Academia Insinguraților – Alina Monica Țurlea

« cine va mai ridica dealul Învierii

în cuvinte ? »

Poezia Alinei Monica Țurlea ridică un deal al Învierii prin « zilele » cărora autoarea se dedică
printr-o spovedanie lirică, excepție făcând visul nopții de iarnă, reper între ele pentru că acea
noapte a sporit lumina zilelor : Ziua luminii, Ziua în care mi-a fost teamă să îmi mângâi chipul,
Ziua în care chipurile au fost șterse cu funinginea destinului, Ziua în care ți-am privit pașii
întunecați în zăpadă, etc. Autoarea se împarte în fiece poem cu o nonșalanță lirică asumată,
triaza cu grijă emoțiile proprii și le așează în cuvinte precum un olar, le modelează din trupul
său, dă viață lutului din imediata apropiere și îl apropie de stele, de ființa ce îi luminează calea
poetică de sus.

 « În duminică unei primăveri, m-am întrupat

în cuvinte rostite. »

Nașterea în cuvinte aduce lumina, tocmai de aceea titlurile poemelor se referă la zile, dar ele

nu au atribute ci sunt atribuite unor stări, descoperiri de sine pentru sine sau în fața lumii,
certitudini ce sunt în final înțelese, acceptate, îmbrățișate. Zilele creației sunt astfel
multiplicate de către autoare, oferite mamei, tatălui, ghemuirii în sine, speranței, mărturisirii,
oftatului, eliberării, acceptării, concluziilor, amintirilor, inocenței, neliniștii, împăcării,
poverilor, gândurilor, veșniciei. Poeta Monica Țurlea întreține un dialog filozofic cu
poezia, își încredințează întrebările unui parcurs retoric, se pune
la adăpostul marilor calamități sufletești fără zăbavă, din încredințarea că închinarea binecuvâ
ntarilor primite o însoțește prin momentele de apropiere dureroasă de divinitate.
Tabloul fiecărei zile este compus din poeme diferite, din aparté-uri inserate,
din tușe când groase, când de o transparență imperceptibilă.

 Autoarea lucrează cu aerul și lumina transformate în cuvânt, se adresează sufletului

ca ureche ascultătoare de frici și încurajări, se depune pe sine însăși din materialitatea
proprie pe un altar al arderii prin cuvânt. Declarațiile oneste devin o rugă, o
reîmbrăcare a golului într-un giulgiu de cuvinte grijulii, însuflețite de respect și
solemnitate pentru starea de grație a ființei.

« Biserica din mine se odihnea în zori

cu vârful turlei înfipt în inimă” 

 
Cine sunt acei însingurați cărora li se adresează volumul “Academia
însinguratilor”? Sunt ei oare cititori căutători de intimitatea poetică a unor stări,
neajunsuri, îndoieli, manifestări de har, binecuvântări? Sunt ei oare ființele ce locuiesc
paginile cărții, însingurați de file sau de despărțiri sau de sentimente trăite personal
prin acest mic tratat de înțelepciune lirică?

« vom fi doar amintiri înghesuite în sfintele like-uri,

o învălmășeală de chipuri ce se străduiesc să rămână

niște diapozitive eterne »

Monica Alina Țurlea dezvăluie în poezia sa latura nematerialnică a existenței, firul

diafan al lirismului se desprinde de coordonatele fizicului într-o fermecătoare
călătorie a sufletului prin expresia poeziei.

« Academia însinguratilor » este scrisoarea gândurilor însingurate de trup, delimitate

voit de efemerul firesc și cuprinzătoare de absolut. Limbajul poeziei distinge prin
duetul întuneric-lumina dovedit și prin coperta oarecum intrigantă, prin acea
ascundere a luminii în spațiile prea puțin întrezărite, astfel autoarea punând și vizual
volumul într-o sfera a curiozității și cunoașterii. Camuflat în întunericul unui vocabular
al obișnuitului se află darul suprem al acestei academii, și anume cunoașterea altfel.
Prin împărtășirea cu cititorii a unor experiențe a înțelepciunii, în această academie
sunt invitați cei ce rezonează cu acel sens deplin al cunoașterii pentru a deveni
purtători ai duhului luminat, ai încredințării în singurătatea vocii poetice a ființei.
Această acțiune a îndumnezeirii prin cuvânt și despărțire de sensul cuvintelor ce se
repetă înadins co o delimitare căutată, împlinită, reprezintă trecerea prin poezie într-o
altă dimensiune. Poezia autoarei se înfăptuiește drept act comunitar, de mărturisire a
unei limite și transcenderi, un act de trecere. Însingurarea ce nu se mărturisește este
mai degrabă individualismul unei rațiuni de a discerne. Suntem avertizați de altfel că
intrăm pe un teritoriu în care nu putem blama gloata în care ne ascundem nici
sentimental, nici practic, căci poezia este o cale a singularității. Oricât de multe ființe
și-ar ascunde gândurile și vinile tragice în lectura lor, trăirea va fi întotdeauna
singulară, singură în percepția propriei ființe, al lăuntrului ce se hrănește din ea.

O formă poetică încărcată de lirism, însingurată de trivialul atât de propriu poeziei

(post)moderne ce scurmă în detaliile noastre de toate zilele căutând confruntarea, poemele
Alinei Monica Țurlea sunt veritabile baterii de îmbogățire sufletească, ele acționează ca niște
faruri pentru însinguratii cuvântului, într-ale cuvântului, căutând însoțirea în planul divinului
prin poezie. 
Cele întâmplate în perindă pe pânza lirică a Monicăi Țurlea într-o înșiruire de povești, de
dialoguri pe mai multe voci, polifonice, pentru a auzi clar și curat mesajul fiecărui poem, nu
însingurat, ci prin fiecare trăire exprimată, un gest de mărturisire și respect.

În șirul zilelor se înscrie și o noapte, de fapt « Visul unei nopți de iarnă », opus shakespearean,
salcâmii pitici înlocuind-o pe Titania și personajele pădurii, fântâna și petalele îngerilor
mimând acțiunea. Un sfârșit de poveste așadar : « până la sfârșitul privirii » și « fiindcă nu se
poate altfel » sunt limitele sentimentelor :

« în zile fără de sfârșit

un înger și-a scuturat aripile ».

Majuscule și minuscule se îmbrățișează în poezia MAT și cântă durerea

lumii. « Tăcerea ta are miros îmbietor de pâine » : priviri, gusturi, îmbrățișări se unesc
pe salba dorului, oamenii se însingurează în vocea proprie cu care ni se adresează.
Autoarea dezvăluie o recuzită a dorului ființei prin descrierea stărilor în care plonjăm
și pe care ni le revendicăm cu toată ființa, în ardoarea vieții.

« Fiindcă nu se poate altfel » : un alt dialog însingurat, explicație a copertei prin care
învie lumina poetică căci fiecare poet dă la o parte întunericul așezat ca un praf peste
suflet și deschide și mai tare rana prin care pătrunde lumina :

« Lumina intră prin crăpături

din pustiu

din așteptare

învie

pentru moarte

fiindcă nici ea nu poate altfel ».

Autoare bilingvă, Alina Monica Țurlea scrie în română și italiană, locuiește la Roma și a studiat
la Paris. A publicat în 2019 volumul “La mia quintessenza” și « Academia însinguraților » în
2022 la editura Eikon.