Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Filosofie

Cunoaşterea şi efectele ei asupra eului

Profesori îndrumători: Student:

Prof.Univ.Gheorghe Vlăduţescu Leonte Andrei-George
Prof.Univ.Savu Totu Anul: I, Studii Europene
Asist.Univ.Dr. Daniel Nica Grupa:301
 Înainte de a putea vorbi despre cunoaştere trebuie să înţelegem ce este
cunoaşterea, din ce derivă ea, cu ce scop şi cine o realizeză ?

Există desigur multe definiţii ale cunoaşterii, pentru că există mai multe tipuri de
cunoaştere, definiţia pe care eu o voi utiliza este următoarea: “Cunoaşterea reprezintă
procesul prin care omul adună, clasifică şi interpretează informaţii”

1. Ce este cunoaşterea ?

“Totalitatea cunoaşterii commune, discursive, este fără cauză ,fără suport şi

înşelătoare prin propria-i natură. Conform naturii Realităţii, când eşti total absorbit de
acest mod de contemplare devii Conştiinţa Supremă sau divinitatea (Şiva).”1

Cunoaşterea comună nu are o cauză ultimă, omul caută acest tip de cunoaştere
fără a ajunge la o finalitate a acesteia.Cunoaşterea comună este ultimul tip de cunoaştere
cel numit de Platon prin simţuri iar ele denaturează cunoaşterea. Omul nu poate cunoaşte
divinitatea fiind parte din ea, ci doar din exteriorul ei ajungând însă la o cunoaştere
parţială, incompletă pentru că va înţelege doar faţeta divinităţii la care el participă însă
această cunoaştere nu este una comună căci vizează scopul ultim, acela de a înţelege
fiinţa în sine prin raportare la divinitate..

2. Din ce derivă ea?

Cunoaşterea derivă din simţurile care interpreteză totul. Însă, adevărata

cunoaştere în viziunea lui Platon este cea care “trece” de simţurile ce pot înşela, ea
“răsare” în suflet. Putem spune deci, că sufletul este depozitul de cunoaştere al omului, el
însuşi căutând cunoaşterea fiind înşelat însă de fiecare dată de trup. De aici putem
observa că sufletul poate fi considerat prizonier al trupului el conferind totodată forma
trupului organizând material, şi că, doar desprinderea de trup poate să ofere sufletului
adevărata cunoaştere iar această desprindere se poate face doar prin gândire, prin
contemplarea sufletului pentru a îl pregăti. În concluzie, atât observaţia cât şi gândirea
oferă cunoaştere, însă prima este inferioară celei de-a doua.

3. Cu ce scop?

Sintetizând totul cunoaşterea este scopul sufletului (vrem să cunoaştem), ea

derivă din exteriorul fiinţei, se realizează prin observaţie şi gândire cu scopul de a ajunge
la o înţelegere a fiinţei în sine şi totuşi datorită faptului că această cunoaştere este prin

1
“Vijñana Bhaierava Tantra”, texte traduit et commente par Lilian Silburn (directeur deracherches au
C.N.R.S), Publication de l`institution de civiilisation indiene, fascicule 15, serie IW-8,Diffusion.Ed. de
Boccard, Paris, pg 134 cap. 99
natura sa imperfectă căci, este realizată de mintea umană care cercetează şi / sau
acţionează fiind în continuă schimbare scopul cunoaşterii nu se realizează pe deplin
ajungând să ştim doar o concepţie a fiinţei în sine.

4.Cine o realizează?

Dacă ilustrăm această teorie am arăta faptul că ea este ciclică în felul următor:

Fiinţa în sine( eul, cel care doreşte cunoaşterea) →Voinţa( acea dorinţă de a
cunoaşte)→Acţiunea( actul întreprins pentru realizarea
cunoaşterii)→Cunoaşterea(atingerea scopului şi asimilarea de noi idei ce schimbă
eul)→Reacţiunea(noile cunoştiinţe au efect asupra eului)→Voinţa(dorinţa de a întelege
ce am cunoscut şi a cunoaşte mai mult)→Fiinţa în sine(martor al cunoaşterii)

Aşa cum am menţionat anterior cunoaşterea poate fi înţeleasă ca fiind asimilarea

de idei ele fiind pentru Platon o formă de existenţă perfectă, pur şi simplu existând fără a
fi “înţepenite” în spaţiu şi timp fiind înţelese, fie în mod logic (subiectiv), fie ontologic
(obiectiv). De asemenea, Platon susţine lumea în care trăim, această lume condusă şi
înţeleasă prin simţuri este imperfectă fiind doar o copie a unei Lumi a Ideilor din care
Lumea Sensibilă ia naştere. În această lume superioară ideile sunt perfecte,
neinterpretabile, pure în sine altfel spus Fiinţa. Iar în lumea simţurilor sunt doar copii ale
ideilor simple concepte interpretabile care conţin în alcătuirea lor mai multe idei şi
formează o Fiinţă aproximativă.

Totuşi ce înseamnă fiinţă? Aristotel afirmă că termenul “Fiintă” (to on) are mai
multe sensuri, putem înţelege fiinţa ca o referire la:
 categorii( spaţiu, timp, posesiunea, pasivitatea, substanţa→Filosofie
primă)
 accident
 potenţă
 actualizare

Fiinţa prin actualizare devine substanţă. Ea rămâne singurul domeniu ce merită

studiat de filosofia primă. Substanţa poate fi primă sau secundă de asemenea substanţa
secundă poate fi divizată în gen şi specie. Dacă simplificăm această explicaţie ea ar fi de
genul: materie →gen→specie→definiţie→formă→idee. Iar toate acestea sunt numite şi
treptele cunoaşterii

Să reflectăm acum asupra relaţiei Fiinţă-Gândire

Aristotel susţine că sufletul este forma corpului,fără ca sufletul să existe şi să

înmagazineze cunoaşterea, omul nu ar mai fi nimic căci, el nu ar mai gândi (psuje) iar
acestă gândire joacă un rol de intermediar la trecerea din lumea simţurilor şi lumea
ideilor, dar şi invers, fiind totodată singura cale a omului de a înţelege ceea-ce-este.
 “Fiinţa este porţiunea de stabilitate din lume, miezul tare al realităţii”2 însă, cu ce
ne ajută faptul ca Fiinţa este singurul lucru stabil într-o lume ce este în continuă
schimbare? Ei bine, fără fiintă întreaga lume ar fi doar senzatii şi percepţii fără sens.

A gândi înseamnă a distinge între vizbil si non-vizibil, a înţelege lumea

simţurilor şi prin ea într-o oarecare măsură şi pe cea a ideilor. Platon propune în dialogul
“Phaidon” un nou mod de gândire/interpretare a filosofiei, ea fiind pregătire pentru
moarte. Cu cât omul este mai pregătit pentru moarte cu atât este posibil să atingă
cunoaşterea absolută,putem spune deci, că filosoful îşi aşteaptă moartea pentru a înţelege
cine e căci, în cele din urmă scopul cunoaşterii este să ne înţelegem pe noi înşine, dacă
omul nu este pregătit pentru moarte el poate să renască într-o fiinţă inferioară (animalul).
Problema este faptul că omul gândeşte prin obişnuinţă în cuvinte iar filosofia e dincolo de
cuvinte, căci acestea pot fi interpretate având mai multe sensuri, cu toate acestea puterea
omului stă în gândire, altfel spus în cunoaştere fie ea şi cea imperfectă, iar prin aceasta
ajungem la cunoştiinţe însă, a şti înseamnă a-ţi reaminti ceea ce ştiai intr-o viaţă
anterioară căci, sufletul prin moarte se desprinde în totalitate de trup şi ajunge în Lumea
ideilor, iar prin învăţare sufletul îşi aminteşte, gândirea este singura posibilitate umană de
a înţelege şi cunoaşte fiinţa , fie ea şi gandirea coruptă de simţuri tot este preferabilă unei
neştiinţe totale. Şi totuşi este mai de condamnat o conştientizare a neştiinţei şi păstrare a
ei în aceeaşi stare, decât o neştiinţă în stare pură, fiindcă omul şi cu atât mai mult
filosoful, este dator să se lumineze ca mai apoi să lumineze şi pe ceilalţi

Şi totuşi se “naşte” întrebarea: ce înseamnă această iluminare? Cel mai bine a

răspuns Platon în Alegoria Peşterii:

În Alegoria Peşterii, Platon explică foarte clar faptul că omul are acces la două
tipuri de cunoaştere, una imperfectă realizată în Lumea Sensibilă (În peşteră) şi una
perfectă realizată în Lumea Ideilor (afară din peşteră) :

Umbrele reprezintă prima treaptă a cunoaşterii cea mai de jos ele sunt
reprezentările imperfecte ale obiectelor din peşteră. O dată ce un om iese din peşteră
adică din acea stare de ignoranţă primă, iniţial va dori să revină la starea pe care o
cunoaşte pentru ca mai apoi să acceadă către următoarea treaptă a cunoaşterii şi anume
Reflexiile, o reprezentare mult mai fidelă a Lucrurilor ceea ce reprezintă ultima treaptă a
cunoaşterii sau a iluminării, căci omul nu mai cunoaşte lumea în urma analizării
Umbrelor create de o torţă în peşteră, ci în urma luminii Soarelui ceea ce reprezintă o
lumină mult mai puternică decat cea a unei torţe şi recrează lucrurile mult mai fidel.

Lucrurile A Afară din peşteră

Reflexiile B
Obiectele C În peşteră
Umbrele D

2
„Metafizica” Aristotel, traducere comentariu şi note de Andrei Cornea, ediţia a II-a ,pg 32
 În concluzie sufletul este , ca să spunem aşa, beneficiarul cunoaşterii însă din
moment ce cunoaşterea deplină este în Lumea Ideilor este sufletul cuprins în această
lume? Şi dacă este cuprins în aceasta ar trebui sa existe o copie imperfectă în Lumea
Sensibilă? Deci ar putea fi el muritor?

Cunoaşterea este utilizată atât de suflet cât şi de fiinţă pentru înţelegerea vieţii şi a
lumii.Sufletul nu există în Lumea Ideilor şi cu atât mai puţin în Lumea Simţurilor,
sufletul este o entitate fiind asemănător cu ideile el exită între cele două lumi fiind
intermediar lor ideile fiind o formă de existenţă perfectă, pur si simplu existând iar
sufletul preexistă in Lumea Ideilor (Platon) fiind asemănător cu ideile pot muri acestea o
data cu sufletul? altfel spus daca sufletul devine muritor fiind corporalizat prin pofte,
patimi,dorinte,etc si corupt de simturi poate pieri cunoasterea o data cu el?

Este foarte probabil ca acest lucru să se întâmple, însă doar cunoaşterea

secundară, acel tip de cunoaştere alterată de simţuri căci adevăarata cunoaştere nu poate
fi “înţepenită” în timp, este cu neputinţă ca adevărata cunoaştere să poată fi alterată în
vreun fel de uitare fie ea şi “închisă” în cuvinte, deşi cuvintele nu pot exprima esenţa
cunoştiinţelor ele pot transpune într-o anumită măsură ideile autorului cât timp nu le vom
interpreta în conformitate cu timpul în care au fost scrise , ci le vom modifica, le vom
adapta gândirii noastre fără a le schimba.
 Bibliografie:

1. “Vijñana Bhaierava Tantra”- Lilian Silburn -“Vijñana Bhaierava Tantra” ,Ed.

de Boccard, Paris,

2. „Metafizica” -Aristotel, traducere comentariu şi note de Andrei Cornea, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 2007