TESTAMENT

de Tudor Arghezi

-arta poetică modernă-

Poezia deschide primul volum arghezian, "Cuvinte potrivite"(1927), anunţând principiile esteticii
urâtului (transformarea cuvintelor nepoetice în obiect al artei), concept pe care îl preia de la
scriitorul francez Charles Baudelaire.

Poezia "Testament" de Tudor Arghezi este oartă poetică, deoarece autorul îşi exprimă
propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii şi despre rolul artistului în
societate.

TITLUL poeziei are o dublă accepţie: una denotativă si alta conotativă. In sens
propriu(denotativ), cuvantul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta
îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, în legatură cu transmiterea averii
sale. În sens figurat(conotativ), cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei:V.T. siN.T. în
care sunt concentrate învaţăturile proorocilor şi apostolilor, adresate omenirii. Astfel, creaţia
argheziană devine o moştenire spirituală care este lăsată urmasilor-cititori sau creatori.

TEMA ilustrează ideea căopera literară este rodul harului divin şi al trudei.

Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este
lăsată drept unică moştenire "cartea", metonimie care desemnează opera literară.

Metafora "carte" ,are un loc central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă.

Lirismul este subiectiv, discursul liric având un caracter adresat, şi se realizează prin mărcile
lexico-gramaticale ale eului liric): pronume personal la pers. I sg."eu"; vb.la pers. I si a II-a sg."am
ivit", "să urci"; adj.posesive la pers. I sg."cartea mea","strabunii mei".

Structura Textul poetic este structurat in 6 strofe cu nr.inegal de versuri, cu metrica si ritmul
variabile.
 INCIPITUL, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, contine ideea
mostenirii spirituale, :"Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte / decât un nume adunat pe-o carte".

Metafora "seara razvratită" face trimitere la trecutul zbuciumat al strămosilor, care se leagă
de generaţiile viitoare, prin "carte". Enumeraţia "râpi şi gropi adânci", ca şi versul următor "Suite de
bătrânii mei pe branci" sugerează drumul dificil al cunoaşterii, şi al acumulărilor străbătut de
înaintaşi.

Cartea devine o etapă, o “treaptă” în desăvârşirea cunoaşterii.

În strofa a doua,"cartea", creaţie elaborată cu trudă de poet, devine cartea de căpătâi a urmaşilor
("hrisovul vostru cel dintâi")şi are pt.generaţiile viitoare o valoare fundamentală, asemeni Bibliei,
este un document al existenţei şi al suferinţei stămăşilor.

Strofa a treia – sugerează o evoluţie spirituală. De la instrumentele enunţate de poet, sapă,

brazdă, ilustrând munca fizică, omenirea a progresat către o activitate intelectuală, condei, călimară.

Limbajul poetic vine din vorbirea bătrânilor, din limba populară, din"graiul lor cu-ndemnuri
pt.vite", metafora ce desemnează poezia ca meşteşug, ca trudă, şi nu ca inspiraţie divină. Poetul
transformă aceşti termeni în"cuvinte potrivite", în obiect al poeziei, le dă valoare estetică şi o nouă
semnificaţie.

Strofa a patra – cuvântul arghezian e omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească, să

aline sau să ocărască. “Am luat ocara…înjure”.

Prin intermediul poeziei, trecutul se scacralizează. Cuvântul este divin, iar generaţiile viitoare
au datoria de a-l păstra şi a-l înalţa.

In strofa a cincea, apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta
socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin "vioară": "Durerea noastră surdă si amară/O
gramadii pe-o singura vioară."

Arghezi introduce în literatură română estetica urâtului, concept pe care îl preia de la

scriitorul francez Charles Baudelaire: "Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi si preţuri
noi".
 Poezia reprezintă pt.Arghezi şi un mijloc de răzbunare a suferinţei înaintaşilor: "Biciul răbdat
se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor".

Ultima strofă evidentiază faptul că muza, arta contemplativă, "Domniţa" ”pierde" în favoarea
meşteşugului poetic: “Întinsă lenesă pe canapea,/Domniţa suferă în cartea mea”.

Poezia este o îmbinare armonioasă între har divin, inspiraţie, talent “slova de foc” şi efort,
trudă poetică “slova faurita”: “Slova de foc si slova faurita/Imperecheate-n carte se mărită”.

Condiţia poetului este redată în versul “Robul a scris-o, Domnul o citeşte” ; artistul este un
“rob”, un truditor al condeiului şi se afla în slujba cititorului, “Domnul”.

Nivelul lexico-semantic

-Acumularea de cuvinte nepoetice care dobândesc valori estetice: “bube, mucegaiuri şi noroi”,
“negi” etc.;

-Asocieri surprinzătoare de cuvinte (arhaisme: “hrisov”, cuvinte populare: “gropi”, “râpi”, “pe
brânci”, “plăvani” etc.; termeni religioşi: “credinţă”, “icoane”, „Dumnezeu”, neologisme: “obscur”.

-Câmpul semantic al lumii ţărăneşti: “sapă”, “brazdă”, “vite” etc;

-Seriile antonimice, sugerând diferite tonalităţi ale creaţiei poetice: “când să-mbie, când să-njure”.

Nivelul morfosintactic:

n Alternanţa persoana I singular (“am ivit”, “am prefăcut”) cu persoana I plural (”ca să schimbăm”)
ilustrează relaţia poetului cu strămoşii;

n Spargerea tiparelor topice:

“Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,

Rodul durerii de vecii întregi”.

§Verbul de viitor, formă negativă, “nu-ţi voi lăsa”, plasat în incipit, are valoare afirmativă, susţinând
caracterul testamentar al creaţiei.

Nivelul stilistic:-Metafore ale poeziei: “versuri şi icoane”, “muguri şi coroane”, “miere”,

“vioară”, “slova de foc”, “slova făurită” etc;-Comparaţia inedită: “ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”;-
Epitetul rar: “seară răzvrătită”, “durerea noastră surdă şi amară” etc.; - Oximoronul: “veninul strâns
l-am preschimbat în miere”;-Enumeraţia: “din bube, mucegaiuri şi noroi”.

Nivelul fonetic:

-Termenii cu sonoritate dură (“râpi”, “gropi”, “pe brânci” etc.) sugerează asprimea existenţei
strabunilor;

-Elemente de versificaţie: -Măsura şi ritmul variabile;-Rima împerecheată.

În concluzie, putem afirma că poezia “Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică
modernă, prin cultivarea esteticii urâtului, prin puterea materială pe care o conferă cuvântului, dar şi
prin abandonarea ideii de inspiraţie divină (poetul devine un născocitor, iar poezia presupune
meşteşugul, truda creatorului).