MIZANTROPUL

de Molière

Mizantropul (Le Mizantropul ou Atrabilaire Amoureux), este un act de cinci comedie de

dramaturgul francez Molière . A fost interpretată pentru prima dată la Palais Royal la 4
iunie 1666 , cu muzica lui Jean-Baptiste Lully .
Mizantropul este o lucrare care conține date biografice . Mizantropul s-a născut în
singurătatea și criza pieselor de teatru de Don Giovanni și Il Tartufo , cenzurate și
exponate , și pentru depresie și melancolie pentru abandonul soției sale. Mizantropul
renunță la comedia perturbatoare a majorității celorlalte piese. Caracterul particular al
Acestei proclamă cu voce tare, de la începutul piesei, principiile sale rigide și idealul său
de umanitate înnobilată prin virtute.
Mizantropul ridiculizează de la început convențiile și ipocrizia aristocraților francezi ai
vremii, dar ia un ton mai serios când se oprește asupra defectelor și imperfecțiunilor pe
care le posedă toate ființele umane . Opera diferă de farsele obișnuite din secolul al XVII-
lea, deoarece prezintă personaje dinamice și bine rotunjite precum Alceste și Celimene,
spre deosebire de personajele plate folosite de mulți stilisti pentru a critică problemele
societății. Este, de asemenea, atipic celorlalte lucrări ale lui Molière, deoarece se
concentrează mai degrabă pe evoluția și nuanțele personajelor decât pe complot .
Mizantropul este încă considerat astăzi una dintre capodoperele lui Molière, deși nu a
obținut succesul sperat în timpul său.

PERSONAJE

● Alceste ; mizantrop , îndrăgostit nebunește de Celimene, interpretat de Molière

● Flinte ; prieten de lungă durată al Acestei.
● Orontes ; curtean îndrăgostit și de Celimene.
● Celimene ; femeie superficială râvnită de mulți curteni.
● Eliante ; văr și prieten cu Celimene.
● Bască ; slujitor al lui Celimene.
● Aceste ; marchiz, pretendent pentru Celimene.
● Clitander ; marchiz, pretendent pentru Celimene.
● Un gardian ; a jandarmeriei franceze.
● Arsinoè ; Celimene cel mai vechi prieten.
● Del Bosco ; Sluga lui Alceste

Actul I
Scena începe cu Alceste, un tânăr gelos, care se plânge și admonesteaza conduită lui
Filinte, învingându-l că a îmbrățișat cu căldură o simplă cunoștință. Prin urmare, Alcestis
explică supărat că este absolut scandalos să ai aceeași purtare și același ton confidențial
cu o persoană simplă al cărei nume este cunoscut doar ca al unui prieten drag și cinstit.
Alceste continuă, afirmând că a prețui pe toată lumea este ca a nu-i considera pe nimeni
și că acest viciu este acum apanajul tuturor oamenilor din această epocă. În acest sens, el
mărturisește că nu îl va mai putea considera ca un prieten. Filinte răspunde, arătându-i că,
dacă alții folosesc un astfel de comportament, este politicos să se comporte în același
mod. El afirmă apoi că, dacă cineva dorește să trăiască în armonie în societate, este
necesar să se salveze aparențele, adesea cu exactitate în astfel de moduri și experiențe.
Alcestis răspunde că acest lucru înseamnă a simți atât pe sine, cât și pe ceilalți. Filinte îi
amintește că, în unele cazuri, a fi sincer poate fi incorect sau chiar ridicol și că, în general,
este mai convenabil să spui ceea ce alții vor să audă și să-și păstreze sentimentele reale
ascunse. Alceste atunci, frustrat, povestește cum un anumit ticălos, cu care este încă
implicat, este bine cunoscut tuturor pentru faptele sale rele și că, cu toate acestea, este
considerat simpatic, oamenii îl salută și chiar îl invită. La aceste cuvinte, Filinte îl
sfătuiește că, în loc să se certe despre tot, ar face mai bine să se ocupe de cauza sa. În
această privință, Aceste este total dezinteresat, marturisindu-i că el este cel care are
perfectă dreptate. În cele din urmă, adaugă că, în cazul în care escrocul omului, datorită
influenței sale și a prieteniei sale, reușește să câștige cazul, va avea ocazia să se bucure
de scenă, doar să aibă plăcere să confirme că viciul este inerent omule. Filinte îl întreabă
cum moralitatea sa strictă este compatibilă cu Celimene, deoarece este exact opusul său.
Apoi îi arată cum Eliante și Arsinoè sunt mai potriviți pentru el, de asemenea pentru faptul
că sunt îndrăgostiți de el. Alcestis mărturisește că nu poate rezista frumuseții tinerei
văduve, pe care odată cucerită speră să o poată răscumpăra de o astfel de răutate. El își
cere scuze spunând că nu motivul guvernează iubirea; o dragoste pe care pretinde că
este pe deplin reciprocă.
Oronte îl întâlnește pe Alceste, căruia îi cere cu mare entuziasm și entuziasm să fie
considerat prietenul său, deoarece a primit vești despre comportamentul său și rigoarea
sa exemplară. Alcestis, păstrând credința cu această rigoare tocmai descrisă, se
dovedește sceptic în îi acorda prietenia, spunându-i că nu poate considera o persoană pe
care tocmai a întâlnit-o ca prietenă. Oronte, aproape mulțumit de răspunsul pe care îl
întâmpină și îl înțelege, decide apoi să aprofundeze cunoștințele, cerându-i o părere
despre un sonet pe care l-a compus în mai puțin de un sfert de oră, pentru o femeie.
Întrucât Alcestis are obiceiul de a spune adevărul, exprimat în cea mai mare parte
hiperbolic, odată ce a ascultat acest sonet, într-un mod nu prea explicit, ne face să
înțelegem cum lucrarea este absolut teribilă și lipsită de substanță. Îl sfătuiește să nu-și
încerce mâna la compoziția în versuri, care, potrivit lui, uneori poate face ca o persoană
să pară bolnavă. Apoi îl citează pe unul dintre vechile cântece populare, grosolane, dar
conținând substanță. La aceste cuvinte, rostite aproape că din vârful amvonului, Oronte
se simte jignit și răspunde că versurile sale sunt, în orice caz, ambele excelente, mai ales
pentru că au fost deja apreciate de alții. Alcestis răspunde că cei care au găsit acest sonet
plăcut au mințit cu siguranță, ceea ce el nu a făcut. Oronte și Alceste încep apoi să se
certe, dar înainte ca situația să degenereze pe Filinte, care fusese prezent până atunci, îi
calmează. Oronte pleacă apoi, cu false salutări cordiale. Alceste îl întâmpină la rândul său
cu false salutări cordiale.

Actul II
Alceste se plânge lui Celimene despre numărul mare de pretendenți pe care îi deține. El o
consideră complice în acest sens, învinui ndu-i zâmbetele și comportamentul ei tandru și
plăcut, care aprind speranțe false în inimile nenumăraților ei admiratori, incurajandu-i la
curte. Alcestis se îndreaptă în special asupra unui anumit Clitandro, căruia îi cere
explicații. Răspunde Celimene, judecandu-l hiperbolic gelos pe întreaga lume și extrem de
ceartă. El adaugă, afirmând că zâmbetele ei, pe care el le găsește neînțelegere și
deplasate, fac parte doar din rutina obișnuită de bune maniere de a saluta un prieten. Ea
continuă spunând că cultivă în special prietenia cu Clitandro pentru că acesta din urmă a
promis că o va ajuta, prin cei mai influenți prieteni ai săi, într-un proces în desfășurare. Ea
încheie linistindu-l din nou și amintindu-i că doar îl iubește. Alceste mărturisește cât de
nebun este și el îndrăgostit de ea, din moment ce el se poate descurca cu toate obiceiurile
ei. Pe parcursul istoriei, ne dăm seama că gelozia și certurile aplicate de Celimene pe
Aceste sunt mai mult decât simple. De fapt, Alceste se dovedește a fi chiar gelos pe
prezența lui Vasco, servitorul lui Celimene. Eliante, Celimene, Alceste și Filinte stau în jur,
când Basco anunță sosirea lui Aceste și Clitandro. La aceste cuvinte, Alcestis o îndeamnă
pe iubită să se declare, astfel încât intențiile ei să fie clare pentru toți. Celimene își arată
opoziția. Cei doi domni încep imediat să discute cu Celimene și Eliante și să se angajeze
în diverse bârfe cu ei, despre prieteni sau cunoscuți. Totul pare calm, până când ajungem
să vorbim despre un anume Damide, care conform criticilor, are un curent de gândire
similar cu cel al Acestei. Acesta din urmă, simțindu-se moral pus sub semnul întrebării, dă
vina pe calomnia lor, în special pe cea a lui Aceste și Clitandro, considerându-l vinovați în
încurajarea aceleași vicii pentru Celimene. În plus, găsiți loc pentru a adăuga că dragostea
adevărată nu iartă niciodată și este întotdeauna sinceră. Acest lucru creează o mare
dezaprobare a tuturor, care, în schimb, afirmă unanim că dragostea adevărată iartă
întotdeauna și încearcă să găsească meritele defectelor și să le ignore pe acestea din
urmă. Așa cum discuția pare să între în ceartă, Basco vine să raporteze că un domn în
haine înalte cere Alceste. Se pare că este un gardian, care pretinde că este acolo în
numele stăpânilor săi. Alceste și Filinte presupun că este mica dispută cu Oronte. După
mai multe invitații din partea celorlalți, Alceste decide să meargă și să se prezinte în locul
descris de gardian.

Actul III
Cei doi marchizi Clitandro și Aceste au un dialog confidențial. Primul îi cere celui de-al
doilea impresii reale despre viitorul său. Aceste răspunde că este absolut mulțumit de
viața sa. El spune că este tânăr, frumos, nobil, bogat, puternic, curajos, plin de resurse și
bine plăcut de rege și de sexul mai frumos. Clitandro îl întreabă apoi, din punct de vedere
sentimental, de ce este de obicei limitat la acea casă, în loc să meargă prin țară pentru a
da drumul la virtuțile sale. Aceste mărturisește că nu își risipește talentele pentru a urmări
femeile care nu sunt demne de el sau care nu-i redau dragostea. Din aceasta Clitandro
simte că Acaste face aluzie la faptul că a găsit dragoste plătită în Celimene. Cei doi domni
sunt apoi de acord că, dacă unul dintre cei doi aduce anumite dovezi ale cuceririi lui
Celimene, celălalt va trebui să se retragă definitiv. Trebuie remarcat faptul că cei doi
marchizi, fiecare absolut sigur de el însuși, nu iau în considerare Aceste, care a câștigat
deja inima lui Celimene, fără să observe. Basco anunță sosirea neașteptată și nedorită a
lui Arsinoè. În timp ce urcă scările, Celimene își mărturisește propriile impresii despre
prietenul ei Arsinoè, pe care îl consideră supărat împotriva întregii lumi și irascibil de
gelos pe iubitorii altor oameni. Ea încheie afirmând că și-a pus ochii pe Alceste. Sosește
Arsinoè, în timp ce cei doi marchizi pleacă. Prin urmare, Celimene își întâmpină prietena
cu o bucurie prefăcută. Arsinoè, în numele onoarei, îi mărturisește prietenului său că a
participat recent la o discuție în care discursul a căzut asupra lui Celimene, care a fost
pictat negativ, mai ales pentru flirtul ei cunoscut și pentru întoarcerile și veniturile
oamenilor de acasă. Arsinoè continuă, adăugând că a apucat-o cât a putut. Celimene îi
mărturisește, de asemenea, că a participat recent la o discuție în care discursul a căzut
asupra lui Arsinoè, care a fost pictat foarte negativ, mai ales pentru falsitatea sa, și pentru
a proclama valori, practicând exact opusul. El încheie afirmând că a apucat-o cât a putut.
Arsinoè enervat de această veste începe o scurtă ceartă din care apar în cele din urmă
părerile sincere pe care fiecare le are despre celălalt. Arsino este acuzat că s-a lăudat cu
numeroșii săi pretendenți și cu vârsta sa fragedă. Celimene, pe de altă parte, o acuză că a
păcătuit cu invidie și că este izbucnirea resentimentelor și eșecurilor ei. Celimene pleacă
lăsând în compania lui Alceste. Arsinoè mărturisește noului său interlocutor că a avut o
lăudabilă oportunitate de a fi singur cu el. Prin urmare, Arsinoè începe o seducție voalată,
începând prin a-i spune că marile sale virtuți merită un loc proeminent în curte. Alcestis
răspunde sceptic că nu este absolut înclinat către mediul curtenesc. Prin urmare, Arsinoè,
observând că nu primește atenție cu acest subiect, începe să vorbească despre dragostea
lui Alceste, care, potrivit ei, este rău reciprocă, de fapt Celimene îl trădează. Alcestis o
îndeamnă să-i scutească de bârfele nefondate, care nu face altceva decât să insinueze
îndoielile și răul în inima lui. Arsinoè îl invită apoi să o urmeze până acasă, unde va putea
vedea cu ochii infidelitatea femeii sale. În cele din urmă, adaugă în mod explicit că dacă
după ce s-a întâmplat vrea să-și deschidă inima cu o altă femeie, ea îl va satisface.

Actul IV
Filinte vorbește cu Eliante despre procesul lui Alceste, la care a asistat, care, din fericire,
sa încheiat cu reconcilierea celor doi pretendenți. El explică cum Alceste a refuzat cu
mândrie să-și ceară scuze față de Oronte, cu atât mai puțin să-și schimbe opinia asupra
sonetului său. În cele din urmă, Filinte profită de ocazie pentru a fi singur cu ea pentru a
mărturisi că dacă Alceste se căsătorește cu Celimene, lipsindu-i de diverse atenții, el ar fi
bucuros să remedieze acest lucru deschizându-se spre ea. Eliante este surprins de aceste
cuvinte. Chiar în acel moment ajunge Alceste, mortificat afirmând că iubitul său Celimene
îl trădează. Filinte și Eliante îl îndeamnă să nu tragă concluzii pripite, deoarece gelozia
poate duce la gafe. Alcestis răspunde spunând că are anumite dovezi ale infidelității
doamnei sale. Alceste îi cere apoi lui Eliante să-l ajute să-și ducă răzbunarea, oferindu-se
în totalitate lui, care îi va rezerva toate atențiile și serviciile pe care nu le-a acordat
niciodată lui Celimene. Eliante îl descurajează, spunându-i că cel mai probabil greșeala pe
care și-o imaginează că a suferit este mai puțin gravă decât este și că dragostea în timp
ajunge să ierte totul. La fel cum Alceste răspunde, opus curentului de gândire al lui
Eliante, ajunge Celimene. Alcestis începe apoi să-l acuze pe Celimene că și-a înșelat în
mod ipocrit dragostea cu falsul convingător, doar ca să-l trădeze. Celimene răspunde
surprins de mai multe ori, arătându-se total străină de aceste acuzații. Alceste îi arată apoi
dovada neechivocă a infidelității sale, scoțând o scrisoare, care i se atribuie pentru
scrierea de mână, saturată de cuvinte dulci și iubitoare. Alceste își încheie acuzațiile
afirmând că aceste cuvinte sunt adresate lui Oronte. Celimene, cu o simplitate inocentă,
admite autorul scrisorii, răspunzând totuși că această scrisoare ar putea fi adresată și
unui prieten apropiat, deoarece nu este scris cui i se adresează. Celimene pare în cele din
urmă iritată de ceea ce ea definește drept conjecturi gelose și inexistente. Sosește Del
Bosco, îndemnându-i pe proprietar să plece imediat. De îndată ce Aceste îi cere clarificări,
Del Bosco îi spune că doi bărbați, dintre care unul știe, i-au lăsat două bilete.

Actul V
Alceste citește conținutul acestor bilete. Primul se referă la procesul său în curs, pe care
se pare că acum l-a pierdut. Al doilea, pe de altă parte, îl privește pe Oronte, care în
răzbunare pentru judecată proastă dată sonetului său s-a răzbunat punând în jur o carte
cu un conținut scandalos în instanță, susținând că a fost scrisă de el. Alcestis, la
cuvintele slujitorului său, este umplut și mai mult de tristețe și resentimente față de
societatea în care trăiește. Apoi ajunge la concluzia că trebuie să se retragă într-o viață
privată și solitară, departe de restul lumii. Filinte încearcă să trezească din nou moralul
prietenului său, incredintandu-i că retragerea din civilizație este o decizie
disproporționată. El arată, de asemenea, că, chiar dacă va pierde cauza, va putea face
recurs și împotriva sentinței. Alcestis îi răspunde spunându-i că nu mai vrea să facă apel,
adăugând că preferă să piardă cazul, trebuind să plătească o amendă de 20.000 de franci,
astfel încât această nedreptate să fie cunoscută de toți și că este transmisă pentru
memoria viitoare, ca dovadă de neșters. a răutății umane. Filinte îl îndeamnă să nu se
resemneze, spunând că trădarea umană îi evidențiază pe cei puțini care, în schimb,
posedă virtuți. Alceste nu ține cont de acest lucru, reconfirmându-și iminenta pensionare.
Oronte și Alceste îl îndeamnă pe Celimene să facă lumină asupra intențiilor sale
amoroase, declarându-se pe loc unuia dintre cei doi. Celimene este foarte dezamăgită de
această decizie inadecvată a lor, afirmând că îi este greu să se exprime în fața
amândurora. Oronte și Alceste insistă asupra cererii lor. Celimene o îndeamnă pe prietenă
ei, Eliante, să o ajute să-și descurajeze admiratorii, dar acesta din urmă se opune în mod
ciudat, susținând că nu poate să o ajute. Sosesc cei doi marchizi Arsinoè, Aceste și
Clitandro, care la rândul lor îi cer lui Celimene să clarifice o scrisoare scrisă de ea,
adresată unui iubit misterios. Aceste începe să citească această scrisoare care îi
discredita și îi ridiculizează pe rând pe pretendenții săi obișnuiți. Începe prin a-și liniști
misteriosul iubit, care nu trebuie să fie gelos pe oricare dintre următorii pretendenți,
deoarece îl iubește doar pe el. Prin urmare, îl descrie pe Aceste, definindu-l ca pe un
marchiz incomod și nesemnificativ. Alceste, rareori amuzant pentru extravaganță, dar
foarte plictisitor. Oronte, care crede și pozează ca intelectual și scriitor, care, totuși,
compune versuri obositoare. Clitandro, un ultim om înșelat pentru care ar simți afecțiune.
Scrisoarea continuă cu Celimene spunând că este plictisită de astfel de vizite și că ar vrea
ca iubitul ei misterios să apară mai frecvent. După ce au citit acest Aceste și Clitandro își
iau concediul cu capul sus, declarând că Celimene este o femeie care nu este demnă de
ei. Oronte, mai uimit de conținutul scrisorii, îi mărturisește că îi este recunoscător pentru
că știe acum cine este ea cu adevărat, plecând cu mândrie prefăcută. Arsinoè, în
încercarea de a se apropia de el, ia apărarea lui Alceste, care, încă legat de Celimene,
lichidează această încercare, susținând că nu are nevoie de apărarea sa, întrucât, pe lângă
faptul că știe să se apere, nu ar ști să răsplătești această favoare. Arsinoè pleacă apoi
indignat, răspunzând că nu are toată dorința de a-l cuceri pe care și-l imaginează și de a-și
da câteva aeruri. Înainte de a pleca, ea adaugă că nu îl consideră demn de o femeie ca ea,
din moment ce el este pur și simplu un rest de Celimene. Alceste reia discuția cu
Celimene, care își recunoaște în cele din urmă greșelile și care are tot dreptul să o urască.
Alcestis, mișcat de o ultimă încercare dureroasă de reconciliere cu Celimene, îi spune că
este dispus să uite totul și să-i salveze față de toate aceste bârfe și, în acest caz, se va
căsători cu el și va merge să locuiască cu el, retrăgându-se din societate. Celimene este
în favoarea căsătoriei pentru a salva aparențele, dar se opune și se sperie să se retragă
din societate, provocând astfel respingerea lui Alceste, care reușește în cele din urmă să
se elibereze de rețeaua sa. Frunze Celimene. Alceste, în acest moment, într-o încercare de
a-și uita falsă dragoste, se îndreaptă imediat către Eliante cu complimente lăudabile. Cu
toate acestea, Eliante îi arată cu claritate cum intenționează să se angajeze cu Filinte.
Alceste, apoi le urează amândurora o existență fericită, anuntandu-va să mergeți și să vă
retrageți așa cum spusese deja, acum dezamăgit și trădat de toată lumea și de toate. Aici
vedem cum dorind să se straduiasca la maxim, s-a trezit fără nimic. Filinte, singurul său
prieten adevărat, care i-a fost întotdeauna aproape și care i-a dat întotdeauna sfaturi bune,
nu a luat în considerare niciodată, la astfel de cuvinte, incitarea lui Eliante să-l ajute, astfel
încât să nu facă prostii, în disperare.