Zbor spre amintiri-Învăţătoarea mea

Era o zi calda în care toamna îşi mătura frunzele pe cărări şi vântul

adia printre crengile pomilor. Eram un baietel timid, temătoar, ce mergea
pentru prima dată la şcoală. Mă întrebam...ce este şcoala? Eram curios,
căci nu ştiam ce se ascunde dincolo de zidurile acelea reci.
Păşeam incet, strângând buchetul de flori din mana. Mi se părea un
drum care nu se mai termina. Am ajuns în faţa unei clădiri în curtea
căreia era o larmă îngrozitoare. Zeci de copii, adunaţi în grupuri mai
mari sau mai mici povesteau de zor şi gesticulau. Mi se părea că toţi se
cunoşteau între ei, numai într-un colţ am mai văzut câţiva copii care, ca
şi mine, strângeau tare de mână pe mămicile lor şi priveau speriaţi.
Deodată, larma încetă ca prin minune, atunci când un clinchet de
clopoţel a umplut văzduhul cu sunetul său. Doar noi, cei mai mici, am
rămas stingheri, nu ştiam încotro să o pornim. Doamna invatatoare ne-a
condus într-o sală care avea să fie clasa noastra. Chipul sau radia
bunătate si intelepciune.
Doamna învăţătoare a fost cea care mi-a indrumat mâna pentru a
face prima literă, pentru a scrie primul cuvânt. Tainele cititului au fost
desluşite tot cu ajutorul doamnei. Dumneaei mi-a îndrumat paşii în
grădina ştiinţei din care am adunat florile cunoaşterii. Împreună am
cunoscut faptele de glorie ale poporului nostru la orele de istorie, am
colidat munţi şi văi pentru a descoperi frumuseţile patriei la orele de
geografie, am trăit alături de personajele preferate din cărţi, am
dezlegat tainele întortocheate ale matematicii, am cântat si am dansat.
Patru ani au trecut fără să ne dăm seama şi odată cu ei, cele mai
frumoase clipe din viaţa de şcolar si am adunat multe amintiri fumoase.
Doamna învăţătoare a fost cea care a dat aripi gândurilor mele şi
năzuinţelor pentru a-mi lua avânt în lume. Atunci cand m-am
impiedicat m-a ţinut de mână şi mi-a dat din nou curaj.
În sufletul meu vor rasuna mereu urmatoarele versuri:
”Îngeri camuflați/îmbrăcați lumește/ merg zâmbind pe stradă/vorbesc
românește/ au chipuri diferite/ aura discreta/ însă pe sub unghii/ toți au
praf de cretă...” (Ilarion Paunoiu)