componentele careia se stabileste o permanenta si intima legatura in spatiul liric

al lui Lucian Blaga. Ea corespunde, intr-o perfecta simetrie, dublei deschideri a

eului poetic spre spatiul originar - nostalgie a «starii dumnezeiesti» a
increatului ori nazuinta de a restaura, in lumea increatului, figura pura a
«corolei de minuni» initiale. Subiectul uman, apasat de constiinta individuatiei, e
reprezentat, analogic, in spatiul limbajului, prin cuvant: cuvant care desparte,
cuvant-nume si lacrima, cuvant ca origine sau ecou al faptei vinovate pentru ca
individualizeaza doar fragmente ale Totului, pentru ca marcheaza participarea la
universala alienare. Dar si cuvant ce se neaga de doua ori - fie pentru a reface
analogic mutenia starii embrionare (si atunci tacerea este izomorfa cu somnul care
stinge gandul si «aventurile in cari vesnic recazi»), fie pentru a se depasi in
cantecul anonim ori pentru a se lasa inlocuit de prezentele canlatoare ale
lucrurilor (si atunci cuvantul se stinge in gura rostitorului care canta)."
(Ion Pop - "Mythos si logos", in Recapitulari, EDP,
Bucuresti, 1995, p. 197)

"Sensibilitatea poetica a lui Lucian Blaga este, daca se poate spune asa, de esenta
metafizica, inrudita cu acele orientari poetice moderne ce cultiva emotiile
intelectuale din poezia unor poeti ca Mallarme, Rilke, Valery, Ion Barbu, Saint-
John Perse () La Blaga poezia este cautare de sensuri si talcuri noi. El insusi
constata o tendinta dominanta a artei moderne, refugiul intr-o regiune mai
abstracta, dar va adopta totusi o pozitie antiintelectualista care nu e nicidecum
misticism, ci mai curand antime-canicism. in esenta, creatia sa poetica este
sincrona cu cautarile artei moderne, o aventura lirica a cunoasterii ce incearca sa
patrunda in zone liminare. ()
Spre deosebire de Eminescu, la care lumea nascuta din haosul originar avea
consistenta si cosmicitatea artei apolinice grecesti, la Blaga intervine o
inclinare dionisiaca ce face ca din agonia Nimicului sa se nasca o lume alcatuita
nu doar din lumina, ci dimpotriva, din pacate, din doruri si patimi. in mod similar
cu structura antinomica a universului, cu lumina si nepatrunsul acestuia, subiectul
liric este si el sfasiat intre porniri contrarii - intre chemarea de traire
imanenta, telurica pana la contopire cu organicul si dorul catre eternitate, catre
transcendent. De fapt, in asta rezida insasi drama conditiei umane careia Blaga ii
da o inegalabila expresie poetica, invaluita in aura misterului si inteleasa ca o
aventura a cunoasterii si autorealizarii. in aceasta aventura care pune in joc o
inepuizabila energetica sufleteasca, eroul liric ni se infatiseaza in cele mai
diverse si contrastante ipostaze."
(Alexandru Tanase - Lucian Blaga - filosoful poet, poetul filosof, Editura Cartea
Romaneasca, Bucuresti, pp. 322-323)

"Exista totusi in intreaga creatie poetica blagiana un filon de continuitate, o

matca unica de germinatie; este acea substanta filosofica ce face din poezia sa nu
numai o manifestare spirituala de mare forta cognitiva in peisajul liricii
romanesti, dar si o alta cale de intrare, simetrica si convergenta cu cea a
filosofiei, in acel impresionant monument de gandire si simtire pe care l-a izvodit
geniul sau bantuit - din copilarie si pana in pragul mortii - de nelinistile
metafizice ale cunoasterii, de setea naprasnica de a patrunde cat mai adanc in
tainele lumii."
(Alexandru Tanase - Lucian Blaga - filosoful poet, poetul filosof, Editura Cartea
Romaneasca, Bucuresti, p. 316)