În 1943, milioane de oameni au murit de foame în provincia Bengal, din India.

„Centura de orez” a Indiei a fost confiscată de autorităţile britanice care au

profitat de noua situaţie critică din timpul războiului. Cu pragmatism cinic,
premierul britanic Winston Churchill a lăsat de izbelişte, pradă bolilor şi
subnutriţiei, milioane de copii, femei şi bătrâni. Mulţi istorici se referă la
marea foamete din Bengal din 1943 ca la un holocaust, în care un rol principal l-a
avut chiar Winston Churchill.

Este anul 1943, iar cel de-al Doilea Război Mondial este la apogeu. În Londra,
Cabinetul de Război britanic se reuneşte pentru a discuta problema unei foamete
severe ce lovise una dintre coloniile imperiului, India. Milioane de oameni,
băştinaşi, în special din estul Bengalului, mureau de foame. Şi asta nu este nici o
figură de stil, nici vreo exagerare. Leopold Amery, secretarul de stat pentru
India, şi Mareşalul Sir Archibald Wavell, ce avea să fie numit vicerege al Indiei,
nu după mult timp, poartă discuţii şi negocieri despre trimiterea de noi provizii
de alimente în colonie. Dar irascibilul, poate chiar cinicul, premier britanic
Winston Churchill le pune beţe în roate.

„Se pare că este mai important să salvăm grecii şi ţările eliberate decât pe
indieni şi există o reticenţă şi faţă de livrarea de provizii, şi faţă de reducerea
acestora în această ţară”, scrie Sir Wavell în minuta întâlnirii. Domnul Amery este
mult mai franc:„Winston poate că are dreptate când spune că înfometarea
bengalezilor oricum subnutriţi este mai puţin serioasă decât grecii zvelţi,
voinici, dar el nu este suficient de atent la sentimentul de responsabilitate al
Imperiului faţă de această ţară”.

Bengal 2 jpg jpeg

Aproximativ trei milioane de indieni au murit de foame în 1943. Majoritatea
morţilor locuiau în Bengal. În volumul „Churchill’s Secret War”, jurnalistul
Madhusree Mukherjee condamnă politicile domnului Churchill, argumentând că acestea
au condus la una dintre cele mai grave perioade de foamete din istoria Indiei.

„Mamele s-au transformat în criminali, frumoasele satului în dame cu moravuri

uşoare, taţii în traficanţii propriilor copile”

Sărăcia şi proviziile insuficiente de mâncare, scrie jurnalistul, au fost cauzate

de exporturile pe scară largă de produse alimentare din India pentru a fi folosite
în teatrele de război şi în Anglia. India a exportat peste 70.000 de tone de orez
între lunile ianuarie şi iulie ale anului 1943, în ciuda faptului că foametea deja
se instalase. O asemenea cantitate de mâncare ar fi putut hrăni aproape 400.000 de
oameni un an întreg. Premierul britanic, însă, a refuzat să răspundă afirmativ la
rugăminţile fierbinţi ale colegilor săi de a exporta mâncare în India, motivând că
există un deficit de nave – asta atunci când vase pline cu grâu din Australia, de
pildă, treceau pe lângă India şi lăsau încărcătura în Europa pentru consum viitor.
În vreme ce importurile scădeau dramatic, preţurile creşteau fulgerător. Churchill
a promovat şi o aşa numită politică a pământului pârjolit – care a purtat numele,
uşor sinistru, de Politica de Refuz (Denial Policy) – în Bengal, unde coloniştii se
temeau că vor ateriza japonezii. Astfel că autorităţile au eliminat bărcile (un
instrument esenţial subzistenţei în zonă), iar poliţia a distrus sau a confiscat
rezervele de orez.

Mukherjee a descoperit câţiva dintre supravieţuitorii foametei şi portretizează

viaţa înfiorătoare pe care au dus-o în acea vreme, spunând povestea efectelor
foametei şi a lipsurilor. Părinţii îşi aruncau copiii, înfometaţi şi subnutriţi, în
râuri sau fântâni. Pe mulţi, foamea i-a condus la gesturi radicale, aruncându-se în
faţa trenurilor. Oamenii disperaţi cerşeau apa cu amidon în care fusese fiert
orezul. Copiii mâncau frunze şi viţă de vie, rădăcini de yam şi chiar iarbă.
Oamenii erau prea slăbiţi chiar şi pentru a-i incinera pe cei dragi. „Nimeni nu
avea puterea de a efectua ritualuri”, povesteşte un supravieţuitor. În satele din
Bengal, câini şi şacali se înfruptau din grămezile de cadavre lăsate de izbelişte.
Cei care reuşiseră să scape erau bărbaţi care plecaseră la Calcutta pentru a munci
şi femei care începuseră să se prostitueze pentru a putea pune ceva pe masă
copiilor. „Mamele s-au transformat în criminali, frumoasele satului în dame cu
moravuri uşoare, taţii în traficanţii propriilor copile”, scrie Mukherjee.

O lume pragmatică, prea cinică

Famine affected girl jpg jpeg

Foametea s-a sfârşit spre finalul anului, când supravieţuitorii au reuşit să îşi
culeagă recolta de orez. Primele transporturi de orz şi grâu au ajuns la nevoiaşi
în noiembrie, prea târziu pentru zeci de mii de oameni. În toamna lui 1943, cămara
cu alimente şi materii prime a Regatului Britanic, din care trebuiau hrănite 47 de
milioane de oameni – cu 14 milioane mai puţin decât populaţia Bengalului, care
atingea 61 de milioane – a crescut cu 18.5 tone.

În definitiv, nu era vorba “atât de mult despre rasism, cât despre dezechilibrul de
putere inerent în piramida socială darwiniană care explică de ce foametea putea fi
tolerată în India în timp ce raţionalizarea pâinii era considerată o privare de
nesuportat în Marea Britanie în timpul războiului”, semnalează Mukherjee. Totuşi,
între 1, 5 şi 4 milioane de oameni au murit în India din cauza foametei,
subnutriţiei sau bolilor, iar răspunsul, cinic, a venit târziu, prea târziu pentru
unii.