cele mai evoluate sunt spiritele de materializare. Ele sunt astfel structurate, încât unele
sunt programate pentru materializarea plantelor altele mai evoluate, în materializarea animalelor şi cele
superioare în materializarea omului.
La apariţia lui Isus, apostolii, ştiau că acesta este fantoma materializată a spiritului său şi nu
întoarcerea la viaţă a cadavrului său. Mai târziu sensul învierii s-a pierdut din cauză că biserica, în loc
să lămurească fenomenul învierii ca pe arătarea spiritului lui Isus, biserica pentru a exercita o fascinaţie
asupra maselor largi de oameni şi de aici asigurarea unei ascultări oarbe, a înfăţişat învierea ca pe o

63
minune, vorbind de învierea corpului material al lui Isus şi de înălţarea lui la ceruri, şi că aceasta s-a
produs numai cu Isus fiindcă el a fost fiul lui Dumnezeu.
De altfel religia creştină susţine că există o singură viaţă pământească după care spiritul rămas
se înalţă la ceruri aşteptând judecata de apoi, după care va fi trimis în rai sau în iad, după faptele sale.
De asemenea mai susţine că mântuirea păcatelor noastre s-a obţinut prin răstignirea şi sângele lui Isus şi
că materializarea fiului lui Dumnezeu ,Isus Hristos a avut loc o singură dată.
Învierea este în termeni metafizici, apariţia materializată post mortem, a lui Isus.
Fantoma materializată a lui Isus, a fost alcătuită ca toate fantomele, atât cele de apariţii spontane
precum învierea, cât cele provocate în laborator, din substanţa numită de Charles Richet ectoplasmă.
Ectoplsma este o substanţă protoplasmatică prin manipularea căreia subconştientul mediului sau
inteligenţa spirituală, produc fenomene de ordin superfizic, inclusiv materializări parţiale sau totale.
Ectoplasma, este invizibilă în stare primară dar îmbrăcând o stare vaporoasă, lichidă sau solidă, în
diferitele ei grade de condensare, ea emite un miros ca al ozonului, culoarea ei este albă, neagră sau
cenuşie, dar obişnuit albă. Senzaţia la pipăit este umedă şi rece, uneori vâscoasă şi cleioasă, mai rar
uscată şi tare, este mobilă, înceată prin mişcarea ei, ca o reptilă sau iute ca fulgerul, este sensibilă la
lumină şi cu o inteligenţă interioară.
Ectoplsma, formează fantoma materializată în carne şi oase în câteva minute şi tot în câteva
minute, poate dispare. Fotografiile şi filmele experienţelor de laborator surprind procesul de formare al
materializărilor în diferitele lor faze. În general mai greu se materializează o fantomă completă, din cap
până la picioare, aceasta necesitând un mare consum de energie. De obicei se materializează numai o
parte a corpului, aproape întotdeauna faţa pentru a fi recunoscută, restul său este un gol, sau este
acoperit într-o draperie de ectoplasmă de culoare albă, strălucitoare, de aici credinţa că stafiile sunt
îmbrăcate în cearceafuri albe.
În acelaşi fel s-a produs şi apariţia lui Isus, tot în alb. În acest sens relatează şi Marcu, că au
văzut femeile (cap.16.par.5): “intrând în mormânt, văzură pe un om stând de-a dreapta îmbrăcat în
veşmânt alb şi se înspăimântară”. Evanghelia după Luca, vorbeşte de doi inşi (cap.24.par 4-5): “şi pe
când ele erau în mare nedumerire despre aceasta, iată doi bărbaţi stătură înaintea lor, în veşminte
luminând ca fulgerul”. În acelaşi fel povesteşte şi evanghelia lui Ioan (20(2,3)): “şi Maria găseşte doi
îngeri îmbrăcaţi în alb şezând unul la cap şi altul la picioare unde fusese corpul lui Isus”.
Reîncarnarea este trecerea unei fiinţe conştiente, nepieritoare, într-un alt corp fizic, potrivit
stadiului ei de dezvoltare.
Reîncarnarea spiritelor din lumea astrală nu este impusă imediat după moarte, cu toate că se pot
întâmpla şi asemenea cazuri. S-au citat cazuri, în care, când un om a murit şi a părăsit corpul lui căzut
de boală, sau printr-un accident, s-a reîncarnat brusc, în corpul unui copil aflat în agonie, după ce
spiritul copilului părăsise corpul lui fraged. Dar cu cât spiritul este evoluat, cu atât perioada de la
moarte şi până la reîncarnare este mai lungă. Dar dacă un spirit vrea să evolueze mai repede, atunci el
hotărăşte să se reîncarneze mai repede. De aceea este greu de a indica chiar şi în medie, perioada dintre
reîncarnări. Marele scop al reîncarnării este evoluţia spiritului. Evoluţia materiei s-a produs lent în
timpuri incomensurabile, pentru a transforma eterul în atomi, atomii în mineral, materia minerală în
plante, a plantelor în animale şi a animalului în om. S-ar părea că prin ceea ce am afirmat, am susţinut
teoria materialist evoluţinistă a lui Charles Darwin, dar să nu facem această greşeală, este vorba de
evoluţia perispiritului mineral, al plantelor şi al animalelor, nu de evoluţia corpului lor fizic. Noi vom
cunoaşte măreţia vieţii, când ne vom aduce aminte de experienţele din trecut, când vom vedea legăturile
ce le unesc, când vom şti sensul profund şi scopul spiritual al evenimentelor din viaţă.
Noi nu ne-am ales părinţii şi locul unde să ne năştem, spiritele superioare decid locul şi părinţii
din care să ne năştem. În general locul unde te vei naşte, e determinat de iubirea sau ura ce ai contactat-
o într-o trăire anterioară. Reîncarnarea se poate face în corpuri de sexe diferite, într-o viaţă fiind bărbat,

64
într-o altă viaţă fiind femeie. În general după 6-7 reîncarnări, se trece într-un corp fizic de sex opus. Aşa
se face că pe plan mondial, este un echilibru, între sexul masculin şi sexul feminin.
Oricine va citi această carte, va pune câteva întrebări: ce probe sunt în acest sens ? de ce sunt
mai mulţi locuitori pe Pământ astăzi decât în trecut ? S-au de ce un copil este reîncarnarea unui spirit
evoluat într-o trăire anterioară, nu îşi aduce aminte de această viaţă ?
Biserica spune că după moarte, sufletul nostru merge în lumea astrală şi acolo stă pentru a
aştepta judecata de apoi. Nu ni se spune ce face el acolo în tot acest timp, în ce stare se găseşte acolo
sau dacă rămâne cu aceleaşi cunoştinţe ca pe Pământ.
Ştiinţa spirituală spune că în lumea spaţiilor, omul face studii de ordin spiritual, dar evoluţia
cere studii şi în lumea materiei fizice. Evoluţia este un fenomen universal şi mineralele şi plantele şi
animalele evoluează de-a lungul veacurilor, urcând treaptă cu treaptă. Spiritul animalului cel mai
evoluat revine la reîncarnare în corpuri omeneşti, bineînţeles la oamenii sălbatici şi astfel numărul
naşterilor creşte mereu.
Referinţele la reîncarnare au existat şi în Vechiul şi Noul Testament, dar în anul 325 după
Hristos, împăratul roman Constantin cel Mare şi mama sa Elena, au scos referirile la reîncarnare din
Noul Testament. În anul 533 după Hristos la al doilea conciliu de la Constantinopol s-a confirmat
această acţiune, declarându-se conceptul de reîncarnare drept erezie, care după opinia lor a slăbit
puterea bisericii căci reîncarnarea oferă oamenilor un timp mai îndelungat pentru îndreptarea păcatelor.
Primii părinţi ai bisericii propovăduiau ideea reîncarnării.

Enigma vieţii şi a morţii. Dr. Aurel Popescu-Bălceşti

65
 DESTINUL ŞI LIBERUL ARBITRU

De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,

Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
Deasupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită.
.............................................................................
Iar sufletul ... o parte ce-n mine-a mai rămas
Să zboare-unde-l aşteaptă amorul în estas,
Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală
Pluteşte printre stele ... iar stelele-i esală
Un corp de raze blonde ... Căci am pluti-mpreună
Prin norii cei lunatici, prin stelele ce sună.

Mihai Eminescu

“El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge, ca să locuiască pe toată faţa
pământului; le-a aşezat timpuri rânduite şi hotare locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi, bâjbâind,
să-l găsească, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi.” - Fapte 17 (26,27)

“Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească
altora după harul pe care l-a primit.” - 1 Petru 4 (10)

“Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi ca
oameni în ce priveşte trupul, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu în ce priveşte duhul.”
2 Petru 2 (18,19)

“Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat.” - Luca 14 (11)

“ Cine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi cine o va pierde, o va păstra.” - Luca 17 (33)

“Ioan a răspuns şi i-a zis: Un om nu poate să primească nimic dacă nu-i este dat din cer.”
Ioan 3 (27)

“Cine vorbeşte de la sine însuşi caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis,
Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.” - Ioan 7 (18)

În regnurile inferioare în care voinţa individului nu e încă dezvoltată, fiinţa e irevocabil împinsă
pe linia trasată de către activităţile sale anterioare; ea e legată de destin. Dar voinţa născândă a omului
ajunge pentru a schimba acest destin în libertate, căci de la apariţia sa, ea îi dă facultatea de a modifica
în fiecare moment direcţia ce rezultă din Karma trecută. Cum a spus atât de bine Edgar Poe:
“Dumnezeu, înlănţuind strâns natura prin destin, dădu voinţei omului libertatea. Omul care nu are
voinţă e necontenit sclavul ursitei, ca animalul “. Întrezărim aici soluţia problemei tulburătoare, atât de
complexă în aparenţă, a fatalismului şi a liberului arbitru. Opoziţia acestor doi termeni nu e decât

66
aparentă, amândoi sunt relativ adevăraţi. Necesitatea este parte fiinţelor care nu au voinţă proprie; ele
sunt fatal destinate să facă unele lucruri.
Cei care au voinţă pot modifica mai mult sau mai puţin necesitatea după forţa acestei voinţe şi
întrebuinţarea pe care ştiu a o face. În fine, fiinţele în care şi voinţa şi înţelepciunea sunt dezvoltate,
acelea sunt complet libere. Astfel, toate soluţiile atât de diverse pe care le poate primi problema sunt
adevărate fiecare la locul ei. Există libertatea absolută, dar numai pentru omul care cunoaşte adevărul;
există libertate relativă pentru acela care şi-a dezvoltat voinţa până la un punct oarecare; în fine, există
inflexibilul destin care leagă tot ce nu are voinţă.
Înţelegeţi bine aceasta: voinţa voastră crescândă vă permite să modificaţi, până la un punct
oarecare, destinul vostru; şi dacă dobândiţi înţelepciunea, veţi putea anihila complet imensa îngrădire
de karma, acumulată de voi înşivă în decursul veacurilor, s-o prefaceţi în cenuşă şi să vă eliberaţi, în
sfârşit, de aceste lanţuri care par eterne. Cunoaşteţi adevărul, a spus Christos, şi adevărul vă va face
liberi. Dar ce este acest adevăr eliberator, dacă nu Unica Realitate, a cărei identitate, realizată în sine de
către fiinţa ajunsă la capătul lungului său pelerinaj, este exprimată în cuvintele supreme: “EU SUNT
ACELA”.
În lume nu există decât această Realitate Unică şi eu sunt identic cu Ea; sau în limbaj creştin:
“Eu şi Tatăl meu Una suntem”. Scopul evoluţiei este deci pentru om, deplina realitate a Divinităţii sale
esenţiale, identificarea fiinţei sale cu Realitatea Unică. Acesta-i sensul cuvântului a cunoaşte pe care îl
întrebuinţează Christos când spune: cunoaşte-ţi adevărul...
Suprema unire realizată, omul e definitiv eliberat de legătura cauzalităţii; mântuirea sa e
îndeplinită, mântuire al cărui unic mijloc e această supremă unire. Aceasta a fost învăţătura tuturor
învăţăturilor. Omenirea urcă spre scopul său într-o sublimă ierarhie, în care libertatea creşte în proporţia
înţelepciunii.
În ceea ce priveşte fatalismul, el nu e absolut adevărat; el nu are existenţă reală decât pentru cei
care nu au deloc activitate proprie. Cea mai mică voinţă ajunge să schimbe orientarea vieţii fiinţei, nu
fără lege sau contra legii, ci cu ea şi chiar graţie ei.
Legea este peste tot şi în toate. A o nega înseamnă a deschide porţile hazardului. Ori hazard, nu
e decât un cuvânt făurit de ignoranţă; în vocabularul înţelepciunii acest cuvânt nu există.
Urmează de aici că graţie legii, graţie karmei, voinţa şi înţelepciunea ne pot elibera. Dar atunci
nu e karma cea care ne leagă ? Nu, desigur; karma nu e decât roata cauzelor şi a efectelor, roată care se
învârteşte fără răgaz de dimineaţa până în seara Universului. Ceea ce ne leagă de această roată suntem
noi înşine; dorinţele noastre sunt lanţurile noastre. Dorinţele noastre sunt gânduri, forţe care îmbracă în
lumea astrală forme reale şi tangibile. Aceste forme nu le puteţi zări, dar acela ai cărui ochi sunt
deschişi, le vede lansate spre cele patru unghiuri ale lumii materiale de către aspra voinţă a omului
ambiţios.
Deci dorinţa trebuie suprimată, dacă voim să tăiem legătura care ne ţine de roata naşterii şi a
morţii. Dorinţa nu o putem suprima decât dacă eliminăm total egoismul, noţiunea separativităţii. “Eu
sunt aici, tu eşti acolo; acest obiect e distinct de noi doi: pentru ca să-l am eu, trebuie să nu-l ai tu ...”;
de aici se naşte invidia, gelozia, ura. Eu nu pot dori decât ceea ce e diferit de mine însumi, ceea ce e în
afară de fiinţa mea; şi dacă ştiu că obiectele conştiinţei mele sunt în mine şi că în mine e esenţa tuturor
lucrurilor, dorinţa cade de la sine şi lanţurile pier.
Filozofia ezoterică a Indiei. J.C.Chatterji

Una dintre caracteristicile karmei este acţiunea sa bilaterală: una asupra minţii fiinţei
individului, alta asupra mediului uman coexistent. Unul dintre marile secrete dezvăluite iniţiaţilor (şi
prin ei întregii omeniri) este că efectele karmei individuale asupra altor fiinţe umane determină
reîncarnarea care urmează, adică următoarea viaţă a acelui individ. Astfel acţiunile prezente apar ca

67
derivate din fostele acţiuni. Asistăm în acest fel, la un “mecanism karmic”, viu, conştient care se
foloseşte de trupuri fizice adecvate scopului din ce în ce mai elevat. Numai uzura acestor trupuri face ca
să se creeze moartea lor fizică şi ciclarea conştiinţelor (entităţilor) karmice. Schema simplificată a
destinului karmic al entităţilor este următoarea:
1. apariţia dorinţei fundamentale; 2. determinarea apariţiei gândului; 3. naşterea acţiunii.
Gândul este un produs complex de cauze şi efecte, o înlănţuire cauzală a cărei durată este
incalculabilă. Acţiunea are la bază un gând; gândul o dorinţă, complexul acţiunilor determinând
destinul individual. Efectele îşi au sorgintea în cauze; cauzele în efecte; prezentul în trecut; viitorul în
prezent. Complexul Karmic este un complex de oglinzi cauzale suprapuse cu “ nuclee “ emiţătoare de
gânduri, care asemenea unor raze, se nasc, se propagă, îşi fixează, imaginile în celălalt “plan
reflectorizant “ şi sunt la rândul lor reflectate, creând, tot aşa, incalculabil de multe ipostaze
existenţiale. “ Nucleele “ acestor complexe Karmice “reflectorizante “ ale căror imagini (efecte) devin
cauze, şi invers, sunt mentalurile individuale, partea vie a acestor entităţi în perpetuă (dar nu infinită )
recircuitare. Partea “protonică “ a acestora este dorinţa, iar partea “ neutronică “ sunt gândurile.
Structura fizică generată de către gânduri desemnează, împreună cu destinul, un “circuit integrat “ a
cărui emisie determină înmagazinări negative în alte “circuite integrate “, determinând în continuare
alte reapariţii. Şi aceasta până la cizelarea totală a însuşirilor mentale, a gândurilor, acţiunilor derivate
din acestea, până ce, în final ultima (şi cea mai mare) înmagazinare se produce la nivelul Inefabilului:
Absorbţia în Cel Unic , adică Salvarea.
De aceea gândul are această importanţă capitală!...
Cele zece porunci din Vechiul Testament au o mare afinitate conceptuală cu gândirea vedică, cu
cea brahmană şi cu cea budhist-joinistă şi tantrică. În esenţă, nu diferă gândirea hinduşilor de cea a lui
Isus Hristos. Nici de cea a lui Budha-Iluminatul. Ele converg în esenţa lor.
Comentarii de Alexandru Doboş la Puterea gândului. de Swami Shivanananda

Nu trebuie uitat că în “arderea “ Karmei, liberul arbitru are un rol decisiv. O hotărâre de nezdruncinat,
luată într-un anumit moment pentru a face un bine, poate arde o Karma nefastă şi complexă. Dar se cere
un mare caracter şi liberul arbitru. Că liberul arbitru joacă un rol important în lichidarea vechilor datorii
este un fapt dovedit de practicile marilor yogi, adepţi ai Karmei. Deseori, acţiunile noastre decurg din
faptele din alte vieţi ce tind spre lichidare, fără ca mintea noastră să fie conştientă de acest lucru. Chiar
şi liberul arbitru se naşte din faptele bune din trecutul nostru, croindu-şi drum către Justiţia Supremă,
împingându-ne spre ajutorarea celor care intră în sfera noastră de influenţă, aceea a posibilităţilor şi
dorinţelor noastre.
Pentru cititorul european se pune problema astfel: este foarte uşor să practici Karma-yoga în condiţiile
de viaţă ale Indiei, unde nu există iarnă şi unde cel consacrat Karmei stă într-un slip la umbra unui
bananier, meditând la lichidarea Karmei, iar când îl ajungea foamea, întinde mâna, rupe câteva banane
şi îşi potoleşte foamea. Noi, europenii, privim viaţa dintr-un alt unghi! Noi nu avem avantajele
climatice ale Indiei şi nici condiţiile de viaţă ale Indiei, dar cu toate acestea, noi putem fi practicanţi de
Karma-yoga tot aşa de bine sau cel puţin aproape la fel de bine ca hinduşii, folosind ştiinţa Karma-yoga
raportată la condiţiile europene: luând hotărârea de a face numai binele. Aceasta se poate face prin gând
şi prin faptă. Am mai spus că atitudinea mintală este sinonimă faptei. Individul care nu cunoaşte legea
Karmică şi o încalcă suportă aceleaşi consecinţe ca şi cel care cunoaşte legea. Deci, necunoaşterea legii
nu scuteşte pe nimeni de rezultatele ei, fie ele bune sau rele. Să nu uităm nici că dorinţa, fiind izvorâtă
din gând şi nu din faptă, produce aceleaşi consecinţe ca şi gândul .Dacă acţionăm în sensul binelui, ne
creăm o Karma bună, sau ne achităm o datorie din trecut.
Chiar şi cel mai avid egoist se naşte în condiţii bune, dacă în viaţa trecută a contribuit la
bunăstarea semenilor lui. După cum se poate întâmpla ca un om cu suflet bun să se nască în cele mai

68
nefavorabile condiţii, dacă în trecut, prin acţiunile lui nechibzuite, a provocat lipsuri sau nenorocirea
celor care-l înconjurau. Dacă ne raportăm la unele scadenţe neachitate din altă viaţă, atunci suntem
proiectaţi să ne năştem din anumiţi părinţi, într-un anume loc, care ne vor înlesni achitarea sau
culegerea roadelor meritate.
Voinţa lui Dumnezeu este exprimată prin însăşi legea Karmei. Scopul evoluţiei omeneşti este
realizarea deplină a însuşirilor divine, care îl vor conduce pe om la identificarea voinţei lui cu Voinţa
Supremă. Când omul va realiza această unitate în sine, ceasul salvării a sunat. Totodată, apare,
sentimentul că activitatea este necesară, dar nu aceea care duce spre izolare, ci cea care conduce spre
unitate. Activitatea izolată este egoism. Acesta a fost necesar atâta timp cât am trăit în întuneric şi nu
cunoşteam sensul vieţii. Cu timpul însă, egoismul devine o piedică în evoluţia noastră. Activitatea
trebuie să fie dezinteresată şi fără aşteptarea roadelor ce ar rezulta din ea. Această dezinteresare cerută
nu ca o exigenţă a moralei, ci ca o necesitate constructivă a libertăţii inevitabile.
Dar cum să unim renunţarea şi absenţa dorinţelor cu activitatea necesară evoluţiei noastre ?
Pentru atingerea acestui scop sunt două căi:
- Calea Înţelepciunii şi
- Calea Credinţei
Pe prima cale, înţeleptul obţine renunţarea, nimicindu-şi egoismul său prin pătrunderea adâncă a
sensului vieţii; pe cea de-a doua cale, se obţine aceeaşi renunţare graţie iubirii faţă de Idealul Sublim în
care se manifestă întreaga splendoare a naturii dumnezeieşti, a Dumnezeului-Om, care a fost şi este
Mântuitorul nostru. Activitatea plină de abnegaţie, prin evoluţia lăuntrică pe care o provoacă, realizează
o dublă condiţie a vieţii: aceea plină de adevăr şi dreptate şi aceea de activitate şi de absenţă a
dorinţelor, care ne vor duce treptat la identificarea Eu-lui nostru cu Eu-l tuturor, la o contopire cu
întregul şi deci, la eliberare .
Un ajutor mare în luminarea drumurilor întunecoase ni-l oferă înţelegerea justă a legii Karmei
care este în sine Voinţa lui Dumnezeu în acţiune, şi faptul că nu trebuie să ne temem de ea, nici s-o
evităm. Când Karma ne obligă să trecem prin dureri şi suferinţe, omul care înţelege sensul ei adânc nu
se înfurie, ci primeşte totul liniştit şi cu răbdare. El ştie că asupra lui se înfăptuieşte legea dreptăţii, care
cere să fie stins şi cel mai mic rău pricinuit de el chiar şi celei mai neînsemnate fiinţe. El mai ştie pe de
altă parte, că nici una din zbuciumările sale nu va fi zadarnică. Îndeplinirea Karmei în mod liniştit şi cu
resemnare este unica cheie pentru poarta fericirii pe pământ. Ea ne întăreşte spiritul, înlăturând cea mai
chinuitoare dintre toate zbuciumările: grija de sine.
Numai într-un spirit liniştit se dezvăluie adevărul. El se reflectă în adâncurile noastre intime,
precum cerul se reflectă în apele cristaline ale lacului de munte
Karma-yoga. Swami Vivekananda Prefaţă de Alexandru E. Russu

Dacă doriţi într-adevăr să vă faceţi o idee despre caracterul unui om, nu-i luaţi în consideraţie
faptele mari. Orice prost poate deveni erou o dată în viaţă. Priviţi însă cum se comportă oamenii în cele
mai mărunte şi neobservate acţiuni, cum îşi îndeplinesc ei cele mai obişnuite obligaţii şi numai aceasta
vă va da posibilitatea de a le definii caracterul, faţa lor adevărată. Întâmplările excepţionale înalţă şi pe
cea mai josnică fiinţă umană până la un anumit grad, dar numai acela este ce adevărat măreţ, al cărui
caracter este nobil şi statornic în orice împrejurare a vieţii, oricât de măruntă, oricât de neînsemnată ar
fi ea. Pentru influenţa sa asupra caracterului, karma este una dintre cele mai puternice cu care trebuie
să lucreze omul. Omul, putem spune, este un centru: el atrage spre sine toate forţele Universului; le
contopeşte pe toate în acest centru, trimiţându-le mai departe, într-un singur mare torent.
Toate acţiunile pe care le vedem în lume, toate mişcările din societatea umană, toate felurile de
activitate din jurul nostru sunt rezultatul gândurilor, manifestarea voinţei omului. Maşinile, tunurile,
vapoarele, oraşele - toate sunt numai manifestările voinţei omului, care îşi are izvorul în caracter, iar

69
caracterul este modelat de karma. După cum este karma aşa este şi manifestarea voinţei. Oamenii cu o
voinţă puternică au fost cu toţii muncitori neobişnuiţi, suflete gigantice, posedând o asemenea voinţă,
încât puteau să răstoarne lumile; voinţa, realizată printr-o muncă perseverentă, îndârjită, desăvârşită de-
a lungul secolelor.
Toate acestea sunt condiţionate de karma, muncă. Nimeni nu poate obţine nimic dacă nu merită.
E o lege eternă. Uneori suntem înclinaţi să credem că nu este aşa, dar, în cele din urmă avem dovada că
legea este adevărată. Omul poate să lupte toată viaţa pentru dobândirea bogăţiei; poate înşela mii de
oameni pentru a şi-o însuşi, însă, până la sfârşit, viaţa îi va deveni o povară, ceea ce înseamnă că nu a
meritat bogăţia. Noi putem aduna obiecte pentru plăcerea noastră nemijlocită sau pentru bucuria
noastră, dar numai ceea ce merităm ne aparţine şi ne va rămâne în realitate. Orice ignorant poate
cumpăra toate cărţile din lume şi să le aşeze în biblioteca sa, dar el nu va putea să le citească decât pe
acelea pe care merită să le citească şi acest merit este o consecinţă a karmei. Karma noastră determină
ceea ce merităm şi ceea ce putem să ne însuşim, pentru că noi suntem răspunzători pentru ceea ce
suntem şi avem în noi puterea de a ne transforma conform aspiraţiilor noastre. Există şi o foarte mare
cheltuire de forţe în zadar. Referitor la karma-yoga, Bhagavad-Gita spune că Yoga ne învaţă
îndemânarea şi corectitudinea în îndeplinirea lucrului.
Oamenii lucrează conducându-se după diverse raţiuni. Unii aspiră la celebritate şi muncesc
pentru a o dobândi; alţii vor să aibă bani şi trudesc pentru a-i câştiga; alţii sunt setoşi de autoritate şi
acţionează pentru a se impune; alţii doresc să ajungă în cer şi muncesc pentru a dobândi cerurile. Alţii
se străduiesc în vederea pocăirii; ei au săvârşit faptele cele mai josnice, apoi, din dorinţa răscumpărării
dreptului de a ajunge în ceruri, fie că îşi construiesc un templu, fie donează banii templului. Ei cred că o
astfel de generozitate are urmări purificatoare şi că vor scăpa de pedepse în ciuda păcatelor lor.
Dar trebuie să muncim doar de dragul muncii. De obicei, setea de celebritate şi faimă aduc
rareori rezultate imediate. Dacă omul lucrează însă dezinteresat, nu dobândeşte oare nimic ? Ba da, el
dobândeşte satisfacţie din toate acţiunile sale. Altruismul este folositor, însă oamenilor le lipseşte
răbdarea de a-l practica. Iubirea, adevărul şi dezinteresarea nu sunt numai cuvinte morale răsunătoare şi
înfrumuseţări retorice; ele alcătuiesc idealul suprem ce conţine o puternică manifestare a forţei. Mai
întâi de toate, omul care este capabil să lucreze 5 zile sau numai 5 minute fără nici un mobil egoist, fără
să gândească la viitor, la ceruri, la pedeapsă sau la orice altceva de felul acestora, are posibilitatea de a
creşte ca un adevărat uriaş moral. Este greu de îndeplinit acest lucru, însă în adâncul inimilor şi
conştiinţelor noastre, înţelegem valoarea şi binele pe care le aduce un asemenea mod de a lucra. Un mic
cerc strâmt, aceasta este lumea noastră. Noi nu avem răbdare să privim dincolo de limitele lui; devenim
astfel imorali şi perverşi. Aceasta este slăbiciunea noastră, neputinţa noastră.
Nu se cuvine totuşi să dispreţuim nici felurile inferioare de lucru. Lasă-l pe omul care nu vede
în faţa sa ceva mai bun, să lucreze în scop egoist, de drogul de a obţine faima şi lauda; noi însă trebuie
să năzuim totdeauna spre motivaţii din ce în ce mai înalte şi să tindem să le înfăptuim şi să le
înţelegem. “Avem dreptul să lucrăm, dar nu şi dreptul la roadele lucrului “. Lăsaţi roadele ! Pentru ce
vă gândiţi la rezultate ? Dacă doriţi să ajutaţi un om, nu vă gândiţi la comportarea lui faţă de voi. Dacă
vreţi să faceţi o faptă bună sau măreaţă, nu vă gândiţi la rezultatele ei pentru voi înşivă.
Ce este Karma-yoga ? Este cunoaşterea secretului muncii. Vedem că toată lumea lucrează.
Pentru ce ? Pentru libertate, pentru mântuire; totul, începând cu atomul şi sfârşind cu fiinţa superioară,
lucrează pentru acelaşi scop: pentru libertatea minţii, a trupului, a spiritului. Totul tinde necontenit spre
libertate şi fuge de sclavie.
Karma Yoga. Swami Vivekananda

Chestiunea liberului arbitru se poate rezuma astfel: omul nu este condus în mod fatal spre rău;
actele pe care le săvârşeşte nu sunt deloc scrise dinainte; crimele pe care le comite nu sunt înscrise în

70
destinul său. El poate, de exemplu, ca probă şi ispăşire, să aleagă o existenţă, unde va avea posibilitatea
crimei, fie prin mediul în care se găseşte plasat, fie prin circumstanţele care survin, dar el este liber de a
acţiona sau nu. Astfel liberul arbitru se manifestă la spiritul dematerializat, în alegerea existenţei şi
probelor viitoare, iar în existenţa terestră, în facultatea de a ceda sau de a rezista tentaţiilor la care, în
mod voluntar s-a supus.
Revine o mare responsabilitate educaţiei, de a combate tendinţele rele; ea o va face mai
eficient, atunci când se va baza pe studiul profund al naturii morale a omului. Prin cunoaşterea legilor
care guvernează această natură, se va ajunge la modificarea ei, aşa cum se modifică inteligenţa prin
instruire şi sănătatea prin igienă.
Un lucru important de reţinut este că aportul liberului arbitru creşte direct proporţional cu gradul
de evoluţie morală, cu orientarea omului spre bine.
Spiritul, în stare liberă, degajat de materie, face alegerea existenţelor corporale viitoare, în
scopul evoluţiei lui, în funcţie de gradul de perfecţionare la care a ajuns şi în aceasta constă, în primul
rând, liberul său arbitru. Această libertate nu este anulată prin încarnare; el se reflectă în faţa probelor
pe care singur şi le-a impus. Dacă el cedează, influenţelor materiei, deci tendinţelor egoiste înseamnă că
el sucombă sub probele pe care şi le-a ales. Pentru a-l ajuta să reziste şi să treacă aceste probe, el poate
cere ajutorul lui Dumnezeu şi al spiritelor bune. Deci, să cerem ajutorul nu pentru a fi feriţi de probe, ci
pentru a trece aceste probe, pentru a rezista tentaţiilor şi a ne ridica pe scara evoluţiei.
Destinul nu este, deci un cuvânt gol; el există în poziţia pe care omul o ocupă pe pământ şi în
funcţiile pe care le îndeplineşte, ca urmare a genului de existenţă pe care şi l-a luat ca probă. Omul
suportă, în mod fatal, toate vicisitudinile acestei existenţe şi toate tendinţele, bune sau rele, care îi sunt
inerente; aici acţiunea destinului se opreşte, pentru că depinde de voinţa omului de a ceda sau nu
tentaţiilor. Detaliile evenimentelor sunt subordonate circumstanţelor pe care le provoacă el însuşi prin
actele sale.
Destinul se află deci în evenimentele care apar, pentru că acestea sunt consecinţa alegerii
existenţei făcute de spirit; el poate să nu fie în rezultatul acestor evenimente pentru că poate depinde de
om de a le modifica cursul prin prudenţa sa; fatalitatea nu este niciodată în datele vieţii morale, cu alte
cuvinte omului îi revine libertatea deciziei. Acest aspect îl putem observa permanent în jurul nostru:
când într-o situaţie ce se creează, optăm pentru o anume atitudine, cedând unor tentaţii, va trebui
ulterior să trăim tot lanţul de consecinţe ce decurge din alegerea făcută. Dacă am fi rezistat tentaţiei,
aspectul vieţii noastre ar fi fost altul. Trebuie să devenim conştienţi de acest lucru.
Un spirit încarnat conservă în el, sub anvelopa corporală, calităţile şi defectele pe care le avea ca
spirit. Greşelile pe care le comitem, au deci ca sursă imperfecţiunea propriului nostru spirit, care n-a
atins încă superioritatea morală pe care o va avea într-o zi, dar care nu are mai puţin liberul său arbitru;
viaţa corporală îi este dată pentru a învăţa şi a se purifica de imperfecţiuni prin probele pe care le
suportă şi aceste imperfecţiuni sunt cele care îl fac mai slab.
Dacă el iese învingător din probele prin care trece, el se ridică; dacă eşuează, rămâne ceea ce
este, iar proba trebuie repetată până la absolvirea ei şi aceasta poate dura mult timp. Cu cât se purifică
mai mult, cu atât slăbiciunile sale se diminuează, el dă mai puţină atenţie celor care îl solicită la rău şi
forţa sa morală crede în raţiunea evoluţiei sale.
Toate spiritele, mai mult sau mai puţin evoluate, atunci când sunt încarnate, constituie specia
umană şi cum Pământul nostru este una din lumile cel mai puţin avansate spiritual, aici se găsesc mai
multe spirite rele decât bune, şi iată de ce vedem atâta perversitate în jurul nostru. Să facem deci toate
eforturile pentru a merita să mergem într-o lume mai bună, într-una din acele lumi privilegiate unde
binele guvernează.
Liberul arbitru este singurul capabil să exercite o influenţă decisivă asupra existenţei noastre, fie
în direcţia progresului nostru spiritual, fie în înlănţuirea noastră de aspectul material.

71
 În zilele noastre însă, umanitatea a devenit atât de dependentă de materie încât nici nu-şi mai dă
seama de existenţa liberului arbitru.
Dacă scopul vieţii este evoluţia, dacă Universul ne aparţine şi este atât de fantastic de frumos şi
dacă fiinţa cea mai evoluată de pe Pământ este omul, atunci nu se cuvine ca noi înşine să ne acordăm
mai mult respect şi să ne străduim să devenim mai demni de respect ?
În plus, dobândirea certitudinii continuităţii şi înţelegerea fenomenului cosmic în Unitatea lui ne
conferă libertatea deplină şi starea de puritate, seninătatea şi liniştea interioară la care nu putem în nici
un caz aspira atâta timp cât ne fixăm limite în graniţele lumii materiale.
Să ne facem din Credinţă aripi care să ne poarte în acele sfere unde stăpâneşte libertatea
spirituală.
Întrucât liberul arbitru este şi cel care ne conduce în alegerea căilor de evoluţie iar astăzi ni se
oferă numeroase posibilităţi despre care se spune că ar asigura evoluţia spirituală se impune să facem o
precizare. Este foarte important să arătăm cu toată fermitatea că nici una dintre practicile oculte nu
constituie mijloace de evoluţie ci dimpotrivă, aceste practici determină stagnarea sau chiar regresiunea
fiinţei umane, prezentând pericole de nebănuit, inhibând liberul arbitru şi antrenând Karme foarte grele.
Calea adevărată este Legea morală a Mântuitorului Isus Hristos, credinţa în care ne-am născut.
Mărturii despre nemurire. Elena Iliescu

Există oameni, iar dintre aceştia sunt mulţi pe lume, care sunt convinşi că folositor şi avantajos
este numai ceea ce le creează condiţii pământeşti optime. Religia, Dumnezeu, Veşnicia, Sufletul, toate
acestea n-au ici o însemnătate pentru ei, întrucât nu le aduce nici bani, nici confort fizic. Pentru fiecare
om, utilitatea este condiţionată de dorinţele pe care le posedă. De aceea, pentru oamenii care nu se
ridică niciodată mai sus de a mânca, a bea, a genera descendenţi şi a muri, folosul de a trăi constă
numai în plăcerile senzoriale; ei trebuie să aştepte şi să treacă printr-un număr foarte mare de
reîncarnări, înainte ca să înveţe să simtă câtuşi de puţin nevoia de ceva superior. Pentru aceia însă,
pentru care, interesele veşnice ale sufletului sunt cu mult mai importante decât interesele vremelnice ale
vieţii lumeşti, pentru care satisfacţiile senzuale nu reprezintă altceva decât un amuzament copilăresc şi
absurd, pentru aceia, iubirea de Dumnezeu constituie cel mai înalt şi unicul bun al existenţei umane.
Mulţumită lui Dumnezeu, astfel de oameni încă mai există în această lume prea atrasă de materialitate.
Fiecărui suflet îi este predestinat să devină desăvârşit şi fiecare fiinţă va atinge în cele din urmă
perfecţiunea. Ceea ce suntem acum, constituie un rezultat al acţiunilor şi gândurilor noastre din trecut;
iar ceea ce vom deveni în viitor, va constitui rezultatul a ceea ce gândim şi facem în prezent. Dar în
această formare a destinului nostru, obţinerea unui ajutor din afară nu a fost exclus. Ba dimpotrivă, în
imensa majoritate a cazurilor, un astfel de ajutor din exterior este fără îndoială indispensabil. Atunci
când ajutorul vine, forţele şi facultăţile superioare ale sufletului sunt accentuate şi accelerate , viaţa
spirituală se trezeşte, dezvoltarea este stimulată şi în cele din urmă, omul devine sfânt şi desăvârşit.
Impulsul accelerat nu poate fi obţinut din cărţi. Un suflet poate căpăta impulsuri numai de la un alt
suflet şi din nici o altă parte. Putem studia cărţi o viaţă întreagă, putem deveni foarte dezvoltaţi din
punct de vedere intelectual; dar vom vedea în cele din urmă că din punct de vedere spiritual nu ne-am
dezvoltat deloc. Nu este adevărat, că înalta dezvoltare intelectuală merge întotdeauna mână în mână cu
dezvoltarea laturii spirituale a omului. Studiind cărţile, noi cădem uneori în greşeala de a crede că prin
studiul cărţilor ne ajutăm spiritual; cercetând însă mai îndeaproape influenţa pe care o are asupra
noastră acest studiu al cărţilor, vom constata că dintr-un astfel de studiu minunat, chiar dacă s-a obţinut
vreun folos, el a fost extras numai de intelectul nostru dar nu şi de spirit. Pentru a tonifia spiritul unui
om, trebuie ca îndemnul să pornească de la un suflet .
Bhakti - Yoga. Swami Vivekananda

72
 Noi suntem numai o fărâmă din toate universurile lumii materiale. Toţi acei, care există în
această lume materială şi în corpuri materiale, sunt condamnaţi. De exemplu, cei ce se află la
închisoare, sunt condamnaţi de justiţie, dar ei constituie doar o mică parte din toată populaţia. La fel în
lumea materială, sufletele condiţionate de ea constituie numai o parte din fiinţele întregii creaţii a
Domnului, şi din cauza faptului că nu s-au supus voinţei lui Dumnezeu, au fost trimise în această lume
materială. Persoanele sensibile şi dornice de cunoaştere ar trebui să-şi pună întrebarea: “ De ce am fost
trimis în această lume condiţionată ?
A suferi din lipsă de cunoaştere şi a nu încerca să te salvezi înseamnă a duce o existenţă
animalică. Acela, care nu înţelege că suferă şi crede că trăieşte foarte bine, are conştiinţa unui animal, şi
nu a unui om. O fiinţă umană trebuie să realizeze suferinţele condiţionate de mizeriile acestei planete
materiale. Trebuie să ştie că suferă din cauza naşterii, a bătrâneţii, bolilor şi morţii; şi trebuie, totodată,
să-şi pună întrebarea, cum să scape de suferinţă. Iată activitatea supremă în domeniul cercetărilor
ştiinţifice.
Noi, oamenii avem legătură eternă cu Domnul Suprem, dar, într-un fel sau altul, suntem
contaminaţi de materie. De aceea trebuie să salutăm procesul ce ne va ajuta să ne întoarcem înapoi, în
lumea spirituală. Acest proces de legătură se numeşte yoga. Traducerea iniţială a cuvântului yoga este
“plus “. Actualmente noi suntem minus Dumnezeu. Dar atunci când ne vom transforma în plus, adică
vom restabili legătura cu Supremul, viaţa omenească va deveni perfectă. Pe parcursul vieţii trebuie să
ne perfecţionăm şi să ajungem la punctul perfect, pentru ca în clipa morţii, a părăsirii corpului material,
această perfecţiune să se realizeze. Fiecare trebuie să se pregătească pentru clipa morţii. Studenţii,
bunăoară se pregătesc doi sau cinci ani la instituţiile de învăţământ, şi testul final al pregătirii lor este
examenul. După susţinerea examenului, ei vor obţine un anumit grad.
Tot astfel stau lucrurile şi în viaţă: dacă ne pregătim pentru a fi examinaţi în clipa morţii şi
susţinem acest examen, atunci suntem transferaţi în cerul spiritual. Totul se examinează în clipa morţii.
Nu există nici o altă “ judecată de apoi “.
Cine doreşte o astfel de perfecţiune, practică celibatul. Esenţa procesului yogic constă în
detaşarea de plăcerile senzoriale. Închizând toate uşile simţurilor, fixăm mintea asupra inimii şi
ridicând aerul vital în creştetul capului, persoana se cufundă în yoga. Acum ochii noştri sunt preocupaţi
de completarea frumuseţii lumeşti, dar trebuie să ne retragem de la contemplarea acestei frumuseţi şi să
ne concentrăm asupra frumuseţii interioare.
Călătorie uşoară spre alte planete. A.C.Bhaktivedanta Swami Prabhupada

Pe măsura evoluţiei omului, în momentul când conştiinţa sa spirituală începe să domine

năzuinţele şi gândurile animalice, el încetează să mai ţină cont de opinia publică.
Nici cea mai genială invenţie omenească n-a produs omenirii atâtea foloase ca bunătatea
Sufletului curat întrucât ştiinţa şi invenţiile înviorează forţele mentale ale oamenilor, fără să-i ajute însă
să obţină eliberarea spirituală.
Aptitudinile spirituale ale omului se trezesc numai atunci când acesta începe să înţeleagă câte
ceva din Planul Divin al Vieţii.
Ca atare, nu trebuie considerate deloc nefolositoare ştiinţa şi invenţiile. Ele sunt necesare pentru
mersul corect al Planului Universal. Totul în lume îşi are destinaţia sa anume, care îl duce pe om încet
dar hotărât, către cunoaşterea deplină a Naturii sale Spirituale.
În lume există sute de religii, din care multe se consideră a fi Unica Religie adevărată. Yogul
recunoaşte doar o singură Religie, şi anume Adevărul. NU există Religie superioară Adevărului.
Fiecare Învăţătură Religioasă conţine o parte de Adevăr, însă nici una nu cuprinde în sine tot Adevărul.
Trei orbi s-au dus odată la grădina zoologică şi au fost conduşi acolo la un elefant. Unul a pus mâna pe

73
o parte laterală a elefantului. “O, a exclamat el, elefantul seamănă cu un perete “. Al doilea orb a atins
cu mâna trompa elefantului. “Nu, a obiectata el, elefantul seamănă cu şarpele “. Al treilea orb a fost
ridicat cu trompa în aer. “Vă înşelaţi, spuse el, elefantul zboară ca pasărea”. Apoi au început să discute
pe larg felul cum este “văzut “ elefantul de fiecare din ei, fiecare apărându-şi cu îndârjire propria sa
părere.
Omul cu o voinţă slabă urmează exemplul altora, crezând că dacă majoritatea este de aceeaşi
părere, înseamnă că aceasta are dreptate. El merge pe calea rezistenţei minime, supunându-se naturii
sale inferioare şi preferând-o pe aceasta în locul luptei dinte natura sa inferioară şi cea superioară.
El nu se străduie să se învingă pe sine însuşi, deoarece el a devenit robul obişnuinţei şi este legat
de dorinţele sale în loc să se dezvolte din punct de vedere spiritual în deplină libertate.
Omul cu voinţă fermă raţionează independent şi descoperind Adevărul, se ţine cu fermitate de
el, convins fiind că acesta este Adevărul. Opiniile străine sau contradictorii nu-l neliniştesc; el se ştie
personal răspunzător de faptele sale bune şi rele în faţa legilor Karmei. El îşi este propriul său stăpân şi
îndepărtând mereu din viaţa sa ceea ce îi încurcă înaintarea, îşi dezvoltă forţele sale psihice astfel încât
să poată merge liber pe Calea ce duce la Înţelepciune.
Kriya-Yoga. Swami Ramaianda

Viaţa este dominată de două instincte. Instinctul de conservare al vieţii, în care scopul este acela
de a acumula bunuri necesare desfăşurării vieţii. În această idee este un scop imediat, acela prin care să-
şi creeze bunuri zilnice şi unul mai îndepărtat care conduce la acumularea de bunuri, la stocarea de
rezerve. Dar firul vieţii se întrerupe uneori atunci când nici nu te aştepţi şi atunci vine întrebarea logică:
pentru ce a trebuit să agoniseşti atâtea bunuri, căci plecând din această lume, nu vei lua nimic cu tine.
Al doilea instinct care guvernează viaţa, este acela de perpetuare a speciei, acela de a da naştere la
descendenţi; care să ducă mai departe firul vieţii. Teoria privind finalitatea internă a naturii, teologia,
presupune că natura ca şi oamenii, preferă să se întâmple un lucru şi nu altul, după cum fiecare dintre
noi, doreşte succesul propriei familii mai mult decât al alteia străine. Fiecare dintre noi se gândeşte cum
să-şi canalizeze energiile acumulate, fără a deranja semenii săi, să lucreze pentru el, să-şi menţină
sănătatea şi să acumuleze bunuri necesare existenţei, dar care sunt mijloacele care servesc la realizarea
acestor scopuri finale ?
În general scopurile noastre imediate urmăresc un folos nemijlocit, care de cele mai multe ori
constituie o plăcere, o bucurie o satisfacţie, dar scopul îndepărtat ? Ce aşteptăm de fapt de la viaţă ?
Toate scopurile finale variabile de la individ la individ, conştient sau inconştient, constau în obţinerea
bunăvoinţei celor din jurul nostru. Strângerea şi acumularea, sunt manifestări ale egoismului, acest
instinct există şi la unele animale, care strâng şi ele instinctiv bunuri de care au nevoie în viaţă pentru
propria lor existenţă. Acumularea de hrană şi construirea de adăposturi organizate sunt instincte
biologice fundamentale pe care le întâlnim la furnici, albine, veveriţe, castori, etc.
Direcţia vieţii este dată deci de instincte şi sentimente iar pentru realizările ce le dorim, ne
folosim, de străduinţe conştiente sau suntem conduşi de instincte inconştiente. Dintre străduinţele
conştiente fac parte invocarea unor forţe superioare, de pildă a fi în slujba lui Dumnezeu, a fi în slujba
patriei, a promova binele familiei, a fi credincios faţă de sistemul politic. Tot dintre străduinţele
conştiente fac parte: obţinerea puterii de dragul puterii; admiraţia maselor; faima. O altă categorie de
străduinţe conştiente este reprezentată de străduinţa de a face bucurii altora, de iubirea dezinteresată,
faţă de oameni, grija pentru copii, bunăvoinţa faţă de prieteni.
Adevăratul scop al vieţii nu este realizarea satisfacţiilor imediate şi nici cele îndepărtate, el este
dictat de destinul fiecăruia. La specia umană, instinctul de perpetuare al speciei, este întreţinut şi activat
de plăcerea actului sexual care poate duce în viaţa cotidiană la adulter, incest, viol, sau chiar omor. Deşi

74
cele două instincte par a fi echilibrate cel al perpetuării speciei este dominant, fiecare familie acordă
atenţie maximă copiilor ei, şi mai puţin ascendenţilor ei, adică părinţilor.
Dar cine determină acest instinct atât de puternic şi de ce ? Scopul vieţii este subordonat
instinctului. Dar ce este instinctul ?
Instinctul este o formă de manifestare a spiritului atât în lumea animală cât şi la specia umană.
Amintiţi-vă de păsări; felul cum îşi confecţionează, cuibul, clocitul ouălelor, creşterea puilor, etc. De
unde au aceste cunoştinţe, căci instinctul nu este înscris în codul genetic ? Aceste cunoştinţe sunt
păstrate şi transmise de spiritul lor. Acelaşi aspect îl întâlnim şi la om . Singura explicaţie a celor două
instincte, este cerinţa de evoluţie a spiritului, care cere mereu alte reîncarnări pentru purificarea lui.
Acesta este de fapt scopul vieţii noastre. Am venit pe lume nu pentru a ne bucura de anumite plăceri, nu
pentru a acumula cât mai multe avuţii, căci toate acestea rămân şi odată cu moartea nu iei nimic din ele.
Ne năştem cu un destin bine determinat încă din lumea astrală a spiritelor nu pentru scopurile noastre
apropiate sau îndepărtate, ci numai pentru a avea posibilitatea unei noi încercări de purificare a
spiritului nostru prin suferinţă. Este suferinţa un dar al iubirii divine ? Pentru a putea evolua spiritul
este trimis la reîncarnare dar nu pentru o viaţă abuzivă, imorală sau plină de avuţii, aşa nu se poate
purifica spiritul şi în această situaţie reîncarnările nu-şi vor atinge niciodată scopul. Aşa cum am mai
spus, spiritele puţin evoluate, legate mult de corpul eteric care defineşte plăcerile lumeşti, este trimis
repede spre o nouă reîncarnare, fără ca el să poată să se opună. Este obligat să facă aceasta, destinul lui
este pecetluit de alte spirite superioare, nu de el, iar acest destin este programat pe zile, luni sau ani,
exact cum se proiectează un program pe un calculator. Aceasta pentru că spiritul este o formă de
energie compusă din particule materiale infraatomice (probabil neutrino, tahioni, psihoni sau cum vor fi
denumiţi) a căror alcătuire şi structură le conferă o putere imensă de memorare, de inteligenţă şi voinţă.
Acţiunile în viaţa pământească se desfăşoară secundă cu secundă după felul cum a fost programată,
toate evenimentele fiind înscrise în codul spiritual. Se pune întrebarea: nu se poate în nici un fel
modifica cursul desfăşurării acestor evenimente? Acest destin poate fi modificat sau întrerupt sub
acţiunea spiritelor inferioare, invocate prin magia neagră putându-se obţine moarte sau provocarea unor
boli organice sau psihice.
Forţa spiritelor inferioare, constă în forţa gândului, care se transmite sub formă de simboluri,
imagini , subconştientului unui om, acesta reacţionând conform gândurilor transmise.
Când spiritul este evoluat, el singur îşi alege destinul pentru o nouă viaţă pământească. Dar şi în
acest caz al “liberului arbitru “, cel ce vine să se reîncarneze, trebuie să-şi programeze suferinţa, căci
altfel nu ar avea nici un rost să se reîntoarcă pe Pământ. Să ne reamintim de cel mai superior spirit
reîncarnat pe Pământ, Isus Hristos, el şi-a programat să fie batjocorit şi răstignit, căci numai aşa El s-a
putut înălţa la Tatăl.
Enigma Vieţii şi a morţii. Dr. Aurel Popescu-Bălceşti

Odată cu darurile naşterii, Cerul a pus în noi speranţa unei evoluţii pozitive a omenirii. Suntem
datori faţă de Cer şi faţă de noi înşine să facem tot ce putem pentru a îndreptăţi această speranţă. Dacă
suntem amărâţi şi umili, vina e numai a noastră; nu ştim ori nu vrem să fructificăm darurile cereşti. Nu
avem dreptul să refuzăm darurile cereşti. Şi totuşi zi de zi, refuzăm aceste daruri. Unii o fac din
neştiinţă, alţii din indolenţă. Cei mai mulţi o fac pentru că sunt lipsiţi de Credinţă. E şi normal. De
secole ni se cultivă pesimismul, laşitatea, frica, neîncrederea în Cer şi în forţele proprii, lipsa de
speranţă, teama de înnoiri. De secole ni se aştern pe creiere şi suflete straturi groase de sugestii
negative, menite a ne menţine în postura de robi imbecilizaţi, uşor de manevrat de către forţe oculte
interne sau externe.
Am dorit să scriu o carte folositoare oamenilor obişnuiţi. O carte care să-i ajute la trecerea prin
poarta succesului şi fericirii. O carte care să-i adune de pe drumurile rătăcirii şi să-i îndrepte pe calea

75
cea bună. Sunt convins că între cartea ideală, pe care am visat-o şi cartea din mâna dumneavoastră e
încă o mare distanţă. O vom parcurge însă împreună.
M-aş bucura să aflu că modesta mea carte a ajuns în mâinile tinerilor. Pe mulţi îi va scuti de
căutări zadarnice de ratări sigure, de tragedii inerente vieţii:
Majoritatea oamenilor sunt nefericiţi pentru că nu înţeleg ce înseamnă viaţa.
E, oare, legea vieţii şi morţii atât de cumplită, de înspăimântătoare ? Pentru fiinţele humanoide
inferioare este într-adevăr înfricoşătoare. Pentru Om, însă o simplă lege a firii, cu nimic mai bună ori
mai rea decât altele. Lege şi atât. Omul adevărat, luminat, de ştiinţă şi credinţă, cunoaşte bine ce se
întâmplă atunci când lumânarea vieţii se stinge. Strămoşii noştri au ştiut această taină şi ne-au transmis-
o. Cine se teme de moarte, a pierdut viaţa, spune Legea încifrată în zicală. Din păcate, noi am uitat-o şi
ne lăsăm chinuiţi de frica morţii. Noi, urmaşii celor care în urmă cu
trei-patru mii de ani priveau moartea ca o izbãvire, ca o întoarcere în lumea spiritualã din care fuseserã
exilaţi. Temându-ne de moarte, nu ne mai deosebim cu nimic de vite. Ele, vitele, nu au voinţã şi
credinţã. Noi, oamenii, nu avem aceastã scuzã. Divinitatea a pus în noi o scânteie celestã, un strop de
nemurire. De noi depinde transformarea scânteii în flacãrã sau în tãciune.
Ce se întâmplã la atât de bocitul eveniment al morţii ? Ce îngropãm la doi metri sub pãmânt,
sau ardem în crematoriu ?OMUL ? Nu, de mii de ori, nu ! Îngropãm sau ardem numai ambalajul
dureros al cãrnii. Spiritul nostru nemuritor nu rãmâne în pãmânt şi nu arde în foc. Acest adevãr, susţinut
secole la rând de unele Religii, a fost deja dovedit de ştiinţele secolului nostru. Probe indubitabile,
furnizate de medicinã, psihologie, parapsihologie, fizicã, paleoastronauticã, etc. demonstreazã fãrã
putinţã de tãgadã acest adevãr: spiritul omenesc, nemuritor, se reîncarneazã periodic în fiinţe omeneşti,
trecând prin perioade de instruire şi ispãşire, numite vieţi pãmânteşti.
Cerul nu-şi alege favoriţii dupã rangul social al pãrinţilor. Isus Hristos s-a nãscut din pãrinţi
sãraci într-un staul de vite. Legenda monarhilor cu “sânge albastru “, “unşii lui Dumnezeu “ este un
mare fals şi o mare blasfemie. Dumnezeu îşi înseamnã aleşii prin trãsãturi de excepţie: inteligenţã,
curaj, intuiţie, înţelepciune, demnitate, frumuseţe fizicã şi moralã. Darul Cerului este cel care
diferenţiazã pe oameni nu rangurile sau privilegiile moştenite. Singura aristocraţie realã este cea legatã
de Legea Cerului şi a Pãmântului.
Liberul arbitru nu este exclus, ci limitat. Din drumul sortit nu lipsesc necazurile şi suferinţele,
urcuşurile şi bifurcaţiile (momentele de cumpãnã în care Cerul ne permite sã alegem prin propria
noastrã voinţă).
Din start, din faptul naşterii suntem plasaţi pe o scarã de valori. Unii avem o treaptă mai bunã,
alţii mai rea, funcţie de zestrea acumulatã în plan spiritual. Cel pedepsit în aceastã viaţã nu suferã
zadarnic. El plãteşte datorii din vieţile trecute ori învaţã lecţii pentru vieţile viitoare.
Cum acţioneazã legile cunoscute ale Sorţii? Simplu: fiecare om primeşte la naştere o sumã de
calitãţi fizice şi spirituale menite a-i asigura succesul în viaţã, fericirea. Chiar din start, la stabilirea
Destinului participã douã entitãţi: pãrinţii cu zestrea geneticã şi Cerul, cu zestrea spiritualã a
reîncarnãrii. Prin combinarea acestor daruri rezultã “programul vieţii“. Funcţie de acest “program“
trebuie sã ne alegem drumul în viaţã. Unii vor fi tentaţi sã porneascã pe alt drum decât cel indicat de
Soartã. Legea sunã, însã, clar: orice abatere de la drumul stabilit prin darul naşterii înseamnã ratare,
durere.
Cum acţioneazã darurile naşterii în formarea Destinului ? Pe douã cãi complementare: prin
excluderea de la anumite activitãţi, profesii sau meserii şi prin calitãţile care îndeamnã cu necesitate
omul sã se angajeze într-o anumitã activitate, profesie sau meserie.
Problema chemãrii fireşti este deosebit de importantã pentru succesul în viaţã.
Convenienţele sociale distrug aceastã comoarã, în majoritatea oamenilor, încã din primii ani ai
copilãriei. Pãrinţii prost educaţi de societate nu au rãbdare sã observe cãtre ce domeniu de activitate îl

76
mânã soarta pe copil, ci îl dopeazã cu ideile lor, transformându-l, în cele mai multe cazuri, într-un
nefericit. De aici se nasc marile drame ale vieţii. Avem în ţarã profesori care urãsc copiii, medici
veterinari care nu suportã animalele, agronomi care nu iubesc pãmântul şi viaţa la sat, etc. Cu alte
cuvinte, convenienţele şi proasta educaţie moral-psihologicã a pãrinţilor au creat cohorta de nefericiţi.
Cum s-a ajuns la aceastã tristã situaţie ?Aţi întâlnit vreodatã un medic sau un inginer care sã afirme:
“Fiul meu va fi un bun salahor ?”. Sau ţãrani care sã spunã cã fiii lor vor rãmâne în sat pentru a deveni
agricultori de frunte ? Din pãcate, nu în ţara noastrã, scara valorilor sociale a fost rãsturnatã.
Zilnic se petrec drame între pãrinţi şi copii. Cei care aduc pe lume copii ar trebui sã ştie cã
Legea Sorţii îi obligã sã lase copiii în matca chemãrii fireşti.
Încãlcând Legea Sorţii, anumiţi indivizi ne-au fãcut şi mai sãraci şi mai nefericiţi decât dictatura
ceauşistã. E drept cã nici ei nu sunt fericiţi. Sunt numai drogaţi cu otrava puterii, din care rareori se iese
întreg la minte şi trup.
Dacã vrem sã trãim omeneşte, trebuie sã cunoaştem soarta şi sã mergem pe drumul indicat de
ea. Ca atare fiecare pãrinte, este obligat sã lase copiilor deplina libertate de manifestare a chemãrii
naturale, sã renunţe la concepţiile antiumane şi convenienţele stabilite de o societate prost orânduitã, sã
apeleze la specialişti pentru a-şi cunoaşte cum trebuie copiii.
Voi încerca sã sparg milioanele de temniţe în care zac închişi românii. Dacã voi reuşi, înseamnã
cã aşa a fost voia Cerului. Dacã nu voi reuşi, se va ridica un altul, mai înzestrat decât mine şi va face-o.
Fãrã sã distrugem temniţele din noi, nu putem ajunge la succes şi fericire. Acolo, în temniţele de fricã şi
pesimism, de obiceiuri proaste şi complexe de inferioritate, de gândire deformatã zac chemãrile fireşti
ale milioanelor de români. Trebuie sã trezim din amorţire zestrea cereascã, chemarea naturalã, fireascã
din noi ! Comedia socialã a aparenţelor nu este proprie românilor. În majoritatea ţãrilor se întâmplã
acelaşi lucru. Oamenii mint, prezentându-se în faţa societãţii astfel decât sunt. Pozeazã în buni cetãţeni,
în timp ce îşi trãdeazã ori îşi jefuiesc ţara; în buni familişti, în timp ce sunt înglodaţi pânã în gât în
desfrâu; în justiţiari, în timp ce noţiunile de dreptate şi adevãr sunt mai departe de ei decât Luna de
Pãmânt. Nu mai trãim natural, potrivit legii firii, ci artificial, conform minciunii convenţionale.
Fardul social cu care ne vopsim feţele pentru a pãrea mai buni, mai cinstiţi, mai inteligenţi, mai
curaţi, nu face decât sã ne murdãreascã, sã ne intoxice adevãrata noastrã fire.
Dacã din fire nu existã om rãu, prost, leneş, laş, cum se explicã faptul cã în societate apar şi se
manifestã astfel de oameni ? Simplu: sunt educaţi sã fie aşa. Sunt sugestionaţi zi de zi de cãtre unii din
cei din jur cã aşa trebuie sã fie.
Pe baza celor prezentate mai sus, putem afirma cã în fiecare om, chiar şi în cel mai rãu, existã
un sâmbure de luminã celestã care meritã ajutat sã se transforme în vâlvãtaie.
Deprinderile rele se învaţã mai repede decât cele bune deoarece ele se bazeazã pe partea
animalicã din noi, pe instinctele primare, comune omului şi animalelor. De exemplu, în ultimii ani
ziarele gem de tot felul de infracţiuni aberante, mai ales în domeniul vieţii sexuale. Care este explicaţia
? Nimic mai simplu: indivizi cu o zestre spiritualã mai redusã au învãţat sã fie animale, vizionând
casete video, sau citind ziare şi reviste de cea mai proastã facturã.
Fãrã credinţa în nemurire şi în Dumnezeu nu se poate trece de poarta fericirii. Fãrã a şti cine eşti
şi care ţi-e matca Vieţii, vei rãtãci zadarnic pe drumurile ratãrii.
Şi nu uita cã viaţa omului se petrece între voinţa sa şi Destinul hotãrât de Cer.
Arta succesului la români. Pavel Coruţ

77
 RELIGIE SAU CREDINŢÃ

Religia-o frazã de dânşii inventatã

Ca cu a ei putere sã vã aplece-n jug,
Cãci de-ar lipsi din inimi speranţa de rãsplatã
Dupã ce-amar muncirãţi mizeri viaţa toatã,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug ?
..............................................................
Oamenii au fãcut chipuri ce ziceau cã-ţi seamãn ţie,
Te-au sãpat în munţi de piatrã, te-au sculptat într-o cutie,
Ici erai zidit din stânce, colo-n aşchii de lemn sfânt.
Ş-apoi vrurã ca din chipu-ţi sã explice toate. Mutã
La rugare şi la hulã idola de ei fãcutã
Rãmânea !... Un gând puternic, dar nimic - decât un gând.
....................................................................................
Tu, ce în câmpii de caos semeni stele - sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, rãsari, clar ca un soare,
Rupe vãlur’le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom.
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tãriei sã nu cadã-n risipire,
Cine eşti ? ... Sã pot pricepe şi icoana Ta ... pe om.

Mihai Eminescu

“Astfel, fraţilor, fiindcã prin sângele lui Isus avem o deplinã libertate, sã intrãm în Locul
Preasfânt”. - Evrei 10 (19)

“Cãci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de fricã, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţã.”

2 Timotei 1 (7)

“Dumnezeu, care a fãcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul Cerului şi al Pãmântului şi nu
locuieşte în temple fãcute de mâini.” - Fapte 17 (24)

Şi mã rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toţi sã
fie una, cum Tu, Tatã eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei sã fie una în Noi, pentru ca lumea sã creadã cã
Tu M-ai trimis.” - Ioan 17 (20,21)

“Cãci toţi cei care sunt cãlãuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi
primit un duh de robie, ca sã mai aveţi fricã, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigãm: Ava Tatã.
Însuşi Duhul mãrturiseşte împreunã cu duhul nostru cã suntem copii ai lui Dumnezeu.”
Romani 8 (14-16)
“Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. - Evrei 13 (8)

“Cãci El este pacea noastrã, care din doi a fãcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al
despãrţiturii”. - Efeseni 2 (14)

78
 “Dar gândurile lor au fost întunecate cãci pânã în ziua de astãzi, la citirea Vechiului Testament,
acelaşi vãl rãmâne neridicat, deşi vãlul este desfiinţat de Hristos.”
2 Corinteni 3 (14)

“Hristos ne-a eliberat ca sã fim liberi. Rãmâneţi deci tari şi nu vã supuneţi iarãşi sub jugul
robiei.” - Galateni 5 (1)

“Cãci Hristos n-a intrat într-un loc Preasfânt fãcut de mâini omeneşti, imagine a celui adevãrat,
ci a intrat chiar în cer, ca sã se înfãţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.”
Evrei 9 (24)

“De aceea, daţi-vã şi voi toatã silinţa ca sã uniţi cu credinţa voastrã virtutea, cu virtutea,
cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, rãbdarea; cu rãbdarea, evlavia; cu evlavia,
dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea.”
Petru 1 (6,7)

Învãţãtura tainicã nu stã pe loc. Deşi adevãrul este unic, fiecare secol şi chiar deceniu vine cu o
viziune proprie în interpretarea lui. Fiecare religie a fost datã unui popor concret, într-o perioadã
concretã, avându-se în vedere nivelul de dezvoltare al conştiinţei respectivului popor. Atunci când
religiile au devenit un instrument al statului, ele s-au umplut de cereri de platã. Rugãciunea şi plata
sunt de neconciliat.
Nici o credinţã nu a obligat la construirea templelor sau a bisericilor. Porunca cea dintâi a fost
întotdeauna spiritualã şi fireascã.
Trebuie sã aşteptãm nu sfârşitul lumii, ci sfârşitul întunericului, când solzii lumii vechi vor
cãdea, iar Lumea Nouã se va arãta în toatã splendoarea ei.
Agni Yoga. Dictare celestã. Elena Roerich

De faptele pe care le-ai sãvârşit, nu scapi decât plãtind. Aceasta este de fapt iertarea: sã ai
posibilitatea sã plãteşti pentru greşelile tale. Nu existã iertarea predicatã în biserici. Cum îşi poate
imagina cineva cã, intrând în bisericã şi spovedindu-se, uneori tot unui pãcãtos, îşi poate spãla pãcatele
? Apoi fiecare e liber sã se întoarcã la pãcatele sale.
Terra trãieşte o epocã a valorilor rãsturnate. Mare parte din adevãr s-a pierdut, frânturi din acest
adevãr au rãmas risipite în legende şi mituri. Teorii false au rang de adevãr pur, de necombãtut. Aflarea,
dar mai ales acceptarea adevãratei realitãţi depinde de capacitãţile de înţelegere a oamenilor, de puterea
lor de desprindere şi de negare a realitãţii iluzorii.
Suferinţa este o etapã necesarã în dobândirea cunoaşterii. Dacã nu este depãşitã, aceasta îşi
pierde caracterul constructiv, poate deveni negativã, ştearsã, inutilã. Atunci ea nu mai poate purifica,
dar poate distruge. Mulţi oameni tind sã-şi facã din suferinţã, gratuit laitmotivul drumului lor prin viaţã.
Aceastã atitudine genereazã un alt aspect negativ: egoismul. Şi atunci e firesc ca la sfârşitul vieţii sã nu-
nţeleagã moartea ca o relevaţie a adevãrului, ca un mijloc de transcendere. Conform legii Karmice,
viaţa ca destin este rodul acţiunii din viaţa anterioarã. Încã de atunci, fiinţa îşi traseazã liniile de
existenţã care îi vor determina urmãtorul ciclu de viaţã. Depinde câtã putere ai pentru a-ţi consuma
întreaga viaţã ce îţi este datã, pentru a nu crea trasee şi datorii pentru urmãtoarea. Mulţi sunt revoltaţi
pentru faptul cã “toate li se întâmplã numai lor“, deşi nu au fãcut nimic rãu în viaţã. Ar trebui sã
accepte de fapt sã-şi poarte crucea, sã înţeleagã viaţa aşa cum le este datã, s-o trãiascã şi sã o
depãşeascã aşa cum a fãcut Isus. Crucea prin Isus este triumful vieţii, victoria prin sacrificiu. Ce dovadã
mai mare decât Învierea ?

79
 În momentul morţii, când deja fiinţa nu mai poate face nimic, pentru a schimba destinul vieţii
viitoare, se întâlneşte cu Isus. În fracţiuni de secundã i se deruleazã întreaga viaţã. Abia atunci îşi
conştientizeazã greşelile comise. Îl întâlnesc pe Isus şi nu-l pot privi în ochi: greşelile vieţilor
anterioare îi copleşesc.
Totul se plãteşte! Nu existã iertare! Existã doar LEGEA.
Pentru a-şi câştiga eliberarea, un spirit trebuie sã treacã toate etapele (încercãrile) cu care este marcat
drumul evoluţiei sale.
La început, omul era curat, pur. Nu cunoştea frica, fiind în permanentã legãturã cu Dumnezeu.
Acum, omul vede o vãtãmare în tot ceea ce întreprinde. Îi e mult mai comod sã nu rişte chiar dacã nu
realizeazã nimic. Şi chiar dacã riscã, totdeauna îşi va pãstra o rezervã de asigurare. Aceasta înseamnã cã
nu crede suficient în reuşita acţiunii, nefãcând altceva decât sã dãuneze scopului urmãrit. De fapt,
esenţa fricii este lipsa credinţei. Dacã oamenii ar avea credinţã, nu le-ar fi fricã de nimic, pentru cã ar fi
conştienţi de voinţa divinã. Dumnezeu nu ajutã pe cei fricoşi, fiindcã aceştia nu cred în El.
Omul nu înţelege cã toate obstacolele şi greutãţile sunt menite sã-l întãreascã psihic, fiind fireşti
în cursul evoluţiei.
Din gurile preoţilor se poate auzi destul de des expresia “frica de Dumnezeu”. Dar oare, este
normal sã vã fie fricã de Cel care vã vrea binele ? Frica este pentru animale, numai ele trebuie sã ştie ce
este aceasta. Oamenii trebuie sã aibã un respect şi o dragoste imensã faţã de Cel care i-a creat.
Frica naşte ura. Ura genereazã violenţa. Orice act de violenţã, orice formã de manifestare a fricii
constituie un act împotriva lui Dumnezeu, dezvãluind cel mai mare pãcat al omenirii, şi anume
necredinţa.
Se vorbeşte mult despre opusul raiului, adicã iadul, cu conducãtorul sãu diavolul, rival al lui
Dumnezeu. În realitate, diavolul nu existã personificat, dupã cum nici Dumnezeu nu poate fi confundat
cu o fiinţã umanã, fie ea oricât de superioarã în evoluţia sa. Dumnezeu, este energie, este Centrul
Energetic al Universului.
În ce priveşte iadul, acesta a fost creat de fiinţele umane prin involuţia lor şi se identificã cu tot
ceea ce este rãu şi negativ în oameni - acumulare nefastã fãcutã în sute de mii de ani de existenţã
regresivã.
Personificarea lui Dumnezeu a fost fãcutã din nevoia lor de a înţelege, coborând astfel
perfecţiunea lui absolutã la nivelul lor de înţelegere mult prea limitat.
Cartea Sfântã spune sã nu te închini la idoli. Dar bisericile sunt pline de figuri de aur şi argint,
de portrete şi tot felul de obiecte “sfinte”. Unde este deci credinţa în Dumnezeu ? Nu cumva s-a
transformat în credinţã în icoane şi statui ?
Învãţãtura lui Isus, atât de simplã şi de fireascã, a fost transformatã în “taine”. Nu-mi aduc
aminte sã fi citit ca Hristos sã fi cerut biserici şi preoţi, icoane şi ritualuri complicate. El a cerut ca
învãţãtura şi exemplul Lui sã fie rãspândite. Nu şi-a dorit fanatici sau criminali care sã ucidã “în numele
Domnului”. El nu a cãutat temple sã se roage cãci, dupã cum a spus, altarul este în faţa fiecãruia,
trebuie doar sã-ţi deschizi sufletul. El a dat învãţãtura cu dragoste iar biserica a creştinat jumãtate de
glob cu sabia. Şi atunci pe cine reprezintã biserica ? Pe nişte oameni care ascund, în mare majoritate, în
spatele sutanei şi al crucii poftele şi desfrâul, afaceri murdare, lupte politice sau identitatea unor spioni.
Isus nu şi-a împãrţit învãţãtura o parte pentru catolici, o parte pentru ortodocşi, una pentru
anglicani, alta pentru baptişti, etc. Şi nu poate nimeni dovedi niciodatã cã Hristos le-a spus ucenicilor:
“Voi patru sã fiţi catolici, trei ortodocşi şi ceilalţi, ca sã vã afirmaţi şi voi, sã fiţi protestanţi”. Isus e
unul singur. Restul au fãcut oamenii.
Nu existã pe Pãmânt nici o religie care sã ofere oamenilor vreo şansã, vreun drum bun. Toate au
încãlcat unul din cele mai importante principii de viaţã: iubirea faţã de semeni, aceasta însemnând
necunoaşterea Adevãrului despre Cel ce ne-a creat. Fiecare sectã, fiecare curent religios se considerã

80
privilegiat şi învestit cu autoritate supremã asupra celorlalte. Dar cu ce dovedeşti cã eşti “ales”, când
faptele tale aratã cã eşti cu mult mai ticãlos decât cei din jur ? O fiinţã dezvoltatã va face tot ce-i stã în
putere sã ajute, sã grãbeascã evoluţia unor fiinţe aflate pe trepte inferioare de dezvoltare. În nici un caz
nu va profita de superioritatea sa pentru a domina. Amintiţi-vã cã Isus a spãlat picioarele ucenicilor
sãi !
Pe Pãmânt, toate valorile sunt rãsturnate. Şi în loc sã existe o singurã “turmã” unitã, oamenii
rãtãcesc îndreptându-se cãtre un final tragic.
Iatã de ce este nevoie de adevãraţi învãţãtori ai omenirii şi sã nu existe preoţi ca meserie. Preot
te naşti, nu devii dupã cinci ani de şcoalã. Faptul cã primeşti o diplomã nu înseamnã cã primeşti şi har.
Nu poţi face din preoţie o meserie, o sursã de venituri materiale, cum din pãcate se întâmplã. Doar
Dumnezeu are puterea de a-şi alege oamenii care sã-i facã cunoscut cuvântul şi doar cei aleşi au har. Nu
sutana şi o hârtie ştampilatã te fac preot în adevãratul sens al cuvântului.
Drumul cãtre Dumnezeu se face prin Cunoaştere, prin întrebãri şi rãspunsuri, prin luptã şi nu
prin dogme şi ritualuri fãrã sens. Cãci adevãrata CREDINŢÃ nu înseamnã religie.
Dumnezeu nu poate fi personificat. El este Energie, este Forţã, este Sursa Creaţiei, este întreg
Universul, controlând fiecare eveniment de la naşterea celulei pânã la formarea galaxiilor.
Religiile au plecat întotdeauna de la un cod moral simplu, un cod al conştiinţei, al bunului simţ.
Dar pentru cã oamenilor le-a fost mult prea greu sã nu ucidã, sã nu fure, sã nu mintã, sã respecte pe
Dumnezeu şi pe semenii lor, au gãsit o modalitate de a eluda acest cod. Au creat o instituţie menitã sã-l
reprezinte pe Dumnezeu şi care s-a erijat în mediator între conştiinţa oamenilor şi Creator. Din acel
moment toate regulile morale care au stat la bazã au fost transformate în simple gesturi simbolice,
conţinute în ritualuri, pierzându-şi substanţa. Acest fapt le-a dat oamenilor posibilitatea de a le încãlca
liniştiţi, fiind asiguraţi cã printr-un simplu ritual vor fi absolviţi de orice vinã.
Astfel, pierderea conştiinţei a dus şi la pierderea credinţei. Sub influenţa acestor religii
“îngãduitoare” a apãrut o societate bolnavã, în care violenţa, sãrãcia, nedreptatea au nãscut criminali.
Cãci în adâncul lui omul este curat. Nu existã oameni rãi cu adevãrat. Ei sunt doar reflexii ale societãţii
cãreia îi aparţin.
Incognito pe Terra. Zvezdomir Marinov

Majoritatea religiilor sunt în deplinã concordanţã într-un punct: cea mai dragã creaţie a
Divinitãţii este omul. De la acest punct de generalã convergenţã trebuie pornit. Dumnezeu a înzestrat pe
om cu multe daruri prin care poate cunoaşte ceea ce-l înconjoarã. I-ar fi dat aceste posibilitãţi dacã n-ar
fi dorit ca omul sã se lumineze ? Categoric, nu ? Dacã Dumnezeu ar fi avut ceva de ascuns faţã de om,
i-ar fi implantat în gând interdicţia de a cunoaşte. Iar omul nu ar fi putut încãlca aceastã interdicţie,
pentru cã în faţa puterii dumnezeieşti nimic nu poate sta. Dumnezeu nu are nevoie de poruncã verbalã.
El acţioneazã prin gând.
Imaginea unui Dumnezeu de tip sclavagist ori feudal, crud şi nemilos nu mai poate sta în
picioare ! Nu reprezintã pe Creator ! Aceastã imagine nãscutã din imaginaţia sãracã a triburilor
primitive, nu are nimic de a face cu Adevãratul Dumnezeu. Din contrã, aceastã imagine e o blasfemie !
Orgolioşii şi-au creat dumnezei dupã chipul şi asemãnarea lor. Cei cruzi, la fel. Pânã şi cei blânzi au
cãzut într-o asemenea ispitã, uitând cã Dumnezeu nu poate fi cunoscut de om decât prin câteva dintre
manifestãrile Sale. Prin Luminã, prin Adevãr, Prin Iubire, Prin Dreptate ... Sunt mii şi mii de înfãţişãri
ale Adevãratului Dumnezeu.
Dumnezeu nu l-a ferit pe om de cunoaştere. Din contrã, l-a înzestrat excepţional pentru a
cunoaşte, a înţelege, a şti. Dacã ar fi dorit ca omul sã rãmânã un simplu robot, nu i-ar fi dãruit organele
de simţ, inteligenţa, intuiţia, spiritul pãtrunzãtor, setea de cunoaştere. Logica şi bunul simţ ne
îndreptãţesc sã credem cã, Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a cunoaşte odatã cu porunca: “Cunoaşte,

81
omule! Mergi cãtre Luminã şi Adevãr! Vino cãtre Mine !”. Aceste idei sunt destul de clar exprimate în
religia creştinã. Veniţi la Mine! spunea Isus Cristos... Îi chema. oare, pe oameni, la trupul Sãu muritor,
ori la Credinţa în numele cãreia venise? “Ci cercetaţi toate lucrurile şi pãstraţi ceea ce este bun !”,
spunea Apostolul Pavel. Ce înţelegem din toate acestea ? E clar cã numai drumul cunoaşterii duce la
Adevãrata Credinţã ? Cã respectarea formalã a unor ritualuri nu înseamnã Credinţã ?
Pe baza mitului biblic, s-au format trei religii diferite, aflate în luptã fãţişã şi ireconciliabilã:
mozaismul, creştinismul şi islamismul. Din acestea s-au desprins, apoi zeci ori sute de secte.
Textele folclorului dogon, tipãrite pentru prima datã în Franţa, în 1965, au dezvãluit lumii
adevãruri ştiinţifice greu de bãnuit la nişte primitivi, cum ar fi: Soarele şi stelele sunt identice, numai cã
soarele este mult mai aproape de Pãmânt decât stelele şi de aceea îl vedem mult mai mare; stelele sunt
ordonate în spirale, iar în jurul lor se aflã numeroase “Pãmânturi“ populate; steaua Sirius mai are o sorã
invizibilã care se roteşte în jurul ei în timp de 50 de ani. Acest ultim aspect a produs revoluţie în
astronomie: cercetând Cerul, astronomii au descoperit, într-adevãr, cea de-a doua stea Sirius. Bizare
mituri la dogoni, nu ? Nişte primitivi abia desprinşi din epoca de piatrã dau lecţii de astronomie !
Îi întreb pe adepţii habotnici ai celor trei credinţe un singur lucru: de unde ştiu primitivii dogoni
adevãruri pe care abia ştiinţa din a doua parte a secolului nostru le-a descoperit. Iar pe materialiştii
habotnici îi întreb cum au intrat nişte oameni aflaţi pe o treaptã inferioară de evoluţie (dogonii) în
posesia unor informaţii astronomice atât de precise ?
Ce poate spune înţeleptul în faţa unor astfel de minuni ? Un singur lucru: nu ştim aproape nimic
despre noi şi lumea în care trãim. Bine ar fi sã învãţãm. Bine ar fi sã fim lãsaţi în pace sã aflãm. Dar, ne
lasã fanaticii religioşi, misticii deplasaţi şi habotnicii sã învãţãm ? Nu ne înjurã în numele Celui care
interzice înjurãtura ? Nu ne ucid în numele Celui care a poruncit “Sã nu ucizi ? Nu cumva fanatismul şi
fariseismul fac casã bunã ?
Dincolo de frontiere. Pavel Coruţ

Concluzia celor de mai sus este cã numai prin Isus se poate ajunge la Dumnezeu. Deci naşterea
din nou e absolut necesarã pentru restabilirea relaţiei cu Dumnezeu. Ea nu se poate face decât prin
credinţa în jertfa lui Isus, dupã conştientizarea rupturii cu Dumnezeu. “Dumnezeu este Duh, cine I se
închină Lui, trebuie sã I se Închine în duh şi adevãr “ ( Ioan 4 (24) )
Lumea nu-L vede şi nu-L cunoaşte deoarece este stãpânitã de duhul lumii. Singurul care-l poate
scoate din om şi restabili relaţia cu Dumnezeu este Duhul Sfânt obţinut în urma credinţei în jertfa lui
Isus.
Sã vedem cum a venit Duhul Sfânt în lume: “În ziua Cincizecimii, erau toţi împreunã în acelaşi
loc. Deodatã a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toatã casa unde şedeau
ei. Nişte limbi ca de foc au fost vãzute împãrţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.
Şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi au început sã vorbeascã în alte limbi, dupã cum le da Duhul sã
vorbeascã (Fapte 2 (1-4)).
Doresc sã subliniez faptul cã atunci era necesarã o astfel de formã zgomotoasã de primire a
Duhului Sfânt, atât pentru cei din jur cât şi pentru ucenici, care fuseserã firi slabe ce L-au abandonat pe
Isus pe cruce, şi numai prin primirea Duhului Sfânt, fiind ulterior capabili de orice sacrificiu. Ceea ce
au vãzut şi simţit le-a schimbat radical comportamentul.
Aceasta nu înseamnã cã Duhul Sfânt se obţine prin aceastã formã. El se obţine doar prin
credinţa în fapta lui Isus.
“ Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt.”
(Fapte 8 (17)). Aceasta este o nouã formã de primire a Duhului Sfânt, în care însã Petru şi Ioan nu
aveau nici un merit. Tot Dumnezeu era Cel ce lucra la inimile primitorilor cu scopul de a mãri
prestigiul celor doi ucenici.

82
 Extinderea acestei practici în rândul preoţilor este o insultã grosolanã la adresa lui Dumnezeu şi
a Fiului Sãu. Cât de departe sunt cei ce o practicã, de credinţa simplã a lui Petru şi Ioan, cât de mult
doresc slava oamenilor, cât de mult îl cunosc pe Dumnezeu ?
Dupã aceste forme iniţiale, zgomotoase de primire a Duhului Sfânt sã vedem starea omului
condus de duhul lumii şi apoi cum poate fi primit prin credinţã Duhul Sfânt, şi roadele acestei primiri. “
Fiindcã n-au cãutat sã pãstreze pe Dumnezeu în conştiinţa lor, Dumnezeu i-a lãsat în voia minţii lor
blestemate, ca sã facã lucruri de neîngãduit. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de
înşelãciune, de porniri rãutãcioase. Sunt şoptitori, bârfitori , urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi,
lãudãtori, nãscocitori de rele, neascultãtori de pãrinţi, fãrã pricepere, cãlcãtori de cuvânt, fãrã dragoste
fireascã, neînduplecaţi, fãrã milã şi mãcar cã ştiu hotãrârea lui Dumnezeu, cã cei ce fac asemenea
lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi ei nu numai cã le fac, dar, şi gãsesc de buni pe cei ce le fac.
(Romani 1 (28-32))
Deci acesta este tabloul omului condus de duhul lumii. Posibilitatea de restabilire a relaţiei cu
Dumnezeu este urmãtoarea: “Dar acum s-a arãtat o neprihãnire (dreptate) pe care o dã Dumnezeu fãrã
lege (fãrã legea lui Moise, adicã nu prin fapte). Despre ea mãrturisesc Legea şi Proorocii şi anume,
neprihãnirea datã de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce
cred în El”. (Romani 3 (21-22)) “Dacã prin Duhul Sfânt, faceţi sã moarã faptele trupului, veţi trãi”.
(Romani 8 (13 )).
Referitor la cele de mai sus aş dori sã adaug urmãtoarele: în timpul vieţii sale Isus a fost pentru
ucenici un exemplu din toate punctele de vedere, un om ideal. Dar ei nu puteau imita comportamentul
Lui, pentru cã nu erau nãscuţi din nou. Drept dovadã, deşi îl iubeau foarte mult au fugit în noaptea
rãstignirii.
Prin legãtura cu Duhul Sfânt, ei au primit puterea necesarã pentru a duce o astfel de viaţã.
Evenimentele trãite au fost atât de puternice, încât prin Duhul au putut sã facã sã moarã toate faptele
trupului, adicã sã trãiascã în prezent respectând normele de conduitã ale lumii viitoare care în viziunea
lui Isus erau aceste douã : “sã iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tãu ca pe tine însuţi”
Ce bine ar face cei care propovãduiesc pe Dumnezeu sã-şi punã întrebarea dacã sunt cãlãuziţi de
duhul lumii sau de Duhul Sfânt.
Lumi paralele. Cristian Negureanu

Orice religie din lume îşi reclamã drepturile sale la o cunoaştere universalã. Dar dacã studiem
fiecare religie, observãm cã ea nu conţine tot Adevãrul, ci exprimã numai o parte a lui.
Pãrerile noastre despre pãcat şi Virtute pot fi supuse revizuirii. Religia are o valoare cu adevãrat
realã numai atunci când poate fi aplicatã la problemele vieţii cotidiene. Noi petrecem cea mai mare
parte din timp acasã, în uzinã, în atelier, la şcoalã, pe stradã. Caracterul nostru se formeazã cu ajutorul
gândurilor concentrate asupra obligaţiilor obişnuite ale vieţii, gândurile fiind cãrãmizile cu ajutorul
cãrora ne ridicãm edificiul spiritual; în viitoarea noastrã viaţã el va fi templul în care Sufletul îşi va
putea manifesta bunãtatea, adevãrul şi frumosul, sau temniţa în care sufletul va fi obligat sã recunoascã
greşelile fãcute de el în viaţa pãmânteascã şi necesitatea unei Luminãri Spirituale.
Religia ne este necesarã la fiecare pas din viaţã; ea reprezintã suma ideilor şi concepţiilor
noastre despre Forţa Superioarã a întregului Univers, despre Dumnezeu. Pentru a extrage foloasele din
Religie, discipolul trebuie sã caute mai întâi, prin toate mijloacele, sã obţinã cu ajutorul experienţelor şi
studiului, anumite fapte ce i-ar putea servi drept bazã cunoaşterii sale. În aceastã lume este foarte greu
sã dobândeşti încredere în ceva. Numai de un singur lucru putem fi pe deplin şi absolut convinşi, numai
de un singur lucru nu ne putem îndoi şi acest ceva poate fi exprimat în douã cuvinte : EU SUNT.
Cel mai înalt ideal al omului se numeşte: Dumnezeu. La Sfânt sau pãcãtos, la ignorant sau la
învãţat, la bãrbat sau la femeie, la sãlbatic sau civilizat, la toţi, idealul superior este Dumnezeu. Toate

83
rasele, indiferent de gradul de civilizaţie, manifestã şi au manifestat dintotdeauna tendinţa de a deosebi
ceea ce se referã la trebuinţele Spirituale ale omului, împodobind-o cu teorii şi dogme, creând în acest
fel pentru un timp Religia acelui Veac.
Pe mãsurã ce omul se dezvoltã din punct de vedere spiritual şi atinge o concepţie tot mai
desãvârşitã despre Univers, se transformã şi concepţia sa despre Religie, iar noţiunea sa despre
Dumnezeu devine mai spiritualã. În faza incipientã a istoriei religioase, omul şi-a creat noţiunea despre
Dumnezeu, bazându-se pe întâmplãrile vieţii de toate zilele; el şi L-a închipuit aproape ca pe sine însuşi
şi L-a înzestrat cu sentimente de rãzbunare şi cu tot felul de nãzuinţe omeneşti: dumnezeul acestor
popoare nu era cu mult mai bun decât conducãtorul sãlbatic glorificat.
În scrierile religioase ale tuturor popoarelor se poate urmãri evoluţia noţiunilor religioase. La început,
oamenii şi-L închipuiau pe Dumnezeu asemeni omului, plin de urã şi rãzbunare. Apoi au trecut la o
imagine mai spiritualizatã, iar în cele din urmã, au perceput noţiunea de Dumnezeu ca Forţã Spiritualã.
Dupã o abordare inteligentã a marelui adevãr cuprins în filozofia yogilor, ar trebui sã ne
modificãm concepţia despre Dumnezeu.
Oricât ar judeca religia, aceasta tot nu ajutã omenirea sã perceapã esenţa. Lucrul acesta se poate
dobândi numai prin dezvoltare spiritualã. Nenorocirea constã în faptul cã oamenii sunt atât de ocupaţi
cu sfaturile pe care le dau altor oameni, despre ce este bine şi ce este rãu, ce trebuie sã facã şi ce nu ,
încât nu mai ajung ei însuşi sã-şi urmeze propriile sfaturi.
Conform concepţiilor incluse în filozofia yogilor, bunãtatea nu înseamnã bunãtatea lumeascã
negativã. A fi bun şi blând, potrivit noţiunii Yoga, înseamnã a fi credincios Eu-lui tãu superior, a
exprima acest EU superior prin frumos, a vedea în tot o verigã ce îl uneşte pe om cu Dumnezeu şi în
toată viaţa o Fraternitate universalã.
Cea mai bunã dovadã a folosului adus omului de yoga este inspiraţia pe care a face binele
aproapelui. Bunãtatea, Adevãrul şi Frumosul constituie cele trei pãrţi ale triumfului Vieţii Spirituale.
Bunãtatea trebuie sã fie activã şi dezinteresatã. Adevãrul trebuie sã rãsarã din interior, autentic, Real,
pentru Adevãrul însuşi iar Frumosul trebuie sã cuprindã în sine şi Bunãtatea şi Adevãrul.
Frumosul adevãrat exprimã întotdeauna Divinul. Forma superioarã a Frumosului se obţine din
înflorirea Sufletului.
Kriya- yoga. Swami Ramaianda

Trebuie sã subliniem în continuare un fapt greşit interpretat de multe persoane din diverse pãturi
sociale, şi anume cã Yoga nu este o religie, ci un mijloc de a înţelege, de a aprofunda religia, un
îndrumãtor spiritual.
Yoga este o ştiinţã, o disciplinã care îl învaţã pe omul sãnãtos sã-şi conserve sãnãtatea pe tot
parcursul vieţii sale, iar pe cel bolnav îl îndrumã şi-i oferã şi metoda necesarã redobândirii sãnãtãţii. Nu
veţi gãsi în Yoga nimic care sã ponegreascã ceva sau sã dea o îndrumare greşitã. Nu veţi gãsi nici
o tentativã de a ataca vreo religie sau credinţã şi cred cã nu este corect şi nici echitabil ca Yoga sã
fie dispreţuitã sau, uneori chiar duşmãnitã.
Yoga nu face discriminãri între denumirile de Dumnezeu, Iehova, Allah, Atman, God sau Bog,
întrucât toate acestea reprezintã aceeaşi Entitate Divinã Supremã, cãreia omenirea I s-a închinat din
prima clipã a apariţiei sale pe Pãmânt, indiferent de mijloacele sau denumirile pe care le-a folosit în
acest scop.
Toate ramurile şi învãţãturile acestei ştiinţe sunt îndreptate spre dezvoltarea spiritualitãţii
omului, îi indicã acestuia modul de a-şi dezvolta aceste calitãţi ale sale şi astfel sã înţeleagã mai bine
învãţãtura sacrã a religiei în care el s-a nãscut. Yoga este învãţãtura cãutãrii de Dumnezeu. Totodatã
filozofia aceasta nu face, decât sã-i deschidã cãrarea sigurã care îl va conduce la înţelegerea Noului

84
Testament. Cei mai mari atei au ajuns sã citeascã şi sã aprofundeze Biblia tocmai dupã ce le-au
cãzut în mâini câteva cãrţi din Yoga.
Dupã încheierea epocii denumite în Yoga Kali-Yuga (epoca oţelului, a rãzboaielor, epoca
confruntãrii dintre bine şi rãu, epoca înãbuşirii forţate a religiilor, epoca aşa numitului comunism şi
implicit a ateismului), fapt care s-a petrecut de curând, a început epoca dezvoltãrii spiritualitãţii pe
Pãmânt. Tocmai din aceastã cauzã marii Rishi au lansat la timpul lor învăţătura Yogelor pentru
înlesnirea însuşirii metodelor, a modelãrii propriei noastre personalitãţi în aceastã conjuncturã şi pentru
înlesnirea dezvoltãrii spiritului. Chiar şi un orb poate vedea cât de însetatã este omenirea dupã o
literaturã care sã-i deschidã calea spre o gândire şi o atitudine spiritualã.
Prefaţã de Alexandru E. Russu la Yoga, meditaţia şi Japa Sadhana Krishnananda

Bhakti-Yoga este cea mai adevãratã şi sincerã cãutare a lui Dumnezeu, o cãutare care începe,
continuă şi se sfârşeşte în iubire. Un singur moment de iubire arzãtoare pentru Dumnezeu aduce
libertatea eternã. Bhakti, afirmã Narada în încercarea sa de a explica aforismele acesteia, “este o iubire
intensã a lui Dumnezeu“. Când omul este pãtruns de aceastã iubire, el iubeşte tot, se simte mereu
mulţumit şi nu nutreşte nici un fel de urã faţã de nimeni şi nimic.
Iubirea aceasta nu poate fi însoţitã de gândul vreunui profit pãmântesc, deoarece atât timp cât
dorinţele pãmânteşti continuã sã persiste, acest gen de iubire nu poate exista.
Deosebirea dintre cunoaştere (Jnana) şi iubire (Bhakti) nu este chiar atât de mare pe cât îşi
închipuie uneori oamenii. Vom vedea mai departe cã atât cunoaşterea, cât şi iubirea, sunt îndreptate
spre acelaşi scop şi cã, în cele din urmã, se întâlnesc într-un singur punct. La aceeaşi ţintã ajunge şi
Raja-Yoga, atunci când este folositã ca mijloc de eliberare şi nu ca instrument pentru înşelarea naivilor,
ceea ce, din nenorocire, se întâmplã adeseori, atunci când ea nimereşte în mâinile şarlatanilor sau ale
oculţilor lacomi de câştig. Dar marele avantaj al ramurii Bhakti constã în faptul cã ea reprezintã prin
sine cea mai uşoarã cale pentru atingerea scopului divin suprem - eliberarea; principalul ei neajuns este
însã, cã în formele sale inferioare, ea degenereazã adeseori într-un fanatism dezgustãtor. Multitudinea
de fanatici - fie ei hinduşi, mahomedani sau creştini se compune aproape exclusiv din aderenţii la
formele inferioare ale Iubirii. Minţile slabe şi nedezvoltate din toate religiile şi din toate ţãrile îşi iubesc
propriul lor ideal într-un singur fel, şi anume urând toate celelalte idealuri, iar afecţiunea lor exclusivã
pentru un singur obiect, afecţiunea fãrã de care nu se poate dezvolta adevãrata iubire, serveşte drept
cauzã pentru a declara rãzboi la tot şi la toate. Iatã de ce omul puternic ataşat de propria sa închipuire
despre Dumnezeu şi devotat idealului religios, devine un fanatic de îndatã ce vede sau aude ceva
referitor la idealul altuia. Acest gen de iubire este asemãnãtor instinctului canin, care îl determinã sã
pãzeascã bunul stãpânului; numai cã instinctul câinelui e mai sigur decât “raţiunea omeneascã”; în orice
haine ar veni stãpânul îmbrãcat, câinele nu-l va lua drept duşman; fanaticul, însã, este lipsit de orice
facultate de a deosebi adevãrul de rãtãcire. Opiniile personale sunt atât de acaparatoare în ochii
acestuia, încât pentru el este important doar cine vorbeşte, nemaiavând nici o importanţã şi despre ce se
vorbeşte. Fiind amabil, bun şi nobil cu oamenii care îi împãrtãşesc pãrerile, el nu va ezita însã sã se
poarte în modul cel mai nedemn cu oamenii care nu fac parte din categoria aderenţilor sãi.
Când însã Iubirea devine maturã şi trece într-o formã superioarã, atunci nu mai existã nici un
pericol de manifestare a fanatismului josnic; sufletul se gãseşte prea aproape de Dumnezeul Iubirii,
pentru a fi o unealtã a rãspândirii urii.
Dupã cum pasãrea, pentru a putea zbura, trebuie sã aibã douã aripi şi o coadã pentru direcţie, tot
aşa şi omul, pentru apropierea sa de Dumnezeu, are nevoie de cunoaştere (jnana), de iubire (bhakti) şi
de Yoga, care menţine echilibrul între ele. Persoana, în interiorul cãreia ele sunt armonios contopite,
reprezintã în sine tipul cel mai nobil; însã sunt rari aceia cãrora le este dat sã le posede pe toate într-o
viaţã; iar cei care sunt siliţi sã se limiteze numai la Iubire, trebuie sã reţinã cã deşi formele şi ritualurile

85
sunt neîndoios necesare pentru desãvârşirea sufletului, ele au totuşi numai calitatea de a întreţine în
interiorul nostru o stare, în care simţim o anumitã iubire faţã de Dumnezeu.
Fiecare om acordã importanţã numai propriului sãu fel de închinãciune lui Dumnezeu, uitând cã
adevãrata cunoaştere este legatã de Iubirea desãvârşitã chiar şi atunci când la cea de-a doua nu se
gândesc deloc, şi cã în final, adevãrata Iubire nu poate fi despãrţitã de cunoaşterea superioarã.
Bhakti-Yoga. Swami Vivekananda

Misiunea lui Swami Vivekananda a fost în special de a imprima în minţile oamenilor valorile
care au fost greşit reprezentate de religiile şi filozofiile religioase depãşite şi sã ofere o schimbare în
conceptele de filozofie, spiritualitate şi religie, prin care religia sã devinã o forţã vie şi nu un mecanism
mort de temple şi biserici. Religia este un principiu şi o forţã vitalizatoare în propriile noastre vieţi,
astfel încât este imposibil ca o persoanã sã trãiascã sau sã existe fãrã sã accepte şi sã adore valorile
religioase şi spirituale în adevãratul sens al cuvântului. Religia a devenit o rutinã demodatã pentru
persoanele nedotate din care cauzã diverse doctrine eronate considerã la ora actualã cã religia este un
fel de opium care otrãveşte intelectul omului şi îl împiedicã sã se autoconsidere într-un mod corect. Iar
acest lucru se datorează faptului cã religia a fost definitã şi predatã greşit. Religia este o stare psihicã,
de conştiinţã şi o atitudine. Ea nu aparţine templelor, ea nu aparţine moscheelor şi bisericilor, nu
aparţine preoţilor, episcopilor sau ce vor mai fiind ei. Oriunde existã religia, acolo existã Dumnezeu.
Valoarea religioasã este un instrument de transformare a lumii. O puteţi numi religie, o puteţi numi
credinţã, o puteţi numi spiritualitate, o puteţi numi culturã ori filozofie, nu conteazã cum, pentru cã
Religia este necesitatea finalã a omului.
Religia nu este o învãţãturã din cãrţi sau un cult al unui grup de predicatori sau profeţi, pe care o
puteţi accepta sau de a vã dispensa de religie, deoarece s-a afirmat deja cã ea este o necesitate, o ultimã
necesitate, deci nu o trebuinţã oarecare de care ne lovim în existenţa noastrã de zi cu zi. Omenirea
trebuie sã înveţe acest lucru deşi valorile materiale, empirice, au câştigat superioritatea faţã de strigãtul
sufletului omenesc.
Yoga meditaţia şi Japa Sadhana. Swami Krishnananda

Orice psiholog sau parapsiholog vã va spune cã orice succes din viaţa noastrã depinde de
credinţã. De încrederea pe care o are omul în reuşita faptei sale. Explicaţia acestui fenomen este
deosebit de simplã. Orice om poate face câţiva paşi pe o şinã de cale feratã. Dacã, însã, ridicãm şina la
trei metri înãlţime, foarte puţini se vor mai încumeta. E aceeaşi şinã. Şi acelaşi om. De ce nu mai poate
merge ? Pentru cã, în mod greşit, crede cã nu poate. Dupã unele exerciţii, care îi insuflã încredere, omul
ajunge sã meargã pe şina ridicatã.
Care este secretul ? În om zac forţe deosebit de puternice, nebãnuite şi nemãsurate încã de
nimeni. Sunt forţele Celui Viu, pentru cã Omul este Fiul creat dupã chipul şi asemãnarea sa. Toate
funcţiile vitale se desfãşoarã fãrã intervenţia conştientã a omului. Cine îşi comandã bãtãile inimii ori
funcţionarea stomacului ? Nimeni. Marele regulator al funcţiilor vitale este subconştientul. În el se aflã
şi ceea ce ne intereseazã pe noi: depozitul secret de energie psihicã, prin care putem obţine rezultate
deosebite în orice domeniu de activitate. Declanşarea acestor energii şi obţinerea rezultatului dorit sunt
legate de douã elemente esenţiale.: credinţa şi conştientul (idealul, imaginea anticipatã şi idealã a
obiectului sau fenomenului dorit). Cu aceste douã elemente, omul poate face minuni.
Visul şi credinţa sunt armele omului sãrac. Sunt, însã cele mai puternice arme de pe Pãmânt. De
ce ? Simplu: omul viseazã producerea unui eveniment, crede cã se va realiza, iar evenimentul ajunge sã
se realizeze. Explicaţia ? Visul proiecteazã în viitor imaginea idealizatã a evenimentului dorit, sub
formã de emisie energeticã. Între om şi vis apare o legãturã energeticã. Ce îi atrage cãtre celãlalt.
Credinţa cã visul poate fi realizat acţioneazã ca un accelerator, eliberând energii din rezervorul

86
subconştientului care, folosite de om, îl duc în zbor cãtre ideal. Cam acesta este mecanismul prin care
credinţa şi visul poartã oamenii cãtre viitor. Şi nu numai oamenii izolaţi, ci grupurile de oameni,
naţiunile şi chiar întreaga omenire.
Sã vedem, acum, ce s-a întâmplat şi ce se întâmplã cu Credinţa neamului nostru. În primul rând,
trebuie sã observãm cã nu putem reduce Credinţa unei naţiuni la crezul religios. În conţinutul Credinţei
se manifestã o mare varietate de sentimente şi trãiri umane cum ar fi: crezul religios, credinţa în
destinul istoric al neamului, idealurile naţionale, aspiraţiile cãtre libertate şi adevãr, etc.
Ca orice fenomen complex, cu manifestare în psihicul şi comportamentul cetãţenilor, Credinţa
poate avea tendinţe de coeziune, de unificare şi întãrire şi tendinţe de dezbinare, de diversificare
artificialã, de dezvoltare a unor contradicţii interioare, inclusiv distructive. Ideal ar fi ca primele sã le
anihileze pe cele din urmã. Într-o astfel de situaţie, naţiunea ar deveni deosebit de puternicã. Acolo
trebuie sã ajungem. Şi vom ajunge ! Fiţi siguri !
Cei care viseazã stãpânirea tuturor naţiunilor lumii, desemnaţi de mine prin termenul de bubuli,
cunosc foarte bine puterea Credinţei. Au şi ei credinţa lor, dar fiind de fapt o anticredinţã nu se poate
alimenta din izvorul nesecat de energie al Celui Etern ca a noastrã. Ca Adevãrata Credinţã, lipsitã de
urã şi contradicţie, de sugestii şi profeţii negre, de neadevãruri flagrante... Naţiunile libere conservã cel
mai bine Credinţa. Tocmai de aceea, unul din principalele obiective ale bulbilor este distrugerea
naţiunilor şi crearea unei ciorbe planetare, supuse dominaţiei lor. Nu mã îndoiesc de faptul cã vom
ajunge cândva la o societate planetarã, cu o singurã Credinţã. Acum, însã, e încã devreme. Iar ritmul şi
scopurile ascunse, urmãrite de bubuli, nu corespund cu ritmurile şi scopurile omenirii, ale naţiunilor.
Balada lupului alb. Pavel Coruţ

87
 ÎNGERI ŞI DEMONI

Dar puteri neliniştite, ce trãiesc în adâncime,

Ar vrea ţãrmul sã-l evadã, sã înece cu mãrime
Lumea. Ele se concentrã în suflarea unui om.
........................................................................
La mijlocul de aer, în sfera de luminã,
Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,
Ea prinde chip şi formã, formã diafaninã,
Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.
Mihai Eminescu

“Şi iatã, un înger al DOMNULUI a stat lângã el şi o luminã a strãlucit în închisoare; şi lovind
pe Petru în coastã, l-a deşteptat şi i-a zis: Scoalã-te repede ! Şi lanţurile i-au cãzut de pe mâini”.
Fapte 12 (7)
“Dar duhul cel rãu le-a rãspuns: Pe Isus îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu; dar voi cine sunteţi ?”
Fapte 19 (15)
Un adevãrat credincios nu pune la îndoialã atotputernicia şi clarviziunea Divinitãţii Supreme.
Pornind de la aceastã axiomã, am studiat pe îndelete problema demonilor, a fiinţelor întunecate care
ispitesc pe om, care îl determinã sã sãvârşeascã fapte reprobabile. Concluziile, sper eu, sunt foarte
interesante.
Ce spune religia ? Dupã modestele mele cunoştinţe, mitul biblic - originar - nu descrie demonii
în maniera în care sunt prezentaţi astãzi de diferite culte. Satana era un înger oarecare, fãrã intenţii
contestatare la adresa puterii Creatorului. Îngerii veghetori, trimişi de Dumnezeu pe Pãmânt, “spre a
învãţa pe odraslele oamenilor şi a împlini legile şi dreptatea” nu vãdeau din capul locului trãsãturile
demonice aşa cum sunt înţelese astãzi. Cum se face cã în prezent, omenirea a ajuns sã creadã cu tãrie în
existenţa demonilor şi a altor asemenea fiinţe întunecate ?
Explicaţia o gãsim în miturile religioase primitive, de tip sclavagist ori feudal, care, de fapt,
reprezintã reflectarea fantasticã a unor relaţii existente în societãţile respective. Logica lor era (şi este)
total deformatã: dacã stãpânul de sclavi (feudalul, regele, împãratul) era crud şi neîndurãtor, înseamnã
cã şi Divinitatea era la fel. Totul eronat. Aceste mituri înlocuiesc convingerea cu frica şi îndreptarea
(educarea pe calea cea bunã) cu pedeapsa. Nu e de mirare cã astfel de mituri au fost impuse cu forţa
armelor. Aşa cum a fost impusã şi ideologia comunistã. Nu e de mirare cã, sub dominaţia religiilor
bazate pe aceste mituri, omenirea nu a cunoscut o zi de pace.
Fiinţele întunecate şi decãzute moraliceşte au fost descrise de miturile religioase cu lux de
amãnunte, cãpãtând o multitudine de denumiri: Satana, Lucifer, Azazel, Semiaza, diavol, demon, drac,
michiduţã, etc. De ce atâta prolificitate în crearea demonilor ? Nu era normal sã aibã un singur nume
care sã fie trecut sub tãcere ? De ce, sub tãcere ? Pentru cã ori de câte ori este pomenit, de atâtea ori este
recreat. Porunca celestã a fost, cred eu, ca numele ticãloşilor sã fie trecute sub tãcere, sã fie uitate,
şterse din memoria omenirii. Iar numele celor drepţi sã fie ascunse, secrete, pentru a evita “farmecele”.
De ce au încãlcat teologii din primele secole de dupã Hristos aceste legi ? De ce au ajuns sã
prezinte pe Satana şi ceilalţi demoni atât de puternici încât îndrãznesc sã înfrunte puterea Adevãratului
Dumnezeu ? Au cãzut cumva în pãcatul dualitãţii, al egalitãţii dintre bine şi rãu ? Pun la îndoialã faptul
cã Dumnezeu poate anihila cu un singur gând toate firile demonice ? Acceptarea luptei dintre
Dumnezeu şi demoni, ar însemna acceptarea tezei marxiste a unitãţii şi luptei contrariilor, lucru de
neconceput pentru un adevãrat credincios. Adevãrul este cu totul altul decât cel prezentat de materialişti
şi de unele culte religioase.

88
 Sã încercãm sã înţelegem. Primul mit pe care îl am la îndemânã e mitul lui Lucifer, inexistent în
textele biblice originare. A fost cules din folclorul ebraic şi introdus în textele religioase la câteva
secole dupã Cristos, în scop de a ilustra ideea de pãcat şi pedeapsã divinã. În prezent, este explicat de
teologi cam în urmãtorii termeni: Lucifer, cel mai frumos înger din suita divinã s-a revoltat împotriva
Tatãlui, încercând sã cuprindã Împãrãţia Cerurilor. O seamã de îngeri s-au aliat cu Lucifer, dar
majoritatea au rãmas alãturi de Dumnezeu. Lupta din Ceruri s-a finalizat cu victoria Tatãlui, rebelii
fiind aruncaţi în iad de cãtre arhangheli. Cãzând din Ceruri, Lucifer şi-a pierdut imensul smarald din
coroanã. Îngerii buni l-au recuperat, fãurind din el Sfântul Potir, Graalul.
Mitul este frumos, alegoric, plin de învãţãminte, dar nu exprimã o realitate divinã. Din contra,
pune la îndoialã ceea ce nici un credincios nu va pune niciodatã: Atotputernicia lui Dumnezeu. În
primul rând, Dumnezeu este de o clarviziune supremã, astfel încât nu ar fi permis dezvoltarea unor
gânduri rebele în mintea unor îngeri. Era atât de simplu sã le citeascã gândurile rele şi sã le schimbe,
evitând rebeliunea ! Mai mult, pedeapsa indicatã în mit este cumplitã; Adevãratul Dumnezeu nu
pedepseşte infamant şi crud, ci îndreaptã. Pedeapsa miticã exprimă de fapt legea talionului aflatã în
acţiune în perioada sclavagistã: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi ! Ea a fost înlocuitã de legea
rãscumpãrãrii şi, ulterior, pe mãsura civilizãrii omenirii, cu pedepse mai umane (închisoare, amendã,
despãgubiri, etc.). Evoluţia pozitivã a omenirii în ce priveşte pedeapsa era cumva posibilã fãrã voia
Adevãratului Dumnezeu ? Putea Dumnezeu sã pedepseascã mai aspru decât ne-a învãţat pe noi sã
pedepsim ? E clar cã mitul pedepsei nu reprezintã o realitate divinã, ci una primitivã ? Una inspiratã
din realitãţile naturii, pe care primitivul le surprindea în viaţa sa de toate zilele ? Nu e greu sã ne
aducem aminte cã la majoritatea animalelor (cerbi, bizoni, lupi, etc.), lupta pentru supremaţie se dã
între liderul natural şi cel care doreşte sã-i ia locul, prerogativele şi bunurile.
Revenind la mitul demonilor, mai trebuie sã observãm ceva: demonii au fost descrişi de cãtre
teologi în aşa fel încât sã înlocuiascã vechii zei, aşa zis pãgâni, din vechile credinţe. Aşa se face cã
demonii au fost zugrãviţi cu coarne şi coadã, cu înfãţişarea înspãimântãtoare. Pentru cei din rasa albã,
roşie şi galbenã, demonii sunt descrişi ca fiind de culoare neagrã. Ar fi reuşit vreun misionar sã atragã
un singur negru la creştinism cu asemenea imagine ? Nu ! Soluţia: dracii din credinţa creştinilor
africani sunt albi. Bizarã chestie, nu ? Eroarea pleacã de la premisa falsã cã demonul are înfãţişare
fizicã dezagreabilã. În miturile originare, toţi îngerii demonizaţi erau de o frumuseţe ieşitã din comun.
Transformarea monstruoasã a apãrut ulterior, odatã cu instituţionalizarea credinţelor.
Acum sã vedem cine sunt cu adevãrat demonii. Cine i-a creat. Şi cine îi ţine în viaţã. Sã facem o
experienţã simplã la îndemâna oricãrui specialist în mãsurarea câmpului bioenergetic. Sã ne închipuim
cã într-un anumit colţ al încãperii în care experimentãm se aflã o altã fiinţã omeneascã. Sã ne-o
imaginãm “în carne şi oase“ şi sã nu ne mirãm de faptul cã aparatele de mãsurã vor indica în locul
respectiv un câmp bioenergetic uman. Experienţa a fost fãcutã de zeci de ori. Explicaţia este relativ
simplã: imaginaţia noastrã proiecteazã în locul respectiv un câmp energetic cu toate proprietãţile
stabilite de gândirea noastrã. Dacã am imaginat un demon, vom lansa un câmp negativ, dacã am
imaginat un înger, un câmp pozitiv. Iatã cum se creeazã demoni ! Şi de cãtre cine!
Concluzia cam zguduie multe eşafodaje. Oamenii, influenţaţi de miturile demonice, îşi
imagineazã tot felul de monştri, le cedeazã din energia lor, îi dezvoltã şi îi întãresc. În schimb, aceste
creaţii energetice negative, îi chinuie. Şi nu numai pe ei, ci şi pe alte persoane care, întâmplãtor, trec
prin fantoma energeticã demonicã... Cam asta stã la baza blestemelor, magiei negre, aşa ziselor locuri
rele: emisiuni energetice negative produse de oameni cu capacitãţi deosebite.
De îndatã ce din concepţia oamenilor vor dispare demonii şi alţi monştri similari, de îndatã ce
imaginaţia oamenilor va înceta sã-i producã şi sã-i mai alimenteze cu energie, omenirea va fi eliberatã
de puterea lor. Cel care creează cu imaginaţia sa demoni ori alte gânduri urâte este profund vinovat faţã
de el însuşi şi faţã de cei din jur.

89
 Gândurile rele şi imaginile care le însoţesc provoacã suferinţe tuturor celor care nu ştiu sã se
apere de astfel de fantome energetice. Este vorba, nici mai mult nici mai puţin, de o poluare moral-
spiritualã cu consecinţe deosebit de malefice. Iatã de ce, în repetate rânduri, am subliniat necesitatea
renunţãrii la falsele produse de artã (filme, piese de teatru, literaturã, picturi, etc.). care determinã
generarea unor astfel de imagini de cãtre cei pe care îi ating. Iatã de ce apelez la toţi teologii de bunã
credinţã, rugându-i sã-mi verifice spusele şi sã renunţe la infectarea imaginaţiei oamenilor cu demoni.
De ce au inventat oamenii demonii ? Şi de ce teologii i-au susţinut în aceastã acţiune distructivã
? Oamenii au creat cu imaginaţia lor demonii pentru cã ştiau ce pericol prezintã pentru ei. Aşa cum au
creat bomba nuclearã, bomba cu neutroni şi alte mijloace de distrugere în masã. Iar anumiţi teologi au
întãrit aceste invenţii negative din interes: au urmãrit sã impunã credinţa prin fricã şi nu prin
convingere, aşa cum era normal. Ori de câte ori cineva descrie demoni (şi preoţii o fac cu regularitate)
aceste fantome energetice negative sunt recreate şi relansate în spaţiu, împotriva oamenilor. Vã
închipuiţi ce se întâmplã când mii de oameni îşi imagineazã simultan asemenea monstruozitãţi ? ! Ce
poluare spiritual-negativã apare ? Atâta timp cât teologii vor prezenta omenirii imaginea unui fals
dumnezeu, rãzbunãtor, distructiv, sângeros şi crud, omenirea nu va cunoaşte pacea. Pentru cã,
instinctiv, sub influenţa credinţelor şi imaginilor infiltrate în subconştient, oamenii se vor închina în
continuare zeului rãzboiului şi nu Adevãratului Creator. Sã fiu şi mai clar? Zeul ebraic, descris în
Vechiul Testament nu este Adevãratul Dumnezeu. Spun asta pentru cã este rãzbunãtor, nu are
capacitate de premoniţie, cere jertfe şi vãrsare de sânge, permite robia, interzice lumina cunoaşterii,
îndeamnã la rãzboi, etc. Adevãratul Dumnezeu, Cel arãtat de Isus Cristos, nu sãvârşeşte asemenea
nelegiuri. Desigur, şi învãţãturile lui Cristos au suferit influenţa oamenilor de rea credinţã. Au suferit
deformãri sau chiar falsificãri. Ar fi de datoria slujitorilor Bisericii sã le descopere şi sã le excludã
dintre învãţãturi pentru salvarea Credinţei omeneşti. Dar ei nu o fac. Una dintre cele mai cumplite
deformãri o constituie şi mitul demonilor. Omul rãu, crud, nemilos, întunecat la minte, pervers etc.
poartã în el sãmânţa demonicã sub formã de energie negativã produsã aşa cum am explicat. De multe
ori nici nu e de condamnat, pentru cã nu ştie ce se întâmplã cu el. Îndreptarea lui constã în îndepãrtarea
energiilor negative şi nu în distrugerea lui, aşa cum prescriu miturile primitive. Teama, frica, spaima,
sunt sentimente demonice, elemente de energie negativã. Ele consumã energia din om, îl opresc sã
acţioneze în sens creator. Iatã de ce mã ridic împotriva celor care împrãştie teama, groaza, spaima,
lovind fãrã discernãmânt în oameni nevinovaţi ! Iatã de ce mi-am propus sã-i învãţ pe români curajul
mãsurat al omului care cunoaşte Legea !
Treaba mea e sã spun: Oameni ai Geei, nu mai creaţi demoni cu intensa voastrã forţã psihicã !
Nu mai lansaţi în spaţiu nici o imagine monstruoasã, nici un gând urât ! Ele se vor întoarce împotriva
voastrã şi vã vor chinui. Adevãratul Dumnezeu, Creatorul, v-a dat puterea de a crea Binele, Frumosul,
Adevãrul, Armonia, Lumina, Înţelegerea, Pacea... Creatorul n-a zãmislit nici un monstru. Voi i-aţi creat
pe demoni ! Voi trebuie sã-i distrugeţi ! Calea Luminii înseamnã Cunoaştere, Înţelegere şi Credinţã.
Înseamnã ştiinţã şi intuiţie. Pe aceastã cale sã mergeţi ! Mãsurat, cu înţelepciune şi gând bun. Aşa veţi
ajunge la Adevãr. Altfel, nu !
Dincolo de frontiere. Pavel Coruţ
Viaţa noastrã în lumea cealaltã este în întregime determinatã de viaţa noastrã de pe Pãmânt.
Dacã prin gânduri nobile ne dezvoltãm mult mentalul nostru şi dacã purificãm corpul astral, stagiul
nostru purgatorial va fi foarte scurt şi în puţine zile dupã moarte trecem în lumea cereascã pentru o
perioadã îndelungatã de fericire. Pe de altã parte, prin activitãţile noastre fizice, psihice şi mentale,
determinãm natura germenilor care, transmişi prin corpul cauzal, vor servi la formarea pentru o
existenţã viitoare a noilor corpuri, mental şi astral şi vor influenţa chiar, într-o largã mãsurã, asupra
alegerii corpului fizic care ni se cuvine. Prin urmare chiar din aceastã viaţã noi fãurim, pentru o viitoare
existenţã, lanţurile robiei, sau instrumentele eliberãrii noastre.

90
 E deci foarte util sã înţelegem aceste idei, chiar şi numai într-un mod teoretic, cãci aceasta ne
permite sã orientãm metodic viaţa noastrã spre un scop determinat, ştiind ce voim, în loc sã aspirãm
vag spre nu ştiu ce ideal imprecis şi neguros.
Omul astral supravieţuieşte pânã la completa epuizare a energiilor pasionale nãscute în timpul
vieţii pãmânteşti. Dar aceste energii pot fi stimulate şi hrãnite în astral, dând astfel omului desîncarnat o
reînnoire aproape nelimitatã a contactului sãu purgatorial. Diferite cauze pot contribui la aceastã stare
de lucruri.
În primul rând, e de temut ca multe entitãţi astrale sã nu fie astfel hrãnite de cãtre mediumii
spiritişti. Altele sunt întreţinute de cãtre indivizii vicioşi inconştient obsedaţi. Aţi remarcat cã în ţãrile
unde existã pedeapsa cu moartea criminalitatea creşte în loc sã scadã. Raţiunea e foarte simplã şi cine
poate observa îşi va da seama. Un lucru e absolut sigur: nu puteţi omorî un om. Puteţi distruge corpul
sãu, dar omul subzistã. Executând un asasin, nu atingeţi decât corpul sãu fizic; câteodatã chiar dublul
eteric persistã şi individul rãmâne în cele mai de jos regiuni ale lumii invizibile cu toate urile şi
pasiunile sale. El devine astfel periculos în alt mod decât în închisoare. Când era închis nu putea
influenţa omenirea decât prin gândurile rele emise de el, pe când acum este eliberat, nu numai din
închisoare, ci şi din corpul sãu fizic. Cu rapiditatea gândului el se transportã dintr-un loc în altul,
obsedând şi îndemnând la crimã pe cei care hrãnesc gânduri de urã sau rãzbunare. Astfel cu cât veţi
extermina mai mulţi criminali, cu atât veţi mãri criminalitatea.
O altã greşealã consistã în a regreta exagerat pe cei morţi; ei pot fi reţinuţi mult timp în astral prin
lamentãrile nepotrivite şi cu adevãrat egoiste ale acelora pe care ei i-au lãsat pe pãmânt. Nu în aceasta
constã adevãratele probe de iubire, cãci regretele celor vii ating realmente pe acei care au plecat,
deşteptând în ei amintirile pãmânteşti şi îndreptând atenţia sufletului lor spre lucrurile materiale.
Adevãraţii prieteni nu ar trebui sã procedeze aşa, mai ales într-o religie care recunoaşte un mare
învãţãtor precum Christos. Dacã morţii voştri merg sã guste odihna în Christos, pentru ce sã-i aduceţi în
aceastã locuinţã a durerilor ? Pentru ce aerul trist şi veşmintele de doliu ? Adevãratul credincios se
bucurã vãzând pe aproapele sãu eliberat de piedicile vieţii pãmânteşti.
De fapt, e absurd a crede cã starea cereascã poate dura la nesfârşit pentru cei care nu au atins culmea
evoluţiei umane. Înainte de a putea trãi ca înger, trebuie câştigate însuşirile necesare. Dar, omul
nedezvoltat nu e nici mãcar conştient în împãrãţiile superioare. Cereţi unui om obişnuit sã reflecteze la
un subiect abstract: adoarme imediat. Conştiinţa sa densã e asfixiatã de aerul înãlţimilor. Sã înveţe deci
a gândi abstract, în plinã conştiinţã, în timpul vieţii sale pãmânteşti pentru a putea rãmâne conştient,
dupã moarte, în planul mental.
Filozofia ezotericã a Indiei. J.C.Chatterji
Evenimentul fundamental al doctrinei creştine este un miracol şi anume, învierea lui Isus
Cristos, meritã sã arate nemurirea sufletului.
Învierea este materializarea spiritului lui Isus. Toţi ucenicii lui Cristos au murit martirizaţi
propovãduind învãţãtura lui, pentru cã ei au vãzut cu ochii lor învierea lui Cristos şi nu puteau sã creadã
altfel, de îndatã ce El li s-a arãtat de mai multe ori dupã aceea.
Alãturi de Isus Cristos alte douã personaje au contribuit la naşterea creştinismului. Acestea au
fost Maria Magdalena, prima care a vãzut dispariţia lui Isus din criptã, şi primul om cãruia I s-a arãtat
prima datã incomplet materializat, când îi spune sã nu-l atingã cã nu s-a înãlţat încã la Tatãl şi apoi
complet materializat în mai multe rânduri.
Al treilea personaj este apostolul Pavel. Se ştie cã la început acesta, era un adversar înrãit al
creştinilor, contribuind chiar personal la uciderea cu pietre a apostolului Ştefan. Dar pe când acesta
mergea spre Damasc însoţit de alte douã persoane, unde urma sã participe la uciderea a încã doi creştini
condamnaţi la moarte, Isus I s-a arãtat sub forma unei lumini, care a coborât din cer şi cu vocea lui i-a
zis : “Saule, de ce mã prigoneşti ?“ (Saul era numele evreiesc al apostolului Pavel). Aceasta se întâmpla

91
la cinci ani dupã moartea lui Isus. Pavel auzind glasul a zis : “Cine eşti tu Doamne ?“, iar domnul a
spus : “ Eu sunt Isus, pe care tu îl prigoneşti “. Din acel moment apostolul Pavel a devenit un susţinãtor
al creştinilor, rãspândind învãţãtura lui Isus şi fiind condamnat la moarte pentru aceasta, prin tãierea
capului.
Spiritele cele mai evoluate sunt spiritele de materializare. Ele sunt astfel structurate, încât unele
sunt programate pentru materializarea mineralelor, altele în materializarea plantelor, altele mai
superioare, în materializarea animalelor şi cele mai superioare, în materializarea omului.
Aceastã structurare a formei de energie spiritualã, este originarã din sfera spiritului Divin, iar
pentru materializare foloseşte drept materie de construcţie, eterul primordial universal. În rândul
oamenilor existã mediumuri de materializare. Apostolii, la apariţia lui Isus, ştiau cã acesta este fantoma
materializatã a spiritului sãu şi nu întoarcerea la viaţã a cadavrului sãu. Ei ştiau ce înseamnã un spirit, o
fantomã, o stafie ? Dovadã evanghelia lui Luca cap 24 (36-40) : ”şi vorbind ei, acestea, Isus însuşi stãtu
în mijlocul lor şi le zise : ”pace vouã”, dar ei înspãimântându-se şi înfricoşându-se gândeau cã vãd un
duh, şi El le zise : “pentru ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridicã gânduri în inima voastrã, vedeţi
mâinile şi picioarele mele cã eu însumi sunt, pipãiţi-mã şi vedeţi pentru cã un duh, nu are carne şi oase,
dupã cum mã vedeţi pe mine cã am , “şi zicând acestea le arãta mâinile şi picioarele”. Isus a voit, sã le
arate deosebirea dintre el, apariţiunea materializatã şi un simplu duh, o fantomã nematerializatã, obiect
de groazã şi oroare.
Mai târziu sensul ÎNVIERII s-a pierdut din vina bisericii care, în loc sã lãmureascã fenomenul
învierii ca pe arãtarea materializatã a spiritului lui Isus, pentru a exercita o fascinaţie asupra
credincioşilor şi de aici o ascultare oarbã, a înfãţişat învierea ca pe o minune, vorbind de învierea
corpului material fizic al lui Isus fiindcã El a fost fiul lui Dumnezeu.
De altfel religia creştinã susţine cã existã o singurã viaţã pãmânteascã dupã care spiritul se înalţã
la ceruri aşteptând judecata de apoi, dupã care va fi trimis în rai sau în iad, dupã faptele sale. De
asemenea mai susţine cã mântuirea pãcatelor noastre s-a obţinut prin rãstignirea şi sângele lui Isus şi cã
materializarea fiului lui Dumnezeu a avut loc o singurã datã.
Isus s-a arãtat prima datã Mariei Magdalena, apoi celor doi ucenici pe drumul cãtre Emmaus şi
apoi tuturor deodatã, iar a patra oarã, din nou la toţi, de faţã fiind şi Toma care lipsise la apariţia
anterioarã.
Fantoma materializatã a lui Isus, a fost alcãtuitã, ca toate fantomele, atât cele de apariţii
spontane precum învierea, cât şi cele provocate în laborator (vezi experienţele lui William Crookes cu
mediumul Florence Cook cu ajutorul cãreia s-a obţinut fantomei Katei King), din substanţa numitã de
Charles Richet ectoplasmã. Ectoplasma este o substanţã protoplasmaticã prin manipularea cãreia,
subconştientul sau inteligenţa spiritualã produc fenomene de ordin superfizic, inclusiv materializãri
totale sau parţiale.
Enigma vieţii şi a morţii. Dr. Aurel Popescu-Bãlceşti
Mântuitorul a vorbit apostolilor despre copilaşi, dându-le acestor apostoli de înţeles cã numai cu
astfel de suflete se va putea completa oştirea cereascã a lui Dumnezeu !
Gelozia, ura, rãzbunarea, poftele (de mãrire, plãceri, înavuţire etc.), gândurile negre
dizarmonizeazã trãsãturile chipurilor omeneşti, fãcând din acestea nişte cãrţi de vizitã foarte
edificatoare pentru orice om, indiferent de nivelul de culturã al acestuia.
Ba mai mult, trãsãturile dictate pe faţa noastrã de propriile noastre gânduri ne trãdeazã intenţiile
ticãloase sau altruiste. Cãci fiecare gând bun sapã un canal al frumuseţii, odatã cu timpul, şi invers,
fiecare gând rãu sapã un canal al dezastrului vieţii trupeşti, apãrând pe feţele oamenilor sub forma unor
cute faciale, riduri, sau zbârcituri dizgraţioase. Faţa este cel mai fin seismograf al gândurilor, fie bune,
fie rele.

92
 Marele iniţiat indian Swami Shivanananda afirmã cã mintea (deci angrenajul cerebral în plinã
funcţiune intelectualã) este forma energeticã, auricã, a corpului fizic, accentuând cã gândirea
exteriorizându-se creeazã propriul trup. Adicã fiinţa fizicã este revelarea gândului ! Maturizarea şi
împlinirea gândirii, a minţii se traduce printr-un trup sãnãtos, armonios, vital, rezistent... Figura omului
cu mintea neşlefuitã devine durã, antipaticã, acest individ neinspirând nici un sentiment de milã, iubire,
etc. El este un om respins de semenii sãi care îi intuiesc sufletul, dupã aspectul feţei !...
Realitatea se aflã în gând. Universul material este relativ în comparaţie cu trãirile din planul
gândirii. Indiferent de amplasarea unei acţiuni, gândurile reprezintã valori-unicat. Şlefuirea gândului
este deosebit de importantã întrucât de calitatea gândurilor noastre depinde calitatea acţiunilor noastre,
succesul nostru în lume şi în viaţã, stãrile pe care le creezi altora...
Gândurile bune produc vibraţii suave, armonioase, dãtãtoare de viaţã şi forţã, iar gândurile rele,
invers !
Omul deţine în interiorul sãu puterile mistice ale spiritului, greşit denumite oculte. Meditaţia
asupra acestor puteri, imersiunile Eu-lui în el însuşi dezleagã tainele încet-încet, împrãştiindu-ne
necunoaşterea şi luminându-ne.
Comentarii de Alexandru Doboş la Puterea Gândului. Swami Shivanananda

93
 PUTEREA GÂNDULUI

În prezent cugetãtorul nu-şi opreşte a sa minte,

Ci-ntr-o clipã gându-l duce mii de veacuri înainte.
.................................................................................
Sã nu ne înşelãm. Impulsul prim
La orice gând, la orice voinţã,
La orice faptã-i rãul. Însã
Atuncea când ne naştem, rãsãriţi
Abia din carnea vechiului Titan,
Noi suntem buni - pânã suntem copii.
..............................................................
El ne-a şi pus, bãtrân-duiosul Tatã,
Adânc în suflet o dorinţã dulce
Şi de-ntrebãm aceast-enigmã scumpã
Ce însemneazã şi dacã voim
A o pricepe, ea rãspunde: pace.
Mihai Eminescu

“Cãci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrãtor, mai tãietor decât orice sabie cu douã tãişuri;
pãtrunde pânã acolo cã desparte sufletul şi duhul, atât încheieturile cât şi mãduva, şi judecã gândurile şi
intenţiile inimii.” Evrei 4 (12)

În exordiul (dinaintea prefaţei) exprimat de cãtre iniţiaţii din cadrul Societãţii Vieţii Divine e
prefiguratã viziunea lui Swami Shivanananda prin urmãtoarea frazã: “Omul semãnând gândul culege
acţiunea. Seamãnã acţiunea, culege un obicei. Seamãnã obiceiul şi culege un caracter. Seamãnã un
caracter şi culege un destin”. Iatã modul în care omul, prin specificul gândirii sale, îşi poate construi
într-un fel, sau altul, destinul ! Dar care este cel care pãstreazã neîntinatã Armonia sa primordialã sau
cel care, chiar dacã a pierdut-o şi-o regãseşte prin educaţia propriei sale gândiri.
Sublimul, în capitolul întâi face afirmaţia cu totul revoluţionarã chiar şi pentru fizica modernã:
“viteza gândului întrece viteza luminii”, precizând cã de fapt modul de deplasare a gândului este
instantaneu. Asta înseamnã cã deplasarea undei mentale învinge orice spaţiu ajungând la destinaţie, în
una şi aceeaşi clipã în care ea a fost emisã. Asta mai înseamnã cã gândul este o emisie de aşa naturã cã
poate penetra materia întâlnitã în cale indiferent sub ce formã s-ar prezenta. Gândul poate ajunge la
extremitatea Universului (dacã existã aşa ceva !) în aceeaşi clipã în care a fost emis, fãrã a se deteriora,
sau a pierde ceva din esenţa sa. El spune cã esenţa gândului este mai finã decât cea a eterului universal.
În cazul gândurilor mediul de propagare a acestora de la o minte la alta, este Manasul, substanţã
a minţii. Manasul este transportorul gândurilor, el umplând spaţiul ca un eter. Este la fel ca prana
(materie subtilã care stã la baza vieţii, impulsionează şi hrãneşte structurile psihice şi motorii umane)
pentru simţuri, sau ca eterul pentru electricitate, cãldurã, luminã sau ca aerul pentru sunet.
Gândul, odatã ajuns în Manas (atmosfera mentalã) penetreazã alte mentaluri dând naştere,
concomitent unor vibraţii subtile de o anumitã frecvenţã caracteristicã gândului bun armonizeazã, şi
invers !...
Akasha, eterul spaţial omniprezent, are o calitate ciudatã: la fel cu o bibliotecã spaţialã,
înregistreazã gândurile, încã începând din perioadele în care înţelepţii s-au detaşat de masa comunã a
oamenilor.

94
 Sublimul relevã cã asemeni unor vietãţi oceanice, suntem, şi noi trãitori într-un ocean
incomensurabil: oceanul gândurilor ! În acest ocean, conform etalonãrii noastre mentale, acceptãm sau
respingem gândurile. Fiecare dintre noi are posibilitatea de a-şi face un univers particular de gânduri.
Gândurile nu dispar niciodatã. Sunt eterne ! Sensul gândului, odatã schimbat se evidenţiazã prin
modificarea vibraţiilor sale.
Gândurile nu sunt lipsite de viaţã. Ele sunt vii ! Reprezintã cea mai vie şi subtilã forţã a
universului existenţial !
Natura negativã a gândului reprezintã un potenţial pericol la adresa omenirii. Cãci existã
indivizi predispuşi a le capta pe acestea şi de a le absorbi chiar, acţionând în consecinţã. Astfel
gândurile de rãzbunare, urã, gelozie, sunt cele care odatã emise produc atâtea şi atâtea contaminãri cu
rezultate reprobabile !...
Dar gândul poate fi, în cazul unei esenţe pozitive, un medicament de forţa unui panaceu.
Minunile, însãnãtoşirile bruşte, se explicã prin acţiunea unor gânduri puternice care pun în funcţiune
materia pranicã dându-i calitãţi vibratorii neobişnuite care dinamizeazã activitatea nadis-ului central
localizat în mijlocul mãduvei spinãrii. Prin ea, ca printr-o conductã, circulã forţa vieţii.
Sublimul precizeazã cã necesitatea liniştirii gândului este primordialã, de asemenea a antrenãrii
acestuia, dar şi a ingerării unei hrane satvice (se referã, bineînţeles, la alimentele care conţin viaţa, în
principiu cruditãţile). Un mare rol în consolidarea şi instruirea mentalului îl are retragerea insului într-
un mediu plin de prana, adicã un mediu cu o vegetaţie dominatoare asemenea unei cupole ce cu greu
lasã razele soarelui sã strãbatã spre sol. Aici, cufundaţi, în meditaţie (fie şi neyoghinicã) cei ce-şi
exerseazã mentalul pot face încercãri din ce în ce mai reuşite de a transmite gânduri bune semenilor.
Yoghinii îşi exerseazã gândul fãcând din el cea mai puternicã forţã cunoscutã pe pãmânt, dar o
forţã pusã în slujba Binelui şi a omenirii. Ei îşi conştientizeazã procesul gândirii şi al multor funcţii
organice reuşind în acest fel sã “demoleze“ edificiul propriului lor organism şi sã-l reconstruiascã, de
aceastã datã fãrã elementele sale şubrede de dinaintea “demolãrii“. E menţionat modul intens de
valorificare a forţei gândului de cãtre strãmoşii indienilor, cunoscãtori perfecţi ai puterii gândului şi
tuturor cãilor care duc la dezvoltarea capacitãţilor mentale şi a aplicãrii lor.
Gândul primordial, în viziunea Sublimului , este elementul viu apãrut sub formã de vibraţie în Mintea
Cosmicã şi transmis întregului univers existenţial în eterna nemişcare şi linişte cosmicã de pânã atunci,
reprezentând prima formã a voinţei afective ce a tulburat Sufletul Cosmic. Acest gând primordial
enunţat de cãtre Swami Shivanananda nu este altceva decât “Cuvântul“ menţionat de evanghelistul Ioan
1(1): “La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu “.
Ideea incipientã este denumitã ca stare inferioarã iar gândul propriu-zis, adicã numele, ca stare
superioarã şi e firesc cãci numele (cuvântul) e forma realizatã. Culoarea, forma şi numele sunt
caracteristicile obligatorii ale oricãrui gând.
Gândul are o importanţã capitalã în istoria omenirii. S-a putut constata cum unii oameni care au
fost posesorii unor gânduri puternice au influenţat masele de oameni creând curente politico-militare,
ştiinţifice, filozofice, artistice, etc.
Conştiinţa faptului cã eşti tânãr sau bãtrân, cã existã o planetã denumitã Pãmânt, cã existã o
moralã, focul, eterul, apa, pãcatul, moartea, toate acestea, şi restul sunt legate de elaborarea, existenţa
cuvântului şi de întipãrirea sa în memoria noastrã. Oamenii sunt înrobiţi de propriile lor gânduri.
Eliberarea de sub jugul gândurilor negative conferã individului respectiv puteri de esenţã divinã.
Rolul imaginaţiei este copleşitor în procesul gândirii, în conturarea concepţiilor, a atitudinilor, a
credinţei, a orientãrii în spaţiu şi timp. Numai fantezia face ca un om sã vadã în mintea sa continentul
african la sud de cel european. Noţiunile de duşman sau prieten, de plãcere sau de durere, de rãu sau de
bine nu se pot crea fãrã ajutorul imaginaţiei.

95
 În sfera gândirii raţionale nu persistã binele sau rãul, albul sau negrul, dulcele sau amarul, ele se
edificã în funcţie de prima şi cea mai decisivã predispoziţiei a noastre încã de la primul contact cu acel
obiect, fenomen, stare, ambianţã, persoanã etc.
Apariţia gândurilor rele în minte este intempestivã. De aceea este nevoie de educarea conştienţei
pentru a o pregãti în vederea unei perfecte sincronizãri cu mentalul în vederea anulãrii gândului rãu,
imediat la apariţia (producerea) acestuia. Fiecare trebuie sã se cunoascã bine iar prin veghe asupra
gândurilor rele, negative, sã-şi organizeze o strategie pur personalã, absconsã şi eficientã totodatã. Asta
este indicaţia marelui yoghin în ce priveşte strategia de veghe asupra gândului rãu. Cu asta trebuie sã
înceapã educaţia gândului.
Finalul existentei ar trebui sa fie contopirea sufletului (dupã stingerea vieţii fizice) cu
Absolutul, contopirea Sinelui individual cu Sinele Universal. Aici se poate ajunge numai prin
intermediul ascezei care duce la supunerea totalã a simţurilor şi prin aceasta la o cuprindere a Divinului
şi o întrepãtrundere cu acesta, prin cultivarea celor cinci virtuţi: înţelepciunea, credinţa, bãrbãţia,
concentrarea, atenţia dar cu condiţia rãzbaterii prin cele trei pãrţi ale eliberãrii: golul, lipsa
semnalelor, lipsa dorinţelor.
Gândirea odatã intensificatã şi purificatã devine un teribil resort pentru acţiuni fizice, adicã
impulsioneazã activitatea fizicã. Aceasta, la rândul ei, creeazã, inerente impresii pe care mentalul este
obligat sã la dezbatã. Astfel se naşte un foc continuu al activitãţii mentalo-somatice care, în fond nu
este altceva decât un feed-back existenţial ce stã la baza vieţii. Gândul este un produs complex de cauze
şi efecte, o înlãnţuire cauzalã a cãrei duratã este incalculabilã. Acţiunea are la bazã un gând; gândul o
dorinţã, complexul acţiunilor determinând destinul individual.
Stãrile de seninãtate ale gândirii şi ale sufletului vor destinde muşchii faciali şi vor catifela
pielea feţei, limpezind ochii precum un cer senin; şi invers: o stare sufleteascã negativã şi o emisie de
gânduri rele, vor tulbura liniştea apelor acelor iazuri care sunt ochii, vor contracta muşchii feţei,
schimonosind figura şi expresiile ei.
Gândul de fricã are efectul cel mai înspãimântãtor asupra fiinţei umane. Şi alte gânduri, cum ar
fi cel care genereazã îngrijorarea prelungitã, suspiciunile, invidia etc. afecteazã organismul, dar nu îl
distrug aşa cum îl distruge gândul de fricã.
Ca o mãsurã generalã de combatere a gândului rãu şi mai ales a fricii, Swami Shivanananda,
recomandã optimismul, râsul, veselia, zâmbetul veşnic ...
Existã o influenţã reciprocã între structura grosierã somaticã şi structura specialã a fizicului,
creierul. O boalã fizicã va afecta mentalul şi o boalã mentalã va afecta buna funcţionare a trupului.
Aceasta produce ceea ce numeşte Sublimul discordia psiho-somaticã. Gândirea viciatã prin viclenii,
înşelãciuni, urã, gelozie, etc. produce modificãri distructive ale secreţiilor celulelor nervoase şi
glandulare; pot suferi depresiuni anumiţi centri nervoşi sau spirituali; sângele se poate otrãvi cu toate
noxele chimice elaborate în timpul şocului negativ produs de gândul rãu; digestia însãşi a alimentelor
devine problematicã, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o intoxicare a tuturor sucurilor digestive.
Raţiunea purã trebuie sã domine asupra stãrii de furie. Stãpânirea furiei nu poate fi fãcutã decât
prin promovarea stãrii de iubire, toleranţã, altruism, cãci toate otrãvurile din interiorul nostru pot fi
stãpânite odatã cu stãpânirea impulsurilor rele ale gândirii !
Educaţia gândirii trebuie sã porneascã de la nimicirea atitudinii de satisfacere în exclusivitate a
dorinţelor trupeşti: hrãnirea pânã la saţietate, predominarea în Eu a pasiunilor şi voluptãţilor amoroase,
a dorinţei de preamãrire, înavuţire, a dorinţei de victorie asupra duşmanului, a luxului, lenei, desfrâului
etc. Acestea trebuiesc îmblânzite, dominate şi stârpite în mãsura în care ele tind sã constituie pentru noi
un ţel în sine. Cãci ele ne modeleazã periculos Sinele individual fãcând din creierul nostru o sursã de
egoism şi rãutãţi capabilã sã emitã acele unde atât de nocive pentru semenii noştri, dar în primul rând
pentru noi.

96
 Odatã instauratã hegemonia asupra propriilor noastre manifestãri egoiste şi negative vom fi
stãpânii noştri, a prietenilor noştri chiar şi a duşmanilor, cãci aceştia nu sunt altceva decât reflectarea
intenţiilor noastre ascunse (undele gândului) faţã de ei; odatã remaniatã intenţia noastrã, undele emise
dinspre noi spre ei devin benefice ceea ce revocã evoluţia atitudinii lor negative. Astfel putem avea
prieteni din foşti duşmani.
Un om fericit se poate numi cel care a ajuns la deplina stãpânire a mentalului sãu. De asemeni
acesta se poate numi un om bogat şi un om puternic.
Oameni asemãnãtori (ca gândire) se atrag, fenomen ce a inspirat zicala devenitã universalã:
“Spune-mi cu cine te împrieteneşti ca sã-ţi spun cine eşti ! “
Un individ care vrea sã-şi pozitiveze Karma (şi sã beneficieze de aceastã realizare în condiţiile
mântuirii sale şi totodatã sã obţinã rezultatele chiar în viaţa curentã, îşi poate face un bilanţ filozofic
asupra propriului destin şi îşi poate stabili ce anume îi lipseşte din recuzita virtuţilor pure. În funcţie de
cele stabilite îşi poate recroi mecanismul caracterologic nãscându-şi noi concepţii, gusturi, preferinţe,
atitudini, reacţii, moduri de adresare, de receptivitate şi replicã într-un cuvânt se Renaşte, cu posibilitãţi
Karmice noi, pe baza unui mental nou având drept fundament nişte gânduri curate, adecvate vieţii
înalte, sufleteşti. (Acesta este omul nãscut din nou al învãţãturilor lui Isus . N.a.)
Oamenii îşi pregãtesc moartea prematurã prin gânduri rele. Mulţi îşi zic pe mãsurã ce anii se
scurg: “Sunt din ce în ce mai bãtrân, şi mai bolnav, şi mai neputincios”. Aceste gânduri creează
exerciţii periculoase în toate structurile sale, producând ridarea, uscarea şi subţierea pielei, şocuri ale
glandelor, uzura vaselor de sânge...
Pãstrarea unei bune dispoziţii şi a unor gânduri juvenile, tonificã clipã de clipã organismul şi îl
întinereşte. cãci ceea ce gândim aia suntem !
A-ţi leza semenul, fie cu o privire abraşã, fie prin înjosire, exploatare, a te rãzbuna pe el, a-l
privi cu neîncredere, a-l înşela, a-l şantaja, a-l atrage în situaţii de scandal ş.a. înseamnã de fapt a aduce
prejudicii Cosmosului prin deteriorarea Legii sale supreme numitã Armonie !
Mântuitorul Isus Cristos a afirmat cã pomii se cunosc dupã roade, iar oamenii dupã fapte. Cel
care gândeşte neapãrat la lumea banului, a profitului, este un om de zodie nevaloroasã. El nu este
agreabil în societate întrucât are o emanaţie care îl face urât de toatã lumea. Aceştia au rudimente de
omenie şi uneori chiar proprii copii îi detestã.
Sublimul dã dovadã de om aflat la o uluitoare altitudine de credinţã. El a cãrui origine este
hindusã se exprimã prin cuvântul Dumnezeu. Cu ce scop ? Cu scopul de a arãta cã umanitatea se poate
elibera de teamã, prejudecãţi şi inerţii purtându-l în permanenţã pe Dumnezeu în gând. Numai
Dumnezeu poate da puritate gândului nostru ! Prin El putem deveni Sfinţi !
Staţionarea în apropierea unor înţelepţi sau a unor yoghini te încarcã de viaţã şi pace. Îţi mãresc
longevitatea, cãci emanaţia lor vindecã bolile şi restructureazã fiinţa umanã, pe când simpla apropiere
(sau chiar gândul) a unui rãufãcãtor (aceştia nu sunt numai ocnaşi, întemniţaţi; aceştia sunt doar cei
depistaţi; cei nedepistaţi sunt mult mai mulţi !) ne face sã ne cutremurãm de emisiile lor ucigãtoare. De
multe ori, o privire, o vorbã, un gest al unui rãufãcãtor poate aduce moartea unei persoane vulnerabile
care nu ştie sã se apere de fluidul rãu. Gândurile au calitãţi obiectuale. Ele au formã şi culoare generând
intenţii deosebite, conform nuanţei lor, a nuanţei chakrei sub auspiciul cãreia intenţiile urmeazã a se
traduce, a se materializa (la nivelul lor Chakras sunt alimentate de prana de diverse nuanţe sau culori
care, de fapt, determinã culoare). Senzitivii au vãzut gândurile bleu ale unor înţelepţi în timpul
exersãrilor lor de devoţiune faţã de Forţa Supremã. Tot de la senzitivi reiese un alt aspect spectacular:
gândurile emise în timpul practicii yogãi renunţãrii de sine sunt de o culoare fascinantã: un azur
evanescent penetrând cu uşurinţã culoarea de fond, cu un impuls de luminã albã ce îi precede apariţia.
Gândurile distructive de tipul celor ce exprimã stãri de egoism, infatuare, furie, sunt gri, maroniu, oranj
spre roşu... Oamenii obişnuiţi nu vãd gândurile dar se aflã sub covârşitoarea influenţã a acestora.

97
Sublimul afirmã cã nici o pãtrime din gândurile noastre nu sunt de producţie proprie, ele fiind captate
din atmosferã....
De aceea el recomandã o atitudine religioasã activã: pronunţarea frecventã în gând a numelui lui
Dumnezeu, cãci numele sãu pronunţat în gând are efect de protecţie faţã de influenţe nocive !
Eterul omniprezent înmagazineazã orice gând al oricãrei persoane. Marea dezlegare (explicaţie)
a marilor drame psihologice, dar şi a marilor succese (şi chiar descoperiri) geniale rezidã în calitatea
celor cu gânduri negative de a atrage gândurile negative din eter, şi invers, a celor ale cãror mentaluri
fabricã gânduri benefice de a atrage gânduri de armonie şi pace. Speranţa, încrederea şi veselia sunt
gânduri bune care restructureazã configuraţia karmicã a unui individ cu mental educat. Ei devin nişte
binefãcãtori nu numai în propriul lor destin dar şi pentru destinele celor care se angajeazã pe drumul
gândului bun. Sunt nişte flori umane a cãror emanaţie etericã împrãştie fericire !
Trebuie sã acordãm, din ce în ce mai multã atenţie, interes şi timp concentrãrii asupra
obiectelor, fenomenelor, stãrilor. Odatã cu acest antrenament mental vom începe sã auzim, sã vedem, sã
ştim, tot ceea ce şcoala, facultãţile şi ştiinţele concrete nu ne pot învãţa; vom vedea corpuri, obiecte,
locuri îndepãrtate; vom auzi sunete spaţiale; vom putea coresponda fãrã intermediul oficiilor poştale, cu
fiinţe de pe Pãmânt, dar şi cu fiinţe aflate pe alte planete, vom putea ajuta pe semenii noştri aflaţi în
cele mai mari dificultãţi, vindecându-i de cele mai necruţãtoare boli, fãrã a cunoaşte medicinã şi fãrã a
le da doctorii; ne vom putea deplasa în spaţiu cu viteze care depãşesc posibilitãţile ştiinţei !... Sublimul
accentueazã, repetând dictonul Mântuitorului lumii : “Totul este sã crezi” (adãugând cã e vorba de
încrederea în puterea mentalã).
Mecanismul enigmatic al minţii omeneşti funcţioneazã fãrã a necesita odihnã sau intervenţii
speciale. Puterea ei a fost doveditã prin imprimãri de la distanţã prin mijloace şi instrumentaţie absolut
ştiinţificã. Citirea gândurilor, hipnoza, telepatia, telekinezia, ş.a. atestã, în plus, existenţa unor însuşiri
rare, şi preţioase ale mentalului uman. Cel care prin ASANAS (poziţii Yoga) şi exerciţii de gândire
reuşeşte sã trezeascã puterile din subconştient devine un om nou !
O concentrare a gândului într-o anumitã direcţie are drept rezultat producerea unei vibraţii
speciale sau a unui şuvoi de vibraţii armonioase care întreţin materia vie.
Îngrijorãtor este cã majoritatea oamenilor îşi lasã mintea stãpânitã de cãtre trup. Atunci când te
confunzi cu soţia, casa, curtea ta etc. te-ai încãtuşat şi ai pierit, încãtuşat...
Curãţenia moralã este cea mai eficace metodã de întãrire a gândului. Cultivarea adevãrului,
cinstei, stãpânirea impulsivitãţii, întãresc gândul. Yoghinii, datoritã marii lor curãţenii sufleteşti
influenţeazã prin simpla pronunţare a unui cuvânt numeroase colectivitãţi umane. Izvoare ale puterii
mentale, mai sunt şi hãrnicia şi autoritatea. Puritatea dã simplitate, iar simplitatea dã forţa gândirii.
Existã oare o limitã a gândului ? Cu cât gândirea e mai concentratã pe o problemã, cu atât forţa
ei creşte ! Oamenii obsedaţi de realizãri diverse şi multiple, lumeşti, îşi disperseazã în tot atâtea direcţii,
energia mentalã epuizându-se total. Sãrmane întreprinzãtor ce ţi-ai secãtuit rezervorul minţii, îndreaptã-
ţi gândul spre Dumnezeu, cât mai e timp ! Fii senin, cãci altfel nu te vei putea concentra şi fii vesel
dacã poţi; gândeşte-te cã încã mai exişti, şi fã-ţi o bucurie din asta.! Reduce cât poţi dorinţele, pasiunile,
capriciile tale, nu promite nimãnui nimic, stãpâneşte simţurile tale prin rugãciune, stãpâneşte nervii;
renunţã la viaţa aşa zis mondenã (filme, ziare, petreceri, etc.); mãnâncã puţin; nu fi risipitor. Nu te
apuca de o discernere pânã nu ai terminat alta.
Gândurile şi dorinţele sexuale, voluptãţile sexuale, rãpesc cea mai mare energie a vieţii perturbând, în
acelaşi timp, armonia gândirii, liniştea ei atât de laborioasã. Funcţiunea sexualã este mlaştina care a
înghiţit atâţia oameni de valoare. Alcoolul a distrus nu numai mentaluri, ci naţiuni întregi. Tutunul şi
cafeaua, alimentele picante şi supracalorice vin, în plus, cu pericolul cancerizãrii diferitelor organe.
Acestea, toate produc un efect mult mai negativ asupra gândirii. Cãci o dezorganizeazã, o rup
de scopurile elevate ale spiritului, şi în ultima instanţã, de cãile care menţin viaţa in celulele corpului.

98
 O educaţie a gândului impune cultivarea gândurilor şi atitudinilor mobile, pronunţarea vorbelor
frumoase şi plãcute semenilor.
Voinţa este factorul divin care mobilizeazã puterile gândului; memoria, percepţia, judecata,
reflecţia, analiza, concluzionarea, discriminarea etc. Pasiunile josnice şi viciile reduc puterea voinţei
întrucât absorb energia ei specificã. Atunci când ne întãrim voinţa printr-o viaţã purã şi echilibratã am
recuperat energiile voinţei din sferele gregare de manifestare. Independenţa obţinutã astfel creeazã, pe
lângã eliberarea Eu-lui din sclavajul patimilor, timpul necesar, liniştea şi condiţiile pentru practicarea
activitãţilor nobile ale spiritului şi gândului. Dacã reprimi cincisprezece dorinţe psihice, voinţa îţi va
creşte de cincisprezece ori. Semnalele care anunţã creşterea voinţei sunt: o privire intensã, magneticã, o
voce puternicã, curaj în creştere, o aurã plãcutã, captivantã, o stare de ponderaţie nervoasã şi optimism,
puterea de-a soluţiona cazuri, situaţii dificile.
Tratarea gândului rãu prin substituirea cu opusul sãu devine cu timpul o metodã de mare fineţe.
Autorul menţioneazã cã pentru starea de enervare se evocã gândul iubirii divine; pentru gelozie se
evocã milã şi mãrinimie; dacã ai tendinţe de desfrânare adu pe scena contextului puritatea vieţii
feciorelnice; dacã te îmboldesc gânduri de hoţie, tâlhãrie, gândeşte-te imediat la viaţa cinstitã a
pustnicilor şi a cãlugãrilor; dacã te izbeşte meschinãria du-te cu gândul la generozitate; infatuarea
trateaz-o cu gândul simplitãţii şi a modestiei ş.a.m.d.
O altã dificultate este produsã de cãtre gândurile cotidiene, mondene. Meditând la foc acestea se
vor pârjoli în marea lor parte, rãmânând numai cele de facturã pozitivã şi necesarã care reprezintã
interesul elementar al vieţii. E nevoie de multã vigilenţã, cãci pe terenul astfel dezinfectat încearcã alte
gânduri lumeşti sã-şi facã loc. Este vorba de gânduri de poftã, gelozie, urã, mânie. Preocupãrile nobile,
spirituale sunt ţintele atacate de aceste gânduri. Pronunţarea rugãciunilor sfinte le distruge, în special
numele lui Dumnezeu. De asemenea respiraţia yoga. O altã cale la îndemâna oricui este relaxarea fizicã
şi cerebralã.
Iniţiaţii ştiu cã majoritatea gândurilor au un caracter cvasiconştient, manifestându-se cu multã
spontaneitate, ele hoinãresc îndelung. O necesitate vitalã în educaţia gândului o constituie eliminarea
acestui mod de a gândi. Gândul inspirat se referã la cel mai înalt mobil Karmic: Unirea cu Conştiinţa
Divinã. Acest lucru nu se realizeazã decât prin înţelegerea faptului cã trupul fizic nu este Sinele. Sinele
este nenãscut, etern, permanent. Trecerea lui prin trup este accidentalã. Fericirea şi bogãţia le vei avea
dacã vei realiza aceastã Mare Împãcare ! Împãcarea se referã la toate fiinţele din jurul nostru: oameni,
animale, pomi, cãci toate sunt Creaţia lui Dumnezeu, reflectând toate aspectele posibile şi imaginabile,
pe care le poate lua spiritul în interacţiunea cu materia.
NU citiţi cãrţi banale ! Citiţi doar cãrţi cu adevãrat de inspiraţie care furnizeazã cunoaşterii
noastre date înãlţãtoare, sublime. Acestea dezvoltã o personalitate adevãratã şi completã, impunãtoare,
prin gânduri distinse, înãlţãtoare. O inimã puternicã şi purã este fructul unei conştiinţe pure şi mobile.
Prin puritate se ajunge la eliminarea viciilor şi la dominarea pasiunilor.
Orice gând rãu este perceput sub forma unei Vibraţii lãuntrice ce dezvoltã un tremur nervos
specific prin mãduva spinãrii, ce se rãspândeşte prin tot trupul.
Mijlocul cel mai ingenios de a învinge gândul rãu este chiar ignorarea sa. Variantele ignorãrii
gândului rãu sunt uitarea acestuia şi înlocuirea cu un gând înãlţãtor.
Ponderea impetuozitãţii gândului şi a stãrilor emoţionale sunt etape care asigurã terenul
concentrãrii gândului.
Gândurile senzuale sunt un furnizor periculos al fluctuaţiilor mentale. Reduce din dorinţele tale şi
concentrarea va fi din ce în ce mai uşoarã. Prin toate acestea se poate construi ceea ce Swami
Shivanananda numeşte atitudine mentalã pozitivã.
Creierul, mintea în acţiune, este o arenã Karmicã ticsitã de gânduri pozitive în care nu mai e loc
pentru cele rele. Odată ce te complaci în a o lãsa goalã, laşi loc pentru toate circurile. De aceea

99
Înţeleptul pune încã odatã problema veghei atât de intens şi de arzãtor propovãduitã de cãtre
Mântuitorul Lumii, dându-i, de fapt, aşa cum e cazul, viziunea yoghinicã: controlul exercitat de cãtre
minte asupra minţii însãşi, în fiecare clipã. Un om trebuie sã facã ceva, în permanenţã. Cãci a face ceva
folositor înseamnã un exerciţiu al minţii (şi totodatã o Karmã pozitivã); ori cã te rogi, sau meditezi, ori
cã ajuţi pe cineva, sau ai grijã de bolnavi sau faci curãţenie, nu conteazã. Conteazã cã faci bine (şi cã
gândeşti bine) şi cã mintea este ocupatã.
Marele yoghin propune un exerciţiu pentru echilibrarea mentalã: ochii închişi, gândul numai la
lucruri plãcute: un crepuscul de soare, o câmpie cu flori, necuprinsul întinderilor oceanice sau celeste...
Eşti cuprins de sentimentul cã trepidaţia vieţii îţi copleşeşte trupul, fiinţa şi cã imprimã cu tot ceea ce
existã pe lumea aceasta pluteşti pe mult mai necuprinsul fluid al Spiritului...Vei simţi cã iei legãtura cu
Dumnezeu-însuşi. Exerciţiul este o sursã de viaţã, forţã şi linişte.
Gândul exprimat verbal conţine un cuantum de energie. Cuvintele au putere de blamare şi
insultã, dar şi putere de mângâiere şi de balsam. De aici rezultã cã vorbele au puteri magice !
Gândul este o formã de manifestare mult mai finã decât eterul spaţial sau decât energia. El este
totodatã putere, dar şi mişcare.
Procesul de formare a gândurilor este un proces neîntrerupt, iar procesul de formare a
caracterului este un proces de foarte lungã duratã !
Renunţarea este principiul primordial al purificãrii mentale.
Swami Shivanananda. Puterea gândului. Comentarii de Alexandru Doboş
Orice fel de gând luminos ori întunecat, pãtrunde şi acţioneazã în spaţiu. Având în vedere acest
lucru, ce credeţi cã e mai bine sã cultivãm :gânduri-floare sau gânduri-şobolan ?
Gânduri venite de la trei persoane sunt nu de trei ori, ci de mii de ori mai puternice decât
gândurile unui om. Gândul rãu colectiv este în stare sã transforme o regiune înfloritoare într-un deşert.
Pustiurile, poluarea sunt urmare a gândirii murdare a omenirii. Dacã aceasta s-ar purifica şi însãnãtoşi
ar fi necesari zeci de ani pentru refacerea scoarţei distruse. Seceta, foametea, maladiile de tot felul sunt
şi ele roade ale gândurilor meschine, inferioare. Acestor stihii li se pot contrapune numai gânduri
colective luminoase.
Gândurile pot fi ca un balsam tãmãduitor ori ca o otravã ucigãtoare. Dacã oamenii ar fi în stare
sã-şi concentreze concomitent gândurile la binele general, ar reuşi sã efectueze o curãţenie generalã a
spaţiului.
Cititorule, adunã-ţi prietenii cu ajutorul gândului ! Acest gând colectiv puternic sã fie pentru
binele omenirii.
În loc sã ne tânguim, sã judecãm pe alţii, e mult mai bine sã canalizãm gândurile cãtre Frumos.
Cel care trimite în spaţiu bucurie primeşte înapoi îndoit, cel care trimite tristeţe primeşte tot tristeţe.
Iatã de ce oamenii trebuie învãţaţi încã de copii sã gândeascã frumos. N-ar fi rãu, chiar, sã fie introduse
în şcoli ore speciale destinate educãrii gândului.
La început, oamenii au rãspuns numai pentru faptele lor, sãvârşite în lumea materialã. Mai apoi,
au înţeles forţa cuvântului şi au început sã extindã rãspunderea şi pentru acesta. Acum e timpul ca
omenirea sã cunoascã puterea gândului şi sã-şi asume responsabilitãţile ce decurg din folosirea ei.
Omul îşi împovãreazã Karma nu numai cu faptele, ci şi cu gândurile sale. Fiecare gând lansat în spaţiu
îşi gãseşte pânã la urmã executantul.
Nu existã crimã mai mare decât aceea de a înceta sã gândeşti frumos. Trebuie înţeles cã gândul
şi fapta au acelaşi efect. Gândul este temelia Creaţiei. El poate fi vãzut şi mãsurat. Gândul este fiinţa
nou nãscutã în plan spiritual. Aparent, gândul este absolut tainic, de nedesluşit, pentru cei din jur.
Culoarea aurei, îi trãdeazã însã prezenţa şi conţinutul.
Fiecare dintre noi posedã un act de identitate ce nu poate fi falsificat. Acesta este aura, învelişul
energetic specific fiecãrui om. Ea are dimensiuni, contur, şi culoare. Aceşti trei parametri ai aurei se

100
modificã funcţie de starea sãnãtãţii omului, precum şi funcţie de gândurile şi sentimentele sale.
Duşmanul de moarte al aurie este nervozitatea. Otrava urii şi a nervozitãţii se depune pe obiectele din
jur, creând o atmosferã grea, încordatã.
O aurã sãnãtoasã ar trebui sã emane întotdeauna bunãtate, cãldurã sufleteascã, nãzuinţã
permanentã cãtre Dumnezeu.
Sunt oameni adevãraţi cei care sunt nelegaţi de cãmin, cei care nu ţin la obiecte scumpe, cei care
admirã cântatul pãsãrilor, cei care iubesc florile, cei care nu bârfesc şi nu împrãştie zvonuri, adicã cei
care iubesc adevãrul şi frumosul.
Priviţi cu atenţie în jur ! Câte fenomene uimitoare întâlniţi ! Unul aude voci, altul vede fiinţe din
lumea spiritualã, unul se ridicã în aer, altul merge pe suprafaţa apei, unul trece prin foc, altul înghite
otravã fãrã sã-şi rişte viaţa, unul nu are nevoie de somn, altul de hranã, unul vede prin corpuri
netransparente, altul poate citi gândurile, unul vorbeşte cu animalele, altul poate citi o carte închisã,
ş.a.m.d. Îmbinate într-o singurã persoanã, aceste calitãţi pot forma supraomul, expresie normalã a
evoluţiei omului actual.
Cum sã punem în mişcare energia psihicã, cum sã dezvoltãm în noi puterile supranormale ?
Înainte de toate trebuie sã ne îndreptãm inima şi gândul cãtre Conştiinţa Supremã, Dumnezeul a tot
ceea ce este viu. Devotamentul, renunţarea, iubirea, munca ne vor deschide calea cãtre Marele Spirit al
Universului. Energia psihicã se dezvoltã cel mai bine în oamenii care privesc spre viitor. Gândul
înãlţãtor orientat spre binele general atrage energia psihicã. Dimpotrivã, gândul rãu, egoist o va
respinge. Înţesând spaţiul cu rãutate şi nervozitate aşteptaţi boli şi necazuri. Prezenţa energiei psihice
înlocuieşte vaccinurile şi medicamentele. Chiar şi cancerul poate fi vindecat cu ajutorul psihoenergiei,
cãci lipsa acestei energii provoacã cumplita boalã.
Rugãciunile întremeazã sufletul şi trupul. Cel mai bun remediu pentru fortificarea sãnãtãţii
fizice este meditaţia, gândul permanent cãtre Tatãl Ceresc. Rugãciunea atrage ca un magnet cele mai
curate gânduri din spaţiu, dar rugãciunea orientatã spre binele general.
Actualmente, omenirea s-a transformat într-o gloatã de cerşetori care cere de la Dumnezeu
sãnãtate şi bunãstare materialã, ca şi când Tatãl Ceresc nu ar şti de ce au nevoie oamenii şi cât le
permite propria Karmã sã obţinã. Ce sã mai spunem de pocãire ? Omul roagã sã fie iertat dar nu-şi
schimbã modul de viaţã. Se îndoaie sub loviturile destinului, dar nu se leapãdã de obiceiurile urâte. Dã-
mi ! ! ! Iatã cuvântul principal din toate rugãciunile. Altul trebuie sã fie cuvântul, şi anume: Primeşte !
Numai în cooperare rezidã sensul unitãţii cu Supremul. Fiecare este dator sã contribuie la lucrarea
Universului cu gânduri înãlţãtoare.
Rugãciunea nu trebuie sã fie numai ritual-formalã. Rugãciunea rostitã cu tot focul inimii,
rugãciunea plinã de iubire va ajunge neapãrat la Forţa Divinã.
Sã nu vã fie fricã sã vã rugaţi neîncetat: în rugãciune inima nu oboseşte niciodatã. Unii vor
încerca sã se justifice, invocând lipsa de timp. Rugãciunea nu cere timp, ea poate fi rostitã în gând.
Agni Yoga. Dictare celestã. Elena Roerich

Subconştientul este totalitatea fenomenelor şi însuşirilor psihologice şi psihice, ce nu persistã

permanent în sfera conştiinţei, dar pot acţiona selectiv şi cu uşurinţã în sfera acesteia, în raport cu
împrejurãrile. Subconştientul este un fel de subconştiinţã latentã şi potenţialã care este inferioarã, dar
coexistã cu conştiinţa şi o deserveşte cu fidelitate. Pe seama subconştientului s-au pus elementele
cristalizate ale conştiinţei stinse sau uitate, automatismele psihice, fenomenele perceptive neintegrate
conştient, care astfel îndeplinesc funcţii reglatorii.
Tot ceea ce existã în tine, se aflã pretutindeni, ceea ce nu existã în tine, nu se aflã nicãieri, toate
comorile universului sunt înlãuntrul tãu, cautã cu fervoare în tine însuţi puterea sau rãspunsul la care
aspiri, pe care inima ta le doreşte şi direct proporţional cu credinţa ta, vei primi ceea ce vrei! Marele

101
secret caracteristic geniilor şi tuturor oamenilor cu adevãrat mari din toate epocile, este capacitatea lor
de a intra în contact fie conştient, fie în mod spontan, cu puterile nelimitate ale subconştientului,
eliberându-le. Dacã poţi face la fel, vei fi capabil de performanţe extraordinare. Subconştientul este
constructorul şi susţinãtorul, prietenul şi servitorul creierului. Dacã învãţãm cum sã ne folosim de el şi
în ce mod sã-i dãm comenzi, el ne poate ridica aproape fãrã efort, pe culmi nebãnuite asigurându-ne
succesul. Orice gând este o cauzã care mai devreme sau mai târziu va produce efecte bune sau rele.
Orice trãire proprie sau stare interioarã pe care o remarcãm în mod pasiv, este efectul anumitor gânduri
din trecutul îndepãrtat sau apropiat. Nicãieri omul nu poate scãpa de consecinţele acţiunilor şi
gândurilor sale, în prezent sau în viitor, consecinţele lor, nu vor înceta sã se dedubleze şi astfel
fãptuitorul va avea la rândul sãu, partea care se cuvine din fericirea sau suferinţa pe care a produs-o.
Înţelegând aceasta, trebuie sã cãutãm sã nu facem rãu nimãnui nici mãcar în gând.
Pãtrunzând gradat şi cât mai lucid în profunzimile enigmatice ale subconştientului, vei reuşi sã
cunoşti adevãrata naturã din tine însuţi şi atunci ţi se va dezvãlui realitatea infinitã şi eternã din afara ta.
Legea fundamentalã a vieţii care îţi permite înflorirea, este legea încrederii depline în sine. Încrederea
numai într-un ajutor exterior, atrage mai devreme sau mai târziu suferinţa. Singurã, încrederea fermã în
sine, genereazã forţa şi bucuria, în plus aceastã încredere îţi asigurã totodatã spijinul exterior de care ai
nevoie.
Încrederea în propriile forţe, care existã în stare latentã în microcosmosul tãu lãuntric, este o
stare mentalã de putere irezistibilã întrebuinţatã cu perseverenţã de conştiinţa ta, care percepe într-o
oarecare mãsurã legãtura cu energiile atotputernice ale sinelui tãu suprem.
Aminteşte-ţi cã în orice moment ai posibilitatea alegerii: alege iubirea în locul urii, alege
sãnãtatea în locul bolii, alege fericirea în locul suferinţei, alege existenţa spiritualã purã în locul unei
vieţi banale cufundate în iluzii materiale, pãstreazã-ţi o puritate şi o spontaneitate de copil.
Cel mai bun mijloc de a intra în legãturã cu sfera de forţã a subconştientului este de a-ţi induce
o stare modificatã, de nulitate deplinã, a fiinţei, determinatã de o intensã sugestie mentalã în care modul
de a gândi şi de a acţiona, este în întregime independent de contextul situaţional, dar se aflã sub totala
influenţã a mentalului. Evitã orice tensiune posibilã, orice crispare sau constrângere mentalã atunci
când soliciţi ceva subconştientului. Eventual, înainte de culcare, genereazã din nou solicitarea mentalã
adresatã subconştientului şi aducându-ţi starea de somnolenţã cautã sã adormi chiar cu sentimentul cã
rugãmintea ta este îndeplinitã. Acţioneazã astfel mereu pânã la succesul final. Datoritã activitãţii
gândirii tale, permanent fiinţa ta vibreazã la unison, intrând astfel în rezonanţã cu anumite straturi ale
manifestãrii macrocosmice şi astfel capteazã diferite forme de energii care determinã efecte sincrone în
sfera subconştientului tãu. Dacã vei ajunge sã-ţi supraveghezi gândurile, dându-le orientarea beneficã,
pozitivã, creatoare, vei fi întotdeauna aproape de energiile Universului, iar reuşita va fi de partea ta.
Orice idee sau gând odatã acceptat se transformã în focar de autosugestie operând în straturile
corespunzãtoare ale subconştientului şi apoi este transmis în centrul subtil de expansiune al plexului
solar (creierul abdominal) de unde se va manifesta în afarã determinând efecte sincrone în domeniul
universal al posibilitãţilor. Motivele nereuşitei sau eşecului, sunt slaba energie, lipsa încrederii, absenţa
continuitãţii în dinamizarea subconştientului, imaginea mentalã imprecisã sau difuzã.
În funcţie de nivelul de forţã al subconştientului tãu şi de puterea ta mentalã de mobilizare,
reuşita sau rãspunsul nu se produce neapãrat la câteva ore sau dupã o zi pe alta. Continuã cu
perseverenţã sã impregnezi subconştientul prin intermediul ideii şi nu abandona aceastã sistematicã
solicitare decât dupã ce succesul s-a realizat. Subconştientul nu are reţineri, inhibiţii, temeri, ci numai
reacţii, rãspunsuri sau oglindiri fidele care sunt expresia exactã a gândurilor şi ideilor pe care cândva le-
am lãsat sã pãtrundã în el şi sã încolţeascã. Orice mentalizare precisã sau cu alte cuvinte, oricare
imagine mentalã clarã susţinutã prin credinţã şi dinamizatã cu perseverenţã, va avea tendinţa de a se
realiza efectiv sub forma unui efect în virtutea miraculoasei legi a materializãrii prin intermediul

102
subconştientului. Subconştientul este sfera de apel a memoriei şi în aceasta sunt înregistrate toate
experienţele avute de o fiinţã atât în existenţa prezentã cât şi în existenţele anterioare sub forma unor
impregnãri subtile, care chiar dacã nu sunt clar conştientizate din punctul de vedere al cauzelor pe care
le reprezintã, ne condiţioneazã întreaga noastrã existenţã prin feluritele efecte pe care le genereazã în
universul nostru lãuntric.
În fazele profunde ale somnului, subconştietul, în funcţie de natura ideilor, fuzioneazã cu
anumite aspecte ale naturii superioare, participând ca o picãturã reintegratã în oceanul Înţelepciunii
Supreme.
Cautã sã atingi şi sã-ţi menţii un cât mai profund echilibru emoţional, acceptã cu
toleranţã ca pe ceva firesc, faptul cã alţii pot sã nu gândeascã sau sã perceapã ca tine, respectã-i
şi cautã-i sã-i ajuţi preluându-i de la nivelul la care se aflã, aşa cum tu ai dreptul sã fii în
dezacord cu ei şi ei, datoritã ignoranţei sau relei voinţe, au acelaşi drept de a fi în dezacord cu
tine.
Trãirile tale interioare ce implicã gândurile, stãrile şi sentimentele tale, sunt într-o foarte mare
mãsurã cauza reacţiilor celorlalţi faţã de tine, datoritã reacţiilor pe care în mod spontan, prin rezonanţã
le produci în subconştientul lor, care interfereazã cu al tãu în mod telepatic. Cheia simpatiilor sau
antipatiilor fulgerãtoare ţine de afinitãţile sau dizarmoniile ce apar între douã sau mai multe
subconştienturi. Doreşte altuia numai ceea ce îţi doreşti ţie şi vei constata o considerabilã
schimbare în bine, atât în propria ta existenţã cât şi în atarea generalã a aceluia pe care astfel l-ai
ajutat. Hrãneşte-ţi zi de zi inima cu o bunãvoinţã fãrã limite, pentru tot ceea ce trãieşti şi vei
constata cum se dezvoltã o bucurie imensã pe care o vei revãrsa sub formã de iubire, faţã de tot
ce te înconjoarã. Identici cu mine în sinele spiritual sunt oamenii, identici cu ei în sinele spiritual
sunt eu, identificându-se astfel cu fiecare. Înţeleptul se regãseşte pe sine însuşi pretutindeni şi
îmbrãţişeazã întreaga lume într-o stare de iubire nesfârşitã, profundã şi fãrã limite.
Numai tu singur te poţi eleva, numai tu însuţi te poţi pedepsi. Precum roţile din faţã şi roţile din
spate ale unui car, ignoranţa merge prima, iar suferinţa vine pe urmã. Dumnezeu, viaţa, nu pedepsesc,
omul ignorant este acela care se pedepseşte singur prin falsele sale idei despre ceilalţi oameni, despre
Divinitate şi Univers. Datoritã erorilor, el devine sclavul propriilor sale adevãruri, iar obişnuinţa, îl
împietreşte în aceastã stare. Legea esenţialã a înţelepciunii practice, constã în trezirea, dezvoltarea şi
punerea în valoare a principiului absolut al spiritului. Toate acestea sunt uşor realizabile dacã ne fixãm
definitiv ţelul în perfecţiune. Acţiunile tale sunt binele tãu, în mãsura în care sunt bune, acţiunile tale
sunt moştenirea ta, acţiunile tale sunt deasemenea refugiul tãu. Când dorinţa de a abandona un obicei
rãu va fi mai mare decât aceea de a continua vei fi vindecat.
Atunci când mentalul tãu conştient este suficient de liniştit şi se poate localiza cu uşurinţã, poţi
fi deplin convins cã poţi realiza în scurt timp, prin intermediul subconştientului ceea ce gândeşti ferm şi
clar.
Enigma vieţii şi a morţii. Dr. Aurel Popescu-Bãlceşti

“Adevãrat vã spun cã, dacã aţi avea credinţã cât un grãunte de muştar, aţi zice muntelui acesta:
Mutã-te de aici acolo ! şi s-ar muta; nimic nu vã va fi cu neputinţã. “ Matei 17 (20)

103
 RUGĂCIUNEA ŞI MEDITAŢIA

Pe gânduri ziua, noaptea în veghere,

Astfel viaţa-mi tot în chinuri trece -
Va vrea natura oare să se plece
La ruga mea - să-mi deie ce i-oi cere ?
............................................................
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor !
Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie !
Mihai Eminescu

“Când vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgânii, care gândesc că, dacă spun o
mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi.” - Matei 6 (7 )

“ Fiindcă, dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este
de făcut atunci ? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta
şi cu mintea.” - 1 Corinteni 13 (14,15 )

“Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi
trage numele orice familie, în ceruri şi pe Pământ.” - Efeseni 3 (14 )

Am ascultat multe cuvântări despre rugăciune, ce este rugăciunea, cât de trebuitoare ne este şi
care-i sunt roadele; dar nimeni nu spunea cum poate cineva să se roage neîncetat. Am ascultat o
cuvântare despre rugăciunea continuă şi neîncetată, dar nu se arătau mijloacele de a ajunge la ea.
Rugăciunea lăuntrică neîncetată este ca un zbor liber al sufletului omenesc spre Dumnezeu.
Pentru a obţine un progres cu rugăciunea aceasta izvorâtă de sus, trebuie să rugăm pe Dumnezeu să ne
lumineze. Roagă-te mereu cu ardoare, rugăciunea însăşi îţi va arăta cum poate să devină neîncetată. Îţi
trebuie însă un oarecare timp. Aceste cuvinte trebuiesc astfel înţelese: noi trebuie să ne rugăm
neîntrerupt în duh.
Lumina cerească a rugăciunii lăuntrice nu poate fi câştigată nici cu înţelepciunea lumii acesteia,
nici prin pofta de a şti, ci din contră, ea se descoperă în curăţia inimii, cu ajutorul unei neostoite trude .
Se cercetează lucrurile pe dinafară, nu în adâncul lor. Se vorbeşte despre trebuinţa rugăciunii, de
puterea, de binefacerea ei, de tot ce trebuie s-o întovărăşească: zel, ardoare, căldura inimii, curăţenia
gândurilor, împăcarea cu duşmanii, pocăinţa, modestia şi multe altele. Dar ce este rugăciunea şi cum
trebuie să învăţăm a ne ruga ? La aceste întrebări care, după mine, sunt cele dintâi şi cele mai de seamă,
rareori se găseşte un răspuns care să le dea tot înţelesul. Şi ceea ce este mai de plâns, e că deşarta
înţelepciune a lumii se sileşte să măsoare lucrurile lui Dumnezeu cu măsura omenească.
Mulţi îşi închipuie că faptele bune sunt cele care ne fac demni de rugăciunea contemplativă.
Lucrurile stau cu totul dimpotrivă, căci rugăciunea lăuntrică este aceea care dă naştere faptelor bune şi
virtuţilor.
Creştinul trebuie să facă multe fapte bune, însă ceea ce trebuie să îndeplinească mai înainte de
orice, este să se roage, căci fără rugăciune, orice s-ar zice, el nu poate face nimic bun. Fără rugăciune nu
poate găsi calea spre Dumnezeu, nu poate să priceapă adevărul, nu poate să-şi răstignească trupul, nu

104
poate, cu toată simţirea lui, să vadă aprinzându-se în inimă lumina lui Hristos; nu poate ajunge fericit şi
unit cu Dumnezeu.
Dobândeşte în primul rând rugăciunea şi vei culege toate celelalte virtuţi.
Rugăciunea lăuntrică neîntreruptă către Isus este o chemare statornică şi fără odihnă, a
dumnezeiescului Nume al lui Isus Hristos, în duh şi în inimă; este încredinţarea neclintitei Sale
prezenţe şi cererea cu stăruinţă a harului în timpul oricărei lucrări, în toată vremea, în tot locul, până şi
în somn. Acela care se obişnuieşte cu această rugăciune, încearcă o aşa de mare linişte încât nu mai
poate trăi fără ea.
Stai singur şi liniştit, pleacă-ţi capul, închide ochii, răsuflă uşor şi închipuie-ţi că priveşti în propria
inimă. Adună în inimă toate gândurile din sufletul tău. Răsuflă şi zi: Doamne Isuse Hristoase
luminează-mă. Fă rugăciunea mişcând uşor buzele, sau rosteşte-o în minte. Încearcă să alungi de la tine
toate celelalte gânduri. Fii liniştit, răbdător şi repet-o cât poţi de des.
La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, începui să simt o mare greutate. Mă
cuprinseseră oboseala şi somnul şi un nor gros de gânduri străine mă învăluia. Era războiul lumii
întunericului care se dădea în mine: nimic nu-i e mai groaznic decât curăţenia inimii; ea încearcă să te
întoarcă şi să te împiedice de a învăţa rugăciunea. Dar vrăjmaşul nu face decât atât cât îi îngăduie
Dumnezeu şi nimic mai mult decât e de trebuinţă.
Şi când, în sfârşit, mă rugam în intima reculegere a inimii, tot ce mă înconjura mi se părea plin
de încântare şi de uimire: arborii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina, păreau să-mi spună că toate
au fost create pentru om, că toate ne încredinţează de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, că toate se
roagă lui Dumnezeu şi toate îi oferă laudele şi închinarea lor. Numai atunci am înţeles cuvintele:
”Înţelegerea graiurilor tuturor făpturilor”, “Omul lăuntric “, “Omul tainic al inimii”, “Rugăciunea în
duh”, “Împărăţia lui Dumnezeu în voi”, “Fiţi în Mine”, “A se îmbrăca în Hristos”, toate acestea mi se
destăinuiau încetul cu încetul.
La început îmi plăcea această viaţă, dar în vremea din urmă, fel de fel de gânduri îmi trec prin
minte. Dumnezeu ştie dacă voi putea în felul acesta să-mi răscumpăr păcatele! Şi să fie oare adevărat
tot ce se scrie prin cărţi? Cum poate să învie un mort ? Să fie, în adevăr iad ? Nimeni n-a venit din
lumea de dincolo. Ce se mai ştie despre un om după ce a murit şi a putrezit ?
Cărţile sunt poate scrise de preoţi sau de căpetenii, să ne facă nouă, proştilor, ca să trăim după
morală. Şi dacă noi, părăsind toate plăcerile, ne trudim zadarnic? Dacă nu-i viaţa viitoare, atunci ce-i?
Nu e mai bine să ne bucurăm aici, pe pământ, de o bunăstare ? Adesea sunt frământat de asemenea
gânduri. Dar asemenea gânduri vin din împărăţia întunericului care îşi deschide porţile pentru toată
lumea. Trebuie deci să ne înarmăm cât mai mult cu putinţă cu cuvântul lui Dumnezeu, contra
vrăjmaşului sufletelor noastre şi de acolo să sorbim putere. Ar fi zadarnic şi nefolositor să ne oprim de
la păcate numai de teama muncilor din iad, deoarece sufletul nu poate să se descătuşeze de păcate decât
dacă-şi păstrează dreapta judecată prin curăţia inimii, şi că aceasta nu se poate dobândi decât cu
ajutorul rugăciunii lăuntrice. Acela care face binele de teama iadului, urmează calea robilor; cel care-l
face pentru a fi recompensat cu împărăţia cerurilor, urmează calea năimiţilor. Dumnezeu vrea să
mergem către El, cum se duc fiii către tatăl lor; El vrea să ne purtăm cu demnitate, din iubire şi din
respect faţă de El, să fim fericiţi unindu-ne cu El prin unirea duhului şi a inimii.
Oricare ar fi chinurile trupeşti ce ţi le impui, niciodată nu vei găsi pacea, şi dacă n-ai pe
Dumnezeu în duhul tău şi rugăciunea neîncetată a lui Isus în inima ta, vei cădea totdeauna în păcat, la
cel mai neînsemnat prilej. Rugăciunea îţi va aduce în inimă atâta uşurare şi o astfel de fericire de care
singur te vei minuna. Nimic nu te va mai împiedica în viaţa ta.
Cu ochii închişi, concentrând toate puterile închipuirii, îndreptam spre inimă, privirea spirituală.
Mă sileam să mi-o înfăţişez în partea stângă a pieptului şi să-i ascult cu atenţie bătăile. Aceasta o
făceam de mai multe ori pe zi vreme de o jumătate de oră. Trăgând aerul, priveam cu duhul în inimă şi

105
ziceam: Doamne Isuse Hristoase, dându-l afară ziceam: luminează-mă. Încercam sentimentul unei mari
bucurii şi al unei mari descătuşări de orice greutate. Simţeam o dragoste arzătoare pentru Isus Hristos şi
pentru toate făpturile lui Dumnezeu. Judecata mea cea slabă atât de mult se luminase, că puteam să
contemplu şi să înţeleg lucrurile la care mai înainte nici nu îndrăzneam să visez. Uneori străbătea în
întreaga mea fiinţă senzaţia unei adevărate şi fericite călduri şi în cugetare simţeam că Dumnezeu e
pretutindeni. La simpla chemare a Numelui lui Isus Hristos, mă simţeam copleşit de fericire. Toate
aceste simţiri îmi arătau că rugăciunea lăuntrică e plină de roade: mântuitoare dragoste pentru
Dumnezeu, pace lăuntrică, încântarea duhului, cugetare curată, mişcarea cu uşurinţă şi vigoare a tuturor
mădularelor, stare generală plăcută, insensibilitate la boli şi supărări, putere nouă de judecată şi o nouă
înţelegere a Sfintelor Scripturi; priceperea graiului tuturor făptuirilor, alungarea oricărei ambiţii, o nouă
înţelegere asupra sfinţeniei vieţii lăuntrice şi în sfârşit siguranţa că suntem aproape de Dumnezeu şi de
dragostea Lui pentru toţi. Acesta este omul sfânt, căci om sfânt înseamnă întoarcerea la starea cea dintâi
a nevinovăţiei, fiindcă dacă sufletul e curat şi sfânt, şi trupul se sfinţeşte.
Dar Dumnezeu n-a făcut omul să se gândească numai la sine însuşi, ci pentru ca oamenii să
trăiască împreună, să se ajute între ei şi să meargă în iubire spre mântuire, fiecare, după puterile lui. De
aceea rugăciunea alături de alţii e mai plăcută. Dumnezeu întăreşte şi luminează nu numai pe cei ce-şi
petrec viaţa în necontenită rugăciune, ci prin nemărginita Lui dragoste de oameni, şi pe cei ce se
pregătesc. Nu trebuie să ne rugăm neîncetat numai pentru noi, ci să pregătim la aceasta, după cuvântul
Domnului şi pe cunoscuţii noştri. Lucrarea duhovnicească, rugăciunea lăuntrică, înţelegerea prin
contemplaţie, precum şi toate celelalte mijloace de înălţare a sufletului, nu trebuie să le păstrăm numai
în mintea noastră, ci să le avem scrise, să le povestim şi altora prin viu grai, din dragoste pentru toţi şi
pentru mântuirea tuturor.
Trebuie să te obişnuieşti să chemi Numele Domnului, mai mult decât să respiri, în tot locul, în
tot timpul şi la orice nevoie. Când săvârşeşti vreun lucru, să ai în mintea ta, pe Creatorul tuturor
lucrurilor; dacă vezi lumina, adu-ţi aminte de cel care a dat-o; dacă priveşti cerul, marea şi tot ce conţin,
admiră-le şi slăveşte pe cel care le-a creat; dacă mănânci sau îmbraci o haină, cugetă de la cine îţi vine
acest dar şi mulţumeşte lui Dumnezeu care priveghează asupra vieţii tale. Sau, mai pe scurt: orice
mişcare a ta să te facă să-ţi întorci gândul către Dumnezeu şi să-i dai slavă. Astfel, făcând, neîncetat te
vei ruga şi sufletul tău pururea va fi plin de bucurie.
Nu e, oare o mare dovadă a dragostei, plină de învăţătură, când omul primeşte putinţa să se
coboare în el însuşi, să se vadă pe sine, să se bucure de cunoştinţa de el însuşi ?
Nu e greu să discuţi cu oamenii, toată lumea o poate face, căci raţiunea şi inima au existat
înaintea înţelepciunii omeneşti. Dacă ai raţiune, poţi să o cultivi oricând cu ajutorul ştiinţei şi
experienţei, dar dacă aceasta lipseşte, nici o învăţătură, nici o educaţie nu folosesc la nimic. Ce e mai
grav, este că noi suntem foarte departe de noi înşine şi că nu avem destulă ambiţie să ne apropiem de
noi. Dimpotrivă evităm să ne confruntăm cu eul nostru lăuntric. Schimbăm adevărul cu lucruri de
nimic, gândind că, fără îndoială, este foarte plăcut să te deprinzi cu meditaţia şi cu rugăciunea, dar din
nenorocire, nu prea avem mult timp pentru aceasta, din pricina altor griji şi necazuri ale vieţii
pământeşti. Ce este, totuşi, mai important : viaţa veşnică şi mântuirea sufletului, sau repede trecătoarea
viaţă a trupului, pentru care ne îngrijim atât de mult ?
Firea lucrurilor o socotim după dispoziţia lăuntrică a sufletului, cu alte cuvinte, judeci pe
aproapele tău după ceea ce este în tine. Acela însă care a ajuns la adevărata rugăciune şi la adevărata
dragoste, nu mai face deosebire între un drept şi un păcătos; el iubeşte totul deopotrivă şi nu osândeşte
pe nimeni, ca şi Dumnezeu, care trimite soarele şi ploaia şi peste cei buni şi peste cei răi.
Sufletul omenesc nu este legat de loc şi de substanţă. El poate vedea clar în întuneric, ceea ce se
petrece în depărtare, ca şi ceea ce se petrece în apropiere. Însă, sub apăsarea corpului nostru greoi, cât
şi din pricina ideilor noastre încurcate, noi înfrângem această putere a sufletului şi-l împiedicăm să iasă

106
la lumină. Dar când ne întâlnim noi în noi înşine, când ne despărţim de ceea ce ne înconjoară şi astfel,
ne subţiem spiritul, sufletul îşi găseşte facultăţile şi lucrează în deplinătatea puterilor sale. În felul
acesta, multe din cele ce sunt neînţelese, devin naturale.
Trebuie să înţelegem că suferinţele şi chinurile noastre sunt probe dumnezeieşti care ne sunt
puse pe drumul rugăciunii.
Dacă nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El de îndată îţi iese în
întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt : “Primeşte-mă !”; Luminează-mă !” , şi El te va îmbrăţişa şi
te va primi la sânul său. În marea Lui dragoste pe care o are Tatăl ceresc pentru noi, El se bucură de
fiecare mişcare a noastră oricât de mică ar fi ea, care are ca scop mântuirea.
În ceasul când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de
mucenici, căci după cum zice Sf. Ioan Gură de Aur, rugăciunea, chiar când e rostită de noi, care suntem
plini de păcate, ne curăţă numaidecât. Mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, iar noi, păcătoşii şi
lăsătorii, nu voim să-i dăm nici măcar o jumătate de ceas drept mulţumită şi înlocuim vremea
rugăciunii, care e mai însemnată decât orice, cu grijile şi interesele vieţii, uitând de Dumnezeu şi
datoria noastră! Din această pricină, nu arareori, dau peste noi necazurile şi năpastele, pe care le
hotărăşte Pronia plină de dragoste a lui Dumnezeu, ca să ne înţelepţim şi să ne întoarcem spre Tatăl
ceresc.
A nu-L iubi pe Dumnezeu, a-ţi urî aproapele, a nu crede în cuvântul Domnului şi a fi plin de
mândrie şi de slavă deşartă iată cele patru păcate care adâncesc prăpastia răutăţilor şi toată stricăciunea
noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile cele mai însemnate, din care răsar toate vlăstarele
căderilor noastre în diferite păcate.
Când îmi întorc privirea, cu toată luarea aminte, înăuntrul meu, şi când îmi iau seama la mersul
omului nevăzut, mă încredinţez că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu
cred în nimic din cele ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi iubire de sine. Toate aceste păcate grele le
găsesc într-adevăr, în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţirile şi faptele mele, cum
sunt :
1. Eu nu-l iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie
pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Ci,
dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des, şi cu mai multă desfătare, la cele pământeşti, pe câtă vreme
cugetarea spre Dumnezeu este rară şi greoaie. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se
săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu
El. Însă din contra, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune ci simt o greutate tocmai în timpul când
mă rog; mă lupt cu plictiseala şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru
mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii. În ocupaţiile mele nefolositoare timpul
trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui,
orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la
fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie şi nu-i iese din gândurile sale. Pe câtă vreme eu, în timpul celor
douăzeci şi patru de ore, de abia dacă jertfesc un ceas, pentru ca să mă cufund în adâncurile cugetării de
Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva
nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa de a
dobândi cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce cunoştinţele despre
Dumnezeu, despre religie, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe
de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăuntrice şi de prea
mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup doar atunci când nu am ceva mai bun de făcut. Deci
trebuie să trag concluzia că nu-l iubesc pe Dumnezeu.
2. Nu am dragoste pentru aproapele meu. Căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-
mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc măcar cinstea, fericirea şi liniştea în folosul

107
fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui
m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie .Pe câtă vreme eu, după ce
ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima
de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o crimă mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de
istorisiri, iar pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele de aproapelui, ci le răspândesc şi le
osândesc. Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele ci, ca orice lucru
cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci dimpotrivă,
stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.
3. Nu cred în nimic din cele ce ţin de religie nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost
încredinţat şi aş fi avut o credinţă vie că, fără îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, drept
răsplată pentru faptele săvârşite pe Pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă.
Un simplu gând spre nemurire şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e gata să intre în patria
cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot ca pe
capătul existenţei mele. Uneori un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce va mai fi după
moarte? Şi chiar dacă spun că aş crede în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne cu o
puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş, toate faptele mele şi necontenita
grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dacă Sfânta Evanghelie, care e un cuvânt
dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu
citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie.
Înţelepciunea, fericirea şi iubirea ce sunt cuprinse în paginile Noului Testament m-ar fi umplut de
bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te
hrăneşti cu pâinea şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti
n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi chiar dacă mai citesc din când în când
Cuvântul Domnului, nu mă pot adânci cu cea mai luare aminte în duhul Noului Testament, simt că mă
cuprinde o lipsă de interes, şi ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi
sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească pe care o citesc cu mai multă plăcere şi
în care găsesc mai multe lucruri pline de interes.
4. Sunt plin de o demonică mândrie şi de o trupească iubire de sine. Toate faptele mele
dovedesc următorul lucru: ori de câte ori văd în mine ceva bun doresc să-l scot la iveală ca să mă
proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc înăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie,
totuşi în sinea mea atribui toate faptele propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun,
sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Mă supăr pe cei care nu mă respectă, din care pricină îi socot drept
nişte nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, mă bucur de
nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă jignesc. Şi chiar
atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori laude, ori folosul meu trupesc, ori
mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu,
în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri,
fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.
Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de
Dumnezeu şi urâtor de aproapele meu. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta?
Cauza lipsei de dragoste pentru Dumnezeu este necredinţa, cauza necredinţei este lipsa de
convingeri, iar cauza lipsei de convingeri este lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe
luminoase. Fără credinţă e cu neputinţă să iubim ; fără convingeri, e cu neputinţă să credem. Dar pentru
a căpăta convingeri este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare cu
privire la subiectul propus. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin
învăţarea Cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate să ajungem la setea şi dorinţa nepotolită

108
de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape şi mai desăvârşit, de a pătrunde mai adânc în proprietatea
obiectului.
Dragostea se dezvoltă prin cunoştinţă şi în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în
aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu,
contemplând cu luare aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşirea fiinţei lui Dumnezeu, precum şi
nemărginita lui dragoste pentru oameni.
Pricina păcatelor ce ţi-am dat să le citeşti este lenea de a ne gândi la lucrurile duhovniceşti.
Nenorocirile sunt urmare a faptului că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului,
pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte, şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă
pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se
răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească cu trezie pe calea mântuirii şi a dreptăţii.
De aceea, pe cât ne stă în putinţă, ne vom ruga cât mai des astfel: ”Tată mult îndurător! Iartă-mi
păcatele şi ajută-mă să-mi îndrept viaţa, trezeşte în sufletul meu râvna de a împlini poruncile Tale fără
lenevire, fie-ţi milă de mine, iertându-mi păcatele săvârşite şi adunându-mi răspândita minte, voinţa şi
inima numai în Tine”.
Sufletul care s-a unit cu Dumnezeu în chip lăuntric devine, dintr-o prea mare bucurie, lipsit
parcă de orice răutate, se face ca un copil nevinovat şi nu mai osândeşte pe nimeni: nici pe elen, nici pe
păgân, nici pe iudeu, nici pe păcătos, ci priveşte asupra tuturor cu un ochi curat, fără să mai facă vreo
deosebire între oameni, şi se bucură deopotrivă de toată lumea, dorind ca toţi să-l proslăvească pe
Dumnezeu. Iar când te vei lovi de necazuri, învinuieşte-te mai ales pe tine însuţi ca pe unul ce nu ai
destulă răbdare şi smerenie, căci Domnul cel prea plin de dragoste, voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi să înţeleagă adevărul.
De aceea toate condiţiile mântuirii trebuie îndeplinite cu cea mai mare smerenie şi mai ales
toate deodată. Căci “cel ce este nedrept întru puţin, şi întru mult este nedrept” ( Luca 16 (10 )).
Pentru mântuirea sufletului sunt de trebuinţă, pe lângă o credinţă adevărată, şi faptele bune,
căci, “credinţa fără fapte este moartă, fiindcă din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă”
şi “de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu
mărturiseşti strâmb, să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
(Matei 19 (17,18,19,)). Şi aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. “Căci cine va păzi legea, dar
va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile “. Aşa învaţă Sf. Apostol Iacov
(2(10)). Iar Sf. Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească, zice că “din faptele legii nici un om nu se
va îndrepta “ (Romani 3(20))”. “ Ştim cu adevărat că legea e duhovnicească, dar eu sunt trupesc, vândut
păcatului. Căci de voit voiesc, dar de lucrat binele nu-l lucrez, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o
altă lege, care se luptă împotriva minţii mele şi mă face rob legii păcatului” (Romani 7(14-23)). În ce
chip am putea, prin urmare, să împlinim faptele cerute de legea Domnului când omul e neputincios, nu
are puterea să înfăptuiască poruncile ?
Nu are putinţă numai atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea.
Adevărata rugăciune îşi are condiţiile ei: trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi inima
curate, cu o înflăcărată străduinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de iubire, şi cu cea
mai adâncă smerenie. Dar dacă se găseşte cineva care nu e împăcat în conştiinţa lui curată, care vede că
e departe de condiţiile adevăratei rugăciuni, înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de
nevoie, mai mult în silă decât de bună voie, cum va fi sufletul atras dintr-o plăcere spre rugăciune ?
Omul nu este în stare să stea împotrivă şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gânduri
necuvioase, că “omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui“ şi numai Dumnezeu ne dă
altă inimă şi un duh nou.

109
 Din toate acestea reiese că în rugăciune noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei, adică miezul
ei ! Şi atunci, în faţa unei astfel de neputinţe care a pus stăpânire pe orice om, ce mai poate face el, din
partea voinţei şi puterii lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi poate dobândi credinţa fără
rugăciune, precum nu poate face nici o faptă bună fără ea. Ba chiar, la urma urmei, nu este în stare nici
măcar să se roage cu adevărat. Ce-a mai rămas, deci de partea lui ? Ce mai poate face el din propria lui
putere şi libertate ca să nu piară, ci ca să se mântuiască?...
Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul a păstrat această însuşire, numai în atârnare de
voinţa şi de Harul său. Şi, pentru ca să arate mai limpede dependenţa omului de voia lui Dumnezeu şi
ca să-l cufunde mai adânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat pe seama voii şi puterilor omeneşti
decât cantitatea rugăciunii, poruncindu-i să se roage neîncetat, în orice timp şi în orice loc şi tocmai
prin aceasta se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni; iar, odată cu
rugăciunea, vine şi credinţa, şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea.
Rugăciunea deasă aduce deprinderea, care mai târziu se face una cu firea. Fără deasa chemare a
Numelui Domnului Isus Hristos e cu neputinţă să-ţi cureţi inima.
Nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin propriile sale puteri şi, de aceea, când te năpădesc
gândurile necurate, cheamă Numele lui Isus cât mai des şi de mai multe ori şi atunci gândurile se vor
linişti de la sine. Mintea caută să te încredinţeze: fă cutare şi cutare faptă bună, întrebuinţează puterea
voinţei, încredinţează-te de bunele urmări ale faptelor bune, de pildă: curăţă mintea şi inima de gânduri
deşarte, umple locul lor cu cugetări pline de învăţătură, fă binele şi vei fi cinstit şi luminat, trăieşte aşa
cum o cere mintea şi conştiinţa...
Dacă omul ar îndeplini fără nici o întrerupere numai porunca dumnezeiască despre rugăciunea
neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, căci dacă ar săvârşi neîncetat
rugăciunea, în orice vreme, în orice îndeletnicire sau lucrare, chiar dacă la început o va face fără nici o
căldură sufletească, ci numai din silă, totuşi, în acest răstimp, el n-ar mai avea vreme pentru plăcerile
simţurilor păcătoase. Orice gând rău care ar veni să se furişeze în minte ar întâlni o piedică în calea lui.
Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase şi l-ar atrage spre miezul
cunoaşterii de sine, spre unirea cu Dumnezeu !
“De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor “ (Matei 18(3)).
Aşadar, hotărăşte-te să petreci măcar o singură zi pentru întâia oară într-o veghere asupra
omului lăuntric. Aceasta îţi va arăta că ziua n-a fost pierdută, ci e câştigată pentru mântuire şi că, în
cumpăna dreptei judecăţi dumnezeieşti, rugăciunea deasă ridică în sus balanţa slăbiciunilor şi faptelor
tale, aşezându-te totodată pe treapta dreptăţii şi dăruindu-ţi nădejdea să primeşti o lumină care să se
prelungească şi în viaţa veşnică.
Dar acest mijloc poate fi folosit numai atunci când omul se poate bucura de singurătate şi
linişte. Însă dacă un om, care îşi are îndatoririle lui de slujbaş şi care se află într-o zgomotoasă adunare
de oameni, ar dori cu toată osârdia să se roage cât mai des, el n-ar putea s-o facă din pricina unei risipiri
de neînlăturat.
E adevărat că depărtarea de oameni şi de lucrurile care risipesc mintea e cea mai însemnată
condiţie pentru cel ce vrea să se roage cu luare aminte şi neîncetat, dar, cu toate acestea, atunci când nu
ne putem folosi de singurătate, nu trebuie să căutăm scuze prin care să ne îndreptăţim o rugăciune
făcută rar, căci cantitatea, deasa rostire stă în puterea fiecăruia, atât a celui sănătos cât şi a celui bolnav,
şi este lăsată la voia lui liberă. Dacă n-ar fi fost cu putinţă să ne rugăm în timpul îndeletnicirilor sau în
mijlocul oamenilor care ne risipesc luarea aminte, atunci fără îndoială că nu ni s-ar fi rânduit ceea ce
trece peste puterile noastre. Şi e de la sine înţeles că dacă omul îşi va întoarce luarea aminte în mod
stăruitor înăuntrul său, atunci peste tot va găsi un loc potrivit pentru rugăciune, numai de s-ar încredinţa
că rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea cea mai de seamă şi înaintea tuturor îndatoririlor sale. În
orice stare şi în orice loc este cu putinţă şi potrivit să te rogi şi să treci de la rugăciunea deasă făcută cu

110
gura la rugăciunea făcută cu mintea, iar de la această rugăciune la rugăciunea inimii, care deschide
împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul nostru.
Cei care, printr-o îndelungată deprindere sau din mila lui Dumnezeu, au dobândit rugăciunea
inimii din rugăciunea minţii, nu-şi curmă rugăciunea neîncetată, nu numai în timpul lucrului sau a unei
cugetări, ci nici chiar în timpul somnului.
Dumnezeu nu cere cuvinte ci mintea atentă şi inima curată.
Rugăciunea este revărsarea şi lucrarea dragostei. Roagă-te şi gândeşte ce vrei, şi gândurile tale
se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile rele.
Nu te înfricoşa de necazuri, nu te înspăimânta de năpaste, căci rugăciunea te va apăra, le va
înlătura. Fii vesel şi liniştit cu duhul. Iubeşte şi fă ce vrei. Roagă-te şi fă ce vrei
Mintea şi firea conduc pe om la cunoaşterea lui Dumnezeu. Prima dovedeşte că nu poate fi în
lume o lucrare fără cauză, şi ridicându-se de la cele de jos la cele de sus pe scara lucrurilor ajunge, în
cele din urmă, până la pricina cea mai de seamă, care este Dumnezeu. Cea de-a doua, descoperindu-ne
la tot pasul o minunată înţelepciune, armonie, rânduială, gradaţie, ne dă un material de bază pentru
scara care porneşte de la pricinile care au un început şi un sfârşit şi ajunge la cele fără început şi fără
sfârşit. În felul acesta omul firesc are putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu pe cale firească. Şi tocmai de
aceea nici un neam, nici un popor sălbatic n-a existat şi nu există fără să aibă o oarecare cunoştinţă
despre Dumnezeu. Ca urmare a acestei cunoştinţe, cel mai sălbatic locuitor al unei insule singuratice,
fără nici un fel de îndemn venit din afară, îşi ridică, parcă nevrând, privirea spre cer, cade în genunchi,
sloboade câte un suspin pe care el însuşi nu-l înţelege, dar ştie că este trebuincios, simte în chip
nemijlocit ceva deosebit, ceva ce îl trage către cele de sus, ceva ce îl mână spre o lume necunoscută. Pe
această temelie sunt zidite toate religiile. Dar ceea ce este deosebit de interesant e că peste tot miezul
sau sufletul oricărei religii este alcătuit din rugăciunea tainică, ce se vădeşte într-un fel oarecare, prin
mişcări şi prin jertfe văzute, mai mult sau mai puţin schimonosite de întunericul unei cunoştinţe
strâmbe ; şi cu cât e mai minunat acest lucru în ochii minţii, cu atât mai mult cere din partea ei
descoperirea cauzei tainice ce stă la temelia acestei lucrări minunate, lucrare ce se arată în imboldul
firesc ce mână spre rugăciune.
Răspunsul psihologic privitor la această taină nu este greu de dat: rădăcina, capul şi puterea tuturor
patimilor şi lucrurilor din om este iubirea de sine, care e înnăscută. Acest adevăr este întărit cu multă
limpezime de ideea de bază şi obştească a autoconservării. Orice dorinţă, ori întreprindere, orice lucrare
omenească, are drept ţintă satisfacerea iubirii de sine, căutarea propriei fericiri. Dar duhul omenesc nu
este mulţumit cu nimic din cele simţite şi iubirea de sine care e înnăscută nu tace în pornirea ei. De
aceea, dorinţele se dezvoltă din ce în ce mai mult, avântul spre “ bine“ creşte mereu, umple închipuirea
şi în cele din urmă, înclină însăşi simţirile în această parte. Revărsarea acestui simţământ lăuntric şi
dorinţa care se dezvăluie singură este o firească trezire spre rugăciune, este cerinţa iubirii de sine, care
cu multă greutate îşi atinge ţelurile sale. Cu cât omul propăşeşte mai puţin, dar, în schimb are în vedere
fericirea proprie, cu atât mai mult doreşte, cu atât mai puternic îşi revarsă dorinţa în rugăciune şi se
îndreaptă cu cererea celor dorite către cauza necunoscută a tuturor celor ce există. Prin urmare, iubirea
de sine înnăscută este stihia principală a vieţii, este pricina fundamentală, care îl îmboldeşte pe omul
firesc spre rugăciune.
Înţeleptul Făcător al firii a sădit în firea omului însuşirea iubirii de sine întocmai ca pe o
momeală, momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa omenească cea căzută spre o înaltă
unire.
Dacă omul n-ar strica această însuşire şi ar ţine-o pe o treaptă înaltă, în legătură cu firea lui
duhovnicească, atunci el ar avea o puternică încurajare şi un minunat mijloc spre desăvârşirea morală.
Dar el face, de cele mai multe ori, din această însuşire o josnică patimă a iubirii de sine, atunci când o
preface într-o armă mânuită de firea lui animalică.

111
 Omul se naşte într-o obşte de oameni de la care primeşte obiceiurile vieţii, stările sufleteşti,
pornirea dorinţelor, într-un cuvânt, toate însuşirile bune sau rele după chipul semenului său. Şi pentru
că viaţa oamenilor stă în cea mai strânsă legătură şi are o puternică înrâurire între semeni, atunci
obiceiurile, lucrările şi năravurile unui om nu sunt decât rezultatul unor deprinderi căpătate de la
oamenii în mijlocul cărora trăieşte. Ca urmare, cel rece se poate încălzi, cel tâmpit poate căpăta o minte
ascuţită, cel leneş să se trezească spre o lucrare care să fie o părtăşie vie la munca omului asemenea lui.
Un duh are puterea să-şi treacă însuşirile altui duh, poate lucra în chip binefăcător asupra altuia, să-l
atragă spre rugăciune, spre luare aminte, să-l îmbărbăteze în deznădejde, să-l abată de la o patimă şi să-l
îndemne spre o sfântă lucrare, iar în acest fel , ajutat unul de altul, se poate face mai cucernic, mai
nevoitor, mai plăcut lui Dumnezeu... Iată care este taina rugăciunii făcută pentru alţii şi care lămureşte
piosul obicei al creştinilor de a se ruga unul pentru altul, de a cere rugăciunile fraţilor!...
Dacă rugăciunea făcută unul pentru altul de către vieţuitorii de pe Pământ, este atât de rodnică, atunci
se înţelege de la sine că rugăciunea pentru răposaţi este tot atât de binefăcătoare, căci între cele de sus
şi cele de jos este cea mai strânsă legătură.
În legătură cu mijlocul şi chipul rugăciunii făcută pentru aproapele, eu cred că dacă rodnicia şi
puterea de atracţie a rugăciunii atârnă de o vie părtăşie la necazurile vieţii fraţilor noştri şi mai ales de
o înrâurire necurmată a duhului celui ce se roagă asupra duhului care cere rugăciunea, atunci o astfel de
stare sufletească nu ne abate de la neîncetata stare de nevedere pe care trebuie s-o avem atunci când
stăm în faţa lui Dumnezeu şi de la revărsarea sufletului ce se face înaintea Domnului pentru propriile
nevoi ? Dar dacă ne-am aminti numai odată sau de două ori pe zi de aproapele nostru şi ne vom ruga cu
destulă compătimire, ca să-i ajute Dumnezeu, atunci va fi oare de ajuns ca să poţi atrage şi întări
sufletul celui pentru care ne rugăm ?
Dacă duhul care este în noi ne vorbeşte în deplin acord cu poruncile Evangheliei, atunci, este cu
adevărat Duhul Sfânt. Suflarea Duhului Sfânt în noi este puterea dragostei dumnezeieşti, care inspiră
sufletului o milă profundă pentru toţi, cuprinzând aici şi pe vrăjmaşi, şi sufletul simte această dragoste
nobilă plină de milă pentru vrăjmaşi, prin lucrarea Sfântului Duh, ca o stare pe de-a-ntregul firească, în
care este stins orice conflict lăuntric şi în care domneşte armonia dumnezeiască.
Atâta vreme cât omul rămâne în robia morţii, el rămâne neputincios de a-i iubi pe cei care îi pun
în primejdie viaţa sau bunăstarea. Prin urmare, dragostea de vrăjmaşi, dragostea care ne este poruncită
de Hristos, este o trecere de la moarte la viaţa veşnică, prin care sufletul este asigurat de ultima biruinţă
a dragostei lui Hristos.
Diferit este chipul lui Dumnezeu în om. Puterea creatoare a omului este un aspect al chipului el
însuşi în sfere şi ramuri variate ale culturii, artei, ştiinţei şi tot astfel. Această putere creatoare nu
rămâne aici, ci continuă pentru a depăşi văzutul şi vremelnicul în eforturile sale, pentru a atinge
originea a tot ceea ce există - Dumnezeu Creatorul.
Făcând pe om la început, fără colaborarea omului, de atunci Dumnezeu n-a făcut niciodată ceva
cu omul fără a conta pe cooperarea sa. Lumea firească este astfel rânduită ca omul să fie în mod
constant confruntat cu probleme cărora trebuie să le aducă o soluţie. Dar în perspectiva de a munci cu
adevărat cu Dumnezeu la crearea lumii, omul trebuie întotdeauna să tindă la limita extremă a
cunoaşterii lui Dumnezeu Însuşi. Creşterea continuă într-o cunoştinţă din ce în ce mai înaltă a lui
Dumnezeu este o lucrare atrăgătoare, deşi specială.
“Fiul nu face nimic de la sine, ci El face ceea ce vede făcând pe Tatăl; ceea ce face Acesta, Fiul
face asemenea. Căci Tatăl iubeşte pe fiul şi îi arată tot ceea ce face“. Dar fiul Întâi Născut a devenit Fiul
Omului, a devenit întru toate asemănător nouă. De aceea tot ce el spune în privinţa Fiului Omului,
despre El Însuşi, se poate aplica fiecăruia dintre noi. Atunci, dacă Tatăl ne iubeşte, urmează că el ne va
arăta toate lucrurile pe care le face şi în ce fel. Aceasta arată în ultimă analiză că suntem toţi chemaţi să

112
colaborăm la fapta creatoare veşnică a Tatălui. Este propriu omului să tindă către desăvârşire, de a voi
să intre în curentul viu al Veşniciei dumnezeieşti.
Astfel, în ceea ce priveşte munca creatoare, în căutarea sa ultimă, omul părăseşte în mod
progresiv tot ceea ce este relativ şi vremelnic, spre a atinge desăvârşirea nemuritoare. Pe acest pământ,
este sigur, desăvârşirea nu este niciodată absolută. Şi totuşi, noi putem numi desăvârşiţi pe cei care
spun numai ceea ce le este dat de Duhul, după exemplul lui Hristos care spune: “ Eu nu fac nimic da la
Mine Însumi, ci precum Tatăl mi-a spus, aşa spun “.
Munca creatoare este cea mai nobilă dintre toate cele pe care le poate împlini omul. El tinde
spre acest ideal nu în mod pasiv, ci într-un duh creativ.
Măsura în care omul devine asemănător lui Hristos în viaţa sa pământească, el este deja,
îndumnezeit şi făcut participant la viaţa dumnezeiască.
Mărturisirea unui pelerin despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Isus. Pelerinul rus

Conştiinţa poate să interfereze cu Conştiinţa. În urma acestui raţionament, ajungem la concluzia

că, conştiinţa se ascunde în spatele fiecărui obiect material; în caz contrar percepţia nu ar fi posibilă.
Întocmai cum deducem prezenţa inteligenţei prin activitatea exterioară pe care o desfăşoară oamenii, tot
astfel deducem şi prezenţa conştiinţei în lume prin analiza activităţii individului, cunoscută ca
percepţie.
Ceea ce intenţionăm să demonstrăm cu toată această analiză este că în ultimă instanţă lumea
este Conştiinţă prin însăşi natura ei; ea nu este materie. Nici voi nu sunteţi materie, deoarece întreaga
voastră personalitate nu este cu nimic afectată, chiar dacă membrele sunt amputate. Voi sunteţi
Conştiinţă. Voi sunteţi cu mult mai mult decât un corp. Tot astfel, există în întregul cosmos un
principiu imanent. Această Conştiinţă imanentă este ceea ce se numeşte Absolut, sau Brahman, sau
Dumnezeu. Noi îl numim EU, deoarece el rămâne întotdeauna ascuns în individ ca un principiu care
vede, şi nu ca obiectul văzut (deoarece Conştiinţa nu poate deveni un obiect pe care îl puteţi percepe cu
simţurile). Deci Conştiinţa Universală, neputând fi transferată într-un obiect, rămâne mereu în calitate
de subiect, de EU. Conştiinţa Supremă, care este Absolutul, este EU - l fiecăruia.
Dacă puteţi reţine această stare de spirit pentru câteva momente - şi anume că universul este o
mare a Conştiinţei iar voi sunteţi valurile, şi că nu există nimic precum materia sau substanţele
anorganice în lume - aceasta înseamnă universalitatea percepţiei, diferită de percepţia individuală a
obiectelor. Aceasta este Meditaţie.
Până acum am prezentat fundalul filozofic, în continuare vă voi oferi idei practice pe etape,
pentru a atinge starea de Meditaţie. În caz contrar, mintea va sări de la un obiect la altul, întrucât ea este
obişnuită să se gândească numai la obiecte. Pentru a aduce mintea în starea de a conştientiza actul
meditaţiei, stabilitatea sau armonia trebuiesc practicate la fiecare pas în viaţă. Armonia are grade
diferite.
1. Trebuie să fiţi în relaţii de armonie cu ceilalţi oameni. Trebuie să fiţi prietenoşi; nu trebuie să
manifestaţi ură faţă de nimeni. Nu trebuie să furaţi sau să vă însuşiţi ceea ce nu vă aparţine. Nu trebuie
să manifestaţi dezgust faţă de nici o persoană sau lucru ci numai afecţiune.
2. Trebuie să fiţi în relaţii de armonie cu propria voastră personalitate. Trebuie să vă îngrijiţi de
strictul necesar al trupului; o baie făcută cu regularitate, să mănânci numai când simţi că vă este cu
adevărat foame, respiraţi aer curat petrecând cel puţin două ore pe zi în aer liber, nu consumaţi droguri
precum tutunul, alcoolul sau alte excitante ale sistemului nervos. Adoptaţi un trai simplu şi o gândire
profundă.
3. Armonia trebuie să existe în muşchi şi în sistemul nervos. În general ne aflăm într-o stare de
nelinişte şi agitaţie. De aceea trebuie să practicăm Asanas sau poziţiile fizice pentru stabilitatea
corpului. Deşi pentru menţinerea sănătăţii corpului puteţi practica multe Asanas, pentru meditaţie să

113
staţi într-o singură Asana. Stând într-o singură poziţie confortabilă, generaţi armonie în sistemul nervos
şi în muşchi.
4. Aduceţi în armonie activitatea respiratorie, P r a n a. Pranayama este o stare de respiraţie
normală . Nu practicaţi la început metode tehnice (cum ar fi respiraţia alternată ); practicaţi doar
inspiraţia şi expiraţia normală. Inspiraţi încet, complet şi adânc şi apoi expiraţi încet.
Scopul Pranayamei este de a reduce ritmul respiraţiei. Prana devine calmă în urma acestui
proces de respiraţiei lentă, mintea se calmează şi ea. Când activitatea Pranei se reduce, mintea îşi
reduce şi ea activitatea. Dar între Prana şi minte se interpun simţurile. Simţurile constituie punctul de
întâlnire între Prana şi minte. Simţurile devin active când acţionează fie Prana, fie mintea.
5. Armonia priveşte deci şi controlul simţurilor. Nu veţi putea efectua un control asupra
simţurilor atâta timp cât vă aflaţi în preajma obiectelor care vă atrag. Aceasta presupune reducerea
treptată a dorinţelor.
Concentrarea poate fi de trei tipuri.
A . Concentrarea asupra punctelor exterioare.
Mintea este obişnuită să gândească numai asupra obiectelor exterioare; deci ar fi periculos să o
oprim brusc să gândească astfel. În fazele de început ale practicării Yoga nu trebuie să încercaţi să vă
concentraţi asupra centrilor interiori.
Deci trebuie ales un obiect exterior pentru care manifestaţi afecţiune. Spre exemplu o imagine a
lui Isus Hristos. Ţineţi portretul în faţa voastră şi îl priviţi cu ochii deschişi. În locul unde se vor afla
ochii, acolo se va afla şi mintea. Voi nu priviţi pur şi simplu un portret, ci un simbol al unei
personalităţi vii. Astfel că, atunci când priviţi această imagine, simţiţi imediat în mintea voastră
calităţile cu care această personalitate a fost dotată.
După ce aţi privit imaginea timp de trei sau patru minute, închideţi ochii şi imaginaţi-o mental.
Continuaţi această concentrare interioară atâta timp cât mintea nu este tulburată de nimic. Dacă, după
câteva minute de concentrare cu ochii închişi, simţiţi că mintea este abătută, deschideţi ochii şi priviţi
din nou imaginea. Apoi închideţi iarăşi ochii.
Practicaţi această metodă timp de câteva luni, până când veţi putea ajunge să vă concentraţi în
lipsa unei imagini. Când vă veţi putea concentra prin simpla închidere a ochilor asupra unui portret sau
asupra unui obiect, fără a dispune de suportul exterior al unei imagini, aţi realizat primul succes în
meditaţie.
Trebuie să simţiţi că această imagine interioară nu se află într-un singur loc, ci pretutindeni.
Când începeţi să simţiţi o prezenţă uniformă în toate lucrurile, mintea încetează să mai fie distrasă.
Cealaltă metodă prin care se produce armonia percepţiei mentale este gândirea îndreptată
asupra spaţiului vast. Întrucât spaţiul există pretutindeni, veţi încerca să vă concentraţi în acelaşi
moment în toate direcţiile. Vă puteţi concentra asupra luminii Soarelui ce inundă întregul spaţiu. Puteţi
privi flacăra unei lumânări sau un punct de pe perete.
Când stăpâniţi şi această metodă, vă puteţi schimba obiectul asupra căruia vă concentraţi.
Scopul acestui tip de concentrare este de determina mintea să gândească numai asupra unui lucru.
B. Concentrarea asupra punctelor interioare.
Meditaţia interioară înseamnă concentrarea asupra anumitor centri (c h a k r a s ) ai corpului.
Cele mai importante şi mai favorabile Chakre pentru începători în meditaţie sunt chakra dintre
sprâncene şi chakra din inimă.
În stare trează, inima funcţionează în creier, în stare de somn în apropierea gâtului, iar în somn
adânc coboară spre inimă. Deci, scopul ultim al meditaţiei interioare este de a aduce mintea la inimă.
Acest lucru se realizează în trei etape: mintea trece de la obiectul exterior la cap (adică în centrul aflat
între sprâncene), iar apoi la inimă. Meditaţia asupra punctului aflat între cele două sprâncene se
efectuează în două etape :

114
 (1) fixarea externă a centrului dintre sprâncene şi
(2) închideţi ochii şi gândiţi numai asupra acelui punct (ca şi cum ar fi un punct de lumină).
Încetul cu încetul veţi începe să simţiţi că mintea coboară de la cap prin gât spre inimă. Când realizaţi
acest lucru, trebuie să fiţi foarte atenţi întrucât puteţi adormi, ajungând să confundaţi somnul cu
meditaţia.
Cealaltă metodă de meditaţie interioară este de a medita direct asupra inimii. Vă puteţi imagina
un lotus înflorit în inimă, sau lumina unui răsărit de soare. Cea mai bună formă de meditaţie asupra
inimii este de a simţi că acolo se află localizată conştiinţa. De la punctul de meditaţie interioară asupra
conştiinţei aflate în inimă, puteţi trece încet la meditaţia universală.
C. Meditaţia asupra Universului.
Întocmai cum în inima voastră se află Conştiinţa, tot astfel există ea în inima fiecăruia. Încercaţi să
meditaţi asupra acestei Conştiinţe ca fiind prezentă pretutindeni. Aceasta este forma absolută de
meditaţie, adică Starea Supremă.
Pentru a ajuta la atingerea Stării Universale de Meditaţie, puteţi îngâna OM în mod metodic.
Există trei modalităţi de îngânare: (1) scurtă, aproximativ o secundă ;
(2) medie, fiecare îngânare timp de cinci secunde; (3) lungă, fiecare îngânare durează 15 secunde. Cea
prelungită este cea mai bună formă de îngânare. Această îngânare, ajută celulele corpului să-şi reducă
activitatea, iar sistemul nervos se calmează. Nu e nevoie să luaţi tranchilizante. Dacă vă simţiţi tulburat,
practicaţi forma prelungită de îngânare timp de 15 minute. Întregul sistem se va calma şi se va linişti.
OM nu reprezintă doar un sunet pe care îl pronunţăm, ci însuşi simbolul Vibraţiei Universale.
Aceasta este Vibraţia efectuată la începutul Creaţiei lumii. Această Vibraţie Universală este forţa care
controlează şi se află în spatele a tot ceea ce există în lume. Deci când îngânaţi OM şi produceţi această
Vibraţie în sistemul vostru, intraţi în armonie cu Vibraţia Cosmosului. Forţele Universului încep să
intre în trupul vostru; vă veţi simţi puternic şi plin de energie; foamea şi setea vor scădea; o fericire
absolută vă va cuprinde aparent fără motiv. Nu veţi mai simţi nici o dorinţă pentru nimic în lume,
pentru că aţi devenit una cu toate lucrurile.
Când deveniţi prietenul Forţelor Universului, atunci lumea vă va avea în grijă în momentele de
dificultate, şi nimic nu vă va mai produce teamă. Atunci deveniţi Sfânt şi Înţelept. În această stare,
dacă aveţi vreo dorinţă, aceasta va fi imediat îndeplinită, deoarece aţi devenit prietenul tuturor Forţelor
din lume. Acesta este momentul când vă veţi da seama că sunteţi un Copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu
însuşi vă va avea în grijă şi nu vă veţi mai teme de nimic.
Yoga meditaţia şi Japa Sadhana. Swami Krishnananda

115
 DUMNEZEU ESTE IUBIRE

Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van

Ce se-abate şi la păsări de vreo două ori pe an ?
Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră - el trăieşte,
El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,
Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,
Veşnic este numai râul: râul este Demiurg.
........................................................................................................................
Îngerul iubirii, Îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească -l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Mihai Eminescu

“Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Nimeni n-a
văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui este
desăvârşită în noi.” 1 Ioan 4 (8,12 )

“Dragostea nu face rău aproapelui; dragostea deci este împlinirea legii.” - Romani 13 (10 )

“Noi am cunoscut dragostea, prin aceea că el şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi trebuie să ne dăm
viaţa pentru fraţi.” - Ioan 3 (16 )

“Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” - Ioan 4 (16 )

Una dintre greutăţile întâmpinate în calea descrierii iubirii o constituie punctul de vedere în
concepţia oamenilor privind Iubirea. Oamenii s-au obişnuit să analizeze Iubirea numai printr-o singură
latură, latura ei fizică. Ori, obişnuinţa aceasta a săpat brazde atât de adânci în conştiinţa oamenilor
contemporani, încât ei s-au dezobişnuit să priceapă Iubirea în toată plenitudinea ei, în toată
complexitatea ei.
În afară de latura fizică a Iubirii mai există abisuri şi înălţimi ameţitoare, pe care concepţia
materialistă nu le ia în consideraţie. Datorită faptului că atenţia oamenilor a fost fixată un timp atât de
îndelungat numai asupra planului inferior al Vieţii, conştiinţa contemporanilor s-a închis pentru
înţelegerea sensului vieţii superioare şi a devenit atât de banală şi superficială, încât în oamenii mai
sensibili şi cu sufletele mai evoluate a provocat o mâhnire şi chiar o repulsie faţă de viaţă însăşi, faţă de
Iubirea propriu-zisă.
Bhakti-yoga ne învaţă că scopul final al tuturor religiilor poate fi atins prin Iubire şi Închinare
Dumnezeului personal, care este Creatorul întregului Univers. Toate sistemele religioase dualiste cum
sunt creştinismul, iudaismul, mahomedanismul, care propovăduiesc ideea închinării conştiente sau
inconştiente faţă de Dumnezeul personal, propovăduiesc involuntar, Bhakti-Yoga şi îşi îndrumă adepţii
pe această cale.

116
Cuvântul bhakti înseamnă devotament, iar Yoga înseamnă în acest caz unirea sufletului individual cu
Dumnezeu. Această latură a Yogei ne arată ce fel de devotament şi ce anume iubire faţă de Dumnezeu
va aduce mai uşor sufletul într-o relaţie mai apropiată cu Entitatea Divină.
Adeptul Bhakti-Yogei trebuie, pe cât posibil, să-l simtă pe Dumnezeu aproape de sufletul său şi
să-l considere ca pe un tată, ca pe o mamă, frate, soră, prieten sau un copil al său. El munceşte
negândindu-se deloc la rezultatele acţiunilor trupului şi minţii sale, munceşte exclusiv pentru ca să
aducă mulţumiri Adoratului său. Motivul acţiunilor sale este numai Iubirea, iar cu ajutorul acestei Iubiri
el sfărâmă şi aruncă de pe sine lanţurile egoismului, iese din legea Karmei şi se eliberează. În felul
acesta, adevăratul bhakti-yog, aflându-se întotdeauna în armonie cu Infinitul, îşi pierde simţul “eu”-lui,
încetează să mai spună : al meu, mie, iar în locul acestora spune : Tu, dorinţa Ta , voia Ta.
Devenind ca şi mort pentru fenomenele senzoriale, sufletul omului trăieşte în planul spiritual al
Conştiinţei Divine. Oriunde şi-ar arunca un astfel de om privirea, el vede pretutindeni prezenţa
Divinului şi în orice moment al vieţii sale, el se delectează cu o pace şi o fericire nesfârşită.
Bhakti-Yoga are două faze. Prima fază este pregătitoare şi cuprinde practica preliminară. Faza a
doua corespunde stării supreme de iubire. Bhakti-yogul începător trebuie întâi să-şi pregătească inima,
curăţind-o de ataşamentele faţă de tot ce este pământesc, de percepţiile senzoriale, apoi să trezească în
ea dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-L simţi pe Dumnezeu, de a se duce la Izvorul Întregii
Cunoaşteri pentru a obţine desăvârşirea şi Conştiinţa Divină, chiar în decursul vieţii. El trebuie să caute
să vină în contact numai cu oameni care sunt credincioşi şi Îl iubesc pe Dumnezeu, a căror viaţă este
curată, fără vicii şi care au renunţat la toate raporturile şi relaţiile lumeşti şi au realizat acele raporturi
adevărate pe care fiecare suflet le are faţă de Spiritul Omniprezent.
Adeptul este dator să se străduiască să îndeplinească voinţa Fiinţei supreme, privind-o ca pe o
fiinţă înrudită, apropiată sufletului său. El trebuie să ducă o viaţă castă, să evite acele locuri din
societate care l-ar face să uite de idealul ales, să se străduiască să distingă adevărul de minciună şi să
pună stăpânire pe pasiunile şi dorinţele sale. Dacă este predispus la supărări, atunci să se supere pe sine
însuşi, pentru că nu şi-a atins idealul. Dacă este predispus la ură el trebuie să-şi urască natura sa
păcătoasă care îi zăgăzuieşte calea spre mântuire. Deci el trebuie să-şi îndrepte toate laturile
caracterului său, chiar negative, spre un ideal pozitiv şi să obţină un control deplin asupra naturii sale
inferioare.
Cel care a pornit pe această cale, trebuie să respecte curăţenia trupului şi a minţii, trebuie să fie
drept, să ducă o viaţă sobră, să nu pricinuiască rău nici unei fiinţe, nici cu gândul, nici cu fapta, el nu
trebuie să omoare nici un fel de animal pentru a se hrăni, nu trebuie să dorească nimic din ceea ce nu-i
aparţine. El trebuie să respecte cu mare stricteţe legile vieţii morale.
Pe măsură ce bhakti-yogul se apropie necontenit de Dumnezeu, el se ridică deasupra noţiunii
dualiste şi realizează că Adoratul său nu numai că se află în afara naturii, dar că se află în însăşi esenţa
naturii, că natura este ca şi trupul Lui, că El trăieşte pretutindeni, că El este sufletul tuturor sufletelor,
viaţa tuturor vieţilor, că El este Întregul pe care noi Îl realizăm totdeauna, însă numai în părţile sale.
Simţind toate acestea, Bhakti-yogul va şti că toate fiinţele vii, de la cea mai mică insectă până la om, se
raportează la Stăpânul Universului. Şi atunci el nu va mai fi în stare nici să omoare, nici să pricinuiască
rău vreunui vieţuitoare.
Înţelegând acestea, el va spune cu sinceritate “tot ceea ce este al meu - este al Tău“, şi din acel
moment în sufletul yogului va începe să domnească o stare care va respinge tot ceea ce este lumesc,
dându-se pe sine în voia Tatălui ceresc şi va putea spune din adâncul sufletului său: ”Facă-se voia Ta “.
După aceasta, el trece în faza a doua a Bhakti-Yogei şi începe să simtă aroma Iubirii Divine,
care constituie fructul din pomul “Bhaktei“. Din acest moment dispare orice deosebire între cel care
iubeşte şi cel care este iubit. Sufletul yogului renaşte, prin el încep să se manifeste toată cunoaşterea,
conştiinţa divină, deplina libertate şi toate celelalte facultăţi divine.

117
 Şi acum să trecem la analiza iubirii propriu-zise:
Yogii ştiu că Universul Infinit, atât în totalitatea sa, cât şi în părţile sale componente, precum în fazele
sale evolutive, este un câmp magnetic de forţe spirituale, psihice şi energetice, de respingeri, radiaţii şi
atracţii reciproce. În acest câmp magnetic, magneţii centrali atrag spre sine periferiile (figurativ
vorbind, întrucât în Univers, centrul este pretutindeni şi nicăieri), pe care apoi le radiază din sine,
periferiile gravitând şi aruncând radiaţiile lor spre centre, magneţii centrali atrăgându-se reciproc
necontenit, veşnic. Tensiunile magneţilor produc descărcări. Descărcările reprezintă scântei de energie
creatoare, care aprind focarele vieţii conştiente, Sorii Universului, ierarhia constelaţiilor şi a sistemelor
universale.
Una şi aceeaşi forţă cosmică creează, menţine în echilibru şi apoi dizolvă, chiar la sursă, atât
lumile cosmosului infinit, cât şi atomii materiei. Acelaşi principiu al gravitaţiei universale,
transformându-se în forţa simpatiei şi a atracţiei reciproce, creează viaţa psihică a orbitei. Prin
combinarea ideilor reciproce, armonioase, se creează formulele raţiunii. Raţiunea închegată este
Conducătorul Universului. Prin marea năzuinţă spirituală, manifestându-se de la materie la spirit, şi
prin iradiaţiile spiritului, manifestându-se în materie, se creează Viaţa evolutivă a Universului. Aceeaşi
forţă unitară, care se reflectă la infinit în manifestările sale, acţionează în toate aspectele lumii create, în
tot ceea ce este mare, şi în tot ceea este mic, creând din nou, întreţinând şi dizolvând apoi tot ce a fost
creat. Forţa aceasta universală, în manifestarea sa sintetică este IUBIREA OMNIPREZENTĂ.
Iubirea omniprezentă se relevă prin autoiradierea celor mai oculte adâncuri ale existenţei, a
adâncurilor inimii existenţei însăşi, şi de aceea natura Iubirii are o iradiaţie veşnică, contopită într-un
Tot întreg al Nemanifestatului.
Iubirea este o dovadă a Unităţii, fiind confirmată ca cea mai mare izbândă a Nemanifestatului,
Unitate care încă nu există, nu s-a realizat în lumea manifestată.
De aceea, Iubirea, prin natura ei, este o veşnică existenţă în Unitate, o confirmare a existenţei
unei Entităţi spirituale fericite, omniprezente, individuale şi libere de orice forme sau convenţii .
Iubirea este forţa spirituală creatoare a Cosmosului, pentru relevarea căreia se despică Unitatea
şi în spiritul indivizibil, creează subiectul şi obiectul, centrul şi periferia, la fel de fericiţi prin existenţa
lor, însă polarizaţi în raporturi unul faţă de altul, prin setea de a manifesta Iubirea şi de a se contopi din
nou în Unitate. De aceea, Iubirea este izvorul şi scopul tuturor polarităţilor, al tuturor tensiunilor care
decurg din polarităţi, al proceselor şi realizărilor născute din şi înfăptuite prin colaborarea polarităţilor
care caută să afle unicul lor izvor, reflectând şi impregnând în imaginile din lume, Unitatea sa
fundamentală.
Multe aspecte ale Iubirii s-au relevat în lume, în nenumărate combinaţii de polarizări reciproce
şi în procese creatoare, însă toate se rezumă la trei calităţi de bază ale IUBIRII : la confirmarea Unităţii
la iradierea uitării de sine şi la setea creatoare de a se întipări în entităţile manifestate. Prin urmare,
toate fiinţele şi chipurile lumii sunt de fapt diferite manifestări ale aceleiaşi Iubiri, sunt rezultatele şi
ciclurile manifestărilor ei. Atât templele constelaţiilor cereşti, cât şi templele de piatră, zidite de mâinile
omului, îi cântă la fel slava: cel mai mic firicel de iarbă, ca şi gândul ziditor de lumi, zeii, oamenii,
animalele, şi gâzele, toţi sunt copiii Iubirii, toţi sunt recipientele manifestărilor şi ale realizărilor ei şi la
rândul lor, toţi devin izvoarele tensiunilor ei creatoare. Toată activitatea şi toate faptele, atât ale
universului, cât şi ale omenirii de pe Pământ, decurg din Iubirea înţeleasă în mod larg sau îngust,
depinzând de nivelul şi calitatea conştiinţei celui care o manifestă şi de nivelul şi calitatea conştiinţei
celui pentru care se manifestă Iubirea. De fapt, chiar şi crimele şi răul se săvârşesc din pricina Iubirii,
care se manifestă printr-o conştiinţă îngustă, plină de ataşament faţă de oameni, de lucruri, sau faţă de
sine însuşi. Dar cu cât conştiinţa e mai largă, cu atât poruncile Iubirii sunt mai adânc înţelese, cu atât
mai binefăcătoare, cu atât mai multă uitare de sine şi mai din plin se reflectă în conştiinţă manifestările
Iubirii.

118
 Exprimarea cea mai nemijlocită a Iubirii, forţa ei primordială, constă în autocuprinzătoarea
Iubire Cosmică a lui Dumnezeu faţă de tot ce a fost creat. Iubirea trezeşte în fiinţe simţul dăruirii de
sine Iubirii Divine, starea de beatitudine şi de veneraţie.
Această formă a Iubirii se relevă atât în natură, cât şi în omenire, independent de sexul fizic,
prin maternitate, începând cu manifestarea sa cea mai primitivă, adică prin instinctul material superior
şi, încheind cu Maternitatea spirituală, cea mai subtilă şi atotcuprinzătoare. În forma sa superioară,
Maternitatea este cea mai profundă iradiere a Iubirii, iradiere dirijată de sus asupra a tot ce există,
unindu-i pe toţi şi toate fără deosebire, pe cei mari şi pe cei mici, pe cei desăvârşiţi şi pe cei săraci cu
duhul, în marea FRATERNITATE a IUBIRII. Pentru o astfel de Iubire nu există bun sau rău, puternic
sau slab, bătrân sau tânăr, fiindcă ea nu cunoaşte excepţii. În manifestarea sa, ea este cea mai gingaşă
grijă tutelară faţă de tot ce există, o compasiune pentru tot, o permanentă stare de a fi, cu mare bucurie,
oricând gata pentru autojertfirile extreme. După cum instinctul maternităţii zoologice obligă tigroaica să
se jertfească pe sine de dragul puilor săi, tot aşa şi Inima care cuprinde în sine maternitatea spirituală
este gata să-şi dea viaţa, de dragul omenirii, de dragul oricărei creaturi din natură, pentru bunăstarea
chiar şi a celei mai îndepărtate stele. După cum pasărea îşi apără cu aripile sale puii şi le aduce de
mâncare, negândindu-se la sine, tot astfel şi Inima care se zbate sub forma Înaltei Maternităţi se
îngrijeşte mereu şi necontenit, e gata să sară în ajutorul celor buni şi celor răi.
Iubirea paternă este o iubire maternă, trecută însă prin prisma Raţiunii. În Cosmos, manifestarea
Iubirii paterne, a Iubirii care delimitează, care preferă ceea ce este desăvârşit, în locul a ceea ce este
nedesăvârşit, a ceea ce este mare, în locul a ceea ce este mic, este Iubirea, care dă fiecăruia după
meritele sale, după măsura sa, făureşte ierarhia creaţiei universale, orânduieşte fiinţele pe scara
evoluţiei - involuţiei, iar în relaţiile dintre oameni aduce principiul dreptăţii şi al evaluării, după indicii
obiective. Ea este o Iubire severă, care pretinde merite, o Iubire care educă şi menţine, în împărăţia
universală şi umană, ordinea şi echilibrul armonios. Iubirea aceasta nu este nemijlocită, fiindcă în ea
s-a amestecat raţiunea şi de aceea se manifestă nu direct şi subiectiv, de la inimă la inimă, ci indirect,
prin prisma discernământului obiectiv.
Urmează Iubirea creaturilor faţă de Creator, setea de a atinge idealul suprem, setea de a absorbi
în sine tot ce este măreţ şi de a se dizolva pe sine în inaccesibil, autoextinderea conştiinţei numai pentru
a putea cuprinde în sine Supremul şi de a se contopi cu el. Această formă a Iubirii constituie cea mai
puternică pârghie a întregii evoluţii cosmice şi umane, adică Iubirea care se manifestă “de jos în sus “...
Tendinţa planetelor şi a fiinţelor încarnate pe planete, spre Soare, dă viaţă luminilor...
Iubirea omului faţă de Dumnezeu, Iubirea plină de năzuinţa de a se dărui pe sine Celui de Sus,
poate atinge o tensiune atât de mare, încât să-l facă să arunce de la sine tot ce nu face parte din această
năzuinţă, să smulgă conştiinţa din torentul Karmei.
Vine apoi Iubirea de aproape, Iubirea dintre fiinţele lumii, Iubirea - prietenie, care se desfăşoară
de la inimă la inimă, Iubirea care uneşte inimile printr-o indescriptibilă legătură de colaborare şi slujire
reciprocă. Prietenia se bazează pe o adâncă înţelegere reciprocă şi pe o necondamnare reciprocă, fiind
oricând gata să vină în ajutorul prietenului, chiar cu preţul vieţii sale proprii. Colaborarea frăţească nu
impune unul altuia nimic, ci fiecare la rândul său se străduieşte să-l ajute, din punctul său de vedere, pe
celălalt, întru realizarea unui fond lăuntric comun şi a unei căi juste pentru aproapele său, având în
vedere că idealul spiritual al Binelui Comun cuprinde toate aspectele de automanifestare şi slujire.
Prietenia este legătura orizontală a Iubirii dintre conştiinţele periferice, revelaţia încrederii fireşti şi a
sudării dragostei seculare, existente între colaboratorii construcţiei cosmice. Nu poţi să-L iubeşti pe
Dumnezeu, fără să-l iubeşti pe aproapele tău, nu se pot crea adevărate valori pentru Binele Comun
astfel, decât creând ca pentru fratele tău. Prietenia este cimentul care leagă periferia într-o singură
năzuinţă comună de a percepe şi realiza spiritualitatea Iubirii Divine.

119
 Iubirea dacă este înţeleasă just şi corect aplicată, constituie cea mai rapidă cale de evadare din
captivitatea pământească în Infinitul radiind flăcări creatoare de frumos. Ea îmbină în personalităţi,
mai bine decât orice, manifestările pământeşti cu creaţia cosmică, aducând pe Pământ razele ei de
inspiraţie; ea sudează într-un tot întreg planurile conştiinţei dezbinate şi şterge graniţele dintre lumi.
Întrucât conştiinţa umană este întreruptă în activitatea sa de moarte, “partea de sus este despărţită “,
respectiv spiritul de materie. Însă misiunea viitorului va fi tocmai de a reuni legăturile dintre lumea
subtilă şi cea pământească. Şi anume, această formă a Iubirii va cuprinde toate planurile conştiinţei şi
va restaura integritatea personalităţii umane.
Călcată în colbul prejudecăţilor, murdărită prin închipuirile grosolane, umilită şi denaturată de
firea omenească şi lascivitatea banală, de desfrâu, Iubirea, când va fi purificată şi înălţată la locul său
cuvenit, va străluci ca un diamant în Epoca Nouă, va constitui cea mai intensivă şi scurtă Cale de
transfigurare subiectivă a omului. Colaborarea Principiilor Masculin şi Feminin se referă la însuşi baza
vieţii şi constituie un izvor al tuturor creaţiilor vitale în mare şi în mic, deoarece calitatea oricărei creaţii
depinde de armonia colectivă a acestor principii fundamentale.
Iubirea evocă întotdeauna Iubire. Nu există Iubire, în orice formă s-ar manifesta ea, care să nu
provoace un răspuns corespunzător. Fără răspuns pot rămâne numai înflăcărările bruşte ale egoismului,
dar nu şi ale Iubirii dezinteresate, căci în acest caz, el trezeşte întotdeauna o autoiradiere de aceeaşi
nuanţă şi de aceeaşi intensitate în polul vizat. De aceea Iubirea este totdeauna şi în acelaşi timp atât o
fericire supremă cât şi o beatitudine divină în univers.
Numai legile care decurg din Iubire sunt legi adevărate, întrucât Iubirea este Adevărul adevărat,
Adevărul însuşi. Ceea ce contravine Iubirii nu sunt legi ale Universului, ci numai prejudecăţi şi
superstiţii născocite de mintea omenească întunecată de neştiinţă.
Când oamenii se vor decide în cele din urmă să îmbrăţişeze acest unic mod real de a iubi, atunci
viaţa lor va radia numai Adevăr, se va transfigura din temelie, iar Împărăţia Domnului, Împărăţia
Iubirii, a Vieţii, a Fericirii şi a Creaţiei, se vor instaura şi pe Pământul nostru nenorocit din cauza
îngustimei conştiinţei locuitorilor săi, care se străduiesc prin tot felul de convenţionalisme ale
egoismului lor să se îngrădească astfel încât să nu poată lăsa loc, în miezul activităţii lor vitale, Iubirii
adevărate.
Moraliştii consideră drept unic scop întru justificarea Iubirii, perpetuarea speciei umane, însă
teoria aceasta nici pe departe nu cuprinde toate manifestările iubirii. Mai există ceva, care nu se
săvârşeşte pe plan fizic, ceva care alcătuieşte cea mai valoroasă latură a Iubirii omeneşti: aceasta
constituie schimbul spiritual lăuntric care se produce în planurile superioare între bărbatul şi femeia
care, cu adevărat şi în mod cu totul dezinteresat, se iubesc unul pe altul. Şi tocmai acestui schimb de
nuanţe sufleteşti îi acord o importanţă cu totul şi cu totul deosebită.
În contactul dintre sexe, în atracţia unuia către celălalt, constă o mare taină a vieţii, taina
creaţiei. Iubirea este o forţă uriaşă care creează ideea, care trezeşte capacitatea creatoare a omului.
Când se vor contopi cele două forţe cuprinse în iubire, forţa vieţii şi forţa ideii, atunci omenirea, în mod
conştient, va merge către soarta sa superioară.
Tot ce se vorbeşte despre Iubire în mod “realist ” este întotdeauna grosolan şi superficial.
Iubirea este o armă a cunoaşterii, ea îi apropie pe oameni, deschide în faţa unui om sufletul altui
om dă posibilitatea de a arunca o privire în sufletul naturii, de a simţi acţiunea forţelor cosmice.
Iubirea este o armă întru desăvârşirea rasei. Când, din generaţie în generaţie oamenii iubesc,
adică necontenit caută frumosul, sentimentul, reciprocitatea, atunci ei îşi elaborează un prototip de om
care caută iubire adevărată şi care este capabil de iubire. Când, din generaţie în generaţie, oamenii se
împerechează cum se nimereşte, fără iubire, fără frumos, fără sentimente, fără reciprocitate, sau din
consideraţii străine de iubire, din calcul, din avantaje economice, în interesul material al “afacerii “ sau
al “gospodăriei “, atunci ei pierd sentimentul iubirii, cel de selecţionare. În locul Iubirii în ei se

120
dezvoltă instinctul sexual, indiferenţa, care nu serveşte selecţiei, care nu numai că nu înnobilează sau
nici măcar nu conservă specia, ci dimpotrivă, o pierde. Specia umană diminuează din punct de vedere
fizic şi degenerează moral.
În scopurile perpetuării speciei se utilizează numai o infimă parte din acea forţă a Iubirii, care
există în sufletul oamenilor. Unde merge atunci cea mai mare parte a acestei forţe? Noi ştim că nimic
nu se pierde. Dacă energia există ea trebuie să “treacă în ceva “, anume “în creaţie, în toate direcţiile”.
Fiecare creaţie este un rezultat al energiei izbucnite din emoţiile Iubirii.
Istoria confirmă această concluzie îndrăzneaţă. În epocile cele mai înfloritoare ale artei, ceea ce
se poate numi forţă complementară a iubirii, adică acel enorm surplus de forţe care atrage cele două
sexe opuse unul spre celălalt, s-a transpus întotdeauna într-o formă atât de plină de emoţii înalte,
frământări, idei noi şi visări curajoase, care a şi servit ca inspiraţie pentru creaţiile omeneşti. Şi invers
în epocile de decadenţă a moralei, când fiorul iubirii scade, iar împreună cu el scade şi tempoul vieţii şi
farmecul ei, izvorul creaţiilor spirituale seacă, arta se degradează, se bagatelizează, iar literatura
degenerează. Toate aceste simptoame sunt prezente în timpurile noastre, când iubirea a fost înlocuită cu
sexualitatea.
Cel mai sigur mijloc de luptă cu aceste simptoame decadente îl constituie dezvoltarea şi
fortificarea emoţiei iubirii. Trebuiesc trecute prin cultura morală conştientă toate relaţiile faţă de cei
apropiaţi nouă, faţă de prieteni, faţă de cunoscuţi. În iubirea bărbatului pentru o femeie şi a femeii
pentru un bărbat, ca într-un focar de lumină, se adună toate emoţiile iubirii. Sub razele acestei lumini,
omul se transfigurează pentru un timp; el devine mai frumos, mai îndrăzneţ, mai profund în gândire,
mai nobil. Sub influenţa lor tonifiantă se înseninează înţelegerea lui, se adânceşte compătimirea lui.
Numai că toate acestea izbucnesc pentru un timp scurt şi apoi se sting, pentru că noi încă nu suntem în
stare să iubim mereu cu o iubire desăvârşită: unul sau ambii parteneri violează Legea Iubirii, se satură
de “bine “
Sfinţii sunt aceiaşi îndrăgostiţi, numai că ei sunt îndrăgostiţi de Dumnezeu şi de frumuseţea
creaţiei Lui. Iubirea este aceeaşi, numai treptele de manifestare ale iubirii diferă şi , cu cât Iubirea este
mai înaltă şi mai dezinteresată, cu atât e de durată mai lungă şi mai deplină fericirea celui care iubeşte.
Focul iubirii în care arde omenirea este focul vieţii, focul restaurării veşnice. Moraliştii ar
stinge cu plăcere acest foc, cu care ei nu ştiu ce să facă şi de care se tem, simţindu-i forţa şi autoritatea.
Şi atunci ei suflă asupra lui, fără să înţeleagă că el este începutul a tot ce există. Dacă naşterea unei idei
este Lumina care vine din iubire, atunci această Lumină vine de la un foc cu mult mai mare.
Iubirea nivelează duşmănia dintre oameni. Iubirea îl dezarmează pe vrăjmaş şi întinereşte omul.
Iubirea izbucneşte ca un vulcan .În faţa acestei forţe orice forţă din lume se dă la o parte : nimic
nu-i poate rezista.
Şi acum vine la rând întrebarea : Care din iubiri este cea mai nesigură, mai şubredă din lume?
Yoga ne răspunde : Iubirea cea paşnică, cea liniştită şi fără focul nebuniei în inimă.
Dar, care este cea mai mare Iubire din lume? Yoga ne răspunde :”cea nelegiferată”
Introducere de Alexandru E. Russu la Bhakti-Yoga de Swami Vivekananda

Marele avantaj al ramurii Bhakti constă în faptul că ea reprezintă prin sine cea mai uşoară cale
pentru atingerea scopului divin suprem - eliberarea; principalul ei neajuns este, însă că în formele sale
inferioare, ea degenerează adeseori într-un fanatism dezgustător. Multitudinea de fanatici, fie ei
hinduşi, mahomedani sau creştini, se compun întotdeauna aproape exclusiv din aderenţii la formele
inferioare ale Bhaktei. Minţile slabe şi nedezvoltate din toate religiile şi din toate ţările îşi iubesc
propriul lor ideal într-un singur fel, şi anume, urând toate celelalte idealuri, iar afecţiunea lor exclusivă
pentru un singur obiect, afecţiune fără de care nu se poate dezvolta adevărata iubire, serveşte drept
cauză pentru a declara război la tot şi toate. Iată de ce omul puternic ataşat de propria sa închipuire

121
despre Dumnezeu şi devotat idealului său religios, devine un fanatic de îndată ce vede sau aude ceva
referitor la idealul altuia. Acest gen de iubire este asemănător instinctului canin, care îl determină să
păzească bunul stăpânului; numai că instinctul câinelui e mai sigur decât raţiunea omenească ; În orice
haine ar veni stăpânul îmbrăcat, câinele nu-l va lua drept duşman; fanaticul însă este lipsit de orice
facultate de a deosebi adevărul de rătăcire. Opiniile personale sunt atât de acaparatoare în ochii
acestuia, încât pentru el este important doar cine vorbeşte nemaiavând nici o importanţă şi despre ce se
vorbeşte. Fiind amabil, bun şi nobil cu oamenii care îi împărtăşesc părerile, el nu va ezita însă să se
poarte în modul cel mai nedemn cu oamenii care nu fac parte din categoria aderenţilor săi.
Fiecare om acordă importanţă numai propriului său fel de închinăciune lui Dumnezeu, uitând că
adevărata cunoaştere este legată de iubirea desăvârşită chiar şi atunci când la ultima nu se gândesc
deloc, şi că în final, adevărata iubire nu poate fi despărţită de cunoaşterea superioară.
În ceea ce priveşte setea de cunoaştere, există o lege veche, care afirmă că noi toţi obţinem ceea
ce dorim cu insistenţă. A aspira cu ardoare la religie nu este chiar atât de uşor cum ne imaginăm. Este
nevoie de o necontenită năzuinţă, de o luptă permanentă, de o încleştare neîntreruptă cu natura noastră
inferioară, iar toate acestea trebuie să dureze până atunci când se va obţine victoria deplină.
Munca aceasta nu este de o zi sau două, şi chiar nici măcar de o viaţă; această luptă se poate extinde pe
parcursul a mai multe vieţi sau chiar zeci, sute de vieţi.
Cel care aspiră să fie un bhakt sau un iniţiat, trebuie să ştie că despre închinarea adusă lui
Dumnezeu sunt “câte bordeie, atâtea obiceiuri “. El trebuie să ştie că toate sectele diferitelor religii sunt
esenţa diferitelor manifestări de slăvire a unuia şi aceluiaşi Dumnezeu. Tu eşti denumit cu atâta
puzderie de nume; pe Tine parcă Te împart între sine; în fiecare dintre aceste Nume însă se găseşte
atotputernicia Ta....Tu vii la cel ce Ţi se roagă; indiferent de numele pe care l-a întrebuinţat la evocarea
Ta, atâta timp cât sufletul simte o intensă iubire pentru Tine . Tu eşti atât de uşor accesibil !
Educarea unui enorm număr de fiinţe omeneşti în idealul minunatei îmbinări a mărinimiei cu
forţa de iubire e posibilă; iar modalitatea de a realiza aceasta este devotamentul faţă de “idealul ales”.
Fiecare sectă a oricărei religii îi oferă omenirii numai un singur ideal, idealul său propriu. Dar iată că
eterna religie Vedantistă deschide un număr infinit de uşi pentru a putea pătrunde în altarul interior al
Divinităţii şi oferă omenirii o listă aproape inepuizabilă de idealuri, prin care se manifestă Eternul.
Bhakti-Yoga impune asupra noastră o datorie imperativă de a nu urî şi de a nu refuza nici una
dintre diversele căi care conduc la mântuire. Dacă discipolul este sincer însetat de adevărata luminare
religioasă, din sămânţa minusculă din sufletul său va creşte un copac gigantic, dând crengi peste crengi
şi rădăcini peste rădăcini în toate părţile, până când va acoperi cu sine tot câmpul religiei. În felul
acesta, omul cu adevărat devotat Divinităţii va vedea că Acela, Care a fost propriul său ideal în viaţă,
este venerat în toate idealurile tuturor religiilor, sub diferite nume şi sub toate formele posibile.
Atingerea Aceluia se obţine prin discernământ, prin stăpânirea pasiunilor, prin exerciţiu, prin
jertfirea muncii, prin puritate, prin forţă şi prin înăbuşirea bucuriei excesive. Discernământul înseamnă,
în afară de alte lucruri, şi distingerea hranei curate de cea impură. Materialele care intră în componenţa
corpului nostru sub formă de hrană, joacă un rol covârşitor în determinarea structurii noastre mintale;
de aceea urmează să i se consacre o atenţie şi o grijă deosebită hranei pe care o consumăm.
A doua facultate care urmează a fi formată este controlul pasiunilor.
Apoi urmează practica stăpânirii de sine şi renunţare la sine.
Omul cucernic trebuie să-şi dezvolte în sine aceste facultăţi, cele mai importante pentru
atingerea Veneraţiei Divine, şi să nu îndeplinească sacrificiile rituale incluse în unele scripturi, ale căror
unic scop constă în obţinerea plăcerilor senzuale în lumea aceasta sau în cea viitoare, plăceri care duc la
o înrobire din ce în ce mai mare şi îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Există numai cinci
sacrificii mari. Stânca de bază, fundamentul pe care se întemeiază întregul edificiu bhakti, este
puritatea. Curăţirea exterioară a trupului şi alegerea hranei sunt lucruri uşoare; dar fără o curăţire şi o

122
puritate interioară toată această îngrijire exterioară nu are nici o valoare. Din lista calităţilor care duc la
puritate fac parte: dreptatea, sinceritatea, altruismul, a nu cauza daune altora cu gândul, cu cuvântul sau
cu fapta, a nu dori bunurile altora, a nu nutri gânduri de vanitate sau de mărire şi a uita insultele ce ţi-au
fost aduse, adică a nu purta duşmănie.
Din cele enumerate, o atenţie deosebită o merită o condiţie şi anume aceea de a nu cauza daune.
Această datorie de a nu cauza rău este obligatorie pentru noi în raport cu toate fiinţele. Asta nu
înseamnă, după cum consideră unii, că numai fiinţele umane nu trebuiesc asuprite, şi că putem fi
nemiloşi cu fiinţele inferioare; şi nici, după cum gândesc alţii, că trebuiesc ocrotite numai pisicile şi
câinii şi hrănite cu zahăr furnicile, pe când confratele său, omul poate fi asuprit în orice mod posibil.
Este uluitor faptul cum aproape fiecare idee bună din această lume poate fi dusă până la cea mai
dezgustătoare extremitate.
Fiecare om poate face o faptă bună ori o mare jertfă sub influenţa bunei dispoziţii, din cauza
superstiţiei, sau sub presiunea preoţilor; dar iubeşte cu adevărat omenirea, numai acela care nu
pizmuieşte nicicând pe nimeni. Noi vedem că toţi aşa-numiţii oameni mari ai lumii se invidiază unul pe
altul din cauza celebrităţii sau a banilor. Atâta timp cât această pizmă se cuibăreşte în inima omului, el
este departe de perfecţiune.
Cel mai important dintre mijloacele de purificare, fără de care nimeni nu poate atinge Veneraţia
Supremă a lui Dumnezeu este renunţarea. Multora li se pare îngrozitoare, însă fără renunţare nu este
posibilă nici un fel de dezvoltare spirituală. Renunţarea este necesară în toate Yogele. Ea reprezintă
prima treaptă, centrul şi adevăratul nucleu pentru desăvârşirea spirituală, adevărata esenţă a religiei.
Să ne închipuim iubirea sub forma unui triunghi, fiecare vârf al triunghiului corespunzând uneia
dintre proprietăţile sale caracteristice.
Primul vârf al triunghiului iubirii îl reprezintă faptul că iubirea nu se târguieşte. Unde există
vreo dorinţă de a căpăta ceva în schimbul iubirii, acolo nu poate exista o adevărată iubire. Atâta timp
cât în noi există vreo idee de căpăta de la Dumnezeu cutare sau cutare graţie în schimbul veneraţiei
noastre faţă de El, nu poate exista adevărata iubire în inima noastră.
A I te închina lui Dumnezeu numai pentru o oarecare răsplată, chiar şi pentru mântuire,
înseamnă a înjosi idealul înalt al iubirii. Iubirea nu cunoaşte nici un fel de răsplată. Iubirea se manifestă
întotdeauna numai de dragul iubirii. Atunci când vedeţi un peisaj frumos şi vă delectaţi cu el, nu cereţi
nici o răsplată de la acel peisaj, după cum nici el nu vă pretinde nimic în schimb. Şi totuşi, doar
privindu-l sunteţi într-o stare de beatitudine, care are darul să vă diminueze toate neliniştile sufletului.
El aproape că vă ridică pentru un timp deasupra propriei voastre naturi muritoare, aducându-vă într-o
stare de plăcut extaz divin. Tot aşa este şi natura iubirii adevărate. Nu cereţi în schimbul iubirii nimic.
Fiţi întotdeauna în poziţia celui care oferă. Daţi iubirea voastră lui Dumnezeu, dar nu cereţi nimic în
schimb, căci Creatorul ştie de ce aveţi voi nevoie.
Al doilea vârf al triunghiului iubirii îl constituie faptul că iubirea nu cunoaşte frică. Aceia care
îl iubesc pe Dumnezeu de frică, sunt cele mai josnice fiinţe; ei nu au evoluat până la starea de om. Ei I
se roagă lui Dumnezeu numai de frica pedepsei. Pentru ei, El este o Fiinţă atotputernică, având biciul
într-o mână şi sceptrul în cealaltă. A te închina lui Dumnezeu de frica pedepsei este o perversitate. O
astfel de închinare, dacă ea poate fi numită astfel, este cea mai grosolană formă de închinare
Dumnezeului iubirii. Cât timp există în inimă o teamă cât de mică cum poate exista acolo Iubire ?
Iubirea învinge orice frică. Închipuiţi-vă o mamă tânără mergând pe stradă. Dacă va lătra la ea vreun
câine, ea se va speria şi va fugi în casa cea mai apropiată. Închipuiţi-vă însă, că aceeaşi mamă merge pe
stradă cu copilul ei şi că, de la un colţ, un leu se aruncă asupra copilului. Unde se va afla , în acest caz,
mama ? Fără îndoială că se va afla înaintea gurii leului spre a-şi salva copilul. Iubirea învinge orice
frică. Frica apare din gândul egoist de a se separa de natură. Cu cât sunt mai mic şi mai egoist, cu atât
este şi frica mai mare. Dacă omul se consideră pe sine mic şi insignifiant, atunci frica îl va cuprinde

123
inevitabil. Iar cu cât mai puţin vă gândiţi la voi, ca despre o persoană insignifiantă, cu atât mai puţină
frică va fi în voi. Iubirea şi frica sunt incompatibile. De Dumnezeu nu se tem niciodată cei care Îl
iubesc.
Al treilea vârf al triunghiului iubirii este faptul că iubirea nu cunoaşte rivalitate, întrucât în ea
se întruchipează mereu idealul suprem al celui care iubeşte. Nu se întâmplă niciodată să se dezlănţuie o
iubire adevărată, atâta timp cât obiectul iubirii noastre n-a devenit încă Idealul Suprem. Idealul Suprem
al fiecărui om este Dumnezeu. Pentru ignorant şi înţelept, pentru sfânt şi păcătos, pentru cel cult şi cel
incult, educat şi cel needucat, pentru toţi oamenii, Idealul Suprem este Dumnezeu.
Ansamblul tuturor idealurilor supreme ale frumuseţii, măreţiei şi forţei, ne conferă o noţiune
exhaustivă despre Dumnezeul cel iubitor şi cel iubit. Idealurile acestea există în fiecare minte într-o
formă sau în alta şi alcătuiesc părţile şi ansamblul părţilor componente ale tuturor minţilor noastre.
Toate manifestările active ale naturii omeneşti pe care noi le vedem în societate, sunt produse de
diferitele idealuri care tind să se dezvăluie şi să se concretizeze, întrucât tot ce se află înăuntru,
năzuieşte să răbufnească. Această veşnică influenţă a idealului este acea forţă pe care o putem vedea
mereu acţionând în mijlocul omenirii. Poate că numai după sute de naşteri, după lupte pe parcursul a
mii de ani, omul va vedea că este zadarnic să stăruie să adapteze idealul său lăuntric la condiţiile
exterioare şi să-l conformeze cu ele. Dar, odată ajuns la o astfel de concluzie, el nu va mai încerca să-şi
adapteze idealul la lumea exterioară, ci va începe să se închine idealului în sine, din punctul cel mai
înalt de vedere al Iubirii Supreme.
Bakti-Yoga Swami Vivekananda

124
 LANŢURILE FRICII ŞI EGOISMULUI

Spun popii de-o vecie unde oricare vină

Găseşte-a ei osândă şi binele răsplată
Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană
Trec înşelaţi pe lângă izvoarele vieţii.
.................................................................
Răsplata prea frumoasă : un giulgi şi patru scânduri.
De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri :
Să-mi stâmpăr lăcomia ? Pe lângă dulci izvoară
Să trec murind de sete pentr-o aşa comoară ?
Pe când c-un om în lanţuri - de-i frate, chiar, ce-mi pasă
Dacă-l împing în lanţuri ? - O cale luminoasă
Nainte-mi se deschide ? L-am dat deci la o parte,
De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte.
Ei ! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,
Iar patimelor rele viclenii la dau preţ.
.............................................................................
Gândirea Ta, Divine, abia putu s-adune
Din mii minuni din lume o singură minune,
Căci numai Ţie singur îţi fuse cu putinţă
S-uneşti atâta farmec cu-atâta necredinţă...
Dar nu ţi-o cer, tot darul ţi-l zvârl iar la picioare.
De-a lumii Tale bunuri privirea azi mă doare.
Nu vin să-mi cer coroana, nici ţara mea. O dărui
Făşii s-o rup-oricine şi cum îi place-oricărui.
La ce-aş mai cere-o ţară, în care nu-i credinţă,
Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putinţă !
Mihai Eminescu

“În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea
pedeapsa şi cine se teme n-a fost făcut desăvârşit în dragoste.” - Ioan 4 (18 )

“Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de
“acela” care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“. - Matei 10 (28 )

“Fiindcă n-au socotit bun să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia
minţii lor fără pricepere (care n-a trecut testul), ca să facă lucruri neîngăduite, fiind plini de orice fel de
nedreptate, de desfrânare, de lăcomie, de răutate; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune,
de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, aroganţi, lăudăroşi,
născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească,
fără îndurare.
“Şi măcar că ştiu hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu, că cei care fac asemenea lucruri sunt
vrednici de moarte, totuşi ei nu numai că la practică, dar îşi găsesc şi plăcerea în ceea ce fac.“
Romani 1 (28-32 )

125
 “Dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele
trupului, veţi trăi. Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi
voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm:
Ava Tată .“ - Romani 8 (13-15 )
Există oameni, iar dintre aceştia sunt mulţi pe lume, care sunt convinşi că folositor şi avantajos
este numai ceea ce le creează condiţii pământeşti optime. Religia, Dumnezeu, Veşnicia, Sufletul, toate
acestea n-au nici o însemnătate pentru ei, întrucât nu le aduce nici bani, nici confort fizic. Pentru un
astfel de om, utilitatea este condiţionată de dorinţele pe care le posedă. De aceea, pentru oamenii care
nu se ridică niciodată mai sus de a mânca, a bea, a genera descendenţi şi a muri, folosul de a trăi constă
numai în plăcerile senzoriale; ei trebuie să aştepte să treacă printr-un număr foarte mare de reîncarnări,
înainte ca să înveţe să simtă câtuşi de puţin nevoia de ceva superior. Pentru aceia însă, pentru care
interesele veşnice ale sufletului sunt cu mult mai importante decât interesele vremelnice ale vieţii
pământeşti, pentru care satisfacţiile senzoriale nu reprezintă altceva decât un amuzament copilăresc şi
absurd, pentru aceia, iubirea de Dumnezeu constituie cel mai înalt şi unicul bun al existenţei umane.
La om, la început, plăcerea este legată de simţurile inferioare şi cu cât el se află mai aproape de
stadiul de animalitate, cu atât şi plăcerile senzuale sunt mai puternice. Dar pe măsură ce se dezvoltă,
plăcerile inferioare devin din ce în ce mai slabe şi la urmă capătă preponderenţă acelea, care îi conferă o
preocupare mai mult mentală. Atingând însă un plan şi mai înalt decât cel mental, adică planul
inspiraţiei divine, el încearcă o stare de beatitudine, comparativ cu care toate plăcerile senzuale şi chiar
cele mentale îşi pierd orice însemnătate.
Se spune că egoismul este singura forţă motrice a întregii activităţi omeneşti, însă impulsul care
îl stimulează pe om la această activitate este tot iubirea, iubirea care este slăbită prin consumarea
forţelor ei pentru lucruri mărunte, particulare. Când eu gândesc despre mine ca despre o parte a unui
întreg, şi iubesc acest întreg, atunci iubirea mea devine generală, iar în mine desigur, nu va mai rămâne
nici cel mai mic egoism. Când însă eu mă consider în mod greşit ceva mărunt, separat de întreg, iubirea
mea se opreşte asupra particularităţilor şi se îngustează.
Bhakti-Yoga. Swami Vivekananda

Viaţa este dominată de două instincte. Primul este instinctul de conservare a vieţii, în care
scopul este acela de a acumula bunuri necesare desfăşurării vieţii. În această idee este un scop imediat,
acela prin care să-şi creeze bunuri şi satisfacţii zilnice şi unul, mai îndepărtat care conduce la
acumularea de bunuri, la stocarea de rezerve. Dar firul vieţii se întrerupe, uneori, atunci când nici nu te
aştepţi şi atunci vine întrebarea logică: pentru ce a trebuit să agoniseşti atâtea bunuri, căci plecând din
această lume, nu vei lua nimic cu tine. Al doilea instinct care guvernează viaţa, este acela de perpetuare
a speciei, acela de a da naştere la descendenţi, care să ducă mai departe făclia vieţii.
Fiecare dintre noi se gândeşte cum să-şi canalizeze energiile acumulate, să lucreze pentru el, să-
şi menţină sănătatea şi să acumuleze bunuri necesare existenţei, dar care sunt mijloacele ce servesc la
realizarea acestor scopuri ?
În general scopurile noastre imediate urmăresc un folos nemijlocit, care de cele mai multe ori
constituie o plăcere, o bucurie, o satisfacţie, dar scopul îndepărtat ? Ce aşteptăm de fapt de la viaţă ?
Toate aceste scopuri finale variabile de la individ la individ, conştient sau inconştient, constă în
obţinerea bunăvoinţei celor din jurul nostru. Strângerea şi acumularea, sunt manifestări ale egoismului,
acest instinct propriu în principal animalelor, care strâng şi ele instinctiv bunuri de care au nevoie în
viaţă.
Direcţia vieţii este dată deci de instincte şi sentimente, iar pentru realizările ce le dorim, ne
folosim de străduinţe conştiente sau suntem conduşi de instincte inconştiente. Dintre străduinţele
conştiente fac parte invocarea unor forţe superioare, de pildă a fi în slujba lui Dumnezeu, a fi în slujba

126
unui conducător, a fi în slujba patriei, a promova binele familiei, a fi credincios faţă de sistemul politic.
Tot dintre străduinţele conştiente, fac parte obţinerea puterii de dragul puterii, admiraţia maselor, faima,
securitatea pentru realizarea căreia se urmăreşte acapararea puterii. Alte străduinţe conştiente sunt
acelea de a face bucurie altora, iubirea de oameni dezinteresată, grija faţă de copii, bunăvoinţa faţă de
prieteni şi animale. Există şi oameni la care toate aceste motivaţii lipsesc, anume cei care urmăresc să-şi
satisfacă în viaţă numai pentru ei tot felul de bucurii, indiferent prin ce mijloace. Adevăratul scop al
vieţii nu este nici realizarea satisfacţiilor imediate şi nici îndepărtate, el este dictat de destinul fiecăruia.
La specia umană instinctul de perpetuare a speciei, este întreţinut şi activat de plăcerea actului sexual
care poate conduce în viaţa cotidiană la adulter, incest, violuri şi chiar omucideri. Deşi cele două
instincte par a fi echilibrate, cel al perpetuării speciei este dominant, fiecare familie acordă atenţie
maximă copiilor ei şi mai puţină atenţie ascendenţilor, adică părinţilor. Dar cine determină acest
instinct atât de puternic şi de ce ? Scopul vieţii este subordonat instinctului. Dar ce este instinctul?
Instinctul este o formă de manifestare a spiritului atât în lumea animală cât şi la specia umană.
Amintiţi-vă de păsări; felul cum îşi confecţionează cuibul, clocitul ouălor, creşterea puilor făcute cu
atâta trudă, în multe cazuri pentru prima dată în viaţă. De unde au aceste cunoştinţe, căci instinctul nu
este înscris în codul genetic. Rezultă că aceste cunoştinţe sunt păstrate şi transmise de spiritul lor.
Acelaşi aspect îl întâlnim şi la animale şi la om. Singura explicaţie a celor două instincte, este cerinţa de
evoluţie a spiritului, care cere mereu alte reîncarnări pentru purificarea lui. Acesta este de fapt scopul
vieţii noastre. Am venit pe lume nu pentru a căuta bucurii şi plăceri, nu pentru a acumula avuţii, căci
toate acestea rămân şi odată cu moartea nu iei nimic din ele. Ne năştem cu un destin bine determinat
încă din lumea astrală a spiritelor nu pentru scopuri imediate sau îndepărtate, ci numai pentru a avea o
nouă posibilitate de purificare a spiritului prin suferinţă. Aşa cum am mai spus, spiritele puţin evoluate,
legate mult de corpul eteric, care mai este numit şi corpul senzaţiilor şi corespunde plăcerilor lumeşti,
este trimis repede spre o nouă reîncarnare, fără ca el să se poată opune, destinul lui fiind pecetluit de
spirite superioare. Acest destin este programat pe zile, luni sau ani, exact cum se programează un
calculator, aceasta pentru că spiritul este o formă de energie compusă din particule materiale
infraatomice, probabil neutrino, tahioni, psihoni sau cum vor fi denumiţi, alcătuirea şi structura lor
conferindu-le o imensă putere de memorie, de inteligenţă şi de voinţă.
Corpul eteric este cel care se opune subconştientului de a deveni conştient. El se interpune între
corpul astral şi corpul fizic. Deci pentru a putea comunica cu subconştientul este necesar să se
desprindă corpul astral de corpul eteric, sau corpul eteric să devină cât mai difuz prin suprimarea
senzaţiilor, plăcerilor, dorinţelor, etc.
Subconştientul este sfera de apel a memoriei, în el sunt înregistrate toate experienţele avute atât
în viaţa prezentă cât şi în alte existenţe anterioare. El este subordonat credincios care, dacă ştii să ajungi
la el, nu discută cu tine în contradictoriu. El acceptă în mod necondiţionat tot ceea ce mentalul tău
conştient gândeşte.
Mentalul tău conştient este deci paznicul căii de acces spre subconştient. Rolul său trebuie să fie
acela de a nu permite să ajungă la subconştient idei false, convingeri perverse sau gânduri negative.
Tot ceea ce mentalul tău conştient crede cu adevărat, subconştientul acceptă imediat şi va căuta să
realizeze, dând viaţă şi expresie ideii sau gândului imprimate în el. Subconştientul controlează toate
funcţiile vitale ale corpului, el cunoaşte deja răspunsurile şi soluţiile la toate problemele existente, dar
nu te va ajuta eficient decât dacă va fi solicitat în acest sens. Nu căuta să înţelegi pentru a crede, ci
crede pentru a înţelege. Dacă nu vei crede nu vei reuşi să înţelegi.
Enigma vieţii şi a morţii . Dr. Aurel Popescu-Bălceşti

Majoritatea oamenilor doresc un climat afectiv-sentimental format din dragoste, înţelegere,

simpatie, compasiune. Aproape toţi doresc să atingă un nivel cât mai ridicat de bunăstare materială.

127
Imaginea acestui nivel diferă de la individ la individ. Unii se mulţumesc cu puţin, alţii doresc mai mult.
Nu puţini sunt cei care luptă pentru a aduna averi fabuloase. Suntem oameni şi trăim în societate, dar
fiecare doreşte să i se recunoască de către cei din jur meritele sociale, să se bucure de glorie, de
admiraţie, de recunoştinţa celor din jur, majoritatea visează să devină “ cineva “. Puţini sunt cei care
preferă o viaţă anonimă.
Oamenii sunt fiinţe profund sentimentale, chiar dacă nu toţi se exteriorizează în mod vizibil.
Sentimentele joacă un rol deosebit în viaţa noastră. Ele determină motivaţia multora dintre faptele
noastre. Nu acţionează numai într-un sens: ne pot da aripi pentru a ajunge pe culmile succesului (?), dar
şi lovituri cu care ne prăbuşim în groapa ratării. Toţi vor să strălucească în ochii societăţii. De aici
avalanşa de titluri, grade, funcţii, onoruri, cu care s-au împăunat tot felul de neisprăviţi, care au ajuns
prin fraudă în anumite poziţii sociale, ceea ce a dus la demonetizarea noţiunii de valoare.
Aruncaţi o privire în jurul dumneavoastră ! Câţi oameni cu adevărat liberi vedeţi ? Extrem de
puţini. Unul e robul sticlei şi paharului, altul este timid şi fricos. Pe altul l-a prins boala politicii iar pe
altul boala înavuţirii.
Concluzia: majoritatea oamenilor trăiesc în cea mai cumplită sclavie, în sclavia propriilor vicii,
slăbiciuni ori ignoranţe. Oamenii sunt propriii lor temniceri şi propriii lor călăi. Ei se autoînchid în
temniţe întunecoase şi se condamnă la moarte lentă prin lipsa de libertate. Aproape că nu există om care
să nu se poată elibera din propria temniţă, dar câţi doresc cu adevărat acest lucru ? Câţi cred că acest
lucru este posibil ? Câţi, mai ales, sunt dispuşi să treacă la fapte, distrugând lanţurile ratării în care sunt
legaţi ?
Partea cea mai puternică din fiinţa noastră nu o reprezintă muşchii şi oasele. Spiritul, sămânţa
cerească, este forţa adevărată ce ne mână în viaţă.
Cum ajunge spiritul în lanţuri ? Cum decade din poziţia de înger (spirit pozitiv) în cea de demon
(spirit negativ) ? Simplu: defectele înnăscute permit dezvoltarea unor vicii, slăbiciuni, trăsături negative
de personalitate cum ar fi: slăbiciunea voinţei, cruzimea, răutatea, lenea, minciuna, laşitatea, frica.
Toate acestea moleşesc şi deformează spiritul, îl determină să lucreze în contra intereselor firii, în
contra programului natural, ducând şi la ruinarea fizicului.
Hotărât lucru, dacă aş fi un extraterestru venit în explorare pe Pământ şi aş citi ce a scris
omenirea în ultimii două mii de ani, aş trage o concluzie cam de felul: pământenii se zbat în mlaştina
propriilor slăbiciuni, complăcându-se aproape fără excepţie în această nenorocită situaţie. Dar eu nu
sunt extraterestru, ci un om care a întrevăzut posibilitatea de a ieşi din situaţia amintită, demonstrându-
şi lui însuşi că evadarea din mlaştina viciilor şi slăbiciunilor de tot felul e perfect posibilă. Cine mi-a
înlesnit acest lucru ? Credinţa (pe care nici nu ştiam că o posed) şi ştiinţele din domeniul cunoaşterii
spiritului omului.
Visul meu, poate datoria mea, e să ajut şi pe alţii să părăsească mlaştina, să pornească spre
culmile vieţii de OM. Am credinţa că prin această carte voi îndrepta pe drumul către înălţimi câteva mii
(poate chiar zeci de mii) de oameni. Pentru început cred că este suficient. Fiecare OM poate deveni
automat o sursă de lumină şi încredere care atrage pe alţii. Încetul cu încetul, sute de mii, apoi milioane
de români şi chiar şi oameni din afara graniţelor României o vor apuca pe calea Luminii. Aşa vom
ajunge acea naţiune minunată despre care pomenesc marile profeţii ale lumii. Sunt sigur că în
neamul nostru există oameni mult mai dotaţi decât mine. De la ei aştept foarte mult. Eu sunt un simplu
meşteşugar care, cu o daltă şi un ciocan, mă străduiesc să sparg prima ieşire către lumină. E sarcina
celor mai dotaţi decât mine să lărgească spărtura, să treacă dincolo de poarta forţelor malefice. Vă
îndoiţi de faptul că în prezent trăim într-un fel de cuşcă a forţelor malefice ? Că ne învârtim în cerc, fără
a realiza un progres real ? Faptele de viaţă demonstrează că forţele malefice desfăşoară o vastă acţiune
de animalizare a omenirii.

128
 Cam câte lanţuri ne leagă de pământ, împiedicându-ne să zburăm, să strălucim potrivit chemării
noastre naturale ? Frica de necunoscut, frica de moarte ? Laşitatea ? Ideile preconcepute şi
convenţionalismul ? Lipsa averii sau dorinţa de înavuţire ? Şi încă multe altele. Dacă vom sta strâmb şi
vom judeca drept, cum ne recomandă proverbul, vom constata că majoritatea sunt numai închipuiri ale
minţii noastre deprinse să lâncezească, să se teamă de a gândi cutezător. Pentru majoritatea eşecurilor
din viaţă suntem singurii vinovaţi.
De ce, totuşi, nu zburăm, nu ne lansăm într-o nouă viaţă, plină de împliniri şi fericire ? În
primul rând, pentru că gândim aşa cum am fost învăţaţi, adică prost, în totală contradicţie cu legile firii.
Cum gândim, aşa acţionăm, adică împotriva propriilor interese, împotriva intereselor tuturor oamenilor.
Nu ne bucurăm de succesul unui compatriot ci îl invidiem ori îl urâm. Cheltuim energie pentru a urî şi
invidia, pentru a face rău, în loc s-o folosim în mod util, pentru a face ceva pentru noi, pentru familie,
chiar pentru societatea omenească.
Voi încerca să sparg milioanele de temniţe în care zac închişi românii şi asemeni lor marea
majoritate a oamenilor. Dacă voi reuşi, înseamnă că aşa a fost voia Cerului. Dacă nu voi reuşi, se va
ridica un altul, mai înzestrat decât mine şi o va face. Fără să distrugem temniţele din noi, nu putem
ajunge la fericire. Acolo, în temniţele de frică şi pesimism, de egoism şi răutate, de obiceiuri proaste şi
complexe de inferioritate, de gândire deformată şi acţiune robotizată stau chemările fireşti ale
oamenilor. Trebuie să le eliberăm cât mai urgent posibil ! Trebuie să trezim din amorţire zestrea
cerească, chemarea naturală, firească din noi ! Trebuie să ne eliberăm de lanţurile nefirescului din noi !
Viaţa a demonstrat că nu există om cu adevărat rău, prost, laş, slab, umil. Dacă din fire nu există
astfel de om, cum se explică faptul că în societate se manifestă astfel de vicii. Simplu : sunt educaţi să
fie aşa. Sunt învăţaţi direct sau indirect să se comporte contrar Legilor Divine. Sunt sugestionaţi zi de zi
de către forţele malefice că aşa trebuie să fie. Sunt transformaţi în complexaţi, în umili, în oameni care
sunt plini de răutate şi pofte, buni doar ca masă de manevră pentru un zbir sau altul. Vieţile acestor
oameni, din păcate majoritatea, sunt istorii amare şi întunecate, pe care numai ADEVĂRUL le poate
lumina. Am scris această carte cu speranţa că voi reuşi să le semăn în suflete câte un bob de lumină,
care să rodească cu timpul, să-i transforme în oameni adevăraţi, liberi şi fericiţi. Desigur, chiar şi în cei
marcaţi de grave defecte există calităţi, pe baza cărora se pot reeduca, elibera din sclavia viciilor. În
aceste cazuri, lupta dintre partea pozitivă, mai slabă, şi cea negativă, mai puternică, este de-a dreptul
dramatică.
Pe baza celor prezentate mai sus, putem afirma că în fiecare om, chiar şi în cel mai rău, există
un sâmbure de lumină celestă care merită să fie ajutat să se transforme în vâlvătaie.
Calea este deci credinţa şi cunoaşterea. Nu trebuie să încetăm niciodată să credem şi să
învăţăm. Învăţăm zilnic, prin achiziţionarea de cunoştinţe noi, dar de cele mai multe ori inutile sau
chiar dăunătoare. Învăţăm din ceea ce citim, auzim la radio, vedem la televizor ori video. Învăţăm de la
cei din jurul nostru, pe furate ori fără să ne dăm seama. Deprinderile rele se învaţă mai repede decât
cele bune deoarece ele se bazează pe partea animalică din noi, pe instinctele primare, comune omului şi
animalelor. De exemplu, în ultimii ani ziarele gem de tot felul de infracţiuni aberante, mai ales în
domeniul vieţii sexuale. Care este explicaţia ? Simplu: indivizii în cauză au învăţat să fie animale
vizionând casete porno sau citind ziare şi reviste de aceeaşi factură.
Instinctele sunt comune oamenilor şi animalelor. Pe ele se grefează frica. Instinctul de
conservare al speciei (de apărare ) presupune existenţa fricii. Animalul mai slab fuge din faţa celui mai
puternic pentru a-şi salva viaţa. Forţa fizică este măsura curajului şi a fricii în lumea animalelor.
Oamenii au însă ceva deosebit de animale: un spirit mai evoluat care nu-şi arată însă puterea în
aparenţa exterioară. La oamenii desprinşi de animalitate, forţa spirituală, contează. Legea firii interzice
celor mai dotaţi din punct de vedere spiritual să îngrozească cu forţa lor pe cei din jur. Sunt condiţii ca
între oameni să nu se mai manifeste sentimentul fricii ? Sunt. Din păcate, omenirea încă nu s-a

129
îndreptat în direcţia de evoluţie corespunzătoare Legilor Divine. De mii de ani, omenirea a dezvoltat
mijloace şi metode de a spori frica, de a subjuga, de a înjosi.
Există şi frica de a nu avea suficientă hrană. O simţiţi deja în societatea zilelor noastre. Zeci de
milioane de oameni se tem că vor muri de foame. Ce efecte produce acest sentiment ? Îmbolnăveşte,
oboseşte, îmbătrâneşte. Scânteia celestă din om scade continuu până ce ajunge tăciune. Frica de foame
poate determina căderea oamenilor în animalitate. Frica poate fi înnăscută dar se dezvoltă în principal
prin educaţie, prin învăţare involuntară. Copiii nu se nasc fricoşi. Ei nu se tem de foc până ce nu-i
cunosc efectele, nu se tem de întuneric, nu se tem de înec.
Majoritatea sentimentelor de frică, exceptând aşa numitele fobii, sunt formate şi educate în
familii, în cercul de prieteni, în societate. Părinţii slabi învaţă copiii să se teamă de tot felul de aiureli:
de zmei, de fiare fantastice, de întuneric, pedepse divine, moarte, bătaie, pedeapsă părintească sau
socială, etc. Prin asta îşi schilodesc involuntar copiii, le seamănă sămânţa neagră a spaimei care va rodi
monştri. Mai nou tot felul de filme de groază, trase pe casete video, circulă nestânjenite, inclusiv printre
copii şi adolescenţi. Copiii vor suferi sau şi mai rău vor repeta gesturile violente văzute în filme.
Nenorocirea este că nu ştim când şi cum vor izbucni rezultatele fricii învăţate de copil.
Este timpul să trecem la învăţarea procedeelor de distrugere a fricii. Fobiile înnăscute şi cele
dobândite pe timpul vieţii au rădăcinile în subconştient. Cea mai sigură metodă de distrugere rămâne
smulgerea lor cu ajutorul CREDINŢEI şi a IUBIRII:
Frica are două cauze fundamentale, în care va trebui să lovim pentru a o lichida. Restul cauzelor
sunt secundare, derivate din primele şi vor putea fi distruse mult mai uşor. În primul rând omul obişnuit
se teme de moarte, de încetarea vieţii pământeşti. Strămoşii noştri nu au cunoscut aceste sentimente,
considerând, pe drept cuvânt, moartea ca pe o sărbătoare, ca pe o eliberare.
Frica de moarte a transformat fundamental profilul moral al omului. Umilinţa, laşitatea,
pesimismul, supuşenia, oportunismul şi multe alte trăsături negative de personalitate au pătruns în om o
dată cu frica de moarte.
Vom muri dar vom fi liberi ! era unul dintre strigătele de luptă ale strămoşilor. Pare o lozincă de
fanatici, dar, în realitate, prezintă un adevăr ştiinţific deja demonstrat: abia murind, ne putem întoarce
în lumea spirituală din care am venit pentru încarnare.
A doua frică fundamentală, alimentată chiar şi de Biserică, este teama de Dumnezeu, de
pedeapsa cerească. Cine se teme de Dumnezeu şi de pedeapsă ? În principal, două categorii de
oameni: cei care nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu şi cei care au călcat Legile Celeste. Pentru că
există prima categorie de oameni, nu Biserica lui Petru e vinovată, ci ierarhia bisericească ce a
alimentat devierea de la Credinţă şi lucrarea în contra Legilor lui Dumnezeu. Asta ca să nu mai vorbim
de imensele averi adunate în contra Legilor Credinţei. Vaticanul deţine bănci, hoteluri, acţiuni în
industrie, etc. Cum se împacă acestea cu poruncile creştine. Cum se împacă iertarea criminalilor cu
legile celeste ? Nu se împacă de loc. Nici o religie nu a primit de la Cer puterea de a ierta. Toţi preoţii
din lume nu-i pot absolvi de păcatele împotriva Legilor Cerului pe păcătoşi. Soluţia: să nu încalci legea
ca să nu-ţi fie frică. Iar dacă ai încălcat-o, să faci tot posibilul să repari greşeala. Dacă ai furat, să dai
înapoi înzecit. Dacă ai minţit să spui adevărul. Dacă ai jignit oamenii, să-ţi ceri iertare. Cu alte cuvinte
frica de pedeapsa divină se vindecă doar prin fapte reparatorii.
O bună parte dintre oameni nu săvârşesc încălcări ale legilor firii, dar totuşi se tem de
Dumnezeu. Este un sentiment ridicol, implantat în copilărie de părinţi sau de “sfânta“ Biserică.
Imaginea unui Dumnezeu crud şi nemilos, creată de majoritatea cultelor şi sectelor pentru a îngrozi
omenirea, nu corespunde cu adevăratul Dumnezeu. Numai după ce omul ajunge să înţeleagă
reîncarnarea şi legile firii, începe să capete o oarecare imagine cu privire la Dumnezeu. Numai aşa
poate înţelege că Divinitatea este eternă, necreată, indestructibilă, existând în afara conştiinţei şi
intuiţiei noastre, dar manifestându-se în ambele. Imaginea lui Dumnezeu copiată după imaginea noastră

130
e o blasfemie. Dumnezeu ne-a dat mintea pentru a înţelege, pentru a cunoaşte, pentru a ne ridica spre
LUMINĂ. Ne-a lăsat însă şi dreptul de a alege în anumite limite între bine şi rău, între înger şi demon.
Înţelegerea reîncarnării ne eliberează de frica de moarte, de teama de Divinitate, ne face să
înţelegem că putem deveni eterni cu timpul. Deşi reîncarnarea este demonstrată deja de către multe
ştiinţe (medicină, psihologie, parapsihologie, etc.) ea nu are încă răspândirea în mase. Majoritatea
oamenilor nu o cunosc, poartă în ei încă imaginea primitivă a raiului şi iadului, se tem de moarte făcând
din acest eveniment o adevărată tragedie, deşi nu e cazul: viaţa de dincolo e mult mai uşoară şi mai
interesantă decât cea de pe planetă.
Cum se poate ajunge la dreapta credinţă ? Simplu : prezentându-le oamenilor ADEVĂRUL
despre DUMNEZEU şi învăţându-i LEGEA IUBIRII a lui ISUS.

Arta succesului la români. Pavel Coruţ

Fiinţa individuală doreşte într-un mod egoist putere, titluri, faimă şi avere. Exploatarea
înseamnă de fapt, lăcomie şi ea reprezintă mijlocul de folosinţă pentru atingerea unor scopuri personale.
Tirania înseamnă să comanzi şi să conduci animat de un mare orgoliu. Aproape întotdeauna omul vrea
să-şi exercite puterea asupra altora. Cauza de bază a existenţei industriei, afacerilor, comerţului, etc. o
constituie instinctul de autoapărare transformat în lăcomie.
Instinctele se manifestă prin impulsuri. Impulsul este o forţă spontană de punere în mişcare.
Există trei feluri de impulsuri: impulsurile gândului, ale vorbirii şi ale acţiunii. Tăcerea controlează
impulsul vorbirii, meditaţia pe cel al gândului iar abţinerea pe cel al acţiunii. Cele două impulsuri
importante din fiinţa umană sunt impulsul sexual şi impulsul vorbirii. Între impuls şi imaginaţie se află
o strânsă legătură. La origine, imaginaţia induce impulsul. De aceea, impulsurile trebuie să fie
controlate prin raţiune, voinţă şi meditaţie către Dumnezeu.
Fiecare idee este încărcată de un anumit grad de emotivitate. Emoţia este o combinaţie a
gândului şi a dorinţei. Emoţiile nu reprezintă altceva decât dorinţe străbătute de diverse gânduri.
Vibraţiile emoţiilor vor stârni excitări corespunzătoare în materia mentală pură, astfel încât toate
gândurile omului vor fi deranjate şi afectate. Există emoţie determinată de dorinţă, dar există şi emoţie
determinată de sentiment. Dacă dorinţa este preponderentă, atunci avem de-a face cu emoţie în acelaşi
timp; dacă plăcerea este predominantă ne confruntăm cu emoţie sentimentală.
Cuplul de contrarii, respectiv atracţia şi repulsia, sunt cele două emoţii importante ale minţii şi
toate celelalte emoţii pot fi clasificate în funcţie de acestea două. De pildă, mirarea este o emoţie
compusă, căci ea reprezintă o combinaţie între admiraţie şi frică. Stima este şi ea o emoţie compusă,
fiind o combinaţie între sfială şi respect.
Plăcerea este un fel particular de emoţie a minţii.
Multe dintre dorinţele şi emoţiile omului sunt apropiate de cele ale animalelor. Furia şi impulsul
sexual reprezintă în om astfel de instincte brutale. În omul nedezvoltat, aceste dorinţe şi emoţii care
aparţin naturii inferioare, predomină şi ele scad mult din puterea naturii superioare a fiinţei.
Atunci când emoţiile şi impulsurile vă dau mult de furcă, străduiţi-vă să rămâneţi cât mai
indiferent faţă de ele. Emoţiile mentale reprezintă un simbol de slăbiciune, putând fi controlate şi
dirijate prin intelect şi prin voinţă. Rostiţi în mintea voastră : “Cine sunt eu ? De bună seamă, eu nu
sunt mintea. Eu sunt esenţa divină din corp, însuşi Imuabila Existenţă, Cunoaştere şi Fericire. Aşadar
cum m-ar putea afecta aceste emoţii ? Sunt de neatins, căci sunt un martor al acestor emoţii “. Această
metodă, din JNANA-YOGA (Yoga Cunoaşterii), de control asupra emoţiilor, este relativ uşoară.
Tot ceea ce există în universul material şi-a avut originea în gând, de la care, mai apoi, a prins
formă. În esenţă, lumea este doar o idee sau un gând al Realităţii Absolute, dar este realitate de
netăgăduit pentru cei care nu cunosc adevărata natură a lui Dumnezeu. Când mintea încetează să mai

131
gândească, lumea dispare şi o fericire indescriptibilă îi ia locul. Când mintea începe să gândească,
imediat reapare lumea înconjurătoare cu întregul ei cortegiu de suferinţe. Universul este făcut vizibil
prin intermediul minţii. Atunci când vă gândiţi în mod serios asupra naturii minţii, acest lucru nu este
concludent. Atunci când începeţi să analizaţi mintea, la fel, nu înseamnă mare lucru. Toate acestea
reprezintă doar un mănunchi de gânduri, având la bază eu-l, care este rădăcina tuturor celorlalte
gânduri. Acest eu constituie o idee falsă şi o non-entitate. Când în final, veţi reuşi să smulgeţi această
rădăcină a tuturor gândurilor şi ea se va pierde în nimic, unde şi cum va mai putea mintea să se
manifeste în jur ?
Primul gând care a apărut în mintea voastră a fost eu. Universul nu este o creaţie mentală a
sufletului individual. Iniţial, a fost un singur gând, al Minţii cosmice, care s-a materializat în universul
aparent ce ne înconjoară.
Mintea, aflată mereu în agitaţie şi datorându-şi existenţa Realităţii Absolute, creează lumea în
conformitate cu propriile gânduri. Sufletele individuale împreună cu minţile individuale sunt martori ai
evenimentelor în succesiune. Însă Dumnezeu cunoaşte toate evenimentele dintr-o dată. El este
atoateştiutor şi în acelaşi timp atoateînţelegător. Universul apare în forma în care o percepeţi voi
datorită gândurilor minţii voastre şi tot ea este cea la care vi se cere să renunţaţi dacă doriţi să vă uniţi
cu Realitatea Unică.
Fericirea şi mizeria întâlnite în această lume sunt cauzate, ambele, de către minte. Toate durerile
şi plăcerile răsar numai în minte. Controlând mintea veţi putea atinge şi dobândi toate puterile oculte.
Dacă mintea nu este controlată, dacă ea nu este liniştită şi focalizată, atunci toate celelalte devin fără
folos şi dureroase. De aceea mintea trebuie să fie anihilată fără nici o reţinere. Ea trebuie să devină
servitoarea voastră.
Atunci când în voi s-a stabilit hotărârea că lumea aceasta este iluzorie şi când această hotărâre devine
din ce în ce mai puternică, atunci când veţi fi pe deplin convinşi că lumea este într-adevăr iluzorie,
atunci lumea nu va mai exista pentru voi.
Mintea reprezintă o creaţie a ignoranţei. De aceea, în sine, este un efect al ignoranţei sau
neştiinţei. Mereu plină de iluzii şi promisiuni, mintea vă ademeneşte şi vă dezamăgeşte încontinuu,
determinându-vă să mergeţi pe un drum greşit. Dacă veţi putea distruge cauza minţii, care este
necunoaşterea şi veţi obţine Cunoaşterea Sinelui suprem, atunci mintea va dispare, topindu-se în
nimicnicie. Anihilarea minţii are loc atunci când se instaurează cunoaşterea adevărată, cunoaşterea
spirituală. De aceea mintea trebuie purificată prin repetarea silabelor sacre, controlul respiraţiei,
introspecţia, meditaţia profundă şi compania înţelepţilor.
Sinele împreună cu intelectul formează ego-ul fals. Baza, fundamentul eu-lui este intelectul.
Deoarece intelectul, care divide şi împarte, este cauza acestei diferenţieri, a acestui eu, el devine
sămânţa ego-ului fals. Eu şi al meu sunt creaţii ale sufletului, aşa cum sunt egoismul, simţul
proprietăţii, etc. Acestea leagă omul de lumea exterioară. Sămânţa minţii este ego-ul. Ego-ul fals se
dezvoltă prin gândurile minţii. Întrucât primul gând este eu şi, deoarece el stă la baza tuturor celorlalte
gânduri, ego-ul fals este considerat a fi sămânţa minţii. Această idee a eu-lui va atrage după sine şi
ideea timpului, spaţiului şi a altor forţe. În acelaşi timp cu eu-l fals apare şi intelectul şi mentalul, care
este arborele gândurilor.
În copilărie ego-ul fals nu se manifestă prea mult. În acea perioadă el se aseamănă cu o umbră
pe o suprafaţă sticloasă. Apoi, dezvoltându-se, se evidenţiază cu precădere în timpul adolescenţei. După
căsătorie apar mrejele diferitelor probleme lumeşti. Pe măsură ce acest e u fals devine tot mai
puternic, puţin câte puţin încep să se manifeste nuanţele fricii şi ale dorinţelor, iluziilor şi imaginaţiei
care nu au nici o legătură cu natura voastră reală, imuabilă. Din această cauză, este firesc ca lumea să vă
apară perfect reală şi să o consideraţi ca fiind totul pentru voi.

132
 Întreaga lume înseamnă eu-l fals care se răspândeşte pretutindeni, prin intermediul posesiunii,
şi a diferenţelor create de al meu şi al tău. Aşa cum norul acoperă soarele, tot astfel şi eu-l fals
acoperă Infinitul Soare al Cunoaşterii care este Dumnezeu. Nu veţi putea nicicând ajunge la Divin dacă
vă va mai rămâne chiar si o mică fărâmă de egoism şi de ataşament în voi, dacă veţi avea chiar şi cea
mai slabă înclinaţie spre nume şi formă, dacă veţi păstra cea mai slabă nuanţă a unei dorinţe latente sau
dacă v-a mai rămas fie şi cea mai neînsemnată urmă a unor dorinţe lumeşti în minte.
Rădăcinile adânci ale egoismului vor fi smulse şi arse prin focul cunoaşterii. Abia atunci veţi
dobândi minunata Eliberare finală. Atunci toate necazurile, supărările, mizeriile şi suferinţele vor lua
sfârşit în mod definitiv. Desigur că ego-ul fals nu va putea fi eliminat dintr-o dată. Puteţi renunţa uşor
la soţie, copii, bani sau supărare. Dar este extrem de greu să renunţi la egoism. De aceea eliminaţi-l
bucată cu bucată. Fiţi conştiincioşi, sinceri, iubitori, perseverenţi, miloşi. În patru ani veţi fi capabili să
dezrădăcinaţi complet acest e u fals din voi.
Eu-l fals poate fi îndepărtat fie prin servicii dezinteresate, fie prin devoţiune şi abandonare, fie
prin descoperirea de sine.
Este un lucru bine ştiut că toate necazurile provin doar de la identificarea cu corpul fizic,
alcătuit din carne şi oase, necazuri aduse de simţul posesiunii. Dorinţele reprezintă cauza lipsei de
odihnă a minţii. Îndată ce o astfel de dorinţă se manifestă, acest lucru înseamnă că există o legătură
intimă între minte şi un anumit obiect, legătură întreţinută de fluxul gândurilor asupra obiectelor.
Mintea nu se va retrage până nu va obţine obiectul dorit şi nu se va bucura de el. De aceea oamenii cu
voinţă slabă nu pot rezista sau înăbuşi o dorinţă. Dorinţele realizează dependenţa şi sclavia faţă de
obiecte.
Dorinţa reprezintă manifestarea unei minţi emotive. Dorinţele provoacă exteriorizarea minţii.
Ele sunt combustibilul iar gândul focul. Dacă veţi înceta aprovizionarea cu combustibil, focul se va
stinge de la sine, iar mintea îşi va găsi refugiul în Realitatea Absolută. Dorinţa, gândul şi ego-ul fals
reprezintă un cerc vicios. Dacă distrugeţi una din ele celelalte vor dispare de la sine. De asemenea ele
reprezintă cele trei verigi ale minţii.
De ce apar dorinţele în minte ? Mobilul apariţiei lor este absenţa fericirii spirituale în viaţa de zi
cu zi, iar cauza lor o constituie existenţa obiectelor. Curiozitatea, de pildă, devine o dorinţă. Interesul şi
sentimentul preced dorinţa, în timp ce speranţa şi aşteptarea o hrănesc.
Puteţi să îmbătrâniţi, părul să vă albească, dar mintea să vă rămână veşnic tânără. Este adevărat
că se pot pierde diferite capacităţi ale ei, însă poftele şi năzuinţele rămân chiar şi atunci când aţi atins
un grad avansat de senilitate. Aceste pofte sunt adevărate seminţe ale naşterii viitoare. Ele sunt acelea
care fac să răsară gândul şi acţiunea. Astfel ciclul reîncarnărilor va fi mereu reactivat de aceste pofte.
Înăbuşiţi-le în faşă, căci numai atunci veţi deveni pe deplin fericiţi obţinând Eliberarea finală.
Dorinţa excită mintea şi simţurile. Atunci când ea este satisfăcută prin savurarea obiectului
dorinţei, satisfacţia care derivă de aici şi pe care o resimţiţi este temporară. După ce această plăcere a
luat sfârşit, se instaurează pacea adâncă a spiritului sau o fericire de scurtă durată. Apoi, în minte va
apare o altă dorinţă. În intervalul dintre satisfacerea unei dorinţe şi manifestarea alteia există o fericire
pură, pentru că atunci mintea nu lucrează, ci se odihneşte. Îndată ce apare o dorinţă sunteţi convinşi că
veţi fi foarte fericiţi dacă o veţi realiza. Dar apoi, din nou, mintea va deveni agitată. Tot timpul ea
doreşte şi se află în căutarea unor noi senzaţii. Atunci intervine dezgustul şi satisfacţia. Dar plăcerea
singură nu poate furniza satisfacţia reală a unei fiinţe. Plăcerea fortifică, sporeşte şi adânceşte dorinţa.
De aceea când în mintea voastră apare vreo dorinţă, acţionaţi întotdeauna prin puterea de discriminare.
Această discriminare vă va spune imediat că dorinţa este însoţită de durere, că este o simplă tentaţie
produsă de minte şi că numai calmul, liniştea, detaşarea şi renunţarea pot conduce la satisfacţia şi pacea
desăvârşită a minţii.

133
 De asemenea discriminarea vă va sfătui să renunţaţi imediat la dorinţe şi să începeţi să studiaţi
Scrierile Sfinte, cu mintea eliberată de patimi şi prejudecăţi. Discriminarea vă va arăta cum să vă
folosiţi voinţa şi să vă îndepărtaţi imediat dorinţa. Discriminarea şi voinţa sunt cele două arme
puternice ale celui care s-a hotărât să meargă pa Calea Cunoaşterii. Pentru aceasta trebuie să îndepărtaţi
imaginaţia de la obiectul dorit.
Natura dorinţelor depinde de calitatea impresiilor din mintea subconştientă. Dacă acestea sunt
bune şi virtuoase, atunci în minte vor răsări dorinţe bune, dar dacă întipăririle subconştiente sunt rele,
atunci şi dorinţele vor fi pe măsură. Dorinţa devine gând, iar gândul devine acţiune. O dorinţă negativă
dă naştere unui gând negativ, iar acesta unei acţiuni negative. De aceea trebuie să săvârşiţi mereu
acţiuni virtuoase cum ar fi altruismul, compasiunea, meditaţia, repetarea numelui lui Dumnezeu.
Practicaţi compania celor virtuoşi în mod constant. Acest lucru este foarte important. Este, practic,
singurul mod de a preschimba impresiile minţii subconştiente din negative în pozitive.
Mintea, având o cunoaştere pe jumătate dezvoltată, simte o durere acută atunci când se
confruntă cu eliminarea dorinţelor. În acele momente ea invocă, rugându-se, spiritele înalte.
O singură dorinţă spirituală, năzuinţă spre Dumnezeu este de ajuns pentru a distruge toate celelalte
dorinţe lumeşti. Eliminaţi dorinţele lumeşti cultivând dorinţele virtuoase. Apoi renunţaţi şi la dorinţele
virtuoase printr-o singură şi puternică dorinţă, dorinţa de a obţine Eliberarea finală. Abandonaţi, mai
apoi, chiar şi această dorinţă în faţa Divinului. Mintea, liberă de orice dorinţe reprezintă libertatea
deplină şi definitivă.
Dorinţele reprezintă suferinţă şi durere.
Dorinţa reprezintă însuşi duşmanul liniştii şi al păcii.
Omul care spune “ Doamne ajută “ nu este un credincios ci un cerşetor.
Abandonaţi toate gândurile. Gândurile necontrolate reprezintă rădăcina tuturor relelor.
Gândurile sublime vor distruge pe cele negative, aflate la baza minţii. Evitaţi deci, mereu, gândurile
josnice.
Atracţia şi repulsia (plăcerea şi neplăcerea, dragostea şi ura) sunt cele două tendinţe puternice
din mintea omului, care îl îndreaptă spre ciclul reîncarnărilor, a naşterii şi morţii. Atracţia şi repulsia
stau la baza existenţei în această lume.
Când două forţe de aceeaşi calitate se întâlnesc, ia naştere o a treia. Când două fiinţe umane de
aceeaşi forţă şi personalitate simt atracţie una pentru cealaltă, între ele va lua naştere o forţă. Această
forţă poartă denumirea de IUBIRE. Aceasta este calea ştiinţifică de a explica iubirea. Când mă recunosc
pe mine însumi într-un alt om şi când îl văd ca pe propriul meu Sine, atunci încep să-l iubesc la fel ca şi
pe Sinele meu. Dragostea este cea care face să se manifeste cu putere afecţiunea de la o fiinţă la alta,
aceasta fiind însuşi Dumnezeu. Iubirea este de două feluri: egoistă sau fizică şi universală sau divină,
lipsită de orice urmă de egoism şi eternă. Primul fel de iubire este iubirea plină de ataşament. Iubirea
universală, este iubirea total dezinteresată. Acela care îl vede pe Dumnezeu în tot şi peste tot, poate să
simtă cu adevărat iubirea universală. Ataşamentul ca şi iubirea fizică înseamnă moarte. Oriunde există
atracţia există şi repulsia. Orice manifestare a repulsiei dă naştere suferinţei în om. Oriunde se
manifestă plăcerea şi atracţia spre această plăcere, există şi frica de a o pierde. Frica şi mânia au fost
dintotdeauna alături de plăcere. Frica şi mânia sunt bine ascunse în atracţie, torturând constant mintea.
Când o persoană se identifică cu propriul ei corp fizic, apare ataşamentul faţă de acesta şi imediat frica
de moarte. Când se manifestă atracţia faţă de bani, apare teama de a-i pierde, întrucât banul este
mijlocul de a căpăta plăceri şi satisfacţii în această lume.
Atracţia-repulsia din minte constituie KARMA (acţiuni determinate de Legea Cauzei şi a
Efectului) reală. Originea ei se află în gândurile minţii. Acţiunile minţii, singurele adevărate, sunt cele
care determină Karma (destinul) individului. Acţiunile exterioare, pur fizice, se manifestă abia mai
târziu.

134
 Din ignoranţă şi neştiinţă ia naştere şi se dezvoltă lipsa de discriminare, iar de la aceasta apare
simţul eu-lui, egoismul şi ataşamentul. Din ataşament rezultă atracţia-repulsia, iar de aici izvorăşte
Karma. În conformitate cu Karma este modelat corpul fizic şi cel subtil; odată cu apariţia corpului fizic
ia naştere suferinţa.
Dacă veţi dori să evitaţi această penibilă sclavie a sufletului şi corpului în creaţie, va trebui să
nu vă ataşaţi de corp.
Nu toate durerile sunt percepute în acelaşi mod. Atunci când dormim, de pildă, nu resimţim nici
o durere. Numai când mintea se află în legătură directă cu corpul fizic începe să se manifeste durerea.
Descoperim astfel, că doar identificarea minţii cu corpul este cea care cauzează durerea.
Libertatea faţă de corp şi minte reprezintă natura reală a Sinelui.
În spatele afectivităţii şi dragostei din planul fizic se află, în fapt, durerea, grija şi tristeţea. Aţi
observat, desigur, cum afectivitatea se împleteşte întotdeauna cu tristeţea. Dincolo de plăcere, se află
durerea. Omul seamănă sămânţa otrăvită a tristeţii în numele dragostei sale plină de ataşament.
Ataşamentul îşi aruncă plasa asupra inimilor oamenilor; acestea sunt cuprinse fie de iubire egoistă, fie
de tristeţe morbidă. Modalitatea principală de a renunţa la ataşament este de a considera totul efemer,
trecător. Ataşamentul faţă de rude, de exemplu, este foarte puternic. Dar nu se ştie, sau se uită faptul că
pe acest pământ s-au perindat miliarde de părinţi, soţii, unchi şi bunici. Va trebui deci să-i consideraţi
pe cei care vă înconjoară ca o sclipire de lumină şi, aducându-vă mereu aminte de acest lucru, să vă
bucuraţi etern de fericire.
Gândurile despre grijile noastre cotidiene, cât şi cele asociate fricii, reprezintă forţe negative în
noi. Ele otrăvesc sursele vieţii şi distrug armonia, eficienţa, vitalitatea şi vigoarea. Fiţi, deci, mereu
plini de voioşie, zâmbiţi şi râdeţi cât mai mult.
Numai acea minte care este liberă de ataşament, iluzie, gelozie, poftă, egoism şi mânie se poate
bucura de gânduri îndreptate constant către Dumnezeu.
Misterele şi controlul minţii prin Yoga. Swami Shivananda

135
 ALTRUISM ÎNSEAMNĂ LIBERTATE

Căci răul e colţul vieţii. Vecinic răul

Întâiul rol îl joacă - e colţ în orice cuget,
În oricare voinţă, în orice faptă mare.
Invidia de pildă e mama egalităţii,
Şi îngrădirea contra răutăţii reciproce
Dreptate se numeşte. Cu cât mai răi sunt civii
Cu-atât e mai perfectă dreptatea.
.........................................................................
E omenirea-ntreagă - o rasă blestemată,
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul
Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii.
Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni
Să fie mare ? Dacă e rău, e egoist,
Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii ;
Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase
Ca şi-alţii să trăiască - e mare. Când un popor
Începe a fi nobil şi generos în cuget,
Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape,
Căci numai răul are puterea de-a trăi.
...........................................................................
Ochii ? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine !
Capul ? O, de câte gânduri el a fost împopulat !
Inima ? Câtă simţire frământat-a ea în sine ?
Sufletul ? Câte speranţe, câte visuri a păstrat ?
.............................................................................
Şi-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,
De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum,
Şi imaginile-s şterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul ( dacă există ) printre nori îşi face drum.
................................................................................
N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase ?
Cine-a vrut s-asculte vorba ? Cine-aude ? Cui îi pasă ?
Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas.
.................................................................................
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi ;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,

136
 Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...
..................................................................................
Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească
Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit,
Cum toate-s El şi Dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.
Mihai Eminescu

“Căci tot ce este în lume, pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii nu sunt de la Tatăl, ci din
lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.”
(1 Ioan 2 (16,17) )

“Încolo fraţilor, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este
curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice virtute şi laudă, la acestea să vă
gândiţi.” - Filipeni 4 (8) )

“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu este invidioasă;
dragostea ne se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău, nu se
bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate.”
(1 Corinteni 13 (4-7) )

“În ce priveşte dragostea frăţească, fiţi plini de afecţiune unii pentru alţii. În cinste, fiecare să
dea întâietate altuia. În activitate, nu fiţi leneşi, în duh, fiţi fierbinţi slujind Domnului. Bucuraţi-vă în
nădejde, fiţi răbdători în necaz, stăruiţi în rugăciune. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc;
binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei care se bucură; plângeţi cu cei care plâng. Aveţi
aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi cu cei smeriţi. Să nu
vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor
oamenilor.” - Romani 12 (9-17)

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea
ta. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. De aceste două porunci depinde toată Legea.”
Matei 22 (37,39,40 )

Altruismul este bunăvoinţă acordată tuturor, înţelegerea imperfecţiunilor celorlalţi, iertarea

ofenselor.
Printr-o serie de întrebări şi răspunsuri , vom încerca să luminăm puţin această problemă.
Omul îşi poate învinge singur înclinaţiile rele ?
Da şi uneori cu eforturi minime; numai voinţa lipseşte; dar cât de puţini fac eforturi în acest
sens! Egoismul este viciul radical, el generează toate celelalte vicii sau rele.
Care este mijlocul de distrugere a egoismului ? El ţine de ataşamentul faţă de materie şi va slăbi
pe măsură ce viaţa spirituală va domina viaţa materială şi mai presus de toate, pe măsură ce intelectul
va înţelege scopul real al vieţii şi se va integra în conceptul de Unitate. Egoismul se poate vindeca
prin educaţie care, dacă este bine înţeleasă, este cheia progresului moral; când se va cunoaşte
arta de a modela caracterul, aşa cum se cunoaşte arta de a modela inteligenţa, acesta se va putea
redresa aşa cum se redresează plantele ofilite; dar această artă cere mult tact, multă experienţă şi o

137
observare profundă; este o artă care trebuie învăţată, educatorii însuşi trebuind învăţaţi. Trebuie să se
facă pentru viaţa spirituală tot atât de mult cât se face pentru inteligenţă şi viaţa materială.
Când omul va înţelege că egoismul determină orgoliul, ambiţia, invidia, ura, gelozia, determină
tulburarea relaţiilor sociale, provoacă disensiuni, distruge încrederea, îl obligă să fie permanent în
apărare faţă de vecinul său, îl face din prieten, duşman, atunci va înţelege că acest viciu este
incompatibil cu propria sa fericire şi că trebuie combătut, începând cu sine însuşi în propriul său
interes.
A distruge egoismul, a dezvolta altruismul, acesta trebuie să fie scopul tuturor eforturilor
omului, dacă vrea să-şi asigure fericirea atât pe Pământ cât şi la sânul Spiritului Universal.
Care este mijlocul practic cel mai eficient pentru a se ameliora în această viaţă şi a rezista
tentaţiilor rele ? Un înţelept al antichităţii a spus: ”cunoaşte-te pe tine însuţi “.
Cunoaşterea de sine este un lucru foarte greu. Cum se poate realiza ? O modalitate este ca la
sfârşitul fiecărei zile să întrebi propria conştiinţă dacă ai vreo datorie neîmplinită sau dacă cineva are a
se plânge de tine. Astfel ajungi să te cunoşti şi să afli ce trebuie remodelat în tine. Întreabă-te ce ai făcut
şi în ce scop ai acţionat. Dacă eşti nedecis asupra valorii uneia din acţiunile tale, întreabă-te cum ai
califica aceeaşi acţiune făcută de altul faţă de tine.
Mai este un aspect fundamental, care rezultă din acţiunea Legilor cosmice, şi anume acela că,
bunăvoinţa nu trebuie să rămână doar o atitudine de suprafaţă ci trebuie să ne străduim să sădim acest
sentiment ca pe o stare naturală în profunzimile noastre spirituale. Să culegem din toate experienţele
existenţei terestre efemere, învăţămintele cu care să ne construim spiritul nemuritor.
Rama, personaj legendar indian , spunea: “Nu faceţi doar binele, fiţi buni “.
Să depăşim starea de conflict, interioară sau manifestată, în care cel mai adesea ne situăm şi să o
înlocuim cu starea de bunăvoinţă.
Stă în puterea noastră să îndepărtăm de noi probele catastrofale. Trebuie numai să pornim decis
pe drumul autodesăvârşirii şi să învăţăm să trăim pe Pământ în armonie cu Legile cosmice.
La acest punct al discuţiei trebuie să arătăm că pentru Univers stadiul suprem al evoluţiei este
ALTRUISMUL, pe care trebuie să-l atingă orice fiinţă umană şi aceasta este raţiunea existenţelor
succesive ale oamenilor. Fiecare dintre noi purtăm în profunzimi informaţia despre acest lucru şi
alegerea diferitelor forme de manifestare în viaţă: stare socială, mediul social în care evoluăm, durata
vieţii, suferinţele etc., alegere la care, în funcţie de gradul de evoluţie, participăm şi noi, are drept scop
evoluţia noastră spre altruism şi nimic altceva. Nu obţinerea de bogăţii, nu parvenirea în posturi de
conducere, nu distracţii degradante, ci dezvoltarea intuiţiei, a inteligenţei şi însuşirea Legii morale a lui
Isus sunt sensurile adevărate ale existenţei.
Aici trebuie spuse două lucruri importante:
1) Tentaţia bogăţiei şi a frumuseţii constituie probe foarte greu de trecut pentru cei slabi deoarece
induc tot felul de tendinţe negative şi tentaţii asupra cărora nu insistăm deoarece fiecare şi le poate
imagina. În acelaşi timp sărăcia, defectele fizice, suferinţele sunt mijloace care grăbesc evoluţia,
determinându-i pe oameni să mediteze asupra rosturilor existenţei.
2) Binele şi răul se prezintă de cele mai multe ori sub aceeaşi formă iar noi trebuie să ne
deprindem a le deosebi. Iată câteva exemple:
Alimentaţia conţine în ea Binele şi răul. Ceea ce ingerăm pentru menţinerea sănătăţii şi puterii
fizice sau pentru creştere constituie aspectul “Bine“ iar ceea ce ingerăm cedând poftelor, tendinţelor
gurmande dăunează sănătăţii şi produce diverse boli este “răul“.
Un alt exemplu: bogăţia conţine în ea Binele şi răul. Binele este acţiunea îndreptată către
obţinerea unei stări materiale necesare creşterii inteligenţei şi spiritului, dar în concordanţă cu Legile
cosmice; răul este prelungirea tendinţei de îmbogăţire prin înşelarea sau asuprirea altora.

138
 Criteriul de separare a Binelui de rău este acela că Binele acţionează în sens creator iar răul în
sens distructiv.
Mărturii despre nemurire: Elena Iliescu

În lume există diferite categorii de oameni. În primul rând, oameni evlavioşi, a căror
autoabnegaţie este desăvârşită şi care fac numai bine altora, jertfindu-şi pentru aceştia chiar propria
viaţă. Aceştia sunt cei mai minunaţi oameni, dar din nefericire cei mai puţini. Apoi există oameni buni,
care fac bine altora atâta timp cât nu le dăunează lor înşi-le. În sfârşit, mai există şi a treia categorie de
oameni, care fac rău altora pentru a le fi lor bine. Un poet sanscrit spunea că mai există şi oameni care
fac rău pentru propria plăcere, fără a avea nici un profit din acel rău.
Totul porneşte de la modul cum sunt înţelese cele două principii “eu“ şi “al meu“. Acestea cuprind de
fapt tot ceea ce îmbogăţeşte prin bani, autoritate, glorie şi tot ce e de natură să uzurpeze, să adune tot
într-un singur centru, centrul fiind “eu“. Când această năzuinţă începe să slăbească, soseşte purificarea
şi atunci moralitatea şi credinţa intră în drepturile lor.
Desăvârşirea finală este exprimată prin totala renunţare de sine, prin autodăruire, prin
promptitudinea de a jertfi mintea, trupul, totul, pentru o altă fiinţă. Când omul a ajuns la această stare,
el a atins perfecţiunea. Acesta este rezultatul suprem al faptelor bune. Chiar dacă omul nu a învăţat nici
un sistem filozofic, chiar dacă nu crede în Dumnezeu, chiar dacă nu s-a rugat niciodată în viaţa sa, dacă
el, numai prin unica forţă a faptelor bune a ajuns la o atare stare, fiind gata să-şi jertfească viaţa pentru
alţii, el a atins acelaşi punct la care, pe omul religios îl duce rugăciunea, iar pe filozof ştiinţa. Prin
urmare, vedem că religiosul, filozoful şi lucrătorul se întâlnesc cu toţii în punctul numit autorenunţare.
Oricât s-ar deosebi unele de altele sistemele filozofice şi religioase, întreaga omenire se înclină
totuşi cu veneraţie şi admiraţie înaintea omului gata să se jertfească pe sine pentru alţii. În acest caz,
problema nu constă în doctrină sau religie ci în iubire şi credinţă.
Rezolvarea problemei este exprimată prin teoria dezinteresării şi totalei renunţări. Să ştiţi că
sunteţi cu totul separaţi de lume; că trăiţi în lume, dar nu faceţi parte din ea, că orice aţi face în cadrul
ei, nu o faceţi pentru voi înşivă. Fiecare faptă săvârşită de voi pentru voi înşivă îşi va întoarce acţiunea
sa asupra voastră ca s-o suportaţi. Dacă fapta e bună, veţi obţine mulţumire, dacă e rea veţi suporta
consecinţele. Fiecare acţiune săvârşită nu pentru sine, de orice natură ar fi ea, nu-şi va întoarce acţiunea
asupra voastră. De aceea Karma-Yoga învaţă: ucide în tine propriul “eu”, iar apoi consideră lumea
întreagă ca pe tine însuţi. Sau cum spun creştinii: smulge din tine omul vechi, pentru a face loc omului
nou. Omul vechi este întruchiparea egoistă a faptului că lumea întreagă a fost creată pentru satisfacerea
plăcerilor noastre. Părinţi lipsiţi de raţiune îşi învaţă copiii să se roage: ”Doamne, Tu ai creat pentru noi
soarele şi luna”. Apoi sunt oameni iraţionali în alt sens: ei susţin că animalele au fost create pentru ca
oamenii să le omoare şi să le folosească pentru hrană sau în alte scopuri. Toate acestea sunt contrare
Legilor cosmice. Cel mai mult ne ţine în lanţuri gândul că lumea a fost creată pentru plăcerea noastră,
dar lumea este în aceeaşi măsură creată pentru noi, în măsura în care suntem şi noi creaţi pentru ea.
Când veţi deprinde mintea cu conştiinţa independenţei voastre faţă de lume atunci nu va mai
exista nici reacţia sub formă de suferinţă, născută din lucrul săvârşit. Deci, dacă daţi ceva unui om şi nu
aşteptaţi nimic în schimb de la el (nici măcar mulţumire), atunci nerecunoştinţa lui nu vă va lovi,
fiindcă nu v-a trecut prin gând că aveţi dreptul să primiţi ceva în schimb; i-aţi dat doar ce merita, căci
propria lui Karmă i-a procurat aceasta. De ce să vă mândriţi cu faptul că aţi dat cuiva ceva ? Sunteţi
doar un comisionar care i-a adus banii sau orice altceva pe care l-a meritat acea persoană.
Astfel, omul care a dobândit obişnuinţa de a fi stăpân pe sine, nu mai poate cădea sub influenţa
lumii exterioare; pentru el nu mai există robie. Mintea lui s-a eliberat.
Pentru a ajunge acolo, mai întâi trebuie să ascultăm, apoi să gândim şi după aceea să acţionăm.
Întreaga explicaţie se află totuşi în noi înşine. Nimeni, nicicând, n-a învăţat da la altul. Fiecare dintre

139
noi se învaţă pe sine însuşi. Învăţătorul exterior dă numai impulsul care îndeamnă învăţătorul lăuntric
să lucreze la limpezirea problemelor. Această realizare se va dezvolta şi va deveni putere intensă a
voinţei. Mai întâi se iveşte simţul, apoi năzuinţa şi această năzuinţă dă naştere unei colosale capacităţi a
muncii dezinteresate prin care veţi obţine rezultatul dorit al abnegaţiei desăvârşite şi al lipsei totale de
egoism.
Karma-Yoga. Swami Vivekananda

Un deziderat al conservării Armoniei universale ne cere să slujim pe semenii noştri. Se ştie că

Isus Hristos a spălat picioarele apostolilor săi tocmai ca să dovedească acestora că aplicarea acestui
deziderat uman este unul dintre catalizatorii ce duc spre Mântuire. A sluji pe semen este prima fază a
desprinderii de egoismul individual şi făurirea actului sacrificial, căci aşa cum Isus a dat suprema jertfă
tot aşa şi noi oamenii aducem prin orice donaţie, un prinos la altarul primei şi celei mai hotărâtoare
acţiuni karmice.
Mântuitorul a afirmat că pomii se cunosc după roade, iar oamenii după fapte. Cel ce gândeşte la
lumea banului, a profitului, a zbuciumului este un om nevaloros. El nu este agreabil nici în societate,
nici la slujba sa, nici în familia sa întrucât are o emanaţie care îl face urât în lume. Mintea lui e îngustă,
fantezia lui e cea a şobolanului, iar sentimente nu are !... Aceştia au rudimente de omenie şi uneori
chiar copiii lor îi detestă. Mintea lor este atrasă şi subordonată de obiectele simţurilor.
Dar mintea se poate elibera de teamă, prejudecăţi şi egoism numai prin repetarea numelui lui
Dumnezeu.
Numai Dumnezeu poate da puritate gândului nostru. El este totul chiar şi binele individual care
nu piere odată cu trecerea timpului nostru fizic.
Dorinţa de libertate a omului este arhicunoscută. Marile revoluţii s-au făcut, în principal,
pentru obţinerea acestei libertăţi. Dar mari au fost decepţiile de fiecare dată, căci e şi mai
cumplită încătuşarea atunci când există libertate afirmată şi scrisă, dar ea nu poate fi obţinută în
sectorul gândirii individuale ! Libertatea socială, fără libertatea gândirii, este ca o beţie care
terorizează sau chiar ucide corpul, a doua zi ! Numai şi numai prin descotorosirea de propriile
pasiuni negative şi de propriile gânduri negative se poate obţine libertatea gândirii, adică
adevărata libertate ! Confundarea trupului cu spiritul tău, cu binele, este pericolul cel mai mare.
Atunci când te confunzi cu soţia, casa, curtea ta etc. te-ai încătuşat şi ai pierit aşa, încătuşat...
Reduce cât poţi dorinţele, pasiunile, capriciile tale; caută singurătatea, nu promite nimănui
nimic. Nu te forţa să vorbeşti mult; mănâncă puţin; nu te însoţi cu indivizi ce sunt robi ai necesităţilor
şi afacerilor lumeşti. Nu gândi dezordonat. Studiază pe toate feţele şi încet orice problemă. Ia viaţa
sfinţilor drept model de studiu şi contemplaţie.
Pasiunile josnice şi viciile reduc puterea voinţei întrucât absorb energia ei specifică. Atunci
când ne întărim voinţa printr-o viaţă pură şi echilibrată am recuperat energiile voinţei din sferele
gregare de manifestare. Independenţa obţinută astfel creează pe lângă eliberarea Eu-lui din sclavajul
patimilor, timpul necesar, liniştea şi condiţiile pentru practicarea activităţilor nobile ale spiritului şi
gândului. Demnitatea şi distincţia astfel obţinute te impun în ochii semenilor şi uneori şi în cartea
istoriei!
Tratarea gândului rău prin substituirea cu opusul său devine cu timpul o metodă de mare fineţe.
Autorul menţionează că pentru starea de furie, mânie, se evocă gândul Iubirii divine; pentru gelozie se
evocă milă şi mărinimie; infatuarea trateaz-o cu gândul simplităţii şi a modestiei; mândria cu omenia;
ipocrizia, cu sinceritate; timiditatea, cu îndrăzneala.
O altă dificultate este produsă de către gândurile cotidiene, mondene. Meditând la foc acestea se
vor pârjoli în marea lor parte, rămânând doar cele de factură pozitivă. Pronunţarea rugăciunilor sfinte le
distruge.

140
 Un om trebuie să facă ceva, în permanenţă! Căci a face ceva folositor înseamnă un exerciţiu
pozitiv al minţii (şi totodată o Karmă pozitivă); ori că te rogi, sau meditezi, ori că ajuţi pe cineva; că ai
grijă de bolnavi sau faci curăţenie, nu contează. Contează că faci bine (şi că gândeşti bine) şi mintea
este ocupată.
Marele yoghin propune un exerciţiu pentru echilibrarea mentală: ochii închişi; gândul numai la
lucruri pure: un crepuscul de soare, o poiană cu flori, sau necuprinsul întinderilor oceanice, sau
celeste....
Desprinderea de stările de posesiune şi apartenenţă formală trebuie să constituie prima treaptă a
purificării, căci tot ceea ce creează dependenţă, e un factor de coroziune a binelui.
Caracterul se construieşte ca o casă punând piatră pe piatră. Pietrele sunt gândurile. Caracterul
este o sumă de trăsături moral-intelectuale autoconstruite. El nu este o moştenire, o calitate nativă.
Omul de caracter este un om fericit, respectabil şi bun realizator a proiectelor. Omul de caracter
nu îl vei vedea afişându-şi talentele, bogăţia, capacităţile, autoritatea. El zâmbeşte simplu, politicos,
vorbeşte puţin, sincer, este amabil dar nu exagerează, face acţiuni anonime de caritate, nu promite, nu
minte, nu simulează.
Marii politicieni ai lumii şi mai ales cei care conduc popoarele, ar trebui înlocuiţi, imediat ce
prezintă simptoame de subiectivism şi nesănătate mentală !
Multe nenorociri se creează din nesiguranţă, dintr-o atitudine nehotărâtă şi din necunoaştere.
Asta înseamnă că există oameni care nu acordă consideraţia necesară atotputernicei legi a
devenirii (evoluţiei). Este un mare pericol pentru gândire abandonarea scopului ei pozitiv.
Destinul uman este o urmare, o împlinire firească a gândurilor care ţi-au animat mintea, dar în
acelaşi timp şi a modului în care ţi-ai tradus planul ideal ce te-a dominat în viaţă. În aceasta constă
explicaţia caracterelor josnice sau nobile precum şi a poziţiilor cucerite de către oameni în societate.
Sublimul susţine că disarmonia este datorată necunoaşterii iar recăpătarea armoniei este
privilegiul cunoaşterii Realităţii.
În clipa în care un om şi-a descoperit esenţa spirituală ajunge de fapt la conştiinţa structurii sale
veridice, reale.
Curăţenia inimii este un factor primordial din care derivă celelalte două: caracterul şi virtutea.
Isus, în toate învăţăturile sale, punea accentul pe curăţenia inimii. Numai dintr-o inimă curată
poate izvorî acea iubire prin care tu ca esenţă, individualitate spirituală încarnată, poţi concepe şi asuma
efortul actului sacrificial care învârte roata vieţii. Dar aici nu e vorba de iubirea ce duce la reproducerea
speciei, ci e vorba de acel sentiment de comuniune nativ ce se manifestă sub forma Milei, a afecţiunii
infinite şi a toleranţei faţă de semeni.
Naşterea ne aduce în faţa vieţii total lipsiţi de experienţa pământeană. Ea este creată astfel,
tocmai ca o supremă şi foarte grea încercare de a ne face mai umani, mai buni !
Cel ce nu găseşte calea spre perfecţiune nu este condus de minte ci de simţuri.
De asemenea cel care nu are tăria să se automodeleze să ştie că îl mai aşteaptă nenumărate
reveniri pe pământ, adică reîncarnări. Necazurile, suferinţele, teroarea vieţii nu trebuie să ne facă mai
răi, ci dimpotrivă : asta este cheia, soluţia Karmică a celui cu fire pătimaşă ! Asta purifică şi înalţă
individualitatea spre cel Perfect şi Luminos.
Conform filozofiei yoghine hinduse cel ce reuşeşte să anuleze noţiunea eu-lui inferior, devine
stăpân pe gând: în acel moment dualitatea este anihilată.
Timpul este şi el desfiinţat, asemenea şi spaţiul.
Comentarii de Alexandru Doboş la Puterea Gândului de Swami Shivananda
Cel mai important dintre mijloacele de purificare, fără de care nimeni nu poate atinge Veneraţia
Supremă a lui Dumnezeu este Renunţarea. Multora li se pare îngrozitoare, însă fără renunţare nu este

141
posibilă nici un fel de dezvoltare spirituală. Ea reprezintă prima treaptă, adevăratul nucleu pentru
desăvârşirea spirituală, esenţa oricărei religii. Religia este renunţare.
Când omul renunţă la lucrurile lumeşti şi încearcă să se cufunde în esenţa lucrurilor; când omul
va înţelege că devenind condensat şi material va fi distrus şi readus aproape la stadiul de simplă
materie, de abia atunci începe renunţarea şi odată cu ea şi adevărata sa dezvoltare spirituală
Renunţare înseamnă a nu aştepta roadele acţiunilor tale, a nu manifesta interes pentru rezultatele
care s-ar putea obţine din munca ta, pentru recompense atât în prezent cât şi pentru viitor.
Un om îşi iubeşte oraşul natal, apoi începe să-şi iubească ţara, şi prima lui iubire se estompează
uşor şi în mod natural. Apoi el învaţă să iubească întreaga lume, iubirea sa faţă de ţară dispare fără să-i
pricinuiască nici o nelinişte. Caracterul lucrului pentru care se simte cea mai mare afecţiune, care
cauzează cea mai puternică plăcere, depinde de nivelul de dezvoltare al celui care încearcă aceasta.
La om, la început, plăcerea este legată de simţurile inferioare şi cu cât el se află mai aproape de
stadiul de animalitate, cu atât şi plăcerile senzuale sunt mai puternice. Pe măsură ce se dezvoltă,
plăcerile inferioare devin din ce în ce mai slabe şi capătă preponderenţă acelea care îi conferă o
preocupare mai mult mentală. Atingând însă un plan şi mai înalt decât cel mental, adică planul
inspiraţiei divine, el încearcă o stare de beatitudine, comparativ cu care toate plăcerile senzuale şi chiar
cele mentale îşi pierd orice însemnătate. Orice iubire senzuală sau intelectuală scade şi dispare în umbra
iubirii faţă de Dumnezeu. Formele dispar, ritualurile sunt uitate, cărţile devin netrebuincioase,
imaginile, templele, bisericile, religiile, ţările şi naţionalităţile, toate aceste restricţii cad de la sine
pentru acela care a cunoscut adevărata iubire de Dumnezeu. Nu mai rămâne nimic, care să-i lege sau să-
i înlănţuiască libertatea.
Putem vedea iubire peste tot în natură. Tot ce este frumos, tot ce este măreţ şi înălţător, totul
derivă din iubire; tot ce este urât - chiar şi ceea ce este diabolic - reprezintă prin sine tot un produs, fals
dirijat, al aceleaşi iubiri. Acelaşi sentiment, bine sau rău dirijat, îl determină pe om să facă bine şi să
dea tot ce are celor nevoiaşi, şi îl împinge pe un altul să taie beregata semenilor săi şi să le ia avutul.
Însă pe când primul îi iubeşte pe toţi în egală măsură, cel de-al doilea se iubeşte pe sine însuşi.
Direcţia iubirii este greşită în cel de-al doilea caz. Acelaşi foc, care ne fierbe mâncarea, ne poate arde
mâna, vina nu este însă a focului dacă se întâmplă aşa ceva. Iubirea, tendinţa încordată spre unire,
dorinţa puternică a două părţi ca să devină una şi chiar să se contopească şi să dispară una în alta, se
manifestă pretutindeni într-o formă superioară sau inferioară. Bhakti-Yoga este ştiinţa iubirii supreme,
ea arătându-ne cum s-o coordonăm şi să ne folosim de ea, cum să-i dăm un alt scop adică să ajungem la
beatitudinea spirituală. Atingeţi această stare înaltă de Bhakti şi ea vă va face să uitaţi dintr-o dată de
personalităţile voastre mărunte.
Lepădaţi-vă de afecţiunile lumeşti egoiste, nule. Nu priviţi lumea ca pe un obiect al intereselor
voastre superioare. Staţi ca un spectator şi urmăriţi fenomenele naturii; priviţi cum se elaborează
puternicul sentiment al iubirii în lume.
Unul din numele lui Dumnezeu în limba sanscrită - Hari, înseamnă că El atrage către Sine totul.
De fapt numai atracţia Lui este percepută de inima omenească. Cine poate atrage sufletul cu adevărat ?
Numai El. Nu cumva credeţi că sufletul poate fi atras de materia inertă ? Nicicând nu s-a întâmplat
acest lucru şi nicicând nu se va întâmpla. Când un om este pasionat după o formă frumoasă, pe el nu-l
atrage conglomeratul de particule materiale aşezate într-un anume fel ci influenţa Divină care se află
dincolo de aceste particule. Omul ignorant nu ştie acest lucru. Dumnezeu este un magnet imens, iar noi
toţi - pilitura de fier, suntem necontenit atraşi de El şi tindem să ne alipim Lui. Întreaga noastră luptă
dusă în această lume nu urmăreşte atingerea unor scopuri egoiste. Ignoranţii nu ştiu ce anume fac, însă
toată munca vieţii lor, în esenţă, constă în apropierea de marele Magnet.
Pretutindeni unde există frumuseţe şi măreţie, sunt frumuseţea şi măreţia Lui.

142
 Pentru majoritatea oamenilor, trupul constituie totul. Pentru ei universul întreg este trupul, iar
plăcerile trupeşti sunt mai importante decât orice.
Atâta timp cât omul nu atinge cel mai înalt grad de autojertfire, el nu se poate numi desăvârşit.
Oricât ne-am îngriji de conservarea trupurilor noastre, ele totuşi la urma urmei, se vor nimici; printre
ele nu există nici unul veşnic. Deci ele pot pieri mai bine slujind altora. Bogăţia şi viaţa sunt ţinute de
cel înţelept întotdeauna pregătite pentru a sluji pe alţii. Trupul este bine să piară pentru o faptă bună,
decât pentru una rea.
Este o rătăcire îngrozitoare să gândim că noi suntem doar trup şi că trebuie să ne străduim prin
toate mijloacele posibile să-l conservăm şi să-i procurăm delectări, lucru care dă naştere întregului
egoism din lume. Dacă aţi şti că voi sunteţi ceva deosebit de trupul vostru, n-aţi mai avea pentru ce să
luptaţi şi să opuneţi vreo rezistenţă cuiva; aţi fi cu toţii surzi faţă de toate îndemnurile egoiste. De aceea
bhaktul spune că trebuie să vă purtaţi ca şi când aţi fi morţi faţă de toate îndemnurile lumeşti. Lăsaţi-l
pe fiecare să-şi urmeze calea; acesta este sensul adevărat al cuvintelor “Facă-se voia Ta“.
Se spune că egoismul este singura forţă motrice a întregii activităţi omeneşti. După părerea mea
însă impulsul care îl stimulează pe om este iubirea, slăbită prin consumarea forţei ei pentru lucruri
mărunte. Când eu gândesc despre mine ca despre o parte a unui întreg, şi iubesc acest întreg, atunci
iubirea mea devine generală, iar în mine nu va mai rămâne nici cel mai mic egoism. Dar dacă mă
consider, în mod greşit, separat de întreg, iubirea mea se opreşte asupra particularităţilor şi se
îngustează.
Bhakti - Yoga Swami Vivekananda
Ni se spune că am apărut din mineral, ne-am ridicat la nivelul vegetal, trecând apoi spre nivelul
animal, ca în final, să ajungem la natura umană. Noi suntem homo sapiens. Suntem fiinţe umane, ceea
ce înseamnă că am depăşit natura animală. Dar nu ne putem numi fiinţe umane atâta timp cât natura
animală mai este încă prezentă în noi. În ce constă natura animală ? Dacă putem înţepa ca un scorpion
sau muşca precum un şarpe, dacă ne arătăm colţii ca un tigru sau ne năpustim asupra altuia ca un leu,
noi nu suntem fiinţe umane. Aceasta înseamnă că în timp ce am depăşit structura fizică a materiei
animale, nu am reuşit să transcedem pe deplin această natură. Din această cauză există războaiele,
crimele, corupţia, egoismul şi multe altele - care nu sunt altceva decât încercări de aţi subjuga propriul
frate.
Fiinţa umană este o individualitate anume în care se manifestă puteri, valori, sensuri şi
semnificaţii. Când aceste semnificaţii nu se manifestă, nu vezi natura umană. Când caracteristicile
fiinţei umane lipsesc, poţi vedea cel mult un canibal sau un tigru fără coadă.
Yoga meditaţia şi Japa sadhana. Swami Krishnananda
Pofta, mânia, lăcomia, iluzia, orgoliul şi gelozia sunt cele şase pasiuni ale minţii. Dacă pofta va
fi cucerită, atunci celelalte, care sunt armele de ajutor pentru poftele din manifestare, vor deveni şi ele
neeficiente. Dacă pofta care constituie sursa tuturor plăcerilor cedează, atunci întreaga sclavie a acestei
lumi, avându-şi substratul în minte, va ceda şi va dispare.
În general, pofta apare în cel care prezintă un ataşament egoist pentru o persoană de sex opus
sau faţă de un obiect. De aceea dragostea dintre un bărbat şi o femeie nu trebuie să fie de ordin fizic. Ea
are o natură egoistă, efemeră şi schimbătoare. Acela care a reuşit să se detaşeze de eu-l fals poate iubi
totul, cu inima devotată şi sinceră. Eliminaţi egoismul ! El reprezintă un mare neajuns şi întunecă
înţelegerea omului. Îndepărtaţi-l prin mijlocirea diferitelor servicii, făcute fără un scop anume, prin
bunătate, prin studiul scrierilor sacre şi prin compania înţelepţilor.
Imaginea greşită pe care o creaţi atunci când vă închipuiţi că sunteţi corpul fizic reprezintă
originea tuturor necazurilor şi relelor voastre. Astfel, printr-o gândire greşită vă identificaţi, de fapt, cu
corpul vostru, creând ceea ce se numeşte ataşamentul faţă de corpul fizic. Acesta va da naştere aproape
imediat la iubirea de sine, la egoism. Veţi ajunge astfel să vă identificaţi cu soţia, copiii, casa, obiectele

143
voastre. De fapt ataşamentul realizează sclavia, mizeria şi durerea omului. Nu aţi vărsat lacrimi atunci
când milioane de oameni au murit în război. De ce ? Pentru că nu există, din partea voastră, nici o
identificare sau ataşament cu cei morţi. În schimb, plângeţi îndelung atunci când fiul, fiica, soţia,
mama, tatăl sau cineva “apropiat“ moare, pe seama ataşamentului pe care îl simţiţi faţă de persoana
respectivă. Observaţi cu atenţie diferenţa între emoţiile produse în minte atunci când auziţi două tipuri
de propoziţii: “Calul este mort“ şi “Calul meu este mort“ sau “Acea maşină a fost distrusă“ şi “Maşina
mea a fost distrusă“.
Mintea se află în strânsă legătură cu corpul, iar corpul influenţează mintea. O minte pură şi
sănătoasă înseamnă corp sănătos şi puternic. Dacă corpul este bolnav, atunci şi mintea devine bolnavă.
Cauza primară a bolilor ce fac să sufere corpul este gândul negativ. Tot ceea ce gândiţi cu
mintea va fi reprodus întocmai în corpul fizic. Pasiunea intensă, ura, gelozia, anxietatea, accesele unui
temperament înfierbântat, toate acestea distrug celulele corpului şi provoacă diferite boli ale inimii,
ficatului, rinichilor, splinei şi stomacului. Accesele puternice de furie sunt un serios pericol pentru
celulele creierului; aceste accese dau naştere unor substanţe chimice otrăvitoare în sânge, precum şi
unor şocuri şi depresiuni psihice. Ele intensifică secreţiile gastrice şi cele ale bilei sau ale altor glande,
lăsând să se piardă în afară energiile voastre şi astfel viaţa vă este scurtată.
Mintea este puterea spiritului. Absolutul se manifestă prin intermediul minţii ca fiind un univers
distinct şi eterogen. Mintea cosmică sau mintea supraconştientă, infinită, universală constituie suma
tuturor minţilor existente. Mintea individuală este, deci, conectată la mintea cosmică. Mintea, fiind
foarte subtilă, se află într-o apropiere sau contact cu alte minţi deşi craniul uman pare să se interpună
între acestea.
Mintea universală este primul principiu care derivă din nemanifestare.
Din mintea cosmică provine simţul eu-lui, iar de la eu-l pur provine mintea individuală; de la
ego-ul activ vine forţa vitală. Mintea reprezintă ideea de eu. Mintea nu poate exista niciodată prin ea
însăşi. Ea se ataşează întotdeauna de ceva obiectiv.
Mintea şi materia sunt două aspecte ale Unuia şi anume ale Supremului Divin, care este - şi
totuşi nu este - inclus în amândouă.
Se poate spune că mintea este imaterială numai în sensul în care ea nu are caracteristicile
materiei ponderale. Mintea reprezintă forma subtilă a materiei şi, sub această formă, ea tentează mereu
corpul. Împărţirea este făcută conform principiului că spiritul reprezintă sursa inteligenţei: el există prin
sine însuşi şi străluceşte prin propria-i lumină. Mintea şi simţurile îşi derivă principiul activităţii şi
vieţii lor din sursa originară, care este spiritul. Prin ele însele, acestea sunt fără viaţă. Rezultă că spiritul
este totdeauna subiect şi niciodată obiect. Astfel mintea este un obiect al spiritului. Pentru subiect,
obiectul este neinteligent. Chiar şi principiul conştiinţei de sine, a eu-lui efemer este neinteligent, căci
el nu poate exista prin propria-i lumină.
Corpul mental variază de la om la om. El se compune atât din materie relativ grosieră, cât şi din
materie mai subtilă, după caracteristicile şi nivelul de conştiinţă al fiecăruia.
Orice om îşi are propria lui lume mentală, diferind întru totul de un altul prin modul său de
gândire, prin temperament, gusturi, etc.
O minte puternică influenţează o minte slabă. Acela care şi-a purificat mintea devine un
adevărat centru de forţă. Minţile impure şi slabe sunt conduse în mod inconştient de minţile purificate
şi radioase, pentru că ele emană numai pace, linişte şi putere.
Mintea nu reprezintă altceva decât o colecţie de impresii din subconştient, obiceiuri şi
deprinderi cumulate în trecut şi în prezent.
Pentru Realitatea Absolută, mintea reprezintă un obiect al percepţiei. Sinele cunoaşte în mod
direct toate fenomenele minţii, îndoiala, credinţa, necredinţa, inteligenţa, frica, etc. Cu toate acestea, El
nu este afectat de loc, rămânând El însuşi, pur şi imuabil în natura sa, neatins şi neinfluenţat.

144
 Fiinţa Supremă, fără de egal, care locuieşte în inima noastră ca legiuitor interior sau sinele
interior, care nu are început sau sfârşit, care este sursa acestei lumi, este Dumnezeu sau Sinele sau
Realitatea Absolută sau Supremul Divin.
Acţiunile reale, adevărate, sunt în fapt acţiunile minţii şi nu ale corpului fizic. Astfel, corpul
reprezintă gândurile, capriciile, convingerile şi emoţiile obiectivate, vizibile ochilor deschişi. Un punct
demn de reţinut este acela că fiecare celulă a corpului suferă sau prosperă, primind un impuls al morţii
sau al vieţii de la fiecare gând ce intră în minte, căci oamenii tind să se identifice mereu cu imaginea
sau gândul cel mai intens din minte.
Când mintea se opreşte asupra unui gând anume, se stabileşte atunci o vibraţie caracteristică a
materiei şi, cu cât mai des va fi cauzată această vibraţie specifică, cu atât mai mult ea va tinde să se
repete de la sine spre a deveni un obicei automat. Corpul urmează mintea şi îi imită schimbările.
Fiecare schimbare a gândului realizează o vibraţie în corpul mental şi aceasta, transmisă corpului fizic,
cauzează activitatea din corpul vostru. Astfel, atunci când mintea este zbuciumată, corpul este şi el la
fel de zbuciumat. Deoarece un om violent, în general, nu poate să invoce dragostea şi mila pentru alţii,
tot astfel nici cel cu o minte zbuciumată nu poate să invoce dragostea şi mila de la nimeni.
Adevărata renunţare constă în încetarea activităţii minţii. Pentru aceasta însă, e necesar să
renunţăm la toate dorinţele, la egoism, la lucrurile lumeşti în general. Printr-un astfel de control mental
veţi fi capabili să vă eliberaţi de toate durerile. Atunci veţi dobândi nemurirea şi încântarea lumii
infinite a existenţei libere de orice ego, toate reunite în Realitatea Absolută. Mulţi nu au înţeles ce
reprezintă adevărata renunţare. Adevărata renunţare constă în primul rând în renunţarea la egoism. Dacă
veţi putea renunţa la simţul eu-lui, veţi putea renunţa la orice pe lumea aceasta. Îndată ce falsa
identificare cu corpul fizic va dispare, va dispare şi simţul eu-lui.
Filozofia Vedanta nu susţine în mod special renunţarea la lumea în care trăiţi. Ea nu doreşte
altceva decât să vă schimbaţi atitudinea mentală faţă de eu şi al meu. Se ştie că îmblânzitorul de şerpi
îndepărtează doar doi dinţi veninoşi din gura cobrei; în rest şarpele rămâne acelaşi, făcând totul ca şi
mai înainte. Dar îmblânzitorul şi-a schimbat atitudinea sa mentală faţă de şarpe, căci el ştie acum că
acesta nu mai posedă dinţi veninoşi. Tot astfel şi voi va trebui să îndepărtaţi cei doi dinţi veninoşi ai
minţii, adică ideea de eu fals şi ideea de al meu. După aceea, veţi avea deplina libertate de a lăsa
mintea să hoinărească încotro va voi ea; acest lucru nu mai are importanţă deoarece atunci vă veţi afla
tot timpul în starea de extaz divin. În final va trebui să renunţaţi şi la ideea “Am renunţat la toate“ căci
şi acesta poate deveni un ataşament chiar şi mai rău decât ataşamentul faţă de corpul fizic la oamenii
obişnuiţi.
Dobândiţi controlul deplin asupra celor trei organe de simţ principale: ochiul, urechea şi limba.
Numai atunci mintea va fi cu adevărat disciplinată şi veţi putea preveni scurgerea în exterior a unei
considerabile energii mentale. Aceste organe de simţ reprezintă principalele cauze ce determină agitaţia
minţii. Controlul lor va determina concentrarea energiei spre interiorul fiinţei. Practicaţi reţinerea
simţurilor de la obiectele exterioare slujindu-vă de calm, linişte şi detaşare. Fericirea va apare atunci
când atât organele de simţ cât şi mintea vor deveni perfect calme.
Renunţaţi pe cât posibil la orice fel pretenţios de mâncare, cât şi la toate obiectele care vă
produc plăcere. Din acest punct de vedere, va trebui să practicaţi o retragere severă din aşa numita viaţă
mondenă şi să distrugeţi aspiraţiile spre lux.
Atunci când organele de simţ renunţă la obiectele înconjurătoare, ele iau forma minţii, fiind
absorbite în aceasta. Convingeţi-vă mintea, prin meditaţie profundă şi printr-o autosugestie repetată, că
lumea înconjurătoare este falsă, iluzorie şi plină de durere. Prin repetarea constantă a unor astfel de
sugestii folositoare, mintea îşi va părăsi încetul cu încetul obiceiurile ei vechi. Atunci va avea loc
transmutarea şi sublimarea continuă a energiilor subtile în corp.

145
 Dragostea este cea mai mare putere din întregul univers. Din acest punct de vedere, bunătatea
constituie cea mai înaltă practică spirituală. Nu provocaţi durere altora ci, dimpotrivă, alinaţi-o acolo
unde ea există.
Acela care poate iubi un alt om dovedeşte că se iubeşte pe sine însuşi. Cel care, însă, este
violent, urăşte ori asupreşte pe un altul, provoacă aceleaşi rele şi asupra lui însuşi.
Atunci când gândurile răzbunării şi urii vă răsar în minte, încercaţi mai întâi să controlaţi corpul
fizic şi vorbirea. Abţineţi-vă să rostiţi vorbe aspre şi injurii. Nu criticaţi şi nu loviţi pe alţii. Dacă veţi
reuşi aceste lucruri câteva luni, gândurile răzbunării vor muri de la sine. Reflectaţi profund asupra
binefacerilor dragostei. Acela care are parte de ea este veşnic fericit. El va fi mereu îndrăgit atât de
oameni cât şi de celelalte vieţuitoare.
Ajutaţi-i pe toţi din jurul vostru. Serviţi-l pe Dumnezeu în toate. Iubiţi totul, respectaţi totul. Fiţi
cuprinşi de acea aspiraţie divină, pur spirituală, pentru cunoaşterea Esenţei Sinelui lăuntric şi, de
asemenea, străduiţi-vă să percepeţi totul din jur ca fiind însăşi acest sine.
Îndepărtaţi zgârcenia care, poate, vă caracterizează fiinţa, prin mulţumire de sine, prin
integritate, detaşare faţă de bani şi alte bunuri materiale şi prin mila şi bunătatea arătată faţă de cei din
jur. Nu întreţineţi nici un fel de speranţe şi astfel veţi fi scutit de dezamăgiri. O minte fericită, veselă şi
mulţumită este o continuă sărbătoare pentru fiinţa care o posedă.
Dacă veţi privi la greşelile altora, veţi sfârşi în cele din urmă prin a vi le însuşi chiar voi,
gândindu-vă mereu la ele. Îndreptaţi-vă întotdeauna privirea şi gândurile către partea bună din om,
ignorându-i defectele. În acest fel ura, gelozia, mândria se vor risipi, iar dragostea va spori în
intensitate. A găsi greşeli altora, a-i condamna şi calomnia, a provoca ceartă şi intrigă, toate acestea
sunt mari defecte şi neajunsuri ale caracterului uman.
Dacă veţi plasa o oglindă mare în faţa unui câine şi veţi ţine o bucată de pâine în faţă, câinele va
începe imediat să latre la propriul lui chip din oglindă. El îşi imaginează că vede un alt câine. Tot astfel,
omul îşi poate vedea propria imagine, utilizând oglinda minţii în toţi oamenii din jur; dar, asemenea
câinelui, el îşi închipuie în mod eronat că semenii lui sunt diferiţi de el şi astfel, ajunge să cultive
sentimente de ură şi gelozie împotriva lor.
Cine este adevăratul vostru duşman ? El este mintea internă plină de modificări rele. Numai
acea minte care este liberă de ataşament, gelozie, poftă, egoism şi mânie, se poate bucura de gânduri
constant îndreptate către Dumnezeu. Dacă oglinda din camera voastră este murdară nu veţi putea să vă
vedeţi bine chipul. Tot astfel, dacă oglinda minţii este impurificată prin diverse tendinţe negative, nu va
putea să reflecte lumina şi conştiinţa lui Dumnezeu. Fie că trăiţi într-un oraş sau meditaţi într-o peşteră
din munţi, este acelaşi lucru dacă vă confruntaţi cu o minte tulburată. Adevărata pace spirituală
izvorăşte din interiorul vostru.
Adevărata libertate ia naştere prin dezrobirea voastră de sub asuprirea minţii, mintea fiind
puntea dintre materie şi Spiritul Pur. Când mintea va fi curăţată de toate impurităţile, atunci iluzia
ciclurilor transmigraţiei prin manifestarea asociată naşterilor şi morţilor succesive, va lua sfârşit pentru
totdeauna. Acela va fi momentul în care mintea voastră se va cufunda pentru eternitate în
SUPREMUL LĂCAŞ AL PĂCII ŞI SPIRITUALITĂŢII.
Misterele şi controlul minţii prin Yoga. Swami Shivananda

146
 COPIII TĂI NU SUNT COPIII TĂI

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,

Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.
..............................................................
În tine vede-se că e în ceriure
Un Dumnezeu,
Purtând simetria şi-a ei misteriure
În gândul său.
............................................................
Şi din ştiinţa morţii - a renturnării
În corpul mort, din care am ieşit,
Se naşte veşnica nefericire.
Suntem copii - etern nefericiţi.
Dar în zădar, căci suntem după chipul
Şi-asemănarea Lui.
.............................................................
Dară deşi blânzi îngeri nu-şi varsă a lor raze
În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,
Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată
Şi pune pe-a lor frunte gândirea Lui bogată.
Mihai Eminescu

“Nebun ce eşti ! Ce semeni tu, nu este adus la viaţă, dacă nu moare mai întâi. Şi ce semeni, nu
trupul va fi, ci doar un grăunte, fie de grâu, fie de altă sămânţă. Apoi Dumnezeu îi dă un trup, după cum
voieşte ; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei.” - 1 Corinteni 15 ( 36-38 )

“Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei ? Apoi, întinzându-şi mâna spre ucenicii săi, a zis:
Iată mama Mea şi fraţii Mei ! Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este
frate, soră şi mamă”. - Matei 12 (48-50 )

“Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, şi cine
iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. - Matei 10 (37 )

“ Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu “
Romani 8 ( 16 )
“Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copiii lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt
socotiţi ca sămânţă“ - Romani 9 ( 8 )

“Şi Isus le-a zis: Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau soţie, sau fraţi, sau
părinţi, sau copii pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta, iar
în veacul viitor, viaţă veşnică.“ - Luca 18 ( 29,30 )

147
 Punctul propriu de vedere este factorul determinant în viaţa fiecărui om. Când înţelegerea este
luminată de înţelepciune, punctul de vedere sau viziunea acelei fiinţe umane este largă şi cuprinzătoare.
Însă atunci ea este umbrită de ignoranţă, punctul de vedere este îngust, limitat. Viziunea, înţelegerea
cuprinzătoare, reprezintă un semnal al expansiunii inimii şi conştiinţei omului. O fiinţă care posedă o
asemenea înţelegere este liberă de suspiciuni, prejudecăţi şi intoleranţă.
Oamenii obişnuiţi nu au timp să se gândească nici măcar câteva clipe pe zi la problemele vieţii
şi misterele ei. Ei se scoală dimineaţa şi, de obicei, minţile lor încep să alerge imediat spre anumite
lucruri plăcute, datorită atracţiei. Energiile lor mentale parcurg de cele mai multe ori aceleaşi căi:
gânduri îndreptate către corpul fizic, gânduri despre hrană şi îmbrăcăminte, despre afaceri, soţie şi
copii. Şi astfel ziua s-a sfârşit. O astfel de rutină se face simţită zi după zi, lună după lună. Anii trec şi
viaţa este irosită în zadar.
Încercaţi să vă detaşaţi de ataşamentul vostru faţă de corp şi faţă de copiii voştri, ataşament care
se datorează atracţiei şi iluziei. Este un lucru obişnuit ca o persoană să se supere atunci când pisica
vecinului i-a mâncat păsările din curte; dar atunci când ceea ce nu constituie obiectul ataşamentului său,
este mâncat de aceeaşi pisică (spre exemplu un porumbel), atunci acea persoană nu va fi câtuşi de puţin
tristă.
În spatele afectivităţii şi dragostei din planul fizic se află, în fapt, durerea, grija şi tristeţea. Aţi
observat, desigur, cum afectivitatea se împleteşte întotdeauna cu tristeţea. Omul seamănă sămânţa
otrăvită a tristeţii în numele dragostei sale pline de ataşament. Ataşamentul îşi aruncă plasa şi vălul său
orbitor, în primul rând asupra inimilor care sunt cuprinse fie de iubire egoistă, fie de o tristeţe morbidă.
Ataşamentul faţă de rude, de exemplu, este foarte puternic. În acelaşi timp, însă, ar trebui să aveţi în
vedere faptul că pe Pământ aţi avut mulţi părinţi, copii, soţii, unchi şi bunici. Va trebui deci să-i
consideraţi pe cei care vă-nconjoară ca o sclipire momentană de lumină şi, aducându-vă mereu aminte
de acest lucru, să consideraţi toţi oamenii ca semeni egali.
Ideal este ca atunci când vedeţi o persoană sau un obiect să fiţi capabili să-l înţelegeţi şi să-l
sesizaţi ca fiind însuşi Sinele sau Dumnezeu. Astfel printr-o practică neîncetată, existenţa noţiunilor de
nume - formă se va risipi. Atunci Sinele va străluci în toată splendoarea sa.
Misterele şi controlul minţii prin Yoga. Swami Shivananda

Toate acţiunile pe care le vedem în lume, toate mişcările din societatea umană, toate felurile de
activitate din jurul nostru sunt rezultatul gândurilor, manifestarea voinţei omului care îşi are izvorul în
caracter, iar caracterul este modelat de Karma. După cum este karma, aşa este şi manifestarea voinţei.
Oamenii cu o voinţă puternică au fost cu toţii muncitori neobosiţi, suflete gigantice, posedând o
asemenea voinţă, încât puteau să răstoarne lumile; voinţă, realizată printr-o muncă perseverentă, muncă
îndârjită, desăvârşită de-a lungul secolelor. O voinţă atât de puternică, asemănătoare celei a unui
Buddha sau unui Isus, nu ar putea fi dobândită într-o singură existenţă. Noi cunoaştem cine le-au fost
părinţii şi nimic nu ne indică faptul că aceşti părinţi ar fi rostit vreun cuvânt pentru binele omenirii. Au
existat milioane de teslari asemănători lui Iosif, astăzi există, de asemenea, milioane. În lume au trăit o
mulţime de regi mărunţi ca tatăl lui Buddha. Dacă ereditatea ar fi fost singurul factor, atunci cum
explicăm că acest mic monarh, tatăl lui Buddha, căruia probabil nici propriile slugi nu i se supuneau, a
avut un fiu căruia i se închină jumătate din omenire? Cum explicăm abisul care îl separă pe teslarul
Iosif de fiul său Isus, pe care sute de milioane Îl venerează ca Dumnezeu ? Numai teoria eredităţii nu
poate explica şi rezolva acest fenomen. De unde s-a ivit voinţa gigantică pe care Buddha şi Isus au
revărsat-o asupra lumii ? De unde a venit această cumulare de forţe ? Trebuie să fi existat de veacuri,
poate milenii, crescând din ce în ce mai mult, tot mai mult, până când prin Buddha şi Isus, s-au revărsat
asupra omenirii pentru a continua până în zilele noastre.

148
 Toate acestea sunt condiţionate de karma, muncă. Nimeni nu poate obţine nimic dacă nu merită.
E o lege eternă. Uneori suntem înclinaţi să credem că nu este aşa, dar, în cele din urmă, avem dovada că
legea este adevărată. Omul poate să lupte toată viaţa sa pentru dobândirea bogăţiei; poate înşela mii de
oameni pentru a şi-o însuşi, însă, până la sfârşit, viaţa îi va deveni o povară, ceea ce înseamnă că nu a
meritat bogăţia. Orice ignorant poate cumpăra toate cărţile din lume şi să le aşeze în biblioteca sa, dar el
nu va putea să le citească decât pe acelea pe care merită să le citească şi acest merit este o consecinţă a
Karmei. Dacă ceea ce suntem noi acum, este rezultatul acţiunilor noastre anterioare, din aceasta rezultă
cu siguranţă, că înfăţişarea noastră viitoare poate fi creată de acţiunile noastre actuale.
Lumea aceasta nu este domiciliul nostru adevărat. Ea este numai una din etapele pe care trebuie
să le parcurgem. Natura există numai pentru educaţia sufletului; nu are nici un alt sens. Ea există pentru
că sufletul trebuie să dobândească cunoaşterea, iar prin cunoaştere să se elibereze.
Pentru a atinge starea de “neataşare“ se cere o muncă poate de o viaţă întreagă, însă, atingând
această înălţime, atingem ţelurile iubirii şi devenim liberi; sclavia naturii cade de pe noi, iar noi vedem
natura aşa cum este ea. Suntem absolut liberi şi, lucrând, nu ne mai gândim la rezultatul lucrului pentru
sine. Cine se mai poate gândi atunci la rezultate ?
Pretindeţi oare ceva de la copiii voştri în schimbul a ceea ce le-aţi dat ? Datoria voastră este să
lucraţi pentru ei şi aici se încheie totul. Când faceţi ceva pentru un semen, pentru oraşul în care trăiţi,
pentru ţară sau chiar pentru omenire, străduiţi-vă să luaţi aceeaşi atitudine ca şi faţă de copiii voştri şi să
nu aşteptaţi nimic în schimb.
“Eu“ şi “al meu“ este pricina suferinţei. Fiecare act şi gând egoist ne leagă de ceva sau de cineva
şi ne subjugă. De aceea, nu spuneţi niciodată “al meu“. Nu spuneţi nici măcar în gând “copilul meu“.
Stăpâniţi-vă copilul, nu ziceţi însă “al meu“. Nu spuneţi “casa mea“ sau “trupul meu”. Trupurile acestea
nu vă aparţin. Ele vin şi pleacă, supunându-se legilor naturii, noi însă suntem liberi, asistând la aceasta
numai ca martori. - Karma Yoga . Swami Vivekananda

După cum am menţionat deja, orice fiinţă vie are formă eternă, dar ea trebuie să-şi schimbe
învelişurile exterioare, şi acest proces de schimbare a corpurilor se numeşte viaţă şi moarte. Atâta timp,
cât fiinţa este obligată să-şi schimbe ambalajul material, ea nu va putea scăpa de acest proces, care
continuă chiar şi pe cele mai înalte trepte ale vieţii materiale.
Naturalistul poate observa anumite legalităţi generale ale naturii materiale pur şi simplu studiind
o bucăţică dintr-un fruct. Dezvoltându-se din floare, micul fruct rămâne pentru o perioadă de timp pe
ram, creşte, se coace, se răscoace şi, când nu mai are puteri să se ţină pe ram, cade din copac şi începe
să se descompună, amestecându-se cu pământul, lăsându-şi în el seminţele; acelea cresc, devin şi ele
copaci, producând la rândul lor fructe, pe care le aşteaptă aceeaşi soartă, ş.a.m.d.
La fel şi fiinţa vie (fiind o scânteie spirituală, o părticică din Fiinţa Supremă) îşi ia forma
organică în pântecele mamei, imediat după actul sexual. Se dezvoltă, se naşte, creşte, devine copil,
adolescent, om matur, apoi îmbătrâneşte şi, inevitabil, moare, în ciuda tuturor dorinţelor sale sau a
visurilor scriitorilor beletrişti. Ca şi fructul, omul poate lăsa după sine seminţe, un număr de copii.
Dorinţa omului de a fi nemuritor se realizează numai în Cerul Spiritual. Atracţia spre viaţa
eternă este un semn al vieţii spirituale adormite.
Dumnezeu susţine că El este Părintele tuturor formelor de viaţă. El afirmă că toate fiinţele vii,
indiferent ce ar fi ele, sunt părţile Lui indisolubile. De aceea oamenii nu trebuie să rămână în această
lume a existenţei materiale.
În această lume materială unii se bucură de viaţă iar alţii nu, dar de fapt toţi suferă. Cine nu
suferă de boli ? Cine nu moare ?
Călătorie uşoară spre alte planete. A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

149
 COMPETIŢIE SAU COOPERARE ?

Da ! pace căutăm fără s-o ştim.

Ce n-o luăm de la-nceput ? De ce
O căutăm în luptă ? Căci în lupte
Nu e decât victorie pe de o parte,
Căderea pe de alta - nedreptatea.
........................................................
În van voim a reintra-n natură,
În van voim a scutura din suflet
Dorinţa de mărire şi putere,
Dorinţa de a fi ca El în lume :

150
 Unici. Şi această dorinţă,
Temei la state, naţiuni, şi cauza
Războaielor cumplite, care sunt
Paşii istoriei, acesta e... răul.
...................................................
Şi deşi-n inima noastră sunt seminţe de mărire,
Noi nu vrem a le cunoaşte, căci străina-ne gândire
Au zdrobit a vieţii veche uriaş, puternic lanţ.
..................................................................................
E scop în viaţa noastră - vreun scop al mântuirii ?
Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirii ?
A gândului lucire, a inimii bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune ? Trăind cu doru-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin ?
De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor,
Au sarcina vieţii purta-va mai uşor ?
A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri
Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri ?
Ai tu vreo ţintă-n lume - amara ta suflare
Au face-l-va pe dânsul - de nu ferice - mare ?

Mihai Eminescu

“Dar Isus i-a chemat şi le-a zis: Ştiţi că mai-marii popoarelor domnesc peste ele şi cei mari le
conduc cu autoritate. Între voi să nu fie aşa, ci oricare va voi să fie mai mare între voi, să fie slujitorul
vostru, şi oricare va voi să fie cel dintâi între voi, să fie robul vostru“.

Matei 20 (25-27)

“Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun. Îşi vindeau bunurile şi averile şi
le împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.”

Faptele 2 (44,45 )

“În toate privinţele, v-am arătat că lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi
aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: Este mai ferice să dai decât să primeşti.“

Faptele 20 (35 )

“Şi aceasta, nu pentru ca alţii să fie uşuraţi, iar voi împovăraţi, ci ca să fie o egalitate; în timpul
de acum, belşugul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca şi belşugul lor să acopere, la rândul lui,
nevoile voastre, încât să fie o egalitate.“

2 Corinteni 13 (14 )

151
 “ Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini Legea lui Hristos. “

Galateni 6 (2 )

Fenomenul cooperării persoanelor, ca şi a grupurilor umane constituie obiect de studiu pentru

cercetători din diferite domenii - economişti, sociologi, ecologi, pedagogi, politologi, psihiatri ş.a.
Cercetările în acest domeniu sunt relativ recente, începând din al patrulea deceniu al secolului
douăzeci. Cele mai multe dintre ele s-au axat pe analiza opoziţiei cooperare - competiţie şi mai puţin s-
au canalizat asupra specificului cooperării în domenii diferite.
Ştim, mai curând, ce nu este o cooperare, decât ceea ce aceasta exprimă în esenţa ei. În multe
privinţe, în mod vizibil, este în dezavantaj faţă de alte noţiuni ca: rivalitate, conflict, competiţie,
coalizare, care exprimă genuri de interacţiune ale oamenilor.
Cooperând în acţiunile noastre cu semenii noştri suntem deschişi spre întrajutorare, emitem şi
primim întăriri reciproce, ne conjugăm puterile după capacităţi, ţinând cont de disponibilităţile
celorlalţi şi de interesul general al activităţii efectuate.
În ‘Enciclopedia comportamentului uman‘ R. Goldenson consideră ca “valori fundamentale“ ale
cooperării prietenia între participanţi, folosirea constructivă a specializării lor în repartiţia de sarcini,
creşterea intercomunicării, înlesnirea de către unii a eforturilor celorlalţi.
Într-o viziune mai generală, praxiologică, Tadeusz Kotarbinski tratează cooperarea umană,
subspecie a lucrului bine efectuat, ca pe o modalitate fundamentală de realizare a acţiunii sociale
eficiente. Principiul cel mai general şi esenţial într-o acţiune, scrie el, este cumularea elementelor
acesteia, prin concentrarea lor spaţială, într-o anumită direcţie, spre un scop stabilit şi integrarea lor
raţională într-un tot închegat, coerent. Condiţia principală a acestei integrări este o coordonare optimă a
acţiunilor, care după Kotarbinski, presupune ca, pe de o parte, elementele componente - şi, respectiv,
autorii acţiunii - să nu se stânjenească reciproc, iar pe de altă parte, să se sprijine mutual. Prezentăm
mai jos postulatele sale praxiologice, după care se desfăşoară o autentică cooperare a indivizilor: Întâi,
cerinţa ca acţiunile să fie compatibile între ele, dispuse în mod corespunzător în spaţiu şi timp - deci,
sincronizate şi ordonate în ceea ce priveşte simultaneitatea şi secvenţele lor, cu “punerea, totodată, de
acord a partenerilor în privinţa sarcinilor pe care le au de efectuat pentru atingerea aceluiaşi scop. La
rândul său, pentru a pune în acord acţiunile unor indivizi diferiţi este necesară înţelegerea între
persoane în ceea ce priveşte alegerea autorilor acţiunilor, precum şi a locului şi momentului în care vor
executa aceste acţiuni“. Astfel pe primul plan apare postulatul coordonării, care atrage după sine
postulatul înţelegerii între persoanele care cooperează. Al treilea postulat este informarea
reciprocă şi o bună comunicare între membrii colectivului. În funcţie de disponibilităţile psihice
individuale ale partenerilor şi potrivit capacităţilor şi experienţei acumulate, se produc diferenţieri de
tip ierarhic între cooperatori, de aşa manieră încât unii efectuează mai bine operaţiile pregătitoare, iar
alţii pe cele decisive pentru acţiunea dată sau numai pe cele de control. Dar, această ierarhie în procesul
cooperării, subliniază Kotarbinski, nu discriminează valoric participaţia fiecăruia, deoarece membrii
cooperatori îşi reprezintă (raportează) conştient semnificaţia participării ca verigă indispensabilă
desfăşurării întregii activităţi, trăind astfel plenar şi valorizând rolul fiecărei contribuţii, cât de
elementare, fără de care însuşi scopul acţiunii nu ar putea fi atins.
Este important să reţinem condiţiile psihologice pe care le distinge Tadeusz Kotarbinski ca
fiind proprii unei autentice cooperări, cum sunt:
- colectivizarea acţiunilor, în care “ambiţia“ virtuosului trebuie să înceteze a mai fi ambiţie de
autor izolat, transformându-se într-o ambiţie de cooperare, acesta căutând satisfacţie în reuşita
întregului grup;

152
 - apoi limitarea dependenţei practice a unuia (unora) faţă de ceilalţi numai în anumite funcţii şi
sarcini;
- asigurarea, în al treilea rând, a nevoii de independenţă, a libertăţii persoanelor de a se angaja
voit în actul cooperării;
- în al patrulea rând, cerinţa unei anume dependenţe între ei a participanţilor, în aşa fel încât
persoana A să depindă dintr-un punct de vedere de persoana B, iar persoana B să depindă dintr-un alt
punct de vedere de persoana A;
- în sfârşit, a cincea, este condiţia psihosocială de asigurare a unui anume grad de adaptare
reciprocă a membrilor în efectuarea operei lor colective şi care implică armonizarea trăsăturilor de
personalitate ale partenerilor cooperatori.
Două probleme majore relevă Kotarbinski privitor la organizarea activităţilor cooperatoare şi pe
care le considerăm deosebit de importante, mai ales pe tărâmul educaţiei. Prima este aceea de a preveni
pericolul nivelării participanţilor în procesul de cooperare. Cea de-a doua este problema potenţării
creativităţii partenerilor, a stimulării iniţiativelor lor personale ca membri ai acţiunilor colective.
Problema genezei cooperării umane presupune două idei generalizatoare. Prima este că atât
cooperarea, cât şi competiţia sunt procese de natura interacţiunii sociale a oamenilor, ele generând din
aceleaşi principii fundamentale ale dezvoltării fiinţei umane - principiul diferenţierii şi al individuaţiei,
pe de o parte, şi principiul intercoordonării individualităţilor, al nevoii lor de a interacţiona şi
comunica, pe de altă parte. Acceptând afirmaţia lui Konrad Lorenz, după care omul, în raport cu
celelalte specii animale, ar fi “singura fiinţă competitivă“, putem afirma, fără tăgadă, că el este, prin
excelenţă, şi fiinţă cooperatoare, având certe premise filogenetice, numeroase dovezi ontogenetice şi,
mai ales, imperioase determinări socio-educative pentru a pune în valoare disponibilităţile sale de a
coopera.
Două studii fundamentale, astăzi clasice, ale lui Morton Deutsch (1949), au deschis seria
cercetărilor de psihologie socială propriu - zise asupra cooperării şi a competiţiei indivizilor. Primul,
autorul l-a dedicat teoriei cooperării şi competiţiei, ca două moduri de interacţiune socială a indivizilor.
Cel de-al doilea cuprinde descrierea experimentului său complex cu rezultatele şi consecinţele celor
două moduri de interacţiune în rezolvarea sarcinilor date asupra subiecţilor. În acest experiment,
psihologul social menţionat operează cu cinci perechi - formaţii grupale, în total zece grupe de subiecţi
(studenţi). Fiecărui grup din pereche i s-a spus că membrii vor lucra competitiv şi, respectiv,
cooperativ. Apoi, fiecare grup cooperativ era informat că rezultatele activităţii sale, precum şi grupul ca
întreg vor fi evaluate în comparaţie cu celelalte patru grupe cooperatoare similare, luate şi ele în
ansamblu, în timp ce membrilor competitori li s-a comunicat că fiecare participant va fi evaluat şi
clasificat după o scală cu cinci ranguri (de la 1 la 5), pe baza rezultatelor şi a contribuţiilor individuale
la rezolvarea sarcinilor date. Experimentul a durat şase săptămâni consecutiv, grupele întâlnindu-se
săptămânal pentru câte o şedinţă de trei ore de activitate. Sarcinile date spre rezolvare subiecţilor au
fost serii de aşa numite “enigme logice“ şi probleme de relaţii umane, comportând variate soluţii.
Din compararea rezultatelor obţinute, autorul a putut constata că grupele cooperatoare au fost
mai eficiente, iar membrii lor au dovedit o mai mare satisfacţie faţă de membrii grupelor care au lucrat
competitiv. Sintetizând datele înregistrate asupra comportamentului subiecţilor, Deutsch a caracterizat
grupele cooperative prin :
1. o mai mare productivitate pe unitatea de timp, apreciată după numărul de dificultăţi rezolvate
în aceeaşi unitate de timp, precum şi după caracterul mai dezvoltat al propunerilor făcute de subiecţi la
problemele de relaţii umane;
2. o mai mare efervescenţă şi tensiune colectivă spre a termina mai curând sarcina de grup;
3. o mai bună calitate a răspunsurilor, măsurată prin modul fructuos de a emite idei adecvate în
înţelegerea problemelor umane, pe baza discuţiilor purtate în grup;

153
 4. o mare diviziune a sarcinilor şi coordonare a eforturilor;
5. mai puţine dificultăţi de comunicare a membrilor;
6. mai multă prietenie în desfăşurarea discuţiilor;
7. bucurie colectivă la obţinerea rezultatelor pozitive.
Pe lângă aceste caracteristici, Deutsch remarcă tendinţa, în grupele cooperative, de a performa
anumite “funcţii grupale“, cum ar fi susţinerea reciprocă a membrilor, întărirea colectivă, “reglajul
grupului“. În opoziţie cu acestea, grupele de competitori au tendinţa de a performa mai mult “funcţii
individuale“, precum atingerea unor scopuri şi performanţe personale ale membrilor competitori şi care
sunt nerelevante pentru înaintarea întregului grup.
Excesul de competiţie, remarca M. Shaw, poate genera o anxietate puternică la participanţi şi
poate descuraja persoanele mai puţin dotate. De asemenea, competiţia prea intensă duce la ostilitate, la
tensiuni sociale, uneori chiar la scuza utilizării unor mijloace brutale doar pentru scopul unic de a
învinge. Sunt estompate, în acest fel, la competitori plăcerea şi valoarea intrinsecă a realizării activităţii,
bogăţia expresiei personale şi creativitatea. Demonstrarea superiorităţii eu-lui la ei devine obiectiv
principal, iar copiii, mai ales, pierd din vedere valorile umane.
Paralela deschisă, efectuată dinăuntrul acestor două fenomene şi în cooperare de către psihologii
M. Deutsch şi H. Hornstein (1970), este luat în seamă, mai ales pentru perspectiva psihosocială a
planurilor de analiză folosite de autori - al intercomunicării subiecţilor, planul percepţiei sociale
reciproce, cel al atitudinilor sociale şi planul de orientare în sarcină şi de motivaţie. În funcţie de ele, se
conturează următorul tablou comparativ al caracteristicilor mai relevante într-o aşezare ce ne aparţine:

Perspectivă Cooperare Competiţie

1 2 3
1. În planul - Comunicare deschisă şi onestă; - Lipsă de comunicare sau comunicare
comunicării - Participanţii îşi transmit informaţii falsă;
relevante; - Interes pentru acele informaţii pe
- Fiecare este interesat să informeze şicare nu şi le doresc dezvăluite unii
doreşte să fie informat de către ceilalţi
altora ;
- Fiecare doreşte să obţină informaţii
despre celălalt şi să ofere informaţii
false, derutante.
2. Percepţia - Sensibilizează percepţia reciprocă a - Creşte sensibilitatea faţă de
socială partenerilor; eventuali-
- Măreşte sensibilitatea faţă de tatea pericolelor;
similitudinile participanţilor; - Diminuează sensibilitatea faţă de
- Stimulează atenţia faţă de interesele similitudinile participanţilor;
comune; - Nu ţine seama de interesele comune;
- Accentuează sentimentul de
completă
- Minimalizează sesizarea diferenţelor opoziţie a participanţilor;
între participanţi; - Creează tendinţa spre interpretare
- Stimulează convergenţa faţă de ero-
anumite concepţii şi valori; nată a unor acţiuni de conciliere sau
- Incită tendinţa de a considera acţiu- neutre ;
- Stimulează tendinţa de a considera
1 2 3
nile celorlalţi ca fiind binevoitoare. acţiunile celorlalţi ca fiind răuvoitoare.

154
 3. Atitudini - Dezvoltă atitudini prieteneşti;
reciproce - Măreşte încrederea reciprocă;
- Întăreşte dorinţa de a răspunde
prompt la nevoile altora;
- Creează solicitudinea faţă de
cerinţele altora.
4. În planul - Efort de colaborare în rezolvarea
orientării în intereselor contradictorii şi a conflic-
sarcină şi al telor ivite;
motivaţiei - Înţelegerea legitimităţii intereselor
fiecăruia;
- Căutarea soluţiilor pentru a răspunde
intereselor şi contradicţiilor ivite;
- Folosirea judicioasă a capacităţilor şi
înclinaţiilor până la substituţia lor;
- Influenţare prin convingere;
- Creşterea prestigiului grupului
constituie motiv principal.
- Dezvoltă atitudini ostile şi de
suspiciune;
- Sporeşte neîncrederea reciprocă;
- Provoacă tendinţa de a exploata
nevoile altora;
- Stimulează dorinţa de a răspunde
negativ la cerinţele altora.
- Soluţionarea conflictelor prin forţe
impuse din afară;
- Minimalizarea intereselor celorlalţi şi
promovarea intereselor proprii;
- Dilatarea conflictelor spre o sferă
generală, considerând că o înfrângere
personală e mai însemnată decât
dezastrul comun;
- Duplicarea eforturilor şi consum
neeconomicos de energii;
- Influenţare prin constrângere;
- Superioritatea individuală primează
în motivaţie.

În prezent, depăşind multe din limitele experimentelor de laborator, cercetarea psihologică

asupra cooperării indivizilor, ca şi a grupurilor umane se desfăşoară folosind “experimentul de teren“,
aplicat unor situaţii real existente şi înaintând vizibil în patru direcţii majore:
1. de analiză a fenomenului cooperării în plan macrosocial;
2. de investigare a cooperării pe tărâmul educaţiei;
3. de studiu al procesului cooperator la diferite culturi şi în condiţii de întrepătrundere a unor
culturi diferite;
4. în direcţia căutării resurselor psiho-sociale ale oamenilor de pretutindeni în a coopera pentru
scopuri înalt umanitare şi pacifiste, de eliminare a suferinţelor umane, de ocrotire a vieţii copiilor aflaţi
în pericol etc.
Cercetările efectuate de Robert Axelrod (1984), la calculator, asupra evoluţiei cooperării
subiecţilor în situaţie de alegere între cooperare şi trădare au dovedit cum cooperarea pe baza unor
interese personale este un fenomen frecvent, obişnuit în viaţa oamenilor. Însă, concluzia nu se verifică
la scară macrosocială. Într-adevăr, în condiţiile în care interacţiunea umană între state, în lumea actuală,
a devenit inevitabilă şi atât de frecventă, eficacitatea cooperării lor, în comparaţie cu rivalitatea ori
conflictul, este nu numai demonstrabilă, dar şi o imperioasă necesitate. Autorul examinează, printre
altele, în lucrarea sa privind evoluţia cooperării, Dilema securităţii naţiunilor, după care fiecare
naţiune asigurându-şi securitatea, creează insecuritate pentru celelalte. În acest fel, interesul propriu,
arată autorul, duce la efecte nesatisfăcătoare pentru celelalte state.
Dar, cooperarea la nivelul macrosocial reclamă participanţilor o mare interacţiune umană,
dezvoltată de aşa manieră încât VIITORUL să constituie pentru aceştia scopul lor principal şi o
preocupare continuă.
Semnalăm şi direcţia unor nobile eforturi de investigaţie psihologică a cooperării, iniţiate de
prestigioase instituţii internaţionale - Congrese ştiinţifice, Comitete ale oamenilor de ştiinţă pentru
pace, Apelul la cooperare în acţiuni ecologice, în salvarea de vieţi omeneşti de pe urma unor catastrofe
naturale etc. Genul acesta de cooperare are mai mult sensul unei solidarizări cu scopul, cu ideile lansate

155
de alţii. Totuşi, trecând în planul unor acţiuni concrete ce se efectuează, constatăm că ele prezintă
valenţele pozitive ale unei reale cooperări.
Ajungând aici, nu putem încheia acest demers presărat cu atâtea semne de întrebare asupra
psihologiei sociale a cooperării fără a adăuga şi alte întrebări. Este oare interesată omenirea mai mult ca
oricând în cooperare sau într-o întrecere acerbă şi competiţie ? Şi, ce anume interesează cel mai mult în
efortul indivizilor: scorul cât mai ridicat ori performanţele umane ale cooperatorilor sau ale
competitorilor ? Desigur, cercetările psihosociale efectuate până acum nu sunt aspaţiale, atemporale,
anistorice. Iar un răspuns, măcar şi parţial, ni-l dau cercetările viitorologice, care preconizează că omul
viitorului va fi acela ce va şti să coopereze cu semenii.
Instituţia cooperării nu este, însă, o invenţie recentă, un produs al civilizaţiei moderne, iar
efectele benefice ale cooperării n-au fost “descoperite“ de ştiinţele sociale ale ultimelor decenii, cum s-
ar putea crede. Formele de cooperare au premers cu mult reflecţiei pe această temă. Starea normală de
convieţuire a omului a fost, dintotdeauna, cea colectivă sau grupală. Înainte de a se asocia voluntar sau
electiv, oamenii s-au găsit reuniţi “fără voia şi fără ştirea lor în comunităţi de naştere, capabile să le
asigure existenţa şi, deci, supravieţuirea“. Din aceste forme de viaţă comunitare au derivat apoi,
organizări secundare, după voinţa şi aspiraţiile celor care participă la ele. Distincţia între comunităţi şi
grupări este însă convenţională, Tr. Herseni considerându-le, deopotrivă, asociaţii în vederea atingerii
unui scop comun.
Întreaga viaţă socială şi economică a poporului român s-a întemeiat pe obşte - susţine
P.P. Panaitescu -, aceasta însemnând o aşezare permanentă şi stabilă, o stăpânire comună a pământului,
alcătuiri sociale săteşti, cu legi perfect adaptate nevoilor colective.
Obştea sau satul, cum s-a chemat la început, reprezenta, deci, o comunitate de oameni “trăind“
în limitele unui perimetru agricol (hotar), după “legi“ transmise de oameni “buni“ şi “bătrâni“ (adunaţi
şi cercetaţi de cel puţin 12 “jurători“), legi referitoare, îndeosebi, la stăpânirea în “devălmăşie“ a
pământului, dar şi la normele de convieţuire în comunitate. Această “formă de viaţă socială“ - cum o
numeşte H.H. Stahl - a fost caracteristică pentru majoritatea populaţiei româneşti până în feudalismul
târziu. Satul funcţiona ca “un singur atelier de muncă“, fiecare gospodărie, deşi exista ca “fiinţă socială
deosebită“, se supunea unor “tehnici şi unui ritm de muncă cu caracter colectiv“, această “asociaţie
egalitară“ permiţând nu numai producerea celor necesare traiului, ci constituind o “unealtă socială a
oamenilor“, cu norme juridice şi “mecanisme psihice bazate pe “tradiţii difuze“.
Mecanismul prin care obştea satului orienta valoric şi controla îndeplinirea acestei orientări era
sfatul, adunarea generală, cu profund caracter democratic, a membrilor, care veghea nu numai la
respectarea normelor comune, ci se îngrijea şi de luarea hotărârilor importante, conform cu nevoile
colective. Funcţiona, însă, şi un organ deliberativ, o grupare ce dădea tonul, ideologia comunităţii şi
asigura transmisia culturală a valorilor comune: “sfatul bătrânilor“ sau al “oamenilor buni şi bătrâni“ -
modele de conduită morală şi cunoscători avizaţi ai normelor comune. Luarea hotărârilor era, însă, o
operă colectivă, treabă a obştii.
Unele particularităţi comportă satele de tip “răzeşi“; aici organizarea era concentrică, de la
familie şi neam, prin sat, spre grupări comunitare mai largi (“ocol “). Această “organizare ierarhică
foarte strictă“ permitea o delimitare precisă a drepturilor şi îndatoririlor membrilor faţă de
“familie“,“neam”, “sat“, “ocol“. În cazul organizării de tip “comunitate absolută“, membrii beneficiau,
în mod egal, de toate facilităţile colective, “consumau“ nelimitat, după nevoi, din patrimoniul comun.
Fiecare membru al grupului deţinea un rol şi “toţi cooperau la gestul colectiv“. Fiecare dintre
personajele acestui tip de societate nu era doar un interpret al unor roluri prescrise, ci era - în acelaşi
timp - “autor şi actor al unei drame difuze“: el juca, improviza pornind de la vechi teme, dădea replica
altor interpreţi. Când grupul intra în scenă, fiecare membru îşi juca partitura deja cunoscută cât mai
“autentic“, dar o şi îmbogăţea. El putea varia, într-o manieră proprie, “temele clasice memorizate“.

156
Gestul, cuvântul, “veneau“ în mod natural fiecărui participant, pentru că s-au imprimat din memoria
colectivă. Cunoştinţele, sentimentele, faptele culturale nu erau doar învăţate, ci încorporate, prin
învăţare efectivă, prin participare, formând patrimoniul comun. Nici un individ izolat nu făcea operă de
creaţie originală, dar nici nu repeta exact aceleaşi gesturi şi rituri, ci improviza, adapta la situaţia
concretă, după talentul şi capacităţile sale, după stilul lui personal.
Asocierile exprimau spiritul de solidaritate şi încrederea participanţilor în valoarea unirii.
Omul îşi edifică propria-i persoană în colaborarea cu alţii în procesul muncii. Colaborarea
trebuie să întemeieze o maximă integrare a membrilor săi, care să asigure ceea ce Berdeaev numea
comuniune. Fiinţa umană îşi cunoaşte esenţa în comuniune şi participare şi nu în societate şi
comunicare. Ce înseamnă aceasta ? Berdeaev elaborează o interesantă dialectică a semnificaţiilor lui
EU, TU ,EL şi NOI, stipulând că, întrucât EUL nu poate exista fără a se transcede (conceptul de EU se
defineşte în raport cu un NON-EU de referinţă), el trebuie să găsească prin participare, o cale de
întâlnire cu TU (un alt EU) şi o raportare la NOI. NOI este tot un conţinut al lui EU, întrucât EUL nu se
raportează numai la TU, ci şi la multitudinea de oameni. ACELA însă - TU obiectivat - este un străin
pentru EU şi nu poate intra în comuniune cu EL. Prin solitudine (neieşirea din sine), EUL se
autodistruge. În acest context, soluţia altruismului (participarea la viaţa altuia) apare ca o adevărată
terapie de realizare a propriei persoane ca fiinţă umană autentică.
Comuniunea Eu-rilor nu se poate face decât prin efortul fiecăruia de a intui viaţa spirituală a
celuilalt. În fond, acest lucru se traduce în pretenţia Eu-lui, de a fi reflectat aşa cum este el într-un TU.
Reflectarea nu este pasivă, ci se face printr-o participare. Astfel, afirmarea - de către N. Berdeaev - a
necesităţii instaurării unor relaţii de dragoste şi prietenie într-o comuniune spirituală veritabilă
care să fie sprijinită de contextul muncii ni se pare a se institui ca o SOLUŢIE posibilă în
procesul edificării fiinţei umane .

Psihologia cooperării şi întrajutorării umane. Septimiu şi Adina Chelcea

CĂTRE ADEVĂRATA CREDINŢĂ

157
 În această carte, un om din rândul oamenilor, s-a străduit să adune, picătură cu picătură, un
pahar de înaltă spiritualitate pe care vi-l oferă să-l beţi pentru a vă trezi din visul “dulcei“ vieţi
materiale, perceput de majoritatea oamenilor drept unica realitate.
Nu voi afirma că sunt prooroc, nici un trimis al lui Dumnezeu. Nu voi afirma că rândurile de
faţă mi-au fost dictate în vis sau în transă. Le-am adunat perfect conştient şi cu credinţa unui viitor mai
bun pentru omenirii.
Mi-am pus numeroase întrebări referitoare la Dumnezeu. Ceea ce cunoşteam se rezuma la o
definiţie cam de genul: Dumnezeu este o fiinţă care locuieşte în ceruri, este atotputernic dar are
apucături asemănătoare oamenilor; dictează despotic destine după criterii anapoda, judecă cu asprime,
direct sau prin interpuşi, pe cei cărora tot El le-a fixat un destin rău, ca într-un joc de copii răi; îi plac
ofrandele (adică se lasă mituit), pleacă urechea la pâră, şi alte apucături tipice oamenilor mărunţi.
Imaginea unui astfel de dumnezeu a fost inoculată în conştiinţa oamenilor de reprezentanţi ai bisericii
care predică mai mult după Vechiul Testament decât din Noul Testament deşi Apostolul Pavel a spus
foarte clar :
“Dar acum Hristos a primit o slujbă cu atât mai înaltă, cu cât legământul al cărui mijlocitor este
El e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune. Căci dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur,
n-ar mai fi fost căutat loc pentru un al doilea“. Evrei 8 (6,7) şi
“Prin faptul că zice, un nou legământ, a socotit învechit pe cel dintâi; iar ce este vechi, ce a
îmbătrânit, este aproape de dispariţie.” Evrei 8 ( 11)
Ei spun “robul lui Dumnezeu şi roaba lui Dumnezeu“ deşi:
“Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu“
Romani 8 ( 16 ) şi
“Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni
pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl meu . Ioan 15 (15)
Apostolul Pavel întăreşte acest lucru atunci când ne aduce la cunoştinţă că :
“Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice“. 2 Corinteni 6 (18)
“Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu.“
Galateni 4 (7)
Îndemnul lor de bază este “frica faţă de Dumnezeu“, neţinând cont nici de această dată de
precizările Noului Testament:
“Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”
2 Timotei 1(17)
“Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin
care strigăm: Ava Tată “. Romani 8(15)
După două milenii de “creştinism“ este lumea mai bună decât atunci când i-a fost făcută
cunoscută noua Lege ? Răspunsul găsiţi-l dumneavoastră, stimaţi cititori. Dar nişte precizări trebuie
făcute. Războaiele nu au încetat, ba dimpotrivă, au existat şi există aşa numitele războaie religioase.
Crimele de toate felurile nu au încetat, ci au căpătat chiar un anume “rafinament“ şi forme nenumărate
de comitere. Şi-a adus biserica vreo contribuţie hotărâtoare pentru curmarea acestor maladii ale lumii.
Eu cred că nu. Şi aceasta pentru că, în mod vădit sau pe ascuns, biserica s-a situat mereu de partea
puterii. Ori când spunem “putere” spunem minciună, viclenie, sete de dominare, sete de îmbogăţire.
Să fiu bine înţeles, nu mă ridic împotriva bisericii lui Dumnezeu, ci împotriva instituţiei cu
acest nume, care nu a fost niciodată ceea ce ar fi trebuit să fie, împotriva acelor “funcţionari” care
“slujesc” biserica şi care au transformat totul în bani. Bani pentru căsătorii, bani pentru înmormântări,
bani pentru botezuri, bani cu orice prilej. Am întâlnit, totuşi, şi preoţi cu o credinţă puternică, oameni
care prin conduita lor menţin pe linia de plutire o instituţie anacronică şi ineficientă.

158
 Deşi straiele lor ar trebui să fie cât mai simple, cu cât se află pe o treaptă mai înaltă a ierarhiei
bisericeşti (dar nu neapărat şi a credinţei), cu atât sunt mai împopoţonaţi.
Dar cel mai grav , este că au implantat adânc în conştiinţa oamenilor precepte false privind
aspecte de mare importanţă ale credinţei. Astfel, înălţarea la cer a lui Isus Hristos a fost prezentată ca
fiind în carne şi oase deşi afirmaţiile Noului Testament sunt clare :
“Ce spun eu, fraţilor, este că nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu,
nici putrezirea să moştenească neputrezirea” 1 Corinteni 15 ( 50 ).
Referitor la acest subiect, există numeroase dovezi că prin puterea credinţei se pot face
materializări şi dematerializări, adică deplasarea instantanee a unor corpuri dintr-un loc în altul. Ori
despre credinţa lui Isus nu avem ce să discutăm, întrucât a fost perfectă şi El a venit :
“... să elibereze pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor”
Evrei 2 (15)
El a venit pentru a demonstra că dincolo de moarte există viaţă şi omul nu trăieşte o singură dată, iar
eliberarea din lanţul karmic şi unirea cu Dumnezeu se face prin sacrificiul suprem pentru binele
omenirii căci: “... ce semeni tu nu dă viaţă, dacă nu va fi murit mai întâi” 1 Corinteni 15 (1) şi
“are loc o desfiinţare a poruncii de mai înainte, din cauza neputinţei şi zădărniciei ei (căci legea n-a
făcut nimic desăvârşit) şi de aceea a urmat introducerea unei nădejdi mai bune, prin care ne apropiem
de Dumnezeu” Evrei 7 (18,19).
Studiind cu atenţie Noul Testament şi cărţile de iniţiere ale căror titluri le-am citat în această
carte, am găsit răspunsuri la întrebările care mă frământau. Mulţumesc pe această cale celor ce le-au
scris. Le mulţumesc pentru faptul că au existat sau există ca nişte spirite puternice care slujesc cu
abnegaţie Dumnezeului Omniprezent.
Am înţeles astfel că lumea este o şcoală unde trebuie să învăţăm să ne iubim, să învăţăm ce este
Unitatea. Am înţeles că omenirea se află în pragul urcării pe o nouă treaptă a Cunoaşterii. Apocalipsa,
sfârşitul lumii, dezastrul final sunt în cel mai bun caz născociri ale unor minţi bolnave, dacă nu cumva
miturile forţelor răului care doresc să ne prezinte un Dumnezeu crud, neîndurător, setos de răzbunare.
Din capitolele acestei cărţi se poate contura imaginea unui Dumnezeu iubitor, înţelegător, omniprezent,
răbdător şi drept, căci: “Domnul nu Îşi amână făgăduinţa, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare faţă
de voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” 2 Petru 3 (9).
Pentru a ajunge la Cunoaşterea Tatălui Suprem, Isus ne-a arătat Calea pe care trebuie s-o
urmăm. Dar cum Divinul este nemărginit, şi Cunoaşterea este nemărginită.
Ne aflăm în zorii unei noi zile a completării cunoştinţelor despre Spiritul Universal. Sfârşitul
lumii nu înseamnă dezastrul final, ci schimbarea modului de viaţă şi gândire al omenirii. De aceea, în
spiritul învăţăturilor lui Isus, vă propun o nouă rugăciune, mai cuprinzătoare şi mai sugestivă, care ne
va apropia mai mult de Bunul Dumnezeu. Cea veche a fost creată pentru nivelul de înţelegere al
oamenilor care trăiau cu două milenii în urmă şi trebuia să corespundă nivelului lor de înţelegere. Acum
când ştiinţa a pătruns adânc în esenţa lucrurilor şi a ajuns la concluzia că în spatele materiei se află ceva
mai subtil decât energia, haideţi să facem încă un pas pe Calea deschisă de Isus, şi să ne rugăm astfel :
Tatăl nostru Cel de pretutindeni
Care eşti în toate cele văzute şi nevăzute,
Ştiute şi neştiute,
Care eşti şi-n trupul meu,
Bunul nostru Dumnezeu,
Sfânt este Numele Tău.
Credem în Iubirea Ta,
Credem în Dreptatea Ta,
Credem în Puterea Ta,

159
 Fie cum e voia Ta.
Precum în cer aşa şi pe pământ.
Hrana noastră cea pentru fiinţă
Dă-ne-o nouă astăzi,
Şi ne iartă nouă greşelile noastre
Precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.
Si curata, Doamne, sufletele noastre
De ura, de patimi, de rautati,
De ganduri rele si de prejudecati.
În Numele Tatălui, al Fiului, al Sântului Duh şi-al Omului.

Necesitatea şi justeţea schimbărilor rezultă din conţinutul cărţii.

Semnul Crucii se sprijină în prezent pe nimic, întrucât Amin înseamnă “aşa să fie”. Creaţia
Supremă a Lui Dumnezeu fiind Omul, vom pune deci omul la baza Creaţiei, deci la baza Crucii.
Multe are omenirea de îndreptat şi multe de recuperat. Fraţilor, oare nu auziţi cum plânge în voi
Iubirea Divină călcată în picioare de atâtea pasiuni, de ură, de dorinţe de îmbogăţire şi mărire, de
egoism şi invidie ? Vă invit să mergem la izvorul învăţăturilor lui Isus şi să clădim omul cel nou aşa
cum şi-a dorit atât de mult Mântuitorul. Nu mai transformaţi principalele evenimente din viaţa Lui în
motive de îmbuibare. Lepădaţi-vă de ghiveciul aşa numitelor sărbători religioase, care nu sunt decât
obiceiuri păgâne poleite cu ceva credinţă creştină şi reveniţi la Credinţa simplă propovăduită de Isus şi
apostolii Săi şi transmisă nouă prin Noul Testament.
Veniţi, fraţilor, să punem bazele Noii Societăţi umane, care să se călăuzească strict după Legea lui Isus,
pe care o ştiţi dar mereu o uitaţi: “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi comportaţi-vă aşa precum şi
Isus s-a comportat adică: “Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”.
Fraţi români, întrucât Dumnezeu ne-a dat o inimă caldă şi iubitoare, şi proorocii spun că în
România se va produce redresarea spirituală care va conduce la ivirea zorilor Noii Lumi, vă propun să
trecem cât mai curând la înfăptuirea Vrerii Divine şi să începem să trăim potrivit Învăţăturilor lui Isus.
Pentru ca începutul să fie mai uşor, vă propun să purcedem la întemeierea a ceea ce Sundar Singh a
numit FRATERNITATEA VEGHETORILOR ILUMINAŢI.
Rog pe cei care vor citi aceste rânduri să le facă cunoscute la cât mai mulţi oameni şi în special
celor tineri.
Nu uitaţi că toate problemele cu care vă confruntaţi au o singură soluţie: CREDINŢA şi
IUBIREA.

Cu credinţa că visul meu va deveni realitate

160