CARACTERIZAREA LUI ȘTEFAN GHEORGHIDIU

Ștefan Gheorghidiu este un personaj complex, cu trăsături vaste de caracter. Portretul

sau fizic, dar și moral este conturat prin maniere directe și indirecte. În acest roman sunt
folosite adesea procedee specifice tipului de roman psihologic precum: introspecția
(“Niciodată nu m-am simtit mai descheiat de mine însumi”), autoanaliza lucida (“Simteam din
zi în zi, departe de femeia mea, ca voi muri”), monologul interior, cu notarea stărilor
fiziologice a l e senzațiilor organismului (“Nu pot gandi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit”),
fluxul conștiinței.
Personajul-narator, Stefan Gheorghidiu, reprezinta inadaptatul superior, lucid
hipersensibil, intransigent, inflexibil, orgolios în aspirații, trained în lumea ideilor pure.
Analiza personajului și a caracterizarii sale indirecte pune în evidenta atracția acestuia
pentru problemele profunde ale existenței. Protagonistul este incapabil sa își găsească locul
în societatea în care se afla, pe care o vede afundata în mediocritate si lipsita de moralitate.
Studiind filosofia, Ștefan Gheorghidiu este un intelectual care trăiește într-o lume a ideilor
pure, a cărților și care are dorinta unei izolari absolute de realitatea materială. Totuși, lumea
din jurul său produce conflictele, atat interioare cat si interioare din viața personajului, axate
în jurul relației sale cu Ela, colegă de la Universitate.
Portretul fizic al lui Gheorghidiu, personajul narator, este realizat prin autocaracterizare în
primul volum. Acesta se numește singur “înalt și elegant”, “alb ca un om fara globule roșii”,
însă, în mod indirect, se deduce lipsa sa de grija pentru îmbrăcăminte, cand pentru prima
oară cei doi îl remarca pe domnul G. Între Ștefan și dl. G. se realizeaza o antiteza la nivelul
aspectului fizic: monden, avocatul se imbraca dupa moda vestică, pe cand protagonistul
avea “mansetele prea largi” și “colțurile sucite” la costum. Lipsa atenției asupra
vestimentatiei o deranjează pe Ea: “O stanjenea parcă neatentia mea [...]”.
Din punct de vedere moral, Gheorghidiu este dominat de orgoliu. Orgoliul este motivul
pentru care acesta începe relația cu Ela, placandu-i invidia celor din jur: “Începusem totuși
să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine[...]”. De asemenea,
din orgoliu, la masa în familie alături de unchiul Tache, Ștefan refuză sa il linguseasca pe
acesta. Se remarca în acest episod și sinceritatea personajului principal. Aceasta sinceritate
il impresioneaza pe Tache, care decide în cele din urma sa îi lase nepotului sau cea mai
mare parte din avere. Nae Gheorghidiu, interesat de avere, remarca mai tarziu ca nepotul
său, Ștefan, este lipsit de simt practic: “N-ai simt practic…. Ai să-ți pierzi averea[...]”.
Conflictul din familie cauzat de marea mostenire a unchiului Tache reliefează dezgustul
personajului principal pentru interesele monetare cat și primele semne de pierdere a
afectivitatii fata de Ela. Ștefan, satul de conflict, cedează o parte din avere celorlalți
moștenitori, însă se simte mai izolat de lume în urma acestuia, simte că nici soția sa nu-i
împărtășește viziunea: “As fi vrut-o mereu feminina[...]”.
Conștientizarea valorilor intelectuale proprii îl fac pe Gheorghidiu mai tarziu sa nu se
poată încadra în societatea mondenă. Personajul vede în a pune mai mult accent din
garderobă personală o lipsa de respect de sine, o pierdere a adevăratelor valori în viața și o
acceptare a sistemului lumii exterioare de măsurare a valorii. Gheorghidiu își pastreaza
orgolios statutul de intelectual neînțeles, în ciuda a ceea ce observa a fi pierderea ființei
iubite, pentru prima oară.
Posesivitatea este de asemenea semnificativă pentru Gheorghidiu. Desi este intrebat
daca este gelos, el neaga “nu am fost niciodata gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii”.
Totuși personajul simte dorința de a o poseda pe Ela: “Simțeam ca femeia aceasta era a
mea, în exemplar unic”, motiv pentru care gelozia nerecunoscuta se declanșează.
Fire reflexiva și analitică, Gheorghidiu pare sa disece poate prea mult anumite
intamplari. El disecă și analizează cu luciditate fiecare vorba, fiecare gest, dorind să aibă
certitudinea iubirii Celei, care flirta evident cu domnul G.: "trăgeam cu urechea, nervos, să
prind crampeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de
ea". În plimbarea la Odobesti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai
superficială, în viziunea lui Ștefan. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Stefan
observand mimica si gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G., are o
expresie deznădăjduită atunci cand acesta sta de vorba cu alta femeie. Între cei doi soti
intervine o tensiune stanjenitoare care se amplifica, Ela acceptand sa divorteze deși se
simte jignita de banuielile soțului său. În “Arca lui Noe”, criticul N. Manolescu evidențiază
faptul ca Ela este conturată subiectiv: “Nu Ela se schimba[...] ci felul în care o vede Ștefan”.
Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate și luciditate, viaţa
oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu sufletele rupte în genunchi". Ca un
blestem, unul dintre soldaţi silabiseste într-una, obsesiv: "Ne-a acoperit pamantul lui
Dumnezeu". Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un
obuz a retezat capul lui A Măriei şi el "fugea aşa, fără cap”. Unii critici literari consideră că
Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească
gelozia care ameninţa să-l dezumanizeze. El se înalţă deasupra societăţii meschine, trăind o
experienţă morală superioară, aceea a dramei româniei, silită să îndure un război tragic şi
absurd.
În concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman
modern, psihologic, de tip subiectiv, în care apare o viziune unică asupra iubirii și a
războiului. Perspectiva subiectiva face ca finalul operei să aibă un caracter deschis,
veridicitatea trăirilor lui Ștefan Gheorghidiu fiind puse sub semnul întrebării, însă
autenticitatea și valoarea personajului fiind accentuate. Prin acest personaj, Camil Petrescu
introduce o nouă tipologie în literatura romana: intelectualul inadaptat, aspirând spre absolut.