Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba de pomenire a

Patriarhului Justinian Marina, oficiată la Mănăstirea Radu Vodă, Bucureşti, cu prilejul împlinirii a 40 de
ani de la trecerea sa la cele veșnice.

Slujba Parastasului a avut loc sâmbătă 25 martie 2017, la sărbătoarea Bunei-Vestiri.

Anul acesta, 2017, a fost proclamat în Biserica Ortodoxă Română drept Anul comemorativ Justinian
Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

De aceea, astăzi, când comemorăm împlinirea a 40 de ani de la trecerea din această viață a fericitului
întru adormire Patriarhul Justinian Marina († 26 martie 1977), am săvârşit slujba parastasului la
mormântul său, aflat în biserica Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti. Astfel aducem prinos de
recunoștință memoriei acestui vrednic Arhipăstor al Ortodoxiei românești, care a iubit Biserica lui
Hristos din poporul român cu dragoste nețărmurită şi a reuşit, cu înţelepciune şi dăruire jertfelnică, să
apere, să păstreze şi să transmită valorile eterne ale credinței noastre strămoșești.

Lucrarea sa pastorală, misionară, duhovnicească, culturală şi socială pentru binele Bisericii Ortodoxe
Române, reprezintă pentru noi cei de astăzi, ierarhi, cler şi credincioși, un model luminos şi inspirator
de fidelitate şi slujire a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Bisericii Sale.

Patriarhul Justinian Marina a fost întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române timp de aproape trei
decenii (24 mai 1948-†26 martie 1977) în perioada celei mai aprige prigoniri a Bisericii de către
regimul comunist ateu, instalat la putere în România după luna martie 1945. Cu mult curaj și
echilibru, diplomație și tenacitate, el a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale puterii
politice, alegând calea unei dârze rezistențe camuflate uneori sub un discurs „favorabil” pentru liderii
comuniști. S-a opus din răsputeri abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în viața Bisericii și încercării
acestuia de a transforma Biserica într-o instituție neputincioasă, tolerată și discreditată, în acelaşi
timp, cu un rol nesemnificativ în societate.

Eforturi pentru educația religioasă

Cunoscând tragedia altor Biserici Ortodoxe care s-au opus fățiș comunismului, Patriarhul Justinian a
depus mari eforturi pentru a asigura continuitatea vieţii liturgice şi a Bisericii ca instituţie, pentru ca
aceasta din urmă să slujească şi să lumineze în continuare un popor oprimat de regimul politic. Este
semnificativă în acest sens încercarea sa de a contracara propaganda ateistă lansată imediat după
impunerea regimului comunist prin interzicerea educației religioase în școală și naționalizarea școlilor
confesionale (decretul nr. 177/4 august 1948), dar şi agresiuni ale regimului politic ateu asupra
credinţei creştine ortodoxe însoțite de îndepărtarea ostentativă din școli a icoanelor și a oricărui
simbol religios. Pentru ca iubirea lui Hristos să fie în continuare împărtășită copiilor, la inițiativa
Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod, profitând de echivocul legii cultelor, care nu conținea vreo
prevedere despre cursurile de catehizare, și de refuzul Ministerului Cultelor de a se pronunța, a
aprobat desfășurarea acestora (oct. 1950).

În condițiile restrictive impuse de noul regim politic, când noua legislație permitea amestecul abuziv
al Statului comunist în viața cultelor religioase, Biserica a fost nevoită să-şi organizeze singură un
sistem propriu de învățământ teologic.

Astfel, Patriarhul Justinian a reușit să înființeze trei tipuri de şcoli teologice: Şcoli de cântăreţi
bisericeşti, Seminarii Teologice şi Institute Teologice de grad universitar. Prin urmare, Biserica noastră
a organizat șase Seminarii Teologice, cu cinci ani de studii, la Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamț,
Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeș. De asemenea, a organizat, sub directa îndrumare a Bisericii,
două Institute Teologice de grad universitar, la Bucureşti şi Sibiu[1]. În toate aceste şcoli, Biserica a
reuşit să menţină un standard ridicat al învățământului teologic, pe care l-a pus sub directa oblăduire
a Sfântului Sinod, şi a căutat să păstreze şi să promoveze pe marii profesori de teologie din perioada
interbelică: Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu, Petre Vintilescu, Benedict Ghiuş, precum şi alți
intelectuali mireni, considerați „indezirabili” pentru regimul comunist.

Deși autoritățile înăspriseră cenzura, totuși Patriarhul Justinian a impulsionat publicarea unui număr
impresionant de cărți religioase. La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă au fost
imprimate două ediții sinodale ale Sfintei Scripturi (1968, 1975), cu tiraje foarte mari, ediții multiple
ale majorităţii cărților de cult, dar și scrieri teologice și duhovnicești, cărți de rugăciune și de
învățătură creștină. Periodicele centrale bisericești, ca Biserica Ortodoxă Română şi Studii Teologice, la
care s-a adăugat apariția a cinci reviste mitropolitane și a uneia centrale, Ortodoxia, au găzduit în
paginile lor și studii sau articole ale unor intelectuali interziși în publicațiile academice de Stat.
Calitatea publicațiilor teologice românești era apreciată în întreg spațiul ortodox.

Apărător al clerului

Patriarhul Justinian a încercat să limiteze efectele epurărilor clerului și a intervenit în favoarea multor
clerici arestați, de cele mai multe ori consideraţi ca fiind potrivnici ai noului regim şi „vinovați” doar
pentru a fi împărtășit alte valori decât cele impuse de ateismul materialist. Sunt foarte numeroase
mărturiile despre intervențiile sale în favoarea eliberării preoților trimiși în lagăre de muncă forţată,
intervenţii care au provocat iritarea organelor Securității. Când, între anii 1958-1959, s-a produs un
nou val de represiune asupra clericilor, Patriarhul Justinian nu a mai reuşit să împiedice arestarea
unor colaboratori apropiați, a unor duhovnici apreciați și a unor străluciți profesori de teologie, ceea
ce arată limitele demersurilor sale de a reduce amploarea persecuțiilor. Însă, după eliberarea din
închisoare, mulți dintre supraviețuitorii lagărelor comuniste, lipsiți complet de mijloace de
subzistență, au fost reintegrați în preoție sau încadrați în structurile administrative și în instituțiile de
învățământ ale Bisericii (de pildă, cazul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae şi al Profesorului Teodor
M. Popescu).

Apărător al monahismului românesc

Un alt aspect important care a marcat activitatea Patriarhului Justinian a fost respectul său pentru
monahismul ortodox, deşi el fusese la început preot căsătorit şi apoi văduv prin decesul soţiei.
Contribuția monahismului ortodox românesc la cultivarea celor mai importante repere identitare ale
poporului român: limba, credința şi cultura, împreună cu aportul substanțial al mănăstirilor la opera
social-filantropică a Bisericii, exprima rolul considerabil al monahismului în viaţa poporului român.

Patriarhul Justinian a apărat monahismul ortodox românesc şi a încercat să tempereze agresiunile

puterii totalitare la adresa mănăstirilor, acestea fiind bastioane ale luptei spirituale împotriva
comunismului. După deposedarea mănăstirilor (în martie 1949) de o mare parte a bunurilor
materiale (terenuri agricole şi forestiere, edificii etc.), Patriarhul Justinian a fost preocupat să găsească
surse de finanțare care să permită așezămintelor monahale să supraviețuiască în vremurile vitrege
care se întrezăreau. Cu multă chibzuință, el a susținut înființarea în incinta mănăstirilor a unor ateliere
meșteșugărești care să execute comenzi ale unităților de stat, vieţuitorii mănăstirilor asigurându-și
astfel veniturile necesare vieții zilnice. Astfel, monahii şi monahiile care au rămas în mănăstiri au
salvat aceste mănăstiri, arătând utilitatea unirii rugăciunii cu munca.

Patriarhul Justinian s-a opus cu vehemență proiectului de aşa zisă „reformă” a mănăstirilor, obligând
astfel regimul politic comunist să-și asume singur promulgarea Decretului 410 (28 octombrie 1959),
care a fost o lovitură fără precedent a autorităților de stat comuniste şi ateiste faţă de monahismul
românesc. Urmare Decretului 410 din anul 1959, au fost scoși forţat din mănăstiri aproximativ cinci
mii de vieţuitori, în deosebi maici şi fraţi tineri, fiind „obligaţi să aibă domiciliul forţat în satele natale,
să intre cu totul în viaţa civilă, să primească serviciu (loc de muncă), să nu mai slujească cele sfinte şi
să fie permanent sub controlul poliţiei locale”[2]. În aceste condiţii, un număr mare de mănăstiri şi
schituri au fost transformate forţat în biserici de parohie, altele au devenit muzee sau locuri turistice,
iar unele chiar „au rămas în paragină sau au fost distruse şi profanate”[3]. Deși nu a reușit să oprească
aplicarea decretului nefast, Patriarhul Justinian a încercat totuși să-i atenueze efectele. Interpretând
legea ostilă monahismului ca având un caracter temporar, el a încurajat călugării să nu plece din
mănăstiri sau să revină în ele, ajutând astfel ca după trecerea acestei furtuni devastatoare abătute
asupra Bisericii, începând cu anul 1964, monahismul românesc să cunoască o anumită revigorare,
prin restaurări şi consolidări de biserici şi chilii monumente istorice, dar şi prin misiunea
duhovnicească desfășurată de unii duhovnici îmbunătăţiţi, aşa cum a fost cazul părintelui Arhimandrit
Cleopa Ilie, care, la îndemnul Patriarhului Justinian, a reînviat viaţa monahală a unor mănăstiri din
Moldova, Muntenia şi Banat. În perioada zbuciumată a prigoanei împotriva Bisericii, părintele
arhimandrit Cleopa Ilie a fost chemat la Bucureşti, locuind câteva luni chiar în Reședința patriarhală,
unde s-au pus bazele unui amplu program misionar, pe care ulterior părintele Cleopa l-a desfăşurat,
ostenindu-se pentru îndrumarea vieţii monahale româneşti pe calea Sfintei Tradiţii a Bisericii noastre
Ortodoxe şi aducând încurajare şi bucurie în obştile monahale pe care le-a povăţuit părinteşte.

Datorită eforturilor Patriarhului Justinian, au fost restaurate numeroase biserici și mănăstiri. El a

acordat o atenție deosebită așezămintelor monahale din Arhiepiscopia Bucureștilor, fiind astăzi cinstit
între ctitorii Mănăstirilor Radu Vodă din Bucureşti, Ghighiu, Ciorogârla și Zamfira, dar și ctitor al
Schiturilor Techirghiol, Dragoslavele şi Cricov – Jercălăi. De asemenea, i se datorează restaurarea
Catedralei Patriarhale, a Paraclisului şi Reședinței Patriarhale, a Palatului Cancelariei Sfântului Sinod,
precum și înființarea Bibliotecii Sfântului Sinod din incinta Mănăstirii Antim. În multe mănăstiri au fost
organizate muzee de artă religioasă, ateliere de pictură şi ateliere de ţesut covoare. La acestea se
adaugă atelierele de veşminte bisericeşti de la Mănăstirea Pasărea sau Ghighiu, precum şi atelierele
de obiecte bisericeşti de la Schitul Maicilor şi de la Mănăstirea Plumbuita din Bucureşti.

El a elaborat nu numai un program local de salvare a bisericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, ci mai
cu seamă el a fost ctitorul unui adevărat program naţional de salvare, în primul rând de restaurare a
bisericilor monumente istorice, a lăcașurilor de cult aflate în degradare, precum şi a unui program de
zidire de noi biserici, în locul unor biserici mici sau ruinate. În acest sens, el a înfiinţat, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Fondul Central Misionar realizat din colecta generală pe ţară, din care se acordau
ajutoare financiare pentru repararea, restaurarea şi chiar construcţia de noi biserici[4].

De asemenea, pe durata patriarhatului său, s-au înregistrat unele împliniri care au ridicat prestigiul
Bisericii noastre. În acest sens, la 28 februarie 1950, în plin regim stalinist, din inițiativa Patriarhului
Justinian, Sfântul Sinod a hotărât trecerea în rândul sfinților din calendar a mai multor ierarhi, cuvioși,
martiri și mărturisitori români, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se
păstrează în țara noastră. Acest mare act de cinstire a sfinţilor din neamul românesc nu a fost realizat
din orgoliu, ci pentru că spovedindu-se la cunoscutul duhovnic părintele Cleopa Ilie, acesta, între
altele l-a întrebat: În calitate de patriarh v-aţi îngrijit ca sfinții din neamul românesc să capete
cinstirea ce li se cuvine? Iar el cu sfială a răspuns: Nu m-am îngrijit. Atunci părintele Cleopa a adăugat:
Să vă îngrijiţi, că asta face parte din datoria unui ierarh[5]. Dragostea Patriarhului Justinian față de
Biserica lui Hristos i-a dat curajul să înfrunte regimul politic în pofida tuturor amenințărilor și să fie un
apărător înțelept al Ortodoxiei în timpul comunismului.

Apărător al unor personalităţi de mare valoare intelectuală sau artistică

Sunt nenumărate mărturii despre intervențiile Patriarhului Justinian în favoarea unor personalităţi ale
vieţii bisericeşti sau sociale din acea perioadă, intervenţii care de multe ori au trezit suspiciunea
autorităţilor comuniste.

A încurajat cercetările teologilor români, atât a celor pe care regimul comunist îi considera
„reacționari”, cât şi a tinerilor din noua generație, oferindu-le posibilitatea de a publica în revistele
bisericeşti studii şi articole de o mare valoare academică, apreciate şi în zilele noastre. A păstrat în
cercul său profesori de valoare ca: Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Nicolae Chiţescu, Ioan
Rămureanu, Ene Branişte, Liviu Stan, Nicolae Lungu şi mulți alţii. De asemenea, el a „recuperat”
oameni erudiţi, dar obstrucționați de regimul comunist, cum a fost cazul marelui bizantinolog
Academicianul Alexandru Elian.

În acelaşi timp, pentru restaurarea sau consolidarea unor importante biserici sau mănăstiri, Patriarhul
Justinian a cooperat cu unii dintre cei mai de seamă arhitecți ai vremii: Ioan Mincu, Ştefan Berechet,
Ştefan Balş, ori cercetători ca Vasile Brătulescu şi Vasile Drăguţ, pictorul Costin Petrescu, sculptorul
Grigorie Dumitrescu, scriitoarea şi artista în pictură Olga Greceanu, specialista în artă plastică Ottilia
Oteteleşanu, pe care Patriarhul Justinian a numit-o consilier artistic al Patriarhiei Române şi care a
realizat, între multe altele, icoanele împărătești din Catedrala Patriarhală, lucrate în tehnica email, la
atelierele Patriarhiei Române.

Promotor al relațiilor Bisericii Ortodoxe Române cu Biserici Ortodoxe surori şi cu alte confesiuni
creştine

Paralel cu bogata sa activitate administrativă, edilitară şi cultural-misionară, într-o vreme de dictatură

comunistă plină de restricții şi presiuni asupra vieții Bisericii, Patriarhul Justinian a reuşit, cu răbdare
constantă şi înțelepciune practică, să dezvolte legături apropiate cu celelalte Biserici Ortodoxe surori
şi cu alte confesiuni creştine. A reprezentat, cu demnitate şi înţelepciune, Biserica Ortodoxă Română
pe plan internațional, la întruniri panortodoxe şi interortodoxe sau la întruniri intercreştine.

Foarte semnificativă a fost vizita reprezentanţilor majorităţii ţărilor ortodoxe la Bucureşti, în 28

februarie 1955, la festivitatea solemnă de proclamare a canonizării unor sfinţi români, programată de
Patriarhul Justinian odată cu aniversarea a 70 de ani de la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii noastre
și a 30 de ani de la ridicarea ei la rang de Patriarhie. Un motiv în plus de a arăta regimului comunist că
patriarhul, împreună cu Biserica sa, este susţinut din exterior la cele mai importante evenimente ale
Bisericii[6].

Dumnezeu l-a inspirat pe Patriarhul Justinian ca, în ultimii ani ai vieţii, să-şi pregătească locul de veci
aici, la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, pe care el a salvat-o de la un destin tragic, a consolidat-o
şi a restaurat-o între anii 1968-1973, redându-i măreţia şi frumuseţea de altădată. Pe crucea
mormântului său, încastrată în zid, a cerut meșterului să scrie: „M-am luptat lupta cea bună! Credinţa
am păzit! Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care
mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel drept, în ziua aceea” (cf. 2 Timotei 4, 7-8). Cununa dreptății, ca
preț al luptei celei bune în viaţa pământească, i-a pregătit-o Însuşi Hristos Domnul, Arhiereul Cel
veșnic, în Împărăția cerurilor!

Întrucât simțim astăzi că, prin lumina vieţii şi a faptelor sale pilduitoare, Părintele Patriarh Justinian
este tainic prezent în Biserica noastră ca o lumină peste timp şi ca o călăuză spirituală, ne rugăm
Domnului Iisus Hristos, să aşeze sufletul lui în locaşurile sfinţilor Săi slujitori, în bucuria îngerilor, în
lumina şi iubirea Preasfintei Treimi.

Veşnica lui pomenire, din neam în neam!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, „Cultura Teologică Românească”, Editura Basilica, Bucureşti, 2011, p.
284.

[2] Arhimandrit Cleopa Ilie, Arhimandrit Ioanichie Bălan, Viaţa monahală ieri şi azi, în „Autocefalie,
Patriarhie, slujire sfântă”, Bucureşti, 1995, p. 392.

[3] Ibidem, p. 393.

[4] Pr. Pârvu Constantin, „Patriarhul Justinian mărturii, fapte şi adevăr”, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.
228.

[5] Cf. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, „Amintiri despre Patriarhul Justinian”, în volumul
„Biserica în misiune”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2005, p. 548.

[6] Pr. Constantin Tudosă, „Patriarhul Justinian Marina (1948-1977)”, Editura Cetatea de Scaun,
Târgovişte, 2016, p.176.