CAPITOLUL 3.

Metode de calcul pentru proiectarea conductelor

3.1 Calculul de dimensionare al rețelei de gaz folosind metoda clasică

Calculul de dimensionare hidraulică a conductelor din componenţa reţelei de

alimentare cu gaze a consumatorilor, reţea care va funcţiona în regim de presiune
redusă, se face pe tronsoane, conform normativului I.6/-98, art.5.11, cu formula
debitului de calcul

Q=4,2
√ ( P21−P22) D5
T Lδ λ
,
în care :
 D - este diametrul interior al conductei, în cm;
 Q - Nm3/h, - debitul de calcul în condiţii standard (1,013 bar 288,15 K);
 P1 - bara-presiunea gazelor la intrarea în tronsonul de conductă;
 P2 - bara-presiunea gazelor la ieşire din tronsonul de conductă;
 L [km] - lungimea tronsonului de conductă;
 T = 288 K - temperatura absolută a gazelor;
 = 0,554 - densitatea relativă a gazelor;
 k = 0,05 cm - rugozitatea absolută a peretelui interior al ţevii;
 λ - coeficientul de rezistenţă hidraulică liniară, calculate cu formula:

1
√λ
=−2 lg
(
2 , 51
+
k
Re √ λ 3 , 71 D )
 Re -numărul Reynolds, calculate cu formula:
Q
Re=2230
D
.
Pentru dimensionare, formula debitului de calcul se scrie:

( )
0,2
Q2 λ l
D=1 , 5534 2 2
P1 −P2
 Această relaţie conţine coeficientul de rezistenţă λ care depinde de asemenea de
diametrul D.
Pentru calculul de dimensionare se apelează la un procedeu iterativ clasic ce constă
în alocarea unei valori de "lansare" pentru λ şi obţinerea unor valori succesive
aproximative.
Valoarea de lansare este d0= 0,03, cu care se obţine şirul de valori aproximative de
diametre,

( )
0,2
Q 2 λ i−1 l
Di=1 , 5534
p12− p22
,
numere Reynolds:

Q
Rei =2230
Di
,
şi respectiv λ:

( )
2 2 ,51 k
λi =0 . 25 lg +
Rei √ λi−1 3 , 71 Di
.

Procedeul iterativ se opreşte la acea valoarea lui D la care aproximaţiile succesive

λi diferă la a şasea zecimală. Această valoare a diametrului D, fiind rezultatul calculului
de dimensionare, se notează cu Dc. Din standardul de ţevi SREN 10208/1-99 se alege
diametrul corespunzător, notat cu Da, căruia îi corespunde valoarea λa a coeficientului de
rezistenţă hidraulică.
Presiunea reală din capătul tronsonului, corespunzătoare acestui diametru se
calculează cu relaţia

P2 =
√ P21 −9 , 04
Q2 Lλa
D5a
,
Viteza medie a gazelor prin tronsonul respectiv de conductă cu relaţia:

5 ,376⋅Q
w=
D 2a⋅ ( P1 +
P 22
P 1 + P2 ) .
3.2 Calculul rețelei de distribuție gaze utilizînd programul Aft Arrow

Generalităţi

AFT Arrow combină o interfaţă grafică avansată cu o solutie inginerească complexă

pentru simplificarea procesului, de cele mai multe ori complicat, de analiză a debitelor de gaze în
sistemele de conducte. Pentru a oferi flexibilitate şi încredere ridicată în predicţiile sale, AFT
Arrow oferă metode cu soluţii multiple.
AFT Arrow prezintă atât date iniţiale cât şi rezultatele analizelor într-o formă vizuală,
permiţând rapida analiză a validiăţii modelului. Identificarea presupunerilor slabe, a erorilor
tipografice, şi redemararea modelelor sunt aceelerate datorită mediului grafic al AFT. Acesta
reduce posibilitatea de modelare a erorilor.
AFT Arrow este un program sofisticat de analiză a debitului proiectat pentru inginerii
calificiaţi, cu experienţă în analiza debitului conductelor. AFT ARROW este construit pentru a
ajuta inginerii ce se ocupă cu analiza debitului şi nu reprezintă o înlocuire pentru alte metode de
design şi analiză, incluzând calculele de mână şi judecata inginerească obiectivă. Toate
informaţiile generate de AFT Arrow ar trebuie să fie verificate independent cu alte metode
inginereşti.
Ecuaţile care stau la baza calculelor specifice din programul AFT Arrow sunt:
Ecuatia de stare
Ecuaţia de stare se referă la densitate, presiune şi temperatură de gaz. În principiu decă se
cunoasc doi dintre aceşti parametrii este posibilă determinarea celui de-al treilea.
Ecuaţia de stare a gazului ideal este următoarea:
p=( R / M ) ρT
(3.0)
în care R este constanta universală a gazelor şi M este masa moleculară a gazului. Aceşti doi
termeni sunt frecvent combinaţi într-o constantă Rg.

p=R g ρT
(3.1)
Unde: Rg este constanta unui anumit gaz. Ecuaţia mai este cunoscută ca ecuaţia gazului ideal,
deoarece oferă un model idealizat pentru a relata presiunea, desitatea şi temperatura gazului.
Pentru a simplifica, indicele "g" va fi scăzut şi este de înţeles că R nu este constanta universală,
dar aceasta pentru gazele particulare.
Experimentele au arătat că ecuaţia 3.1 poate fi aplicată la mai multe selecţii generale de gaze
prin introducerea de factorul de compresibilitate, Z, care compensează pentru devierea de
comportament a gazului ideal.
p= ZR ρT
( 3.2)
Există multe metode de determinare a factorului Z. Aceste metode sunt găsite în manuale şi
ghiduri, fiecare având puncte forte şi puncte slabe.
Prima lege şi relaţii izentropice
De la prima lege a termodinamicii ştim că:
δq +δw=δe
(3.3)
Pentru un proces reversibil, termenul de lucru poate fi reprezentat de următoarele:
δw=Pdv
(3.4)
în cazul în care v este volumul de gaz specific (inversa funcţiei de densitate). În plus, elementul
de căldură este dat de:
δq=Tds
(3.5)
unde s este entropie. Înlocuim ecuaţiile 3.4 şi 3.5 în 3.3 şi rearanjăm debitele:
Tds=de+ Pdv
(3.6)
Entalpia este legată de energia interna cu identitatea urmatoare:
h=e+ Pdv
(3.7)
Randamentele de diferenţiere:
dh=de+ vdP + Pdv

astfel încât ecuaţia (3.6) devine:

Tds=dh− vdP
(10.8)
Utilizând o constantă medie specifică corespunzătoare de căldură, entalpia poate fi relaţionată cu
temperatura:

dh=c p dT
(3.9)
şi putem înlocui în ecuaţia (3.8) pentru a obţine:
 dT vdP
ds=c p −
T T
(3.9)
Volumul specific este inversul densităţii, astfel:
dT dP
ds=c p −
T ρT
(3.10)
Pentru a simplifica următoarele concepte, se va considera un gaz perfect şi extensii de gaze reale
făcute fară dovadă. În continuare aplicaţiile vor descrie efectele comportamentului gazului real
mai în detaliu.
Pentru un gaz perfect, al treilea termen din ecuaţia (3.10) poate fi modificat pentru a obţine:
dT dP
ds=c p −R
T P
(3.11)
Se integrează ecuaţia (3.11) şi rezultă:
T2 P2
s 2 −s 1 =c p ln −R ln
T1 P1
(3.12)
În multe aplicaţii debitul de gaz local este isentropic, care produce în partea stângă a ecuaţiei
(3.12) un randament care tinde la 0.
T2 P2
c p ln −R ln =0
T1 P1
(3.13)
Pentru un gaz ideal poate fi demonstrat că:
R= c P −c v
(3.14)
sau rearanjarea
cp γ
=
R γ −1
(3.15)
unde : y este raportul dintre încalzirile specifice.
Pentru un gaz real, ecuaţiile (3.14) şi (3.15) devin:
ZR =c P −c v
(3.16)
 cp γ
=
ZR γ −1
(3.17)
Raportul caldurii specifice poate fi calculat, deasemenea astfel:
cp cp
γ= =
cv c p −ZR
(3.18)
Parametrul y este foarte important în determinarea termodinamică în procesele isentropice.
Atunci când se analizează un gaz real, presiunea creşte ecuaţia (3.18) ia o alta formă (Bejan,
1988, pp. 178):
cp
γ =−
v ∂P
P ∂v( )c T v
(3.18)
Algebric 3.13 ecuația devine:

()
γ/( λ−1)
P2 T2
=
P1 T1
(3.19)
Prin metode similare poate fi demonstrat că:

( )
γ /( λ−1)
ρ2 T2
=
ρ1 T1
(3.20)
Pentru a rezuma, ecuaţia 3.19 şi 3.20 sunt relaţii isentropice care sunt valabile pentru gaze reale
γ
în cazul în care valoarea adecvată pentru este utilizată.

Viteza Sonica şi numărul Mach

Viteza sonică a gazului este viteza la care tulburările sunt propagate în interiorul gazului.
Exceptand cazul în care sistemul este special conceput pentru a produce fluxul supersonic, viteza
fluxului sonic este viteza maximă la care gazul se poate deplasa.
Poate fi demonstrat că o undă de sunet este un fenomen isentropic care nu implică practic nici o
pierdere de energie, şi că viteza sunetului este dată de următoarea ecuaţie (bazată pe conservarea
densitatii şi impulsului):

a2 = ( ∂∂ Pρ ) s
(3.21)
Unde: a este viteza sunetului şi indicele "s" se referă la condiţiile de isentropie. O altă formă mai
utilă a ecuaţiei (3.21) este obținută prin combinarea ecuaţiilor (3.19) şi (3.20) care fac legatura
între presiune şi densitate.

( )
1/ λ
ρ 2 P2
=
ρ 1 P1
(3.22)
Înlocuind ecuaţia (3.22) în ecuaţia (3.21) ,prin diferenţiere se obţine:
γP
a2 =
ρ
(3.22)
sau folosind ecuaţia gazului ideal (ecuaţie 3.1)

a=√ γ RT
(3.23)
Ecuaţia (3.23) este ecuaţia clasică pentru viteza sonică, şi deoarece raportul de căldura specifica
nu variază mult, viteza sunetului depinde în mod eficient numai de temperatură.
Pentru gaze reale, ecuaţia 3.23 necesită folosirea ecuaţiei de gaz real (ecuaţia 3.2) pentru a
obţine:

a=√ Zγ RT
(3.24)
Ca un exemplu de viteză sonică, se consideră aerul la 70° F (530°R). Raportul de căldura
specific pentru aer este aproximativ 1.4 şi presupunând gazul ideal (Z = 1) se obţine:

√ (
a aer = (1. 4 )⋅ 1716 . 3⋅ 2
)
ft 2
s ⋅° R
ft
⋅(530° R)=1128 =344
s
m
s

Relaţia dintre viteza gazului şi viteza sonică este cunoscută ca numărul Mach.
V V
M= =
a √ Zγ RT
(3.25)
Numărul Mach este o mărime adimensională, care este cel mai important parametru pentru
debitul compresibil de lichid. Privind toţi parametrii numarului Mach, calculele se simfplifică
pentru debitul compresibil.
În general, viteza sonică a gazului este de maximul care poate fi atins într-un sistem, astfel cel
mai mare număr de Mach într-un sistem de conducte este 1. Acest lucru este cunoscut sub
numele flux sonic. Fluxurile mai mici decât numarul Mach 1 se referă la fluxuri subsonice. De
fapt este posibilă atingerea numerelor Mach mai mari decât 1 de printr-un ajutaj (tub) special
conceput convergent-divergent. Fluxurile mai mari de Mach 1 sunt menţionate ca fluxuri
supersonice. Există aplicaţii speciale pentru fluxurile supersonice în fluxul sistemului intern, cu
toate acestea, aceste aplicaţii nu sunt, în general, de interes pentru inginerul de conducte şi astfel
nu se face nici o încercare la adresa fluxurilor supersonice în AFT Arrow. AFT Arrow presupune
strict că Mach 1 este maxim în sistem.
Stagnarea proprietăţilor în fluxul compresibil
În aplicarea ecuației 3.3 la debitul compresibil al conductei, utilizarea fluidului entalpic
simplifică calculele de echilibrul energetic. Entalpia este un parametru care combină schimbări
interne de energie cu schimbări efectuate de voulme în fluxul de lucru. Ecuaţia de energie este:

q=m⋅d h+ ( V2
2
+ gz )
(3.26)
un nou parametru numit entalpia de stagnare este introdus, care este definit ca:
2
V
h0 =h+
2
(3.27)
Introducand ecuaţia (3.9) în ecuaţia (3.27) se obţine:
2
V
T 0=T +
2 cp
(3.28)
unde : T 0 este temperatura de stagnare.
Proprietățile de stagnare sunt denumite uneori ca proprietăţi "totale", care este un termen
sinonim. În contrast, temperatura, T, este temperatura termodinamică,cu care suntem obişnuiţi, şi
mai ia ca nume descriptiv temperaturi statice .
Folosind ecuaţia (3.17) înlocuim cp şi rezultă:
T0 ( γ−1 ) V 2
=1+
T Zγ 2 RT
(3.29)
şi folosind numărul Mach, ecuaţia (3.25) devine:
T0 ( γ−1 ) 2
=1+ M
T 2
(3.30)
Ecuaţia (3.30) se referă la stagnare şi temperaturi statice prin singurul parametru de flux numărul
γ
Mach şi , care este o constantă de frecvenţă.
Urmarind ecuaţiile (3.19) şi (3.20):
 [ ]
γ
P0 ( γ−1 ) 2 ( γ−1 )
= 1+ M
P 2
(3.31)

[ ]
γ
ρ0 ( γ−1 ) 2 ( γ−1 )
= 1+ M
ρ 2
(3.32)
Între presiune, temperatură, entalpie şi densitate, este mai ușor să înțeleagă diferența dintre
proprietățile fizice statice și stagnare atunci când se analizează sub presiune.
Temperatura de stagnare, entalpia de stagnare și presiunea de stagnare (şi în mai mică măsură
densitatea de stagnare) sunt de mare importanţă în sistemele de debit compresibil. Proprietatea de
stagnare este alcătuită din partea "statică" (care este partea termodinamică) şi partea "dinamică"
(din mişcarea fluidă). Stagnarea este acea proprietate care ar exista în cazul în care fluxul a fost
adus în repaus. Într-un fluid în repaus (de exemplu un rezervor de gaz mare) proprietăţile de
stagnare şi statice sunt egale.
Proprietăţi de stagnare iau semnificaţie deoarece combină efectul de viteză a fluidului. Astfel, o
conductă va avea presiunea de stagnare constantă chiar dacă zona de frecare (şi, prin urmare,
viteza) se modifică. Entalpia de stagnare va rămâne constantă, atâta timp cât nu se produce nici
un transfer de căldură şi nici o schimbare de altitudine (vezi ecuaţia 3.26). Dacă entalpia de
stagnare este constantăa, temperatura de stagnare rămâne constantă în măsura în care ecuaţia 3.9
ramane valabilă. Avantajul proprietăţii de stagnare a este că pierderea de presiune prin frecare şi
transferul de căldură calculat pot fi realizate utilizând proprietatea de stagnare, evitându-se astfel
necesitatea de a calcula separat efectele dinamice (viteza).
De asemenea, importanta este problema unei reţele de conducte. Atunci când o ramură există
într-o reţea de debit compresibil, o schimbare în zona de curgere este aproape sigura. Schimbarea
în zona de curgere înseamnă o schimbare de viteză, şi, prin urmare, o schimbare în presiune
statică şi temperatura statica. Cu toate acestea, presiunea de stagnare şi temperatură trebuie să
corespundă întotdeauna limitelor ramificare. Rezultatul este acela că presiunea de stagnare şi
temperatura sunt cheia variabile pentru a rezolva un sistem de conducte in reţea.
Ecuaţia de continuitate
Ecuaţia de continuitate este ecuaţia care aplică legea de conservare a maselor. Pentru flux
constant, vectorul integrant din ecuaţia de continuitate este dat de:

∫ ρV⋅dA=0
cs
(3.33)
Având în vedere ecuaţia de integrare (3.33) şi presupunând debitul unidimensional rezultat îintr-
o conductă, rezulta că:
m=ρ AV =
constant (3.34)
În cazul în care conducta este într-o zonă constantă, ecuaţia (3.34) poate fi diferenţiată şi se
obţine:
dρ dV
+ =0
ρ V
(3.35)
Ecuaţia (3.35) afirmă că orice creştere a densităţii de gaz trebuie să fie însoțită de o scădere de
viteză.
Ecuația impulsului
Ecuaţia de impuls este o expresie a legii a doua de miscare a lui Newton, care prevede că
schimbarea de impuls este proporţională cu suma forţelor care acţionează, sau:

∑ F=∫ V ( ρV⋅dA )
cs
(3.36)
Pentru debitul de gaz într-o conductă, forţele ce actionează sunt forţele de presiune. Presupunand
un debit unidimensional într-o zonă constantă de conductă, forma diferenţială a ecuaţiei (3.36)
este:
4
dP+ τ ⋅dx+ ρg⋅dz=− ρV⋅dV
D w
(3.37)

τw
unde este efortul de forfecare :
1 f
τ w = ρV 2
2 4
(3.38)
Inlocuind ecuaţia (3.38) în ecuaţia (3.37) rezulta:
4 f
dP+ ρV 2⋅ ⋅dx + ρV⋅dV + ρg⋅dz=0
D D
(3.39)
Ecuaţia 2.39 se referă la schimbarea impulsului lichidului (al treilea termen), la presiunea
forţelor (primul termen), forţele de frecare (al doilea termen) şi masa forţelor (al patrulea
termen).
Ecuaţia de energie
Prima lege a termodinamicii a fost introdusă mai sus în ecuaţia 3.26:

q=m⋅d h+ ( V2
2
+ gz )
(3.26)
sau, folosind entalpia de stagnare (ecuaţie 3.27), ecuaţia de energie devine:
q =m⋅( dh0 + dz )
(3.40)
În cazul în care înalţimea este constantă, dz este zero şi ecuaţia (3.40) afirmă că orice transfer de
căldură într-o conductă este însoţit de schimbarea proporțională în stagnare entalpică. În cazul
nici unui transfer de caldură (fluxul adiabatic), stagnarea entalpică este constantă. Pentru un gaz
perfect entalpia este legată de temperatura prin ecuaţia (3.9). În general, entalpia este o funcţie de
temperatură statică şi presiune.
h=f ( T , P )

ho ≠ f ( T o , Po )
(3.40)
Frecări în conducte
Pentru a înţelege clar efectul de frecare într-o conductă, este recomandat să privim la cazul
fluxului izotermic. Ecuaţia impulsului, ecuaţia 3.39, va fi utilizată ca punct de plecare. Neglijarea
efectelor gravităţii:
1 f
dP+ ρV 2 ⋅dx+ ρV⋅dV =0
2 D

Din ecuaţia de continuitate (3.35):

dρ
dV =−V
ρ

Înlocuind acest lucru în ecuaţia impulsului:

1 f
dP+ ρV 2 ⋅dx−V⋅dρ=0
2 D

Pentru gazele ideale, fluxul izotermic:

dP
dρ=
RT
(3.41)
prin urmare:
1 f dP
dP+ ρV 2 ⋅dx−V 2⋅ =0
2 D RT

sau folosind numărul Mach:

1 f
dP+ ρV 2 ⋅dx−γM 2⋅dP=0
2 D
(3.42)
Sau
f
ρV 2 dx
D
dP=−
2 ( 1−γM 2 )

Pentru fluxul subsonic, cantitatea din partea draptă va fi întotdeauna negativă. Prin urmare, dP va
fi întotdeauna negativ atunci când există fluxul izotermic cu frecare, care este ceea ce ar fi de
aşteptat. Dacă dP este negativ, avem:
dP<0

apoi de la ecuația de stare (3.41):

dρ<0

prin urmare, din ecuaţia de continuitate (3.35):

dρ
dV =−V >0
ρ

Prin urmare , concluzia este aceea că în fluxul de frecare al conductei izotermale , viteza va
creşte mereu de-a lungul conductei. Pur şi simplu gazul va accelera. Gazul va accelera dacă
fluxul este adiabatic.Aceasta mai înseamnă că numărul Mach va creşte de-a lungul lungimii
conductei, ajungând în cele din urmă la condiţiile sonice Mach 1 dacă conducta este suficient de
lungă.
Dacă condiţiile conductei sunt astfel încât gazul este racit pe lungime, atunci este posibil să se
micşoreze viteza unui flux compresibil. Motivul pentru care fluxul îşi micsorează viteza poate
apărea atunci când gazul este racit aşa cum rezultă din ecuaţia de stare. Ecuaţia gazului ideal,
într-o formă diferențială, este:
dP dρ dT
= +
P ρ T

şi eliminand densitatea folosind ecuaţia de continuitate :

dV dT dP
= +
V T P

Dacă racirea se produce, apoi temperature schimbată este negativă, şi pentru că schimbarea de
presiune este, de asemenea, negativă, schimbarea vitezei poate fi negativă sau pozitivă. Astfel,
accelerarea sau scăderea fluxului este posibilă. În majoritatea aplicaţiilor, presiunea se modifică
mai rapid decât temperatura, pentru a face schimbarea vitezei pozitivă care rezultă în accelerarea
fluxului.
Fluxul izotermic şi adiabatic
Decând majoritatea aplicaţiilor fluxului acţionează între fluxul izotermic şi adiabatic, aceste
două cazuri idealizate sunt frecvent luate în considerare ca extreme. După cum s-a discutat în
secţiunea anterioară, acest lucru nu este întodeauna adevărat.
Cazul fluxului adiabatic este întâlnit frecvent în conducte scurte sau în cazurile în care
conductele sunt bine izolate. În cazul în care fluxul este adiabatic, temperatura statică va scădea
în lungul conductei. Acest lucru poate fi văzut din ecuaţia 3.30. Pentru gazele perfecte,
temperatura de stagnare este constantă în fluxul adiabatic. Dacă numărul Mach, M, creşte,
temperatura statică trebuie să scadă.
În cazul în care s-a racit conducta, temperatura de stagnare, va scădea şi temperatura statică, va
descreşte de fapt mai mult decat ar fi normal. Astfel, putem vedea că fluxul adiabatic nu poate fi
clasat ca un caz extreme.
Cazul de flux izotermic este frecvent întâlnit în conducte lungi de transfer.Atunci când fluxul
este izotermic, prin definiţie temperatura rămâne constantă. Aceasta se poate întâmpla numai
dacă gazul este încălzit de la tendinţa sa de răcire. Într-o linie lungă de transfer expusă la condiții
ambientale, tendinţa este ca materialul conductei de gaz sa ajungă la echilibru cu mediul, şi gazul
va tinde spre echilibru cu condiţiile de mediu, precum şi gazul este încălzit de condiţiile de
mediu din afara conductei.
În cazurile generale de încălzire, încălzirea gazului poate fi suficient de puternică pentru a
creşte temperatura statică. Acest lucru înseamnă că în condiţiile izoterme nu este limită
extremă. De fapt, nu există nici o limită la efectele de îincalzire a gazului până cand condiţiile
ajung la ionizare sau de disociere.
Această discuţie arată o concepţie greşită frecventă printre ingineri care iau în considerare fluxul
adiabatic şi izotermic sunt cazuri extreme în fluxurile de gaze.. O afirmaţie mai exactă este că
forma în care majoritatea conductelor de gaze funcţionează transferând condiţiile de limită de
caldură care menţin gazul între starea adiabatică şi izotemă.. Pentru aplicaţiile cele mai practice,
fluxul adiabatic şi izotermic pot fi considerate cazuri extreme. Dar s-a demonstrat că acest lucru
nu este o regulă complet generală şi pot fi incorecte în unele aplicaţii.
Ultimul comentariu de importanţă practică. Dacă o conductă este adiabatiacă sau izotermică sau
undeva între sau în afară, impactul primar presupus de aceasta este temperatura gazului.
Frecvent, cu scopul analizelor simplificatoare, un gaz se presupune că funcţioneză adiabatic sau
izotermic, iar rezultatul este că debitele şi presiunile de gaz în sistem nu se schimbă în mod
semnificativ între aceste două cazuri idealizate. Astfel, dacă scopul de analiză este de a
determina fluxul de sistem sau fluxul distribuit într-o reţea,transferul de caldură presupune
utilizarea frecventă a conductelor ce au adesea un efect de ordin doi asupra rezultatul