UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUTIONAL ȘI INSTITUTII

POLITICE

-referat-
Lect. univ. dr. Simona Mihailescu

Student: Trandafir Nelu-Alin

Anul I, 2022-2023

Controlul de constitutionalitate din Romania si controlul de

constitutionalitate din Franța
 Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă o garanţie specifică necesară asigurării supremaţiei
constituţiei. Totodată, având în vedere că întreaga procedură, respectiv, organele competente a efectua controlul,
modalitatea de sesizare, operaţiunile ce intră în procedura efectivă de verificare, sancţiunile aferente etc., sunt
reglementate prin dispoziţii de drept constituţional, controlul constituţionalităţii legilor reprezintă, în acelaşi timp
şi o instituţie de bază a acestei ramuri juridice.
Prin controlul constituţionalităţii legilor, urmărindu-se conformitatea acestora cu dispoziţiile
Constituţiei, se asigură, în acelaşi timp, înfăptuirea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor în stat,
respectarea competenţelor ce sunt atribuite diferitelor organe ale statului. Concordanţa tuturor prevederilor legale
cu legea fundamentală este şi o condiţie a statului de drept.
Principiul constituţionalităţii legilor se circumscrie principiului general al legalităţii. Acesta reprezintă
fundamentul organizării şi funcţionării întregii societăţi în forma ei superioară de agregare care este statul.
În primul rând, acest principiu presupune ca actele normative să fie elaborate de către organele
competente, în procedura prestabilită şi cu respectarea dispoziţiilor normative superioare.
În al doilea rând, activitatea tuturor organelor statului şi a cetăţenilor, în general, trebuie să se
fundamenteze pe lege.
Întrucât legea trebuie să îndeplinească cerinţa conformităţii cu constituţia, aceasta nu este altceva decât o
cerinţă de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale, atât în spiritul
cât şi în litera lor.
Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă şi un instrument de pacificare a vieţii politice şi aceasta
pentru că legea fundamentală este adoptată, în general, şi cu voturile opoziţiei. O majoritate de două treimi nu
poate fi realizată prin aportul exclusiv al forţelor politice aflate la putere. Dar actele normative supuse
controlului de constituţionalitate, necesitând un număr mai mic de voturi, ar putea fi adoptate şi împotriva
voinţei forţelor politice din opoziţie. Ele, în schimb, au deschisă calea controlului de constituţionalitate. De fapt,
instituţia, ca atare, este folosită, în general, de opoziţie, pentru că ar fi lipsit de logică ca puterea să-şi conteste
propriile acte.
În concluzie, controlul constituţionalităţii legilor, ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul
reglementărilor cu privire la procedura de verificare a conformităţii legii cu dispoziţiile constituţiei.

Curtea Constituţională este o instituţie publică, care garantează supremaţia Constituţiei. Ea este singura
autoritate de jurisdicţie constituţională din România, care asigură o formă de control centralizat.
Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi nu se înscrie în
instanţelor judecătoreşti, având statutul său propriu.
Curtea Constituţională este acea autoritate publică ce sprijină buna funcţionare a puterilor publice în
cadrul raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc.
De aceea esteindependentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi legii
sale organice.
Din punct de vedere organizatoric, este alcătuită din 9 judecători, numiţi pe un mandat de 9 ani, care nu
poate fi reînnoit sau prelungit.
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei sunt numiţi de Senat şi trei de Preşedintele
României. Fiecare Cameră a Parlamentului numeşte prin hotărâre, cu votul majorităţii membrilor săi, la
propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care
a întrunit numărul cel mai mare de voturi.
Preşedintele României numeşte prin decret ceilalţi trei judecători.
 Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecători din trei în trei ani.
Preşedintele Curţii Constituţionale este ales prin vot secret de către judecătorii Curţii, pentru o perioadă
de trei ani, cu majoritatea voturilor acestora. Mandatul preşedintelui poate fi reînnoit.
Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:
a) coordonează activitatea Curţii Constituţionale;
b) convoacă şi prezidează şedinţele Curţii Constituţionale;
c) desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege şi stabileşte termenele de judecată;
d) reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii, române sau străine;
e) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor şi sesizează autorităţile publice care i-au
numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;
f). Îndeplinește alte atribuții, conform legii.
Preşedintele Curţii Constituţionale este egal în grad cu preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar
judecătorii Curţii Constituţionale, cu vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Constituţia condiţionează posibilitatea de fi judecător al Curţii Constituţionale de existenţa unei pregătiri
juridice superioare, de o înaltă competenţă profesională, de o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică
sau în învăţământul juridic superior.
Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau
privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior.
Judecătorii sunt independenţi în exercitarea mandatului şi nu pot fi traşi la răspundere pentru voturile
exprimate în adoptarea soluţiilor. De asemenea, aceştia sunt inamovibili.

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt obligaţi:

a) să-şi îndeplinească funcţia încredinţată cu imparţialitate şi în respectul Constituţiei;
b) să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în
probleme de competenţa Curţii Constituţionale;
c) în adoptarea actelor Curţii Constituţionale să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, abţinerea de la
vot nefiind permisă;
d) să comunice preşedintelui Curţii Constituţionale orice activitate care ar putea atrage
incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;
e) să nu permită folosirea funcţiei pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă
de orice fel;
f) să se abţină de la orice activitate sau manifestări contrare independenţei şi demnităţii funcţiei lor.

Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală decât cu aprobarea
Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, la cererea
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa de judecată pentru infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curţii Constituţionale este suspendat de drept din
funcţia sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.
 Mandatul de judecător al Curţii Constituţionale încetează:
a) la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor
electorale, de excludere de drept ori de deces;
b) în situaţiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcţiei de judecător mai mult de 6
luni;
c) în caz de încălcare a prevederilor art. 16 alin. (3) sau ale art. 40 alin. (3) din Constituţie, republicată,
respectiv în caz de pierdere a cetățeniei române, în cazul lipsei domiciliului în România, în cazul înscrierii într-
un partid politic sau pentru încălcarea gravă a obligaţiilor stabilite de lege.

Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile prevăzute de art. 146 din Constituţie şi în condiţiile
stabilite de Legea nr. 47/1992. În virtutea supremaţiei Constituţiei competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi
contestată de nicio autoritate publică.
Curtea hotărăşte în plenul său, cu votul majorităţii judecătorilor, dacă legea nu stabileşte altfel.
Cvorumul pentru plenul Curţii este de două treimi din numărul judecătorilor. În adoptarea actelor Curţii
Constituţionale, judecătorii trebuie să-şi exprime votul afirmativ sau negativ, nu este permisă abţinerea\ de la
vot.
Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, plenul hotărăşte
şedinţă secretă.
Etapele judecăţii sunt dezbaterea şi deliberarea. În Regulamentul Curţii se precizează: „deliberarea se
face în secret şi la ea vor fi prezenţi judecătorii care au participat la dezbatere...”.
Rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de către judecătorii care au participat la
şedinţă şi de magistratul-asistent. Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la
motivarea deciziei, se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă, se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.
Consiliul constituțional din Franta este format din nouă membri numiți pentru nouă ani.
Membrii sunt numiți de președintele Republicii și președinții adunărilor parlamentare (Adunarea
Națională și Senatul). De la revizuirea constituțională din 23 iulie 2008, procedura de numire a membrilor
implică o opinie, în funcție de diferite metode în funcție de autoritatea de numire, comisia de drept constituțional
a fiecărei adunări.Prin votul majorității a trei cincimi din voturile exprimate, poate fi împiedicată desemnarea
candidatului abordat de autoritatea de numire.
Consiliul este reînnoit cu treimi la fiecare trei ani.Președintele Republicii și președinții adunărilor
parlamentare numesc fiecare câte un membru al Consiliului la fiecare trei ani.Mandatul consilierilor nu poate fi
reînnoit.Cu toate acestea, în cazul numirii pentru a înlocui un membru care și-a dat demisia sau a împiedicat să-
și finalizeze mandatul și la expirarea acestui mandat, consilierul înlocuitor poate fi numit apoi pentru nouă ani
dacă a deținut aceste funcții de înlocuire pentru mai puțin de trei ani.
Consilierii numiți depun jurământ în fața președintelui Republicii.
Foștii președinți ai Republicii fac parte, de drept, în Consiliul constituțional.
Desemnat de președintele Republicii, președintele Consiliului Constituțional este ales dintre membrii
săi.
Nu este necesară nicio calificare de vârstă sau profesie pentru a deveni membru al Consiliului
Constituțional. Pe de altă parte, funcția este incompatibilă cu cea de membru al guvernului sau al Consiliului
Economic, Social și de Mediu, precum și cu cea de Apărător al Drepturilor. De asemenea, este incompatibil cu
exercitarea oricărui mandat electoral. Membrii sunt, de asemenea, supuși acelorași incompatibilități profesionale
ca și parlamentarii.
Un fost președinte al Republicii, membru de drept, nu poate participa la Consiliu dacă ocupă o funcție
incompatibilă cu calitatea de membru al acestuia. În plus, pe durata mandatului lor, membrii Consiliului nu pot fi
numiți în funcții publice și nici nu pot primi nicio promovare la alegere dacă sunt funcționari publici.
Membrii desemnați pot alege să își înceteze funcțiile.De asemenea, aceștia pot fi declarați demisionând
automat în caz de incompatibilitate sau incapacitate fizică permanentă sesizată de Consiliul constituțional.
Consiliul Constitutional al Frantei are un secretar general, numit prin decret al președintelui
Republicii, conduce serviciile Consiliului:
•un serviciu juridic compus dintr-un magistrat al ordinii judiciare, un magistrat al ordinului
administrativ, un administrator al Adunării Naționale și un administrator al Senatului, asistat de lectorii din
Universitate.Registrul este atașat serviciului juridic.
•un serviciu de documentare responsabil pentru cercetarea juridică;
•un serviciu de relații externe responsabil cu relațiile Consiliului cu toate instanțele,
universitățile și instituțiile franceze, precum și cu relațiile internaționale;
•un serviciu de comunicare;
•un serviciu administrativ și financiar;
•un departament IT.

Consiliul constituțional se bucură de autonomie financiară. Președintele său stabilește bugetul.Alocarea

corespunzătoare este înscrisă în factura financiară în cadrul misiunii „Autorități publice”. Consiliul constituțional
este o jurisdicție ale cărei audieri și sesiuni urmează ritmul cererilor înaintate.
Atunci când este confiscat de constituționalitatea unei legi înainte de promulgarea acesteia, Consiliul
trebuie să se pronunțe în termen de o lună sau opt zile în cazuri urgente.Atunci când se confruntă cu o problemă
prioritară de constituționalitate, Consiliul are la dispoziție trei luni pentru a lua decizia.În această perioadă,
părțile au posibilitatea de a-și prezenta observațiile în scris și sunt invitate să participe la o audiere publică.
Instruirea cazurilor este încredințată unui membru al Consiliului numit în calitate de raportor de către
președinte, cu excepția cazurilor de litigii electorale. Pentru acest litigiu, ancheta este încredințată uneia dintre
cele trei secțiuni formate din trei membri desemnați prin tragere la sorți, fiecare fiind desemnat de o altă
autoritate.
Procedura chestiunii prioritare a constituționalității este contradictorie și scrisă. Părțile sunt audiate și în
cadrul unei audieri publice. În materie de litigii electorale, părțile pot solicita audierea, cu excepția cazului în
care Consiliul a luat inițiativa de a le invita să vorbească în fața sa.
Consiliul judecă numai în plen.Deciziile și opiniile sale sunt emise de cel puțin șapte consilieri (regula
cvorumului). În caz de egalitate, votul președintelui este decisiv. Nu există o opinie posibilă. Spre deosebire de
audieri, deliberările și voturile nu sunt publice.
Procedura controlului de constituţionalitate al legilor in Romania: asupra legilor se poate efectua un
control de constituţionalitate, atât prealabil, respectiv înainte de promulgarea legii cât şi posterior, adică după ce
legea a fost promulgată şi publicată în Monitorul Oficial. Ambele modalităţi presupun proceduri diferite.
Procedura prealabilă.
O asemenea procedură se declanşează numai în situaţia în care Curtea este sesizată. Ea nu poate acţiona
din oficiu. Ea poate fi sesizată de: Preşedintele României, preşedinţii uneia din cele două Camere ale
Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Nici o altă sesizare venită din partea altor subiecte de drept nu poate fi
luată în consideraţie.
Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi motivată. În legea privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare să ia
cunoştinţă de conţinutul legii. Astfel cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică
Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatului Poporului şi se depune la secretarii generali ai celor
două Camere. Pentru legile adoptate în procedură de urgenţătermenul este de numai 2 zile.
Operaţiunea depunerii legii la secretarii generali este adusă la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în 24
de ore de la depunere. În mod corect legea prevede că depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care
Camerele Parlamentului lucrează în plen. Cât priveşte sesizarea făcută de parlamentari ea se trimite Curţii în ziua
primirii ei de secretarul general de la Camera respectivă.
În vederea soluţionării cauzei, Curtea Constituţională are o serie de obligaţii. În primul rând să comunice
sesizarea primită de la una din autorităţile publice care au dreptul să o sesizeze tuturor celorlalte, de la care ea
trebuie să primească un punct de vedere scris până la data fixată pentru dezbatere. Ca atare, în sensul legii, aceste
autorităţi nu sunt obligate să-şi exprime punctul de vedere, judecarea sesizării putându-se efectua şi fără acesta.
Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii Constituţionale. Potrivit legii,
dezbaterea poartă atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi
evident nu pot fi disociate. Această dispoziţie nu trebuie interpretată în sensul că judecătorii îşi pot extinde
controlul asupra întregii legi.
O asemenea interpretare ar duce la o arogare abuzivă de competenţă, ştiut fiind că, în materie de
competenţă legile sunt de strictă interpretare. Ca atare, judecătorii dezbat şi se pronunţă asupra prevederilor
menţionate în sesizare sau acelor de care în mod necesar şi evident nu pot fi disociate. Ar fi posibil ca
prevederile din această a doua categorie să cuprindă tot conţinutul legii (realizându-se astfel un control al legii în
întregime), dar într-o asemenea situaţie acest control se legitimează pe lege.
Problema este deosebit de interesantă din punct de vedere juridic şi soluţiile vor rezulta din contextul
cauzei. Este însă fără îndoială că extinderea controlului şi la prevederi care nu sunt în mod necesar şi evident
asociate cu cele sesizate nu a fost în intenţia legiuitorului. În urma deliberării, Curtea Constituţională decide cu
votul majorităţii judecătorilor, iar decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca procedura de elaborare
a legii să se definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor legale, decizia se
comunică preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura prevăzută de către art. 147 alin.
(1) şi (2) din Constituţie. Decizia se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Procedura posterioară (excepţia de neconstituţionalitate). Excepţia de neconstituţionalitate este un
procedeu prin care o parte procesuală, cere să se constate că legea, în baza căreia i s-a impus o obligaţie, este
neconstituţională.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial, de către una din părţi, de către instanţă din oficiu sau de Avocatul Poporului (prevedere adăugată prin
revizuirea Constituţiei). Neconstituţionalitatea unei prevederi legale poate fi invocată numai dacă de ea depinde
judecarea cauzei, deci numai dacă are legătură directă cu cauza respectivă (relevanţa). Desigur, din raţiuni lesne
de înţeles, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie
anterioară a Curţii Constituţionale.
Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai de către instanţa în faţa căreia
s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa va dispune acest lucru printr-o încheiere care va cuprinde
punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instantei asupra excepţiei.
Încheierea va fi însoţită de dovezile depuse de către părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţa de
judecată sau de arbitraj, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile
necesare. Instanţa trebuie să respingă prin încheiere motivată excepţia inadmisibilă şi nu mai sesizează Curtea
Constituţională. Declanşarea procedurii excepţiei de neconstituţionalitate determină suspendarea judecăţii.
Dispoziţiile procedurale referitoare la judecarea excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în mod
asemănător şi cu privire la Avocatul Poporului, numai că în privinţa acestuia sesizarea sa are valoarea încheierii
instanţei judecătoreşti sau arbitrale.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 47/1992, primind sesizarea, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează
pe unul din judecători ca raportor. De asemenea, tot el este obligat să comunice încheierea prin care a fost
sesizată Curtea Constituţională preşedinţilor Camerelor Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Judecătorul raportor va lua măsurile necesare
pentru administrarea probelor la data judecăţii. Termenul de judecată se stabileşte de preşedinte la data depunerii
raportului.
Cauza se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de sesizare a Curţii
Constituţionale, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor, cu citarea
acestora şi a Ministerului Public. Părţile pot fi asistate prin avocaţi cu drept de a pleda la înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.
Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi. Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unor
prevederi legale se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Toate deciziile se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general-obligatorii şi au putere numai pentru
viitor.
Procedura controlului de constituţionalitate al legilor in Franta: Printre atributiile Consiliul
Constituţional francez se regaseste controlul de constituţionalitate privind regulamentele celor două
Camere Parlamentare, legile şi tratatele internaţionale. Regulamentele parlamentare nu pot intra în vigoare decât
dacă sunt supuse unui control de constituţionalitate prealabil al Consiliului Constituţional pentru a le fi stabilită
conformitatea cu textul Constituţiei. Este un control prealabil şi sancţionator deoarece prevederile declarate de
către Consiliul neconstituţional sunt anulate. Pot face obiectul controlului de constituţionalitate legile adoptate
de către Parlamentul francez, atât cele organice, cât şi cele ordinare.
Legile organice, înainte, de promulgarea lor, se supun în mod obligatoriu, controlului de
constituţionalitate al Consiliului Constituţional, pe când cele ordinare, tot înainte de promulgare, pot fi supuse
controlului de constituţionalitate (facultativ) la sesizarea Preşedintelui Republicii, primului-ministru,
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, a unui grup format din cel puţin 60 de deputaţi sau 60 de
senatori. În cazurile prevăzute anterior, Consiliul constituțional trebuie să se pronunțe în termen de o lună.Cu
toate acestea, la cererea Guvernului, dacă există o urgență, această perioadă este redusă la opt zile.
În aceleași cazuri, trimiterea către Consiliul Constituțional suspendă termenul de promulgare.
Tratatele internaţionale pot face obiectul tot al unui control anterior de constituţionalitate, în condiţiile în
care un tratat (sau o clauză) declarat neconstituţional nu poate fi ratificat decât după revizuirea Constituţiei. Dar,
Constituţia Franţei a fost revizuită, art. 61 fiind completat cu alte aliniate, conform cărora "dacă, cu ocazia unui
proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, se invocă o dispoziţie legislativă care aduce atingere drepturilor
şi libertăţilor conferite de Constituţie, Consiliul Constituţional francez poate fi sesizat de către Consiliul de Stat
sau Curtea de Casaţie pentru a se pronunţa într-un termen determinat”, precum şi că ,,O dispoziţie legislativă
declarată neconstituţională conform art. 61-1 este abrogată începând de la data publicării deciziei Consiliului
Constituţional sau de la o dată ulterioară menţionată în respectiva decizie.
Consiliul Constituţional determină condiţiile şi limitele în care efectele produse de această dispoziţie
(cea declarată astfel neconstituţională ) sunt susceptibile de a face obiectul unei acţiuni. Aceste noi prevederi ne
permit să susţinem că astfel se instituie şi în Franţa controlul posterior de constituţionalitate al legilor, pe calea
indirectă, a sesizării Consiliului Constituţional. Deciziile Consiliului Constituțional nu sunt supuse niciunei căi
de atac.
Acestea sunt obligatorii pentru autoritățile publice și pentru toate autoritățile administrative și judiciare.
Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României.
-Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care determină interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: vacanţa funcţiei; suspendarea din funcţie;
imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile.
În caz de vacanţă a funcţiei, această procedură se declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre
Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar, care exercită atribuţiile Preşedintelui României în
perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea existenţei
împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor
două Camere ale Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în şedinţa comună.
Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile, cererea se face de
Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului. Cererea pentru constatare
trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul
majorităţii judecătorilor. Curtea Constituţională are obligaţia de a comunica cele constatate Parlamentului şi
Guvernului.
Pe de alta parte, in caz de vacanţă a funcţiei de Președinte al Republicii, indiferent de motiv, sau în
situaţia în care Consiliul Constituţional, sesizat de Guvern, hotărăşte cu majoritatea absolută a membrilor săi că
Preşedintele Republicii se află în imposibilitatea exercitării atribuţiilor, îndatoririle Preşedintelui Republicii, cu
excepţia celor prevăzute de articolele 11 şi 12 din Constitutie, vor fi exercitate temporar de Preşedintele
Senatului sau, dacă şi acesta din urmă se află în imposibilitatea de exercitare a atribuţiilor care îi revin, de
Guvern.
În caz de vacanţă sau atunci când imposibilitatea exercitării atribuţiilor este declarată definitivă de
Consiliul Constituţional, alegerea noului Preşedinte are loc, cu excepţia cazului de forţă majoră constatat de
Consiliul Constituţional, în cel puţin 20 şi cel mult 35 de zile de la declanşarea vacanţei sau de la declararea
imposibilităţii exercitării atribuţiilor ca având un caracter definitiv.
Dacă, în cele şapte zile care precedă data limită de depunere a candidaturilor, una dintre persoanele care,
cu mai puțin de 30 de zile înainte de această dată, şi-a anunţat public decizia de a candida decedează sau se află
în imposibilitatea de a exercita acest rol, Consiliul Constituţional poate decide să amâne alegerile.
Dacă, înainte de primul tur de scrutin, unul dintre candidaţi decedează sau se regăseşte în imposibilitatea
de a-şi exercita acest rol, Consiliul Constituţional anunţă amânarea alegerilor.
În cazul în care unul dintre cei doi candidaţi care au obţinut cele mai multe voturi în primul tur de
scrutin, înainte de eventualele retrageri, decedează sau se află în imposibilitatea de a-şi exercita rolul, Consiliul
Constituţional declară că procesul electoral trebuie reluat în totalitate; în acelaşi fel se procedează şi în cazul
decesului sau al imposibilităţii unuia dintre cei doi candidaţi calificaţi în al doilea tur de scrutin de a-şi exercita
acest rol.
Consiliul Constituţional este sesizat cu privire la toate aceste situaţii în condiţiile prevăzute la alineatul 2
al articolului 61 sau în cele privind înregistrarea candidaturilor, prevăzute de legea organică menționată de
articolul 6.
Consiliul Constituţional poate prelungi termenele prevăzute de alineatele 3 şi 5 de mai sus, fără ca votul
să se poată desfăşura mai târziu de 35 de zile de la data deciziei Consiliului Constituţional. Dacă aplicarea
prevederilor prezentului alineat are ca efect amânarea alegerilor pentru o dată ulterioară expirării mandatului
Preşedintelui în exerciţiu, acesta din urmă rămâne în funcţie până la proclamarea succesorului său. 640 Codex
constituțional.
Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene Pe durata vacanţei funcţiei Președintelui Republicii
sau pe perioada cuprinsă între declararea caracterului definitiv al imposibilităţii Preşedintelui Republicii de a-şi
exercita atribuţiile şi alegerea succesorului acestuia nu se pot aplica nici articolele 49 şi 50, nici articolul 89 din
Constituţie.
Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României. Sesizarea Curţii Constituţionale în
acest caz revine preşedintelui care a condus şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va
trimite, în copie, propunerea de suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se întemeiază. După ce este
sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei judecători ca raportori, care vor efectua toate
investigaţiile necesare. Judecătorii-raportori vor fi desemnaţi din toate cele trei categorii de judecători, adică unul
din cei numiţi de Camera Deputaţilor, unul din cei numiţi de Senat şi unul din cei numiţi de Preşedintele
României.
 Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii judecătorilor, în urma examinării
şi aprecierii raportului prezentat de către cei trei judecători, a propunerii de suspendare şi a dovezilor existente la
dosar. În mod firesc data dezbaterii cauzei se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui
României.
Comparativ, conform art.68 din Constituția Republicii Franceze ,Preşedintele Republicii nu poate fi
destituit decât în caz de încălcare a îndatoririlor sale, vădit incompatibilă cu exercitarea mandatului. Destituirea
este proclamată de Parlament care decide în calitate de Instanță Supremă.
Propunerea de convocare a Instanței Supreme, adoptată de una dintre Camerele Parlamentului, este
transmisă de îndată celeilalte Camere, care se pronunţă în termen de 15 zile de la primirea acesteia.
Instanţa Supremă este prezidată de Preşedintele Adunării Naţionale. Ea se pronunţă asupra destituirii, în
termen de o lună, prin vot secret. Decizia este de aplicabilitate imediată. Adoptarea hotărârilor prevăzute de
prezentul articol se face cu o majoritate de două treimi dintre membrii care alcătuiesc Camera respectivă sau
Instanța Supremă. Delegarea votului este interzisă. Sunt numărate numai voturile în favoarea propunerii de
întrunire a Instanței Supreme sau în favoarea destituirii. Condiţiile de aplicare a prezentului articol sunt stabilite
prin lege organică.
In continuare vom prezenta modul in care a fost solutionata o obiectie de constitutionalitate in Romania
(Decizia nr. 132/2002 cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind
organizarea și funcționarea Poliției Române) si in Franta (Decizia nr. 2010- 14 / 22 QPC din 30 iulie 2010
privind custodia Politiei).
Decizia nr. 132/2002 cu privire la constituționalitatea prevederilor art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea
privind organizarea și funcționarea Poliției Române I. Curtea Constituțională a fost sesizată, în temeiul
dispozițiilor art. 144 lit. a) ['1] din Constituție, în vederea declanșării controlului de constituționalitate asupra
prevederilor art. 31 alin.(1) lit. b) ['2] din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române, de către un
grup de 56 de deputați, întrucât contravin dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Constituția României [ '3]. În
motivarea sesizării se susține că prevederile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea și funcționarea
Poliției Române sunt neconstituționale, deoarece:
"Constituția României precizează în mod clar că privarea de libertate a persoanei, fără mandat de
arestare (emis de judecător sau procuror), nu se poate face decât sub forma reținerii cel mult 24 de ore. Prin
măsura conducerii la sediul poliției, ca măsură administrativă, organul de poliție își arogă dreptul de a dispune de
viața și libertatea persoanei timp de 24 de ore peste reglementările legale. Or, este cunoscut faptul că regulile cu
privire la libertatea și siguranța persoanei sunt de strictă interpretare și, în fond, reținerea - ca măsură
administrativă - este tot o privare de libertate și adaugă la textul Constituției.
Potrivit Constituției, libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile (art. 23 alin. 1) și, în
consecință, orice reglementări care extind reglementările constituționale cu privire la reținerea unei persoane nu
pot fi apreciate decât ca neconstituționale."
În conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 ['4], republicată, sesizarea de
neconstituționalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului,
pentru a prezenta în scris punctele lor de vedere.
În motivarea acestui punct de vedere se arată că: "Sesizarea celor 56 de deputați face o gravă
confuzie între instituțiile legale privind lipsirea de libertate a persoanei fizice și măsurile administrative de
evidență și control privind ordinea și liniștea publică în stat și în societate. [...]
În orice societate organizată, organele de poliție legitimează, controlează, verifică persoanele fizice în
anumite situații, în anumite locuri, la anumite evenimente, stări de fapt de tulburare a ordinii și liniștii publice și
alte asemenea situații. Orice persoană este obligată, sub somația constrângerii de către autoritatea publică, să se
supună dispoziției, să se legitimeze, să execute ordinele impuse de situația dată.
Acei care refuză a se legitima, nu au legitimație, nu sunt cunoscuți notoriu, sunt suspecți de a fi comis o
infracțiune, de a fi prezenți în acel loc în vederea unei fapte antisociale, sunt cunoscuți ca răufăcători etc. trebuie
identificați, legitimați pentru că pot să fie participanți la fapte antisociale - și pot să dispară, să rămână
necunoscuți. [...]
Nu este vorba de reținere ca măsură legală privativă sau restrictivă de libertate, prevăzută de art. 23 lit.
c) din Constituție și dezvoltată de Codul de procedură penală. Este vorba de măsura de fapt, fizică și inerentă a
verificării, a controlului, a identificării persoanelor - suspecte și necunoscute. [...]
Această activitate de fapt a polițistului nu are altă reglementare în lege și trebuie să fie reglementată,
tocmai ca garanție legală pentru drepturile cetățeanului." Președintele Camerei Deputaților a comunicat prin
Adresa nr. 51/184/RG din 11 aprilie 2002 punctul său de vedere, în sensul că sesizarea de neconstituționalitate
este neîntemeiată. În motivarea acestui punct de vedere se arată că:
"Art. 23 din Constituția României reglementează libertatea individuală în raport cu măsurile preventive
(reținerea și arestarea) ce pot fi dispuse conform dispozițiilor Codului de procedură penală. [...]“
În interpretarea dată, textul constituțional stabilește că reținerea, ca măsură preventivă, nu trebuie să
depășească 24 de ore, art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române
neîncălcându-l întrucât el nu stipulează o asemenea măsură, ci o măsură administrativă.
Nu poate fi acceptată opinia autorilor sesizării conform căreia reținerea persoanei fără mandat de
arestare depășește reglementările legale de 24 de ore, întrucât, neaflându-se în prezența aceleiași categorii de
măsuri, perioada de timp stabilită în art. 31 alin. (1) din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției
Române nu poate fi cumulată cu cea determinată prin măsura reținerii ca măsură preventivă incidentă în cazul
art. 23 alin. (3) din Constituția României, nedepășind astfel termenul de 24 de ore prevăzut în reglementările
legale aplicabil reținerii ca măsură preventivă.
Diferența dintre cele două măsuri, una administrativă și cealaltă preventivă, este evidentă; prima măsură
se aplică următoarelor categorii de persoane:
a) acelora care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale;
b) persoanelor suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în
condițiile legii.
Față de prima categorie organul de poliție va putea dispune măsura reținerii prevăzută de Codul de
procedură penală, dar față de a doua categorie, termenul de 24 de ore apare ca un termen destinat organului de
poliție, necesar pentru ca acesta să stabilească identitatea făptuitorului, în vederea aplicării măsurii legale de
reținere, ca măsură preventivă. Așadar, verificarea situației celei de-a doua categorii de persoane, vizată de art.
31 alin. (1) din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române și, inclusiv, luarea măsurilor legale
(respectiv măsura reținerii) se realizează în termen de 24 de ore, dar ca măsură administrativă, obligatorie pentru
cunoașterea identității persoanei pentru ca aceasta să poată fi învinuită, întrucât identificarea persoanei este o
condiție esențială pentru ca acesteia să i se aplice măsura reținerii prevăzută de Codul de procedură penală."
Guvernul României a transmis Curții Constituționale punctul său de vedere prin Adresa nr. 5/4039 A.N.
din 11 aprilie 2002, în sensul că sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată. În motivarea punctului de
vedere al Guvernului se relevă că, deosebit de cazurile de reținere avute în vedere de art. 23 alin. (3) din
Constituție, în sistemul nostru de drept mai sunt admise și altele, cum ar fi: reținerea contravențională prevăzută
de Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și
liniștii publice, republicată, precum și măsurile prevăzute de art. 183, 215 și 465 din Codul de procedură penală
['5].
II. Curtea, examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președinților celor două
Camere ale Parlamentului și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile art. 31 alin. (1)
lit. b) din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române, raportate la prevederile Constituției,
precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reține
următoarele:
Curtea a fost legal sesizată și este competentă, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție,
precum și ale art. 2, 12 și 17 din Legea nr. 47/1992, republicată, să se pronunțe asupra sesizării de
neconstituționalitate.
 Obiectul sesizării îl constituie prevederile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea și
funcționarea Poliției Române, care au următorul cuprins:
"În realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice
și are următoarele drepturi și atribuții principale: [...]
b) să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea
publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate
nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este
îndreptățit să folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după
caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;"
În motivarea sesizării de neconstituționalitate se susține că aceste prevederi legale încalcă dispozițiile
art. 23 alin. (3) din Constituție, conform cărora "Reținerea nu poate depăși 24 de ore".

Curtea constată că sesizarea de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în art. 31 alin. (1) lit. b) din
Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române este neîntemeiată în sensul celor ce se vor arăta în
continuare.
Noțiunea de libertate individuală, utilizată în cuprinsul art. 23 din Constituția României, desemnează
posibilitatea fizică a persoanei de a se manifesta în limitele sale naturale, fără a fi supusă altor restrângeri sau
opreliști decât cele stabilite prin ordinea de drept.
La fel ca și celelalte drepturi și libertăți fundamentale libertatea individuală nu are un caracter absolut,
astfel că exercițiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 49 alin. (1) din Constituție, și anume
"pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților
cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru
deosebit de grav". Restrângerea în aceste cazuri trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu
poate atinge existența dreptului sau a libertății.
În concordanță cu aceste principii art. 23 din Constituție, invocat de autorii sesizării de
neconstituționalitate, reglementează condițiile în care autoritățile competente ale statului pot fi abilitate prin lege
să restrângă exercițiul libertății individuale, pe calea măsurilor de reținere și de arestare preventivă. Astfel, în
ceea ce privește măsura reținerii unei persoane, potrivit art. 23 alin. (2) din Constituție, această măsură este
permisă "numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege", iar potrivit art. 23 alin. (3), durata ei nu poate
depăși 24 de ore.

Constituția se referă în prevederile citate la toate cazurile în care autoritățile publice competente sunt
autorizate prin lege să ia măsura reținerii unei persoane, fie că este vorba despre o măsură preventivă dispusă în
procesul penal, despre una luată în cadrul procedurii contravenționale sau despre o altă măsură de reținere cu
caracter administrativ. În toate aceste cazuri reținerea nu poate depăși 24 de ore, iar în conformitate cu
dispozițiile art. 23 alin. (6) din Legea fundamentală, eliberarea celui reținut este obligatorie dacă motivele acestei
măsuri au dispărut.
Prin art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române se instituie un
complex de activități specifice organelor de poliție, și anume conducerea la sediul poliției - dacă este cazul, prin
folosirea forței - a categoriilor de persoane prevăzute în textul de lege, identificarea acestora, verificarea datelor
care le fac "suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale" ori, după caz, urmează "luarea măsurilor legale" față de
acestea. Deși în cuprinsul textului nu se prevede expres luarea măsurii de reținere împotriva persoanelor supuse
verificării, este neîndoielnic faptul că activitatea de verificare efectuată de poliție - activitate definită ca o
"măsură administrativă" - implică restrângerea exercițiului libertății individuale și poate fi caracterizată, în
termenii art. 23 din Constituție, ca o reținere.
Măsura administrativă prevăzută de textul de lege criticat nu contravine însă prevederilor art. 23 alin. (3)
din Constituție, astfel cum fără temei susțin autorii sesizării, dat fiind că activitatea denumită astfel "se realizează
în cel mult 24 de ore", adică în limitele de timp prevăzute de acest text constituțional.
Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia prin cumularea măsurii administrative prevăzute la art.
31 alin. (1) lit. b) din Legea privind organizarea și funcționarea Poliției Române cu măsura reținerii prevăzute la
art. 136 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală se ajunge la depășirea duratei de 24 de ore, prevăzută la art.
23 alin. (3) din Constituție, întrucât prin textul de lege criticat nu se prevede o asemenea posibilitate.
Având în vedere aceste considerente, dispozițiile art. 23 alin. (3), art. 49 alin. (1), ale art. 144 lit. a) din
Constituție, precum și ale art. 2 alin. (3), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. A.a), art. 17, 18, art. 19 alin. (1) și ale art. 20
din Legea nr. 47/1992, republicată,

III. Curtea in numele legii decide:Constată că dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea privind
organizarea și funcționarea Poliției Române sunt constituționale, întrucât nu permit depășirea duratei reținerii
prevăzute la art. 23 alin. (3) din Constituția României.

Nota:
['1] art. 144 lit. a) din Constituție -se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a
Curții Supreme de justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și,
din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;

['2] art. 31 -În realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este învestit cu exerciţiul
autorităţii publice şi are următoarele drepturi şi obligaţii principale: lit. b) să conducă la sediul poliţiei pe cei
care, prin acţiunile lor, periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi
persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii; în
cazurile nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa; verificarea situaţiei
acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură
administrativă;

[ '3] art. 23 alin. (1) din Constituția României - Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt
inviolabile.

['4] Art. 18 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 Dacă sesizarea s-a făcut de Președintele României, de
parlamentari sau de Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de
la înregistrare, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, precizând și data când vor avea
loc dezbaterile.

['5] Codul de procedură penală:

art. 183 - O persoană poate fi adusă în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată pe
baza unui mandat de aducere, întocmit potrivit dispozițiilor art. 176, dacă fiind anterior citată nu s-a prezentat,
iar ascultarea ori prezența ei este necesară. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi
fost chemat prin citație, dacă organul de urmărire penală sau instanța constată motivat că în interesul rezolvării
cauzei se impune această măsură.

art. 215 - Obligațiile și drepturile prevăzute în art. 214 alin. 1 și 2 le au și următoarele organe:
a) comandanții de nave și aeronave pentru infracțiunile săvârșite pe acestea, pe timpul cât navele și
aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor;
b) subofițerii din trupele de grăniceri, pentru infracțiunile de frontieră.
Organele de mai sus pot efectua percheziții corporale asupra făptuitorului și pot verifica lucrurile pe care
acesta le are cu sine. De asemenea, organele de mai sus pot prinde pe făptuitor, în care caz îl predau de îndată
procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate și cu mijloacele materiale de
probă.

În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare penală competent, în cel mult
5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele materiale de probă. Când infracțiunea a fost
săvârșită pe o navă sau aeronavă, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe
teritoriul român. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.

Art. 465 - Este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este
de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de
persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii
infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune. În
cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorității.

Decizia nr. 2010-14 / 22 QPC din 30 iulie 2010 privind custodia Politiei, din Franta:

Comisia Constituțională a primit 1iunie 2010 de către Curtea Supremă de Justiție (Cazul nr 12030 din 31
mai 2010), în conformitate cu articolul 61-1 din Constituție, o problemă prioritară de constituționalitate ridicată
de MM. Daniel W., Laurent D., Eddy și Driss G., Hamza F., Antonio M. și Ferat A., Mme Elena L., MM.
Alexander Z., Ahmed B., Samih Z., Rachid M., Mike S., Claudy I., Grégory B. Ahmed K., Kossi H., Willy P. și
John C., Mme Virginie P., MM. Mehdi T., Abibou S., Mouhssine M., Nouri G., Mohamed E., Amare K., Ulrich
K., Masire N., Abelouahab S., Rami Z., Edgar A., Valentin F. și Nabil și Sophiane S., referitoare la respectarea
drepturilor și libertăților garantate de Constituție în articolele 62, 63, 63-1, 63-4, 77 și 706-73 din Codul de
procedură penală privind regimul custodiei poliției.

Raportorul audiat:

1.Considerând că problemele prioritare de constituționalitate se referă la aceleași dispoziții;că este

necesar, în consecință, să li se alăture pentru a se pronunța printr-o singură decizie;
2. Având în vedere că în temeiul articolului 62 din Codul de procedură penală: „Ofițerul de poliție
judiciară poate suna și asculta toate persoanele susceptibile de a furniza informații cu privire la fapte sau la
obiectele și documentele confiscate.
„Persoanele convocate de el sunt obligate să apară. Ofițerul de poliție judiciară poate obliga persoanele
menționate la articolul 61 să se prezinte prin forțele de ordine și poate obliga forța publică să apară, cu
autorizarea prealabilă a procurorului, persoane care nu nu au răspuns la o somație pentru a se prezenta sau despre
care există motive să ne temem că nu vor răspunde la o astfel de somație.
„Păstrează o evidență a declarațiilor lor. Persoanele audiate au citit-o ei înșiși, pot avea observațiile lor
înregistrate și să-și aplice semnăturile. Dacă declară că nu pot citi, le este citit de polițistul judiciar înainte de
semnare. În cazul refuzului de a semna raportul, se face mențiune asupra acestuia.
„Ofițerii de poliție judiciară desemnați la articolul 20 pot audia, de asemenea, sub supravegherea unui
ofițer de poliție judiciară, orice persoană care ar putea furniza informații despre faptele în cauză. În acest scop,
întocmesc rapoarte în formularele prevăzute de acest cod, pe care le trimit ofițerului de poliție judiciară pe care îl
asistă.
„Persoanele împotriva cărora nu există niciun motiv plauzibil să suspecteze că au comis sau au încercat
să comită o infracțiune pot fi reținute numai pentru timpul strict necesar audierii lor”;

3. Având în vedere că, în conformitate cu articolul 63 din același cod: „Ofițerul de poliție judiciară
poate, pentru nevoile anchetei, să plaseze în custodia poliției orice persoană împotriva căreia există sau mai
multe motive rezonabile pentru a suspecta că a comis sau a încercat să comită o infracțiune.
Acesta îl informează pe procurorul de îndată ce se află în arest.
„Persoana reținută în poliție nu poate fi reținută mai mult de douăzeci și patru de ore. Cu toate acestea,
custodia poliției poate fi prelungită pentru o perioadă suplimentară de cel mult douăzeci și patru de ore, cu
autorizarea scrisă a procurorului. Acest magistrat poate supune această autorizație prezentării prealabile a
persoanei aflate în custodia poliției.
„La instrucțiunile procurorului, persoanele împotriva cărora elementele colectate sunt de natură să
justifice exercitarea procedurilor sunt, la sfârșitul custodiei poliției, fie eliberate, fie aduse în fața acestui
magistrat.
„Pentru aplicarea acestui articol, jurisdicțiile instanțelor de fond din Paris, Nanterre, Bobigny și Créteil
constituie o singură jurisdicție”;

4. Având în vedere că, conform articolului 63-1: „Orice persoană plasată în custodia poliției este
informată imediat de un ofițer de poliție judiciară sau, sub supravegherea sa, de un ofițer de poliție judiciară,
despre natura infracțiunii la care se referă ancheta, drepturile menționate la articolele 63-2, 63-3 și 63-4, precum
și dispozițiile referitoare la durata custodiei poliției prevăzute la articolul 63.
" Mențiunea acestei opinii este introdusă în raport și semnată de persoana aflată în custodie; în cazul
refuzului de a semna, acest lucru este menționat.
„Informațiile menționate la primul paragraf trebuie comunicate persoanei deținute în custodia poliției
într-o limbă pe care o înțelege, dacă este necesar, prin intermediul unor formulare scrise.
„Dacă această persoană este surdă și nu poate citi sau scrie, trebuie să fie asistată de un interpret în
limbajul semnelor sau de orice persoană calificată care înțelege o limbă sau o metodă de comunicare cu
persoanele surde. Orice dispozitiv tehnic poate fi utilizat și pentru a comunica cu o persoană surdă.
„Dacă persoana este eliberată la sfârșitul custodiei poliției fără ca procurorul să ia o decizie cu privire la
acțiunea publică, se aplică prevederile articolului 77-2 la cunoștința sa.
„Cu excepția cazului unei circumstanțe insurmontabile, diligențele rezultate pentru anchetatori din
comunicarea drepturilor menționate la articolele 63-2 și 63-3 trebuie să aibă loc cel târziu în termen de trei ore
de la momentul plasării persoanei in custodie " ;

5. Având în vedere că în temeiul articolului 63-4:

„De îndată ce începe custodia, persoana poate solicita să vorbească cu un avocat. În cazul în care nu
poate numi unul sau dacă avocatul ales nu poate fi contactat, acesta poate solicita ca unul să fie numit din oficiu
de către președintele baroului.
„Președintele este informat despre această cerere prin toate mijloacele și fără întârziere.
 „Avocatul desemnat poate comunica cu persoana aflată în custodie în condiții care garantează
confidențialitatea interviului. El este informat de către ofițerul de poliție judiciară sau, sub supravegherea sa, de
către un ofițer de poliție judiciară, despre natura și data presupusă a
infracțiunii la care se referă ancheta.
„La sfârșitul interviului, a cărui durată nu poate depăși treizeci de minute, avocatul prezintă, dacă este
necesar, observații scrise anexate la procedură.
„Avocatul nu poate raporta nimeni acest interviu pe perioada detenției.
„Când custodia este prelungită, persoana poate cere, de asemenea, să vorbească cu un avocat de la
începutul prelungirii, în condițiile și în conformitate cu modalitățile prevăzute în paragrafele anterioare.
„Dacă persoana este ținută în custodia poliției pentru o infracțiune menționată la articolul 4 °, 6 °, 7 °, 8
° și 15 ° al articolului 706-73, interviul cu un avocat nu poate avea loc decât după în termen de patruzeci și opt
de ore. Dacă este ținută în custodia poliției pentru o infracțiune menționată la 3 ° și 11 ° din același articol,
interviul cu un avocat nu poate avea loc decât după o perioadă de șaptezeci și două de ore. Procurorul este
informat cu privire la calificarea faptelor reținute de anchetatori de îndată ce este informat de acesta din urmă cu
privire la plasarea în custodia poliției ”;

6. Având în vedere că, în conformitate cu articolul 77:

„Ofițerul de poliție judiciară poate, pentru nevoile anchetei, să țină la dispoziția sa orice persoană
împotriva căreia există unul sau mai multe motive plauzibile de suspectat că au comis sau au încercat să comită o
infracțiune. Acesta îl informează pe procurorul de îndată ce se află în arest. O persoană reținută în poliție nu
poate fi reținută mai mult de 24 de ore.
„Procurorul poate, înainte de expirarea perioadei de douăzeci și patru de ore, să prelungească custodia
pentru o perioadă suplimentară de cel mult douăzeci și patru de ore. Această prelungire poate fi acordată numai
după ce persoana a fost prezentată acestui magistrat. Cu toate acestea, poate fi acordat, în mod excepțional,
printr-o decizie scrisă și motivată, fără prezentarea prealabilă a persoanei. În cazul în care ancheta este urmată
într-o altă jurisdicție decât cea a sediului procurorului confiscat de fapte, prelungirea poate fi acordată de către
procurorul locului deexecutare a măsurii.
„La instrucțiunile procurorului sesizat cu fapte, persoanele împotriva cărora elementele colectate sunt de
natură să justifice urmărirea procedurilor sunt, la sfârșitul custodiei poliției, fie eliberate, fie s-a referit la acest
magistrat.
„Pentru aplicarea acestui articol, jurisdicțiile înaltei instanțe din Paris, Nanterre, Bobigny și Créteil
constituie aceeași jurisdicție.
„Prevederile articolelor 63-1, 63-2, 63-3, 63-4, 64, 64-1 și 65 se aplică custodiei poliției efectuate în
cadrul acestui capitol”;

7. Având în vedere că în temeiul articolului 706-73: „Procedura aplicabilă investigației, urmăririi penale,
cercetării și judecării următoarelor infracțiuni și contravenții este cea prevăzută de prezentul cod, sub rezerva
dispozițiilor din acest titlu:
„1 ° Infracțiune de crimă comisă într-o bandă organizată prevăzută de 8 ° din articolul 221-4 din codul
penal;
„2 ° Infracțiunile de tortură și actele de barbarie comise într-o bandă organizată prevăzute de articolul
222-4 din codul penal;
„3 ° Infracțiuni și infracțiuni de trafic de droguri prevăzute de articolele 222-34-222-40 din codul penal;
 „4 ° Infracțiunile și infracțiunile de răpire și detenție forțată comise într-o bandă organizată prevăzute de
articolul 224-5-2 din codul penal;
„5 ° Infracțiuni și infracțiuni agravate de trafic de persoane prevăzute de articolele 225-4-2 până la 225-
4-7 din codul penal;
„6 ° Infracțiuni și infracțiuni agrave de procurare prevăzute de articolele 225-7-25-12 din codul penal;
„7 ° Infracțiune de furt comisă într-o bandă organizată prevăzută de articolul 311-9 din codul penal;
„8 ° Infracțiuni de extorcare agravată prevăzute de articolele 312-6 și 312-7 din codul penal;
„9 ° Infracțiunea de distrugere, degradare și deteriorare a bunurilor comise într-o bandă organizată
prevăzută de articolul 322-8 din codul penal;
„10 ° Infracțiuni referitoare la bani falsificați, prevăzute de articolele 442-1 și 442-2 din codul penal;
„11 ° Infracțiuni și contravenții care constituie acte de terorism prevăzute de articolele 421-1-41-6 din
codul penal;
„12 ° Infracțiuni privind armele și produsele explozive comise de o bandă organizată, prevăzute de
articolele L. 2339-2, L. 2339-8, L. 2339 10, L. 2341-4, L. 2353-4 și L. 2353-5 din Codul de apărare;
„13 ° Infracțiuni de asistare la intrarea, circulația și șederea ilegală a unui străin în Franța comise într-o
bandă organizată prevăzută de paragraful I al patrulea al articolului 21 din ordonanța nr. 45- 2658 din 2
noiembrie 1945 privind condițiile de intrare și ședere a străinilor în Franța;
„14 ° Infracțiuni de spălare a banilor prevăzute de articolele 324-1 și 324-2 din codul penal sau de
ascundere prevăzute de articolele 321-1 și 321-2 din același cod, a veniturilor, veniturilor, lucrurilor din
infracțiuni menționat la 1 ° până la 13 °;
„15 ° Infracțiunile de asociere penală prevăzute de articolul 450-1 din codul penal, atunci când au ca
obiect pregătirea uneia dintre infracțiunile menționate la 1 ° la 14 °;
„16 ° Infracțiune de nejustificare a resurselor corespunzătoare nivelului de trai, prevăzută de articolul
321-6-1 din codul penal, atunci când este în legătură cu una dintre infracțiunile menționate la 1 ° la 15 °. „Pentru
infracțiunile menționate la 3 °, 6 ° și 11 °, dacă nu se specifică altfel, sunt aplicabile dispozițiile prezentului titlu,
precum și cele ale titlurilor XV, XVI și XVII”;

8. Considerând că reclamanții susțin, mai întâi, că condițiile materiale în care are loc custodia poliției nu
respectă demnitatea persoanei;

9. Având în vedere că acestea susțin, în al doilea rând, că puterea dată ofițerului de poliție judiciară de a
pune o persoană în custodie ar încălca principiul conform căruia autoritatea judiciară este gardianul libertății
individuale; că procurorul nu ar fi o autoritate judiciară independentă; că nu va fi informat decât după decizia de
plasare în custodie; că are puterea să o extindă și că această decizie poate fi luată fără a prezenta persoana în
custodie;

10. Având în vedere că consideră, în al treilea rând, că puterea acordată ofițerului de poliție judiciară de
a lua în custodie orice persoană împotriva căreia există unul sau mai multe motive plauzibile de a suspecta că are
săvârșită sau încercată să comită o infracțiune constituie o putere arbitrară care nu respectă principiul rezultat din
articolul 9 din Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 care interzice orice rigoare care nu ar fi
necesară pentru a asigura o persoană acuzată;

11. întrucât reclamanții susțin, în al patrulea rând, că o persoană aflată în custodia poliției are dreptul
doar la un interviu inițial de 30 de minute cu un avocat și nu la asistența acestuia; că avocatul nu are acces la
documentele procedurilor și nu participă la interogatorii; că persoana deținută în custodia poliției nu primește
notificarea dreptului său de a păstra tăcerea; că, în consecință, sistemul de custodie ar ignora drepturile la
apărare, cerințele unei proceduri echitabile și echitabile, prezumția de nevinovăție și egalitate în fața legii și a
justiției; că, în plus, faptul că, în investigarea anumitor infracțiuni, dreptul la

PRIVIND ARTICOLELE 63-4, PARAGRAFUL 7 ȘI 706-73 DIN CODUL DE PROCEDURĂ

PENALĂ:

12. Având în vedere că rezultă din dispozițiile combinate ale articolului 23-2 al treilea paragraf din
ordonanța menționată mai sus din 7 noiembrie 1958 și ale celui de-al treilea paragraf al articolului său 23-5 că
Consiliul constituțional nu poate fi confiscat chestiunea prioritară a constituționalității referitoare la o dispoziție
care a fost deja declarată conformă cu Constituția în motivele și în dispozitivul unei decizii a Consiliului
Constituțional, cu excepția schimbării circumstanțelor;

13. Considerând că Consiliul constituțional a fost ridicat, în aplicarea articolului 61 al doilea paragraf
din Constituție, din legea din 9 martie 2004 menționată mai sus; că reclamanții au contestat în special
conformitatea cu Constituția a dispozițiilor articolelor 1și 14 ale acesteia; că în considerentele 2 și în urma
deciziei sale din 2 martie 2004 menționate mai sus, Consiliul constituțional a examinat în mod specific articolul
1 care „introduce în Cartea a IV-a din Codul de procedură penală un titlu XXV intitulat:„ Din procedura
aplicabilă criminalității organizate și delincvenței ”” și a inclus articolul 706-73 din Codul de procedură penală; ,
în considerentele 21 și următoarele ale aceleiași decizii, a examinat dispozițiile referitoare la custodia poliției în
materie de criminalitate organizată și delincvență și, printre acestea, paragraful I al articolului 14 din care rezultă
al șaptelea paragraful articolului 63-4 din codul de procedură penală că articolul 2 din decizia secțiunilor
menționate și 14 constituționale; că, în consecință, al șaptelea paragraf al articolului 63-4 și al articolului 706-73
din codul de procedură penală au fost deja declarate în conformitate cu Constituția în temeiurile și în dispozitivul
unei decizii a Consiliului constituțional;că, în absența oricărei schimbări de circumstanțe, de la decizia din 2
martie 2004 menționată mai sus, în lupta împotriva delincvenței și a criminalității organizate, nu este necesar ca
Consiliul constituțional să continue cu o nouă revizuirea acestor prevederi;

- PRIVIND ARTICOLELE 62, 63, 63-1, 63-4, ALINEATELE 1 la 6 ȘI 77 DIN CODUL DE

PROCEDURĂ PENALĂ:

14.Având în vedere că, în decizia sa menționată din 11 august 1993, Consiliul constituțional nu a
examinat în mod specific articolele 63, 63 1, 63-4 și 77 din codul de procedură penală; că, totuși, a declarat în
conformitate cu Constituția modificările aduse acestor articole prin dispozițiile supuse apoi examinării sale; că
aceste dispoziții se referă la condițiile de plasare a unei persoane în custodia poliției și prelungirea acestei
măsuri, controlul acesteia de către procurorul public și dreptul persoanei aflate în custodia poliției de a avea o
Interviu de 30 de minute cu un avocat; că, ulterior legii menționate din 24 august 1993, aceste articole din codul
de procedură penală au fost modificate de mai multe ori că dispozițiile atacate asigură,

15. Considerând totuși că, din 1993, anumite modificări ale regulilor procedurii penale, precum și
modificări ale condițiilor de punere în aplicare a acesteia au condus la o utilizare tot mai frecventă a custodiei
poliției și au modificat echilibrul puterile și drepturile stabilite de Codul de procedură penală;
 16.Având în vedere că proporția procedurilor supuse anchetei pregătitoare a continuat să scadă și
reprezintă mai puțin de 3% din hotărârile și deciziile emise cu privire la acțiunea publică în materie corecțională;
că, ulterior legii din 24 august 1993, s-a generalizat practica așa-numitei procesări „în timp real” a procedurilor
penale; că această practică duce la luarea deciziei procuraturii cu privire la acțiunea publică la raportul ofițerului
de poliție judiciară înainte de încetarea custodiei; că, dacă aceste noi metode de implementare a acțiunii publice
au permis un răspuns penal mai rapid și mai diversificat în conformitate cu obiectivul unei bune administrări a
justiției, rezultă totuși că, chiar și în cadrul unor proceduri care implică fapte complexe sau deosebit de grave, o
persoană este acum cel mai adesea judecată numai pe baza probelor adunate înainte de expirarea custodiei sale
de poliție, în special pe baza mărturisirilor pe care le poate avea a face în timpul ei; că custodia poliției a devenit
astfel deseori principala fază a constituirii dosarului procedurii în vederea judecării persoanei acuzate;

În ceea ce privește nemulțumirea bazată pe atacul asupra demnității persoanei:

17. Considerând că Preambulul la Constituția din 1946 reafirma că fiecare ființă umană, fără distincție
de rasă, religie sau credință, are drepturi inalienabile și sacre;că protejarea demnității persoanei împotriva tuturor
formelor de subjugare și degradare se numără printre aceste drepturi și constituie un principiu cu valoare
constituțională;

18. Având în vedere că revine autorităților judiciare și autorităților competente ale poliției judiciare să se
asigure că custodia poliției se efectuează, în toate circumstanțele, cu respectarea demnității persoanei; că revine
și autorităților judiciare competente, în cadrul competențelor care le sunt recunoscute de Codul de procedură
penală și, după caz, pe baza infracțiunilor prevăzute în acest scop, să prevină și să pedepsească acte care încalcă
demnitatea persoanei aflate în custodie și de a dispune despăgubiri pentru prejudiciul suferit; că posibila
nerespectare a acestei cerințe în aplicarea dispozițiilor legislative menționate anterior nu are, în sine, efectul de a
murdări neconstituționalitatea acestor dispoziții că, prin urmare,

În ceea ce privește celelalte plângeri:

19. Având în vedere că în temeiul articolului 7 din Declarația din 1789: „Niciun om nu poate fi acuzat,
arestat sau reținut decât în cazurile stabilite de lege și conform formelor pe care le-a prescris.Cei care solicită,
trimit, execută sau determină executarea unor ordine arbitrare, trebuie pedepsiți; dar orice cetățean chemat sau
confiscat în virtutea legii trebuie să se supună imediat: este vinovat prin rezistență ”; că, conform articolului său
9: „Orice om este considerat nevinovat până când nu este declarat vinovat, dacă este considerat esențial să-l
aresteze, orice rigoare care nu ar fi necesară pentru a asigura persoana sa trebuie să fie sever reprimată de lege ”;
că articolul 16 prevede: „Orice societate în care nu este asigurată garanția drepturilor,

20. Având în vedere că, în temeiul articolului 34 din Constituție, legea stabilește regulile privind
procedura penală; că potrivit articolului său 66: „Nimeni nu poate fi reținut în mod arbitrar.- Autoritatea
judiciară, gardiană a libertății individuale, asigură respectarea acestui principiu în condițiile prevăzute de lege ”;

21. Considerând că legiuitorul derivă din articolul 34 din Constituție obligația de a stabili singur
domeniul de aplicare al legii penale; întrucât, în ceea ce privește procedura penală, această cerință este esențială,
în special pentru a evita rigoarea inutilă în căutarea autorilor infracțiunilor;

22. Considerând, în plus, că legiuitorul revine legii să asigure reconcilierea dintre, pe de o parte,
prevenirea încălcărilor ordinii publice și căutarea autorilor, ambele necesare pentru protecția drepturile și
principiile valorii constituționale și, pe de altă parte, exercitarea libertăților garantate constituțional;că printre
acestea se numără respectarea drepturilor la apărare, care rezultă din articolul 16 din Declarația din 1789 și
libertatea individuală pe care articolul 66 din Constituție o plasează sub protecția autorității judiciar;

23. Având în vedere că, în sine, modificările amintite mai sus nu ignoră nicio cerință constituțională;că
custodia poliției rămâne o măsură de constrângere necesară pentru anumite operațiuni ale poliției
judiciare;întrucât, cu toate acestea, aceste evoluții trebuie să fie însoțite de garanții adecvate care reglementează
utilizarea custodiei poliției și conduita acesteia și asigurarea protecției drepturilor la apărare.

24. Având în vedere, totuși, pe de o parte, că, în conformitate cu articolele 63 și 77 din Codul de
procedură penală, orice persoană suspectată de săvârșirea unei infracțiuni poate fi plasată în custodia poliției de
către un ofițer de poliție judiciară pentru o perioadă de douăzeci și patru de ore, indiferent de gravitatea faptelor
care justifică o astfel de măsură;că orice custodie a poliției poate fi prelungită cu douăzeci și patru de ore fără ca
această opțiune să fie rezervată pentru infracțiuni de o anumită gravitate;

25. Având în vedere, pe de altă parte, că dispozițiile combinate ale articolelor 62 și 63 din același cod
autorizează interogarea unei persoane aflate în custodia poliției; că articolul 63-4 al acestuia nu permite
persoanei astfel interogate, întrucât este reținut împotriva voinței sale, să beneficieze de asistența efectivă a unui
avocat; întrucât o astfel de restricție a drepturilor la apărare este impusă într-o manieră generală, fără a lua în
considerare circumstanțele particulare care ar putea să o justifice pentru a colecta sau păstra dovezi sau pentru a
asigura protecția persoanelor; că, în plus, persoana aflată în custodie nu primește notificarea dreptului său de a
păstra tăcerea;

26. întrucât, în aceste condiții, articolele 62, 63, 63-1, 63-4, paragrafele 1la 6 și 77 din Codul de
procedură penală nu stabilește măsuri de protecție adecvate pentru utilizarea custodia poliției, luând în
considerare evoluțiile menționate mai sus; că, astfel, reconcilierea dintre, pe de o parte, prevenirea încălcărilor
ordinii publice și căutarea autorilor infracțiunilor și, pe de altă parte, exercitarea libertăților garantate
constituțional nu mai poate fi considerată ca fiind echilibrat; că, în consecință, aceste dispoziții nu respectă
articolele 9 și 16 din Declarația din 1789 și trebuie declarate contrare Constituției;

- PRIVIND EFECTUL DECLARAȚIEI DE NECONSTITUȚIONALITATE:

27. Considerând, pe de o parte, că Consiliul constituțional nu are o putere generală de apreciere de

aceeași natură cu cea a Parlamentului; că nu îi aparține indicarea modificărilor regulilor de procedură penală care
trebuie alese astfel încât să fie remediată neconstituționalitatea constatată; că, pe de altă parte, dacă, în principiu,
o declarație de neconstituționalitate ar trebui să fie în beneficiul părții care a prezentat problema prioritară de
constituționalitate, abrogarea imediată a dispozițiilor atacate ar ignora obiectivele de prevenire a încălcării
ordinii publice și căutarea făptașilor și ar duce la consecințe vădit excesive; că este, prin urmare, necesar să se
amâne la 1 Iulie 2011 data acestei abrogări pentru a permite legiuitorului să remedieze această
neconstituționalitate;că măsurile luate înainte de această dată în aplicarea dispozițiilor declarate contrare
Constituției nu pot fi contestate pe baza acestei neconstituționalități.

Putem să afirmam că, justiţia constituţională reprezintă o dimensiune fundamentală a statului de drept şi
trebuie înfăptuită de către o Curte Constituţională, autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în
afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia
Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept.
De altfel, dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Constituţia României stabilesc în mod expres:
"Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei."
Supremaţia Legii fundamentale este aşadar de esenţa exigenţelor statului de drept, reprezentând totodată
o realitate juridică ce implică consecinţe şi garanţii. Între consecinţe se enumeră deosebirile dintre Constituţie şi
celelalte legi şi, nu în ultimul rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte
controlul constituţionalităţii.

BIBLIOGRAFIE:
– https://www.conseil-constitutionnel.fr/decision/2010/201014_22QPC.htm
– http://www.legisplus.ro/demo/index4.php
– https://constitutii.files.wordpress.com/2013/02/franta.pdf
– https://www.ccr.ro/
– Suport curs ,Lect. univ. dr. Simona Mihailesu
– https://www.juridice.ro
– https://www.constitutiaromaniei.ro/tag/control-de-constitutionalitate/
– https://lege5.ro
– https://legeaz.net/dictionar-juridic/control-constitutionalitate-legi-romania
– Legea nr. 47 din 18 mai 1992