1

Fecioara Maria – imaginea purității,

a iubirii materne și dumnezeiești

† Ioachim,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

An de an, în a cincisprezecea zi din luna lui Gustar, sărbătorim

Adormirea Maicii Domnului, cel mai important praznic împărătesc
închinat Sfintei Fecioare, care este ținut de creștinii de pretutindeni. În
Ortodoxie, această sărbătoare, de-a lungul timpului, a fost cinstită și
împodobită cu cele mai inspirate și sublime imagini sau descrieri, Maica
Domnului devenind icoana cea mai frumoasă a Bisericii. Astfel, teologii
au dogmatizat adevărul marial, iconografii l-au zugrăvit, imnografii au
compus cele mai frumoase imnuri și cântări, arhitecții și constructorii i-
au închinat peste timp grandioase biserici și catedrale, iar scriitorii și
poeții s-au întrecut să imortalizeze cele mai sugestive portrete în cuvinte,
care, ulterior, au devenit adevărate capodopere ale umanitații.
Când vorbim despre Myriam Fecioara, vorbim despre cea mai
autentică manifestare a iubirii, pe care Dumnezeu o revarsă asupra
omenirii.
Ce poate fi mai sublim în această lume efemeră decât clipa în care
Dumnezeu intervine concret în istorie? Ce taină poate fi mai profundă și
 2

nepătrunsă decât marea chenoză de la plinirea vremii, când Dumnezeu

S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea nouă, afară
de păcat (cf. Filipeni, 2, 7-8)? Ce revoluție transfiguratoare poate fi mai
mare decât cea de la Nașterea Fiului lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară,
care a adus restaurarea ființială a omului? Care palingeneză, adică
înnoire sau re-creare a universului văzut și nevăzut, poate fi mai
strălucitoare decât cea pe care o realizează Logosul întrupat în istorie,
prin Maica lui Dumnezeu?

Iubiții mei,
După cum știm din Scripturi, neascultarea omului, înzestrat de
Dumnezeu cu misterul libertății, a avut consecințe dezastruoase, atât în
microcosmosul pe care îl reprezintă ființa omului, cât și în macrocosmos
- Univers. Omului i s-au închis porțile veșniciei, iar Universul creat
risca să sfârșească în neant. Timpul efemer, pe care Dumnezeu l-a făcut
să curgă prin istorie spre veșnicie, a devenit un timp neprielnic și auster.
În acest timp al al căutărilor împovărătoare în spațiul imanentului
limitat, Maica Domnului devine scară pe care coboară Însuși Dumnezeu
la noi, iar nouă ni se dă posibilitatea să urcăm pe aceeași scară, pentru a
deveni fii ai lui Dumnezeu după har, în veșnicia Lui. Veșnicia nu are
istorie. Ea este meta-istorie, meta-logică, meta-fizică, este acel prezent
continuu sau timpul lui Dumnezeu, care nu se poate calcula cu
mijloacele de măsurare convenționale născocite de om. Astfel, acest plan
 3

al lui Dumnezeu a început să se realizeze când o precurată și smerită

Fecioară a fost desemnată de Providență să fie reprezentanta Umanității,
căreia, „Atunci când s-a plinit timpul,/ Dumnezeu i-a dat Cuvântul...”,
iar ea, „Myriam, primind misterul,/ A dialogat cu Cerul...”, dialog în
urma cărui s-a pecetluit actul întrupării Fiului lui Dumnezeu în istorie.

Dragii mei,
Locul unde s-a produs acest dialog după care, imediat, au avut loc
Rusaliile Maicii Domnului, adică Buna Vestire sau zămislirea, prin
Duhul Sfânt, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a fost Nazaretul
Galileei.
De ce Galileea?
Pentru că, Dumnezeu a voit să ne arate universalitatea mântuirii!

Iată, în scurt despre ce este vorba:

Poporul ales, când a revenit din robia egipteană, nu a reușit să
cucerească integral ținutul din jurul lacului Galileei, iar fiii lui Israel au
fost nevoiți să conviețuiască cu membrii unor triburi băștinașe politeiste,
cu limbaj și civilizații complet diferite.
Acest fapt istoric nu a rămas fără conotații teologice. Mântuitorul,
cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, și-a petrecut copilăria în
Nazaret, viețuind ca om în acest conglomerat de popoare și civilizații,
 4

pentru a arăta că El, istoric, aparține unui neam, dar mântuirea adusă de
El este universală, iar Maica Domnului a devenit icoana Bisericii.

Cine este, așadar, această Fecioară care a renunțat la toate, până și

la propria biografie?

Așa cum se știe, nu găsim viața Maicii Domului descrisă în

Sfintele Scripturi, așa cum o găsim pe cea a altor personaje biblice. În
afară de biografia doxologică de la Buna Vestire, când Maica Domnului
se prezintă pe sine zicând: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul
Tău!” (Luca 1,38), Biblia, apoi Biserica au zugrăvit chipul Maicii
Domnlui mai mult prin minunate imagini, sublime metafore, sugestive
epitete și comparații.
Nici moartea și nici învierea ei, pe care le sărbătorim azi, nu sunt
evocate de Sfânta Scriptură, ci doar de Sfânta Tradiție. Se știe că
Scriptura și Tradiția sunt cele două căi ale revelației divine, pe
fundamentul cărora s-au stabilit dogmele și Adevărul de credință al
Bisericii.

Hristos-Dumnezeu a voit ca Preacurata Fecioară, Născătoare de

Dumnezeu să rămână pentru toate veacurile un profund și nepătruns
mister. De aceea, astăzi, când sărbătorim Adormirea Maicii Sfinte, vă
îndemn să lăsăm misterul să vorbească de el însuși în noi, căci Maica
 5

Domnului ne va descoperi alte sensuri și valori duhovnicești și vom

pleca din Biserică mai buni, mai sănătoși, mai îndreptați la casele și
rosturile noastre, poate unii fredonând în inimă stihuri ca acestea:

O, Preasfântă Născătoare, Fecioară, profund mister,

Care la plinirea vremii ai fost scară pân’ la cer.

Coborâtu-S-a din Ceruri, la noi, cei de pe pământ,

Fiul Cel născut din tine, prin harul Duhului Sfânt.

S-a uimit toată făptura, iar ritorii, bunăoară,

S-au mirat cum devii Mamă și rămâi totuși Fecioară.

Tu, născând pe Fiul veșnic dintru ale tale sângiuri,

Ai ajuns mult mai cinstită decât cetele de îngeri.

De când ai devenit Mamă Logosului întrupat,

Prin El, ești și nouă mamă, că din moarte ne-a salvat.

Fecioară, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare,

Tu ești minte îngerească și rază ruptă din soare.

Ai fost, la plinirea vremii, palat al Duhului Sfânt,

Unde Tatăl Cel din ceruri și-a spus ultimul Cuvânt.

 6

De la momentul rusalic tu ai devenit grădină,

Unde îngerii din ceruri culeg crinii de lumină.

Ești și cuibul dintru care vulturul dumnezeiesc

A zburat spre înălțime cu tot neamul omenesc.

Maică Sfântă, Preacurată, cu putere negrăită,

Adâncime nepătrunsă și taină nedeslușită;

Porumbița cea preabună, fără pată sau cusur,

Ciocârlia ce se-nalță spre a cerului azur,

Biserică nefăcută de o mână omenească,

Îmbrăcată în lumină și porfiră îngerească;

Tu ne-ai astâmpărat setea din potirul plin cu har

Și ne-ai hrănit din pâinea vieții frământată pe altar.

O, Marie, Maică Sfântă, Fecioară prealăudată,

Ai adus lumină-n lume, prin viața ta curată.

Privește creștinătatea cu ochi milostiv de mamă.

Și ajută fiecărui, care numele îți cheamă.

Ocrotește ca o mamă neamul, credința și glia,

 7

Că grădina ta, Măicuță, este toată ROMÂNIA.

Lacrima-ți din rugăciune o preschimbă întru ploaie,

Să curgă din munți în vale doar agheasmă pe pâraie.

Tot pământul României nu îl pierde din priviri,

Tu doar știi că glia țării-i înțesată de martiri.

Așadar, Sfântă Fecioară, te rugăm ca să primești

Acest imn de preamărire după forme omenești.

Astăzi preascintim Fecioară slăvita ta adormire,

Care ne încredințează că Dumnezeu este iubire ta nemurire.

Slavă ție, Maică sfântă, ‘ncepătoarea mântuirii,

Că ai deschis omenirii ușa îndumnezeirii!

Primește cu bucurie smerita noastră cântare

Și trimite-ne din ceruri câte-un dar la fiecare.

Iubiti credincioși și pelerini,

Printre cei care, de-a lungul timpului, fii ai acestui neam de sfinți,
martiri, poeți, eroi care au avut o legărtură tainică, ontologică cu Maica
 8

Domnului, se numără, desigur, și poetul nostru național Mihai

Eminescu.
După cum se știe, opera marelui nostru poet a reprezentat și
reprezintă încă un prilej de revenire la valorile autentice, la spiritualitate,
cultură și tradiții. Acestea dau naștere unei gândiri religioase profunde,
cu subtilități dogmatice și estetice, care pun la încercare mintea
căutătorului de adevăr.
În credința noastră străbună, un loc aparte îl ocupă cultul Maicii
Domnului, văzută drept mângâietoare, ocrotitoare, călăuzitoare și
mijlocitoare către Dumnezeu. Eminescu nu a trecut cu vederea acest
atașament al credincioșilor și mai ales al maicilor și călugărilor din
așezămintele noastre monahale față de Sfânta Fecioară și i-a închinat
două poeme sublime, scrise într-o profundă dimensiune ortodoxă:
,,Rugăciune” și ,,Răsai asupra mea...”. Credem că preocupările sale
poetice mariale sunt inspirate de chipul imaculat al Maicii Domnului,
care a generat în cultura teologică română imaginea maternității și
purității feciorelnice, dar și de viața austeră a monahiilor care o au
călăuzitoare pe cea care este exemplul suprem de ascultare întru
smerenie față de Dumnezeu (Iată roaba Domnului). Totodată, desele
peregrinări ale copilului Mihai la Mănăstirea Agafton, transformată de
mitropolitul Veniamin Costachi în mănăstire de maici (1814), acolo
unde trei dintre mătușile sale după mamă – Fevronia, Sofia și Olimpiada
Iurașcu (ultima fiind chiar stareță a mănăstirii) – s-au nevoit la picioarele
 9

Maicii Domnului, au zugrăvit în sufletul său convingerea că miresele lui

Hristos adună în anii de viețuire monahală virtuțile mariale ale
maternității spirituale și fecioriei consacrate. Eminescu a fost fascinat și
și-a exprimat prin vers venerația față de chipul Fecioarei Maria, pe care
a contemplat-o în icoană și căreia i s-a rugat în serile de priveghere
ascultând glasul cântărilor sfinte ale obștii de la Agafton. Acest mediu
cultural creștin i-a inspirat versul teologic și i-a definit identitatea
religioasă, Fecioara Maria rămânând în concepția sa poetică imaginea
purității, a iubirii materne și dumnezeiești. Ea este cea care luminează
viața și călăuzește mintea nevoitoarelor și a celor însetați de absolut,
oferind lumina adevăratei cunoștințe într-un veac întunecat de mințile
rătăcite ale celor care au statornicit în lume o cunoaștere ruptă de izvorul
nesecat al luminii celei veșnice. În veacul luminilor întunecate, Fecioara
este pentru poetul nostru național o permanentă sursă de speranță și
consolare și reflectă profunzimea sa spirituală care a continuat să
genereze în nopțile de neodihnă creatoare concepția sa mariologică.
Pentru Eminescu, Fecioara Maria este ,,crăiasa” lumii, misterul
vieţii şi al morţii, îndurarea, mila care are puterea de a alunga
deznădejdea. Ființa poetică se transpune într-o stare de rugăciune și ia
asupra sa durerile suferinzilor în care se află ascunsă și durerea sa:
,,Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/
Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/
 10

Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, maică prea curată/ Şi

pururea fecioară,/ Marie!” (Rugăciune).

După cum știm una dintre mănăstirile mai mari, legate de viața și
opera marelui nostru poet este Mănăstirea Varatec.
Mi se pare că niciunde la vreo altă mănăstire din țară, scriitori,
poeți, oameni de cultură sau notabili, angajați în guvernarea poporului,
nu au trecut sau poposit cum au făcut-o la Varatec. Eminescu nu a făcut
excepție. Nu de mult s-a inaugurat aici un Centru cultural dedicat
poetului. Cu acest prilej, mănăstirea a editat un preafrumos album
intitulat: Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Varatec, în care am scris
poemul Mănăstirea Varatec, Poiana Maicii Domnului, din care citez
câteva stihuri:

La timp de Vecernii și După cinare, ajung în ținutul plin de mister,

Un sat de măicuțe, în case rupestre, se roagă, cătând către Cer.
Mireasma de smirnă pătrunde în suflet, iar trupul o simte extatic,
E semnul că intru-n spațiu mirific al sfintei chinovii din Văratic.

Disting Demiurgul ce-și caută chipul în tainicul codru de aramă,

Prin aștri coboară icoana Iubirii și vine la el când îl cheamă.
Urc trepte de har, prin freamăt de codru, în umbletul meu epectatic,
Ascult imn de slavă, cântat de măicuțe suav, în duh filocalic.
 11

Cu ochiul de gând văd chipul rusalic al Sfintei Fecioare, pline de har,

Cum vine prin stele să scoată poetul claustrat de-un braț secular,
Ca liber să plece printre luceferi s-ajungă pe Calea Lactee,
Eclectic s-adune, buchete să facă, din tandre flori d-orhidee.

Eminescu a stat uneori într-o bojdeucă la marginea satului de

măicuțe care trăiau smerit în niște căsuțe rupestre dispuse în jurul
bisericii Adormirea Maicii Domnului. O mare parte dintre oamenii de
litere – critici literari, scriitori, poeți, intelectuali – vorbește despre
femeia înger în creația eminesciană, chipul acesteia fiind întotdeauna
idealizat, așezat într-un orizont simbolic. Spațiul monahal de la Varatec,
prin trăirile profunde și rugăciunile maicilor, a reprezentat locul în care
aspirațiile poetului către idealul de frumusețe și puritate puteau prinde
contur. Sentimentul de dragoste este evocat întotdeauna prin intermediul
visului, fiind astfel plasat într-o dimensiune ideală, absolută. Iubirea este
o reflectare a purității și a inocenței divine nematerialnice experimentate
de Sfânta Fecioară, care a fost copleșită în întreaga ei ființă de Iubirea
absolută a lui Dumnezeu - AGAPE, și niciodată de EROSUL epicurian,
care constă în câteva momente de plăcere. Facem precizarea că între
Eros și Agape este un paradox copleșitor. Pe Eminescu nu-l interesa
empiricul efemer, pentru că el căuta căi care duc la curăție, esență,
sublim, la teosis (îndumnezeire). De aceea, în poezia sa religioasă,
Maica Domnului este icoana sublimului absolut ajuns la apoteoza
 12

spiritului. Metafore ca: luceafărul mărilor, crăiasă între îngeri sau

virtuțile ei: puritatea absolută, apatia (nepătimirea) și aei partenia
(pururea-fecioria) au devenit cele mai evidente atribute ale sufletului
îndumnezeit al Fecioarei, care au înduhovnicit afectele trupului.

Sonetul Răsai asupra mea..., una dintre poeziile postume, este

dedicat Maicii Domnului. În acest poem, rigoarea formală (sonetul este
o poezie cu formă fixă) se îmbină cu profunzimea sentimentelor
declanșate de tânjirea ființei poetice după energiile divine. Maica
Domnului este dăruită aici de Dumnezeu cu puterea de a revigora în
sufletul poetului și a umanității cele trei virtuți teologice: credința,
nădejdea și dragostea (redă-mi credința, speranța mea tu n-o lăsa să
moară, ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!).
Fecioara devine un sprijin pentru tot omul aflat într-un moment de
rătăcire existențială, de haos sau de lipsă de inspirație artistică, după cum
se poate observa în versurile: în noaptea gândurilor mele vină..., o
invocare plină de speranță aducătoare de lumină.

Îndrăznim să apelăm la opera poetului național, pentru ca versul

său marial să sensibilizeze sufletele noastre însetate de credință, cultură,
spiritualitate, afirmarea neamului și a duhului național și astfel să
reactualizăm valorile pe care înalte spirite ale culturii le-au așezat la
fundamentul identității spirituale ale acestui popor. Opera sa rămâne
 13

pentru noi o sinteză a ceea ce a avut mai curat și mai demn neamul
românesc și totodată o icoană a spiritualității pe care de două mii de ani
românii au purtat-o înlăuntrul ființei lor naționale, rămânând neclintiți în
fața nenumăratelor încercări, pe care istoria i le-a scos în cale. Cu
Eminescu în inimă vom fi întotdeauna mai bogați, iar recursul la versul
său va fi o alinare pentru orice suflet însingurat și însetat de absolut.
Sfântul Sinod al BOR a dedicat anul 2023 pastorației persoanelor
vârstnice și omagierii cântăreților bisericești și imnografilor. În acest
context am ales să evoc în cuvântul meu personalitatea marelui nostru
poet național, care a creionat în imnurile sale, ca nimeni altul,
frumusețea chipului nemuritor al Maicii Domnului.
Acestea fiind spuse, să rugăm pe Maica Domnului să ducă
rugăciunile noastre înaintea scaunului Preasfintei Treimi, Celei întreit
strălucitoare, să ne ierte păcatele ca să ne mântuim. Amin.