Continutul cursului IL (continuare)

Subiecte pt examen
Cuvânt înainte
Partea I. UNITATE /CONTINUITATE ÎNTRE LIMBAJ – PSIHOLOGIE -
LOGOPEDIE
Capitolul I. ISTORICUL, IMPORTANŢA ŞI PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE A LOGOPEDIEI CA
ŞTIINŢĂ
1. Sănătatea mentală, mână în mână cu un limbaj format corect
2. Logopedia – ştiinţă independentă
3. Secvenţe ale istoricului evoluţiei şi constituirii ştiinţei logopedice
4. Istoria logopediei din cele mai vechi timpuri
5. Iluminiştii occidentali (sec. XVII-XIX) despre limbaj şi dezvoltarea acestuia

Capitolul II. ŞTIINŢA LOGOPEDICĂ – INSTRUMENT DE COMPREHENSIUNE, ANALIZĂ ŞI

RECUPERARE A LIMBAJULUI CA FACTOR AL FORMĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII
1. Etapele comunicării verbale
2. Funcţiile limbajului
3. Zone ale limbajului
4. Comprehensiunea limbajului vorbit
5. Producţia limbajului vorbit
6. Rolul limbajului în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului şi a proceselor psihice
7. Importanţa analizatorului auditiv şi vizual în dezvoltarea limbajului
8. Prevenţia tulburărilor de limbaj

Capitolul III. DEZVOLTAREA FIZIOLOGICĂ, INTELECTUALĂ ŞI SOCIALĂ A COPIILOR

1. Jean Piaget - Factorii dezvoltării intelectuale la copil
2. Stadiile de dezvoltare socială elaborate de Erik Erikson
3. Dezvoltarea prenatală
4. Perioadele dezvoltării psihice a copilului
5. Succesiunea dezvoltării limbajului
6. Debutul competenţelor de comunicare la copil
7. Articularea sunetelor vorbite şi clasificarea lor
8. Anatomia şi fiziologia aparatului verbal
9. Etiologia tulburărilor de limbaj
10. Clasificarea tulburărilor de limbaj
Continuarea cursului

1. Anatomia şi fiziologia aparatului verbal

Aparatul verbal, convenţional se împarte în două zone:

 centrală (reglatoare);
 periferică (executivă).
Zona centrală este plasată pe creier şi constă din scoarţă; noduli subcorticali; căi de transmitere; trunchi
cerebral; celebel; nervi care pleacă spre periferie. Scoarţa cerebrală are rolul principal în formarea vorbirii şi are
conexiuni cu toate sectoarele:
 cu lobul frontal, care asigură partea motorie a vorbirii (zona Broca) şi programează expresiile, pronunţia,
emiterea;
 cu lobul temporal – asigură percepţia verbală (zona Wernicke);
 cu lobul parietal – asigură analiza kinestezică a senzaţiilor, asigurând totodată memoria verbală;
 cu lobul occipital – care asigură analiza şi percepţia vizuală;
 cu nodulii subcorticali – localizaţi în substanţa albă, care constituie sistemul striopalidar, responsabil de
tempou, ritm, melodicitate şi intonaţie.
Căile de transmitere unesc scoarţa cu structurile subiacente, fiind divizate în căi aferente şi eferente. În cazul
celor eferente, centrul Broca este cel care transmite impulsurile nervoase spre organele articulatorii şi asigură praxia
orală, cele aferente, încep la periferie, în proprioreceptori/analizatori, excitaţia se transmite de la periferie la centru.
Ele semnalează cu privire la caracterul mişcărilor, asigură memorarea acestora, supraveghează pronunţia exactă.
Căile aferente se termină în partea inferioară postcentrală a parietalului, unde sunt analizate senzaţiile receptate.
Trunchiul cerebral conţine nucleele nervilor trigemen, care inervează muşchii maxilarului inferior; facial – care
inervează musculatura facială şi muşchiul rotund al gurii; vag – care inervează muşchiul lingual (rădăcina), coardele
vocale, faringele, muşchii respiratori; sublingual – care inervează limba, în partea ei medie şi anterioară şi asigură
mişcarea limbii.
Cerebelul este responsabil de intonaţia vorbirii, de pauzele din vorbire, de accent. Nervii transmit impulsurile
nervoase de la centru spre periferie, punând în mişcare organele articulatorii şi constituind calea directă motorie,
reprezentată de sistemul piramidal şi extrapiramidal.
Sistemul piramidal asigură transmiterea impulsului motor, cel extrapiramidal – fondalul mişcărilor (încordarea,
tensionarea musculară, amplitudinea mişcărilor, diferenţierea şi coordonarea acestora). În paralel, funcţionează şi
mecanismul de legătură inversă (feeback), efectuată prin intermediul senzaţiilor kinestezice (tactile) şi auditive.
Sistemul de feedback asigură reglarea automată a mişcărilor organelor articulatorii, în conformitate cu
programul acceptat.
Controlul kinestezic determină şi reglează poziţia organelor articulatorii, anterior pronunţării sunetului.
Controlul auditiv acţionează numai în momentul pronunţiei sunetului, neputând preveni tulburările de pronunţie, ci
doar corija insuficienţele deja existente.
Astfel, pe baza de feedback, este posibilă dirijarea mişcărilor articulatorii şi se formează un anumit stereotip
dinamic al vorbirii.
Zona periferică se împarte în trei sectoare:
a) respirator – plămâni, bronhii, traheea, muşchii respiratori (diafragme);
b) articulator – organe active (mobile) şi pasive (fixe sau imobile):
- mobile: mandibula, buzele, limba, palatul moale;
- fixe: maxilarul superior, dinţii, palatul dur;
c) fonator – laringele, faringele, coardele vocale.
Plămânii se află în cavitatea toracică, reprezentând un ţesut spongios, de la care pornesc bronhiile, care
continuă cu traheea – un canal rigid, corp membranos cu fibre musculare – la capătul căreia este situat laringele.
În laringe se produce sunetul laringian. Cavitatea laringiană este alcătuită din coardele vocale superioare,
numite şi false, şi coardele vocale inferioare sau adevărate. Coardele vocale sunt formate dintr-o cută a mucoasei, o
lamă elastică şi un fascicol de muşchi. Coardele vocale inferioare sunt puse în vibraţie de influxurile cerebrale
transmise prin nervul recurent, care este nervul motor al laringelui. Laringele este închis în partea superioară de
epiglotă; el poate emite sunete, dar pentru vorbire e necesară şi participarea creierului uman.
 Impulsurile pornite din creier sunt transmise de nervul recurent către coardele vocale, care se îndepărtează una
de alta. În acest fel, glota, cuprinsă între cele două coarde vocale, se întredeschide. Apoi, prin reacţia muşchilor
tiroaritenoizi, coardele se apropie şi închid glota, deschisă ulterior de un nou influx.
Faringele este un canal membranos şi muscular, de forma unei pâlnii, orientate cu vârful în jos. El porneşte de
la cavitatea bucală şi se încheie la esofag, constituind locul de încrucişare a căilor respiratorii cu calea digestivă.
Cavitatea bucală se compune din bolta palatului (partea osoasă a bolţii) şi partea posterioară, moale, numită şi
palatul moale şi se prelungeşte cu uvula (omuşorul).
În stare de repaus, vălul palatului este lăsat pe muşchiul lingual, iar aerul circulă pe nas. Închiderea căilor
nazale se face prin ridicare vălului, cu o mişcare de dare înapoi: pereţii faringelui se apropie, pe rând, de văl.
Bolta şi vălul palatului au un rol important în timpul fonaţiunii: articularea unei categorii de consoane
(oclusivele) se face pe boltă, pe văl sau prin mişcările palatului (cum ar fi r uvular).
Bolta este împărţită în regiunea anterioară (şi alveolară) mediană (palatală) şi posterioară (velară).
Limba atinge marginile bolţii în timpul articulării vocalelor.
Buzele sunt compuse dintr-un strat interior (mucoasa), un strat muscular (numit orbicular al buzelor), ţesut gras
şi piele. Integritatea lor anatomică şi funcţională este deosebit de importantă în actul fonator.
Arcadele dentare despart vestibulul bucal de cavitatea bucală propriu-zisă. Primul este delimitat anterior de
mucoasa regiunii labiale şi posterior de mucoasa gingivală şi coarnele dentare.
Limba este formată din muşchi cu funcţii complexe ce permit o mare diversitate de mişcări în toate sensurile;
ea are o importanţă majoră în masticaţie, deglutiţie şi, în special, articulare fonetică.
Expiraţia conduce coloana de aer (care porneşte din plămâni) spre laringe, prin trahee, unde, cu ajutorul
mişcărilor de închidere şi deschidere a coardelor vocale (îndepărtare şi apropiere) aerul vibrează, generând sunetul.
Curentul sonor, trecând doar prin cavitatea bucală sau cea cavitatea nazală, ori prin amândouă deodată, capătă un
timbru nazal sau nenazal.
Spaţiul cuprins între coardele vocale şi buze este numit canal vorbitor. Datorită mişcărilor şi poziţiilor diferite
pe care le iau organele mobile în timpul fonaţiunii, canalul vorbitor îşi schimbă forma şi dimensiunile, creând cutii
de rezonanţă variate, tipare în care se modelează sunetele vorbirii.
Curentul sonor, care în timpul expiraţiei trece prin aceste tipare capătă, în funcţie de forma fiecăreia, altă
rezonanţă şi alt timbru şi generează sunetele vorbirii – vocale şi consoane.

2. Etiologia tulburărilor de limbaj

Există o mare varietate a cauzelor tulburărilor de limbaj, descrise suficient în literatura specială de către
E.Verza (2003), P.Anucuţa (1990), ş.a. Se impune o analiză globală a principalelor categorii de factori care pot
influenţa negativ dezvoltarea limbajului şi care pot determina oricare disfuncţie de limbaj. Cunoaşterea cauzelor este
necesară nu numai pentru a le preveni, dar şi pentru adaptarea unei metodologii ştiinţifice în stablirea diagnosticului
diferenţial şi a modalităţilor de recuperare a limbajului tulburat. Putem enumera cauzele începând cu unele anomalii
anatomo-fiziologice ale sistemului nervos central ori nesincronizări în funcţionarea segmentelor aferente - eferente
etc. şi terminând cu imitarea unor modele greşite de pronunţie, utilizarea unor metode neadecvate de educaţie etc.
Cauzele care determină tulburările de limbaj pot acţiona în trei etape diferite: în perioada intrauterină a
dezvoltării fătului (prenatale), în timpul naşterii (perinatale) şi după naşterea individului (postnatale). Ele pot fi
grupate în funcţie de forma lor în trei mari categorii: organice, funcţionale şi psihosociale (E. Lăscuş, 1997).
In timpul sarcinii acţionează factori atât din mediul exterior (exogeni), dar şi factori ce ţin de evoluţia
gravidităţii (endogene). Dintre cauzele organice din perioada intrauterină amintim:
 infecţii virale, rubeola, toxoplasmoza;
 intoxicaţiile grave; incompatibilitatea factorului PH,
 traume mecanice care lezează fizic organismul fătului, leziunile cerebrale la făt;
 carente nutritive, avitaminoza mamei în graviditate;
 iradierea cu substanţe radioactive;
 încercările de avort prin folosirea diferitelor substanţe sau plante toxice etc.
 traumele psihice suferite de gravidă, începând cu neacceptarea psihică a sarcinii şi terminând cu
trăirea unor stresuri, frământări interioare, spaime care își pun pecetea asupra dezvoltării funcţionale
a fătului.
 După localizare, cauzele organice pot fi centrale și periferice. După perioada de acțiune a agentului cauzal
ele pot fi congenitale sau dobândite.
Toate cauzele organice centrale care acţionează în timpul sarcinii intervin, pe lângă acţiunea distructivă
asupra sistemului nervos central şi în apariţia diferitelor anomalii congenitale (anomalii maxilo-faciale, malformaţii
buco-faringiene etc.).
Structurarea lor, după diferitele organe la care apar, se prezintă astfel:
1. palatul dur:
 despicăturile (simple sau duble);
 palatul ogival (gotic).
2. vălul palatin:
 paralizii vălul palatin (se pot rezolva în mare parte prin intervenții chirurgicale – faringoplastie);
 insuficienţa velo-palatină (de multe ori mascată de vegetaţii adenoide).
3. lueta:
 bifidă;
 prelungită şi flască.
4. buzele:
 despicăturile (buze de iepure);
 paraliziile muşchilor.
5. limba:
 chisturi linguale;
 macroglosia;
 aglosia;
 anchiloglosia (scurtarea exagerată a frenului lingual);
 inervaţia deficitară;
 paraliziile terminaţiilor nervoase ale sistemului hipoglos.
6. anomalii dento-maxilare:
 prognatism;
 progenie;
 muşcătură deschisă.
Cauze organice care acţionează în timpul naşterii, pot fi naşterile grele, precipitate sau prelungite care pot
provoca leziunii ale sistemului nervos; asfixiile, hemoragiile la nivelul scoarţei cerebrale, diferite traume fizice,
cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice, determinate de neatenţia şi neprofesionalismul
personalului medical etc.
Cauzele care acţionează după naştere alcătuiesc grupa cea mai mare. Ele pot fi impartite in categorii:
organice, funcţionale, psihosociale.
1. Dintre cele organice fac parte hemoragiile, tromboza şi embolia vaselor cerebrale - tulburări vasculare cu
urmări grave asupra dezvoltării neuropsihice generale, meningo-encefalitele produse de diferiţi microbi şi viruşi
(T.B.C., variolic, rujeolic, gripal, scarlatina, pojarul, etc.), infecţiile şi intoxicaţiile cu substanţe chimice,
medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau funcţional mecanismele neurofiziologice ale limbajului.
Cauzele organice periferice pot determina, la rândul lor, multe anomalii. Astfel, sugerea sistematică a
degetelor poate cauza deformări orofaciale şi unele infecţii care vor împiedica dezvoltarea normală a organelor fono-
articulatorii. Lipsa igienei corespunzătoare poate provoca, la nivelul faringelui, urechilor afecţiuni de natură
infecţioasă ca faringite, laringite, otite, edeme ale tecii nervului acustic, iar lezarea timpanului împiedică recepţia
corectă a limbajului şi emiterea normală a sunetelor. Netratate la timp, asemenea afecţiuni generează hipoacuzie,
surditate, paralizii faciale etc.
Leziunile nervilor motorii ai musculaturii organelor periferice pot provoca paralizii parţiale sau totale ale
muşchilor ce participă la fonaţie şi articulaţie; ele determină o dereglare a coordonărilor rapide şi complexe ale
muşchilor implicaţi în vorbire.
2. Cauzele funcţionale pot determina apariţia tulburărilor de vorbire fără a exista leziuni organice. Ele
constau în:
 tulburări neurodinamice ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie;
 insuficienţe polifuncţionale ale sistemului nervos central;
 tulburări de nutriţie la nivelul celulelor corticale; sau o consecinţă a acestora;
 tulburări periferice.
 Se referă la insuficienţe motorii, în special ale motricităţii fine a organelor articulatorii şi ale auzului
fonematic.
Sunt în strânsă legătură cu cele de origine organică atât centrale cât şi periferice: lipsa de exerciţiu a
organelor periferice lezate provoacă o insuficienţă funcţională la nivelul cortical, iar leziunile la acest nivel
provoacă, la rândul lor, insuficienţe funcţionale ale motricităţii organelor periferice.
3. Frecventa cauzelor psihosociale, este relativ mare, iar efectele negative impietează nu numai asupra
dezvoltării limbajului ci şi asupra întregii dezvoltări psihice a omului. Cauzele psihosociale ale tulburărilor de limbaj
trebuie căutate în caracteristicile limbajului persoanelor cu care copiii vin în contact şi modul în care ei şi-l
însuşesc. Uneori aceste cauze sunt în corelaţie cu cele organice şi funcţionale, alteori pot fi izolate.
E. Lăscuş, (1997), le numeşte greşeli educative şi de educaţie forţată, exagerată (perfecţionistă). Greşelile
educative se referă la insuficienta stimulare a copilului sub aspectul relaţiilor sociale şi al comunicării verbale,
modele insuficiente de vorbire, relaţii afective necorespunzătoare în familie etc. Educaţia forţată se referă la stimuli
prea numeroşi, accelerarea forţată a ritmului de dezvoltare a vorbirii, cerinţe exagerate faţă de exprimarea verbală
etc.
Mulţi părinţi îşi neglijează copiii, lăsându-i mai mult singuri sau în preajma copiilor de aceeaşi vârstă de la
care aud o vorbire la fel de incorectă ca şi a lor. Astfel, din lipsa stimulării pozitive, vorbirea preşcolarilor se
dezvoltă anevoios sub aspect fonetic, lexical şi gramatical. Vorbirea incorectă (peltică, cu particularităţi regionale) a
celor din preajma copilului mic are influenţe negative asupra vorbirii copilului. De asemenea, gravă este vorbirea
infantilă a părinţilor. În astfel de situaţii ei procedează incompetent, încurajând copilul şi consolidând vorbirea
denaturată, or, datoria lor e de a vorbi clar, coerent, explicit, indiferent de vârsta copilului, tocmai pentru ai oferi un
model corect de pronunţie.
Relaţiile afective şi atitudinile inadecvate din familie (răsfăţ exagerat, alintare, purtare brutală a părinţilor
între ei sau faţă de copil), de asemenea pot declanşa tulburări de vorbire. La fel de dăunătoare ca şi greşelile
educative este suprasolicitarea copilului, atât fizică precum şi psihică, necunoscând ori neţinând seama de
particularităţile lui psihofizice. O cauză a declanşării tulburărilor de vorbire o constituie bilingvismul. Părinţii
trebuie să ştie că introducerea unei alte limbi este bine să se facă numai după ce copilul stăpâneşte limba maternă.
Deci, putem afirma că tulburările de vorbire sunt determinate de un ansamblu de cauze ce acţionează fie
izolat fie în asociere.

3. Clasificarea tulburărilor de limbaj

Pe parcursul dezvoltării logopediei, cercetătorii au încercat să elaboreze o clasificare cât mai complexă a
tulburărilor de limbaj, care să ţină cont de aspectele neurofiziologice, medicale, patoneuropsihologice, de ramurile
psihologiei şi pedagogiei speciale: oligofrenopedagogiei, surdotiflopedagogiei. La începutul perioadei de
autoafirmare, logopedia nu dispunea de o clasificare proprie şi nici nu se punea problema elaborării unei asemenea
clasificări, deoarece influenţa principală asupra logopediei rezulta din nivelul înregistrat de medicina europeană în
studiul tulburărilor de limbaj. Conform uneia dintre definiţiile clasice, tulburările de limbaj includ „toate abaterile de
la limbajul normal, standardizat: de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub
aspectul reproducerii, cât şi al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului până la
imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă” (M. Gutu, 1975).
Ulterior, cercetările asupra tulburărilor de limbaj au permis o diferenţiere a lor mai exactă. În prezent, sunt
cunoscute două clasificări ale tulburărilor de limbaj, propuse de către cercetătoarea R. E. Levina. Una dintre acestea
se bazează pe aspectul clinico-pedagogic, a doua – pe aspectul psihologo-pedagogic. Clasificarea clinico-pedagogică
este în strânsă legătură cu medicina şi e orientată spre recuperarea tulburărilor de limbaj prin abordarea diferenţiată,
conform principiului trecerii de la general la particular, pornind de la criteriul psihologo-lingvistic.
În aria de acoperire a acestui criteriu putem delimita o serie de subcriterii care ajută la identificarea şi
diferenţierea tulburărilor, reieşind din necesităţile şi obiectivele intervenţiilor logopedice. În general, dereglările în
vorbire, odată identificate, sunt analizate pentru a evidenţia şi diferenţia tulburările de limbaj în funcţie de:
1) dereglarea formei de comunicare (orală sau scrisă);
2) dereglarea tipului de activitate verbală în raport cu formele comunicării (pentru cea orală – tulburări de
expresie sau ascultare; pentru cea scrisă – ale scrisului sau cititului);
3) etapa dereglată (generare sau percepere);
4) operaţiile dereglate, care structurează enunţul (la etapa de generare sau percepţie a limbajului);
5) mijloacele dereglate (de dereglare a enunţului); de diferenţiere a unităţilor lingvistice/verbale; de
pronunţie.
 Aspectul clinic, destul de important, permite explicarea substratului anatomofiziologic şi etiologic al tulburării,
deoarece tulburarea ce survine într-o structură anatomică, sub influenţa aceloraşi cauze poate genera tulburări de
limbaj diferite, tot aşa cum cauze diferite pot genera aceleaşi tulburări de limbaj. Corelând criteriul psihologico-
lingvistic cu cel clinic putem conchide cu privire la:
1) factorii ce au determinat tulburarea de limbaj (sociali/biologici);
2) fondalul pe care se dezvoltă (organic funcţional);
3) segmentul sistemului funcţional implicat în tulburare (central/periferic);
4) intensitatea dereglării structurilor periferice sau centrale;
5) timpul când a apărut tulburarea.
Conform criteriului psihologogico-lingvistic se evidenţiază două grupuri mari de tulburări, în funcţie de forma
dereglată a limbajului: cea scrisă sau cea orală.
La rândul lor, tulburările limbajului oral se divizează în două tipuri:
1) ale structurii fonaţionale (externe) a enunţului, numite tulburări ale laturii de pronunţie (producere);
2) de construire structural-semantică a enunţului (interne), care, în logopedie mai sunt numite tulburări
polimorfe sau sistemice.
Cele externe sau de structurare fonaţională se diferenţiază în dependenţă de veriga lezată:
a) de vociferaţie;
b) de tempoul şi ritmul organizării enunţului;
c) de intonaţie şi melodicitate;
d) de organizare a pronunţiei.
Aceste dereglări pot fi izolate sau combinate, iar în dependenţă de ele se evidenţiază următoarele tipuri de
dereglări pentru care sa stabilit şi consolidat o anumită terminologie:
Disfonie (afonie) – lipsa totală sau parţială a vocii în urma lezării laringelui; lipsa sau dereglarea fonaţiei, ca
urmare a schimbărilor patologice organice sau funcţionale survenite în aparatul vociferator (L. S. Volkova, 1989).
Bâlbâială – o tulburare a fluenţei şi ritmului vorbirii, determinată de starea convulsivă a musculaturii
articulatorii (L. S. Volkova, 1989); o disritmie de elocuţiune, care se manifestă prin întreruperi, opriri (forma tonică)
sau repetarea unor sunete, silabe sau cuvinte (forma clonică) (N. Vlasova, 1958); o tulburare a ritmului şi fluenţei
vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje iterative sau a unor spasme
puternice (E. Boşcaiu, 1970)
Logoneuroză – o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii, generată de o tensiune neuromusculară accentuată şi un
fond de labilitate emoţională înalt (E. Boşcaiu, 1973); e vorba de aceiaşi bâlbâială, dar trăită, constientizată în planul
personalităţii (E. Verza, 1972).
Bradilalie – o încetinire patologică a ritmului vorbirii (L. S. Volkova, 1989); vorbire lentă (Anucuţa, 1999)
Tahilalie –o accelerare patologică a ritmului vorbirii(L. S. Volkova, 1989; Anucuţa, 1999).
Dislalie – o tulburare de vorbire caracterizată prin incapacitatea totală sau parţială de a emite şi articula corect
unul sau mai multe sunete în combinaţiile fluente ale vorbirii (M. Guţu, 1975); o tulburare a laturii de pronunţie a
limbajului în condiţiile în care auzul şi inervaţia aparatului articulator sunt intacte (L. S. Volkova, 1989)
Dizartrie – o insuficienţă de natură organică a laturii instrumentale a limbajului, care afectează conductibilitatea
impulsurilor nervoase motrico-verbale spre efectori, generând dificultăţi în realizarea unor mişcări fono-articulatorii
(Anucuţa, 1999); o tulburare a laturii de pronunţie a limbajului, determinată de o leziune organică ce produce, la
rândul ei, o insuficienţă a inervaţiei aparatului articulator periferic (L. S. Volkova, 1989).
Rinolalie – o tulburare a rezonanţei sunetelor şi vocii, ca urmare a unor afecţiuni congenitale şi dobândite
(Anucuţa, 1999); o dereglare a timbrului vocii şi a rezonanţei în pronunţia sunetelor, ca urmare a unor afecţiuni
congenitale şi dobândite (L. S. Volkova, 1989).
Tulburările de structurare internă a enunţului au şi ele o serie de tipuri.
Alalie (disfazie, afazie infantilă, afazia dezvoltării, audio-mutism) – incapacitatea subiectului de a-şi folosi
vorbirea ca mijloc de comunicare, fiind afectată latura expresivă şi impresivă (E. Verza,1997); lipsa sau
nedezvoltarea limbajului, ca urmare a leziunii zonelor verbale în perioada intrauterină sau precoce de dezvoltare a
copilului (L. S. Volkova, 1989).
Afazie (denaturarea vorbirii, pierderea vorbirii) – pierderea parţială sau totală a capacităţii de comunicare orală
şi scrisă provocată de accidente cerebrale (P. Anucuţa, 1999); pierderea parţială sau totală a limbajului, determinată
de leziuni ale creierului (L. S. Volkova, 1989).
În categoria tulburărilor limbajului scris se pot evidenţia două tipuri. În cazul dereglării aspectului productiv al
limbajului scris avem de a face cu tulburarea scrisului, numită disgrafie (agrafie) – incapacitate totală sau parţială în
învăţarea şi formarea scrisului (E. Verza, 1983); dereglare parţială sau totală a scrisului (L. S. Volkova, 1989).
 Dacă e dereglat aspectul receptiv al limbajului scris, este vorba de tulburări ale cititului, numite cu termenul
generic dislexie (alexie) – incapacitatea totală sau parţială de a însuşi cititul (E. Verza, 1983); o incapacitate parţială
sau totală de a însuşi cititul (L. S. Volkova, 1989).
Clasificarea psihologoco-pedagogică a apărut în urma analizei critice a clasificaţiei clinice sub aspectul
utilizării ei în procesul pedagogic, în cazul nostru – în intervenţia logopedică. Atenţia specialiştilor era orientată spre
elaborarea unor metode logopedice de influenţă asupra copiilor cu tulburări de limbaj. A apărut necesitatea
evidenţierii unor similarităţi în manifestarea tulburărilor de limbaj ale elevilor. În consecinţă, era nevoie de o altă
abordare, de un alt principiu de clasificare a tulburărilor de limbaj: de la particular la general (spre deosebire de
principiul clasificării precedente), în baza criteriului lingvistic şi psihologic, luându-se în consideraţie componentele
sistemului verbal-lingvistic (latura sonoră, structura gramaticală, vocabularul); aspectul funcţional al limbajului,
raportul dintre tipurile de activitate verbală (comunicaţională) – orală/scrisă. Conform acestui sistem de clasificare,
tulburările de limbaj se împart în două grupuri. Din primul grup fac parte imperfecţiunile mijloacelor de comunicare:
1) insuficienţa fonetico-fonematică – o dereglare a procesului de formare a laturii de pronunţie a
limbajului la copiii cu diferite tulburări de limbaj, în urma imperfecţiunilor în comprehensiunea şi
producţia fonemelor (L. S. Volkova, 1989);
2) subdezvoltarea globală a limbajului – diverse tulburări complexe de limbaj, în care se atestă perturbări
în constituirea tuturor componentelor sistemului lingvistic, ce se referă la aspectul sonor şi semantic
(L. S. Volkova, 1989).
Din al doilea grup fac parte imperfecţiunile în folosirea mijloacelor de comunicare. Autorii care utilizează acest
sistem de clasificare, includ aici şi bâlbâiala, care este considerată o tulburare a funcţiei comunicaţionale a
limbajului, înseşi mijloacele de comunicare fiind constituite corect.
Această clasificare nu evidenţiază separat tulburările de citire şi de scriere. Ele sunt examinate în componenţa
tulburărilor fonetico-fonematice şi subdezvoltării globale a limbajului drept consecinţe ale nestructurării
competenţelor/cunoştinţelor fonematice şi morfologice. Se ia în consideraţie raportul existent dintre tulburare şi
activitatea comunicativă şi raportul dintre tulburarea de limbaj, percepută ca tulburare a unui proces psihic, şi alte
aspecte ale psihicului copilului, a căror dezvoltare se află într-o legătură directă cu limbajul.
Cea mai adecvată clasificare pare a fi cea clinico-pedagogică, deoarece permite diferenţierea maximală a
tulburărilor de limbaj. Ea permite logopedului să evidenţieze exact defectul şi să abordeze individual logopatul prin
metode logopedice. Totodată, sistematizarea psihologo-pedagogică contribuie la organizarea activităţilor logopedice
în cadrul grupurilor de logopaţi care au simptomatică logopedică comună.
Prima clasificare este cunoscută pe plan mondial şi specialiştii folosesc unanim aceeaşi terminologie,
clasificarea psihologico-pedagogică, cunoscând mai multe variante. De exemplu, E. Verza (1982, apud P. Anucuţa)
sistematizează tulburările în următoarele grupuri şi variante:
A. Tulburări de vorbire
I. Tulburări de pronunţie: dislalia, disartria, rinolalia;
II. Tulburări de ritm şi fluenţă: bâlbâiala, tahilalia, bradilalia;
III. Tulburări de voce: afonia, disfonia, fonastenia
B. Tulburările de citire-scriere: alexia/dislexia şi agrafia/disgrafia
C. Tulburări complexe de limbaj: alalia şi afazia
D. Tulburări de dezvoltare a limbajului: mutismul şi întârzierea în dezvoltarea generală a vorbirii.
O altă clasificare unanim acceptata, elaborata de acelaşi Emil Verza se deosebeşte de precedenta prin
adăugirea grupului de tulburări bazate pe disfuncţii psihice:
• dislogii
• ecolalii
• jargonofazii
bradifazii
 În categoria tulburărilor de limbaj intră toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere şi
citire, de mimică şi articulare. Indiferent dacă tulburarea afectează emisia sau percepţia limbajului, ea este inclusă în
categoria tulburărilor de limbaj.