Caracterizare Ștefan Gheorghidiu

Romanul „Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi”, scris de Camil Petrescu, este
prezentat ca fiind monologul unui personaj inteligent, înzestrat cu vocația introspecției care
dezvăluie emoțiile, impresiile, incertitudinile generate de două experiențe ce i-au marcat viața
interioară: iubirea și războiul. Pe de altă parte, romanul poate fi considerat o monografie a iubirii ce
ia naștere din vanitate sau o monografie a îndoielilor.

Protagonistul, Ștefan Gheorghidiu, este personajul narator care relatează la persoana I și analizează
cu luciditate evenimentele și stările interioare prin care trece. Acesta este prins între două realități
temporale: cea a timpului psihologic, subiectiv reprezentat de drama iubirii și cea a timpului
cronologic, obiectiv al întâmplărilor de pe front. Atât faptele subiective, cât și cele obiective sunt
consemnate în jurnalul de pe front în care Gheorghidiu analizează atât experiența iubirii, cât și pe cea
a războiului.

Student la filosofie, Ștefan Gheorghidiu este un intelectual lucid care trăiește în lumea cărților și a
ideilor, nereușind să se adapteze lumii afacerilor, reprezentată de unchiul său Tache, de Nae
Gheorghidiu și Tănase Lumânărescu. Autocaracterizându-se, bărbatul afirmă „eram înalt și elegant”,
considerându-se superior celorlați, mai ales prin modul său de a iubi și de a percepe iubirea , având
orgoliul celui care are conștiința unei fibre sufletești superioare. Dialogul de la Popotă provoacă o
reacție violenta a acestuia, care este de părere că „cei care se iubesc au drept de viață și de moarte
unul asupra celuilalt”. Nicolae Crețu observa că există o incompatibilitate adâncă între viziunea lui
Ștefan despre iubire și percepția comună de înțelegere a ei, iar iritarea și agresivitatea manifestate
exprimă fibra sufletească diferita a personajului. Astfel, prin memorie involuntară, se declanșează
amintirea propriei povești de dragoste pe care o consemnează în jurnalul de pe front („eram însurat
de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală”). Principala trăsătură a
lui Gheorghidiu este orgoliul, el însuși recunoscând acest lucru („ negreșit sunt nemăsurat de
orgolios”). Totodată, bărbatul este caracterizat direct de către celelalte personaje („atâta luciditate
este insuportabilă”). Membrii familiei, marcați de interese materiale, îl cred „lacom”, dar în același
timp „om de inimă” atunci când le cedează o parte din avere. Comandanții îl apreciază ca fiind corect
și disciplinat („el execută întocmai”). Din caracterizarea indirectă reiese că Ștefan este un intelectual
inadaptat, nefericit în lumea superficială în care trăiește. Este un personaj vertical, principial ce dă
dovadă de în flexibilitate morală, refuzând renunțarea la idealul iubirii absolute.

Prima experiență de cunoaștere, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii, al zbuciumului interior,
protagonistul aflându-se permanent în căutarea absolutului. Ca urmare a moștenirii primite, Ela se
lasă în voia tentațiilor mondene devenind din ce în ce mai preocupată de lux și petreceri, fapt ce intra
în totală contradicție cu idealul soțului său de feminitate. De fapt, eroul construiește și proiectează în
Ela o imagine idealizata nu numai a femeii, ci și a feminității și a iubirii în sine. Aceasta imagine se
fisureaza treptat, prin confruntarea dintre ideal și realitatea interioară a Elei. Ștefan Gheorghidiu
construiește teorii despre iubire, într-o continuă conceptualizare a sinelui, o încercare de a
transforma realitatea în idee. Pentru acest personaj iubirea nu poate fi decât unică, absolută.
Sentimentele pe care le are față de soție devin rațiunea sa, modul său de a fi și de a se împlini în plan
spiritual, iar în momentul în care în inima sa încolțește gelozia, iubirea devine autosugestie și opțiune,
în final, ajungând victima propriei amăgiri. Mici gesturi neimportante, flirtul cu domnul G, capătă
dimensiuni catastrofale în conștiința lui Gheorghidiu („era o suferință de neînchipuit”). Toate aceste
incidente prind contur în timpul călătoriei de la Odobești, care, după cum observa Nicolae Crețu, a
reprezentat o tortură sufletească pentru bărbat. Astfel, fiecare gest de tandrețe față de domnul G lua
proporții de cataclism al geloziei în conștiința sa. De fapt, această gelozie se conturează ca o altă față
a intensității sentimentului său de dragoste, a setei de dragoste absolută. Cu toate acestea,
personajul suferă nu numai din rănirea propriilor sentimente de către Ela, nici din neputință și
deziluzie, ci, mai ales suferă din cauza dedublării sale interioare, în încercarea de a-și ascunde
frământările și de a părea indiferent („ mă chinuiam lăuntric să par vesel, și eu mă simțeam imbecil și
ridicol și naiv”). În urma confesiunilor și analizelor interioare, eroul constată ca n-a fost niciodată
gelos, dar că a suferit atât de mult din cauza iubirii. Mai apoi, după despărțire, Ștefan și Ela se
întâlnesc întâmplător și, deși căsătoriți, se comportă ca doi străini. Suspiciunea aprofundată îl
determină pe filosof să se afle într-o continuă nevoie de căutare a semnificațiilor și a interpretărilor.
Astfel, realitatea devine subiectivă, fiecare gest fiind interpretat („ ce a avut un moment de plăcere,
nu de bucurie”). Dialogul este banal, artificial, întocmai pentru a ilustra dragostea celor doi („sufletele
noastre pluteau deasupra cuvintelor”). Plimbarea nocturnă devine un prilej de a petrece cât mai mult
timp împreună, iar speranța de a evita ruptură vine din nevoia lui Ștefan de a putea crede în sine.
Față de trăirea exterioară, sinceră și vizibilă a Elei, Gheorghidiu prezintă o structură interioară mult
mai complexă, comportamentul său fiind doar de suprafață („simțeam că femeia aceasta era a mea,
în exemplar unic”). Ceea ce pentru alții se înfățișează ca fiind superficial, în interiorul protagonistului
capătă o rezonanță mult mai profundă. Iubirea lor s-a născut nu din pasiune, ci din vanitatea lui
Ștefan. Admirația față de frumusețea Elei, suferința pe care i-o provoacă și indiferența lui sunt cele
care nasc iubirea bărbatului. Orgoliul capătă forma nesiguranței și este, de fapt, o încercare a
intelectualului de a-și recăpăta propria imagine a omului superior. Comparațiile și infidelitatea femeii
nu declanșează durerea de a fi înlocuit, ci durerea de a fi ignorat, simțind că lucrurile se întâmplă în
afara sa. Autosugestionându-se și idealizând ființa iubită, Gheorghidiu rămâne profund dezamăgit
când aceasta nu mai îndeplinește idealul său de iubire („se rupsese totodată și axa sufletească,
încrederea în vigoarea și eficacitatea inteligenței mele”).

A doua experiență de viață fundamentală în planul cunoașterii existențiale este războiul, frontul și
confruntarea directă cu moartea. Imaginea luptelor nu este una eroică, înălțătoare, ci surprind mai
degrabă tragismul și absurditatea situației. Capitolul „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”
dezvăluie spaima confruntării cu sentimentul morții. Viața soldaților pare a se situa sub semnul
haosului și al animalității, al dorinței de supraviețuire cu orice preț. Oamenii se strâng unii în alții,
naratorul spunând că nimic din ce îi lega de umanitate și uman nu își mai putea găsi locul în
încercarea disperată de a se salva („nu mai e nimic omenesc în noi”). În aceste momente, drama lui
Gheorghidiu se contopește cu cea a camarazilor săi. Panica, groaza, fica, lașitatea și teama de moarte
rămân ultimele sentimente ce îi însoțesc. De parcă toate aceste gânduri și conștiința morții nu ar fi
fost de ajuns, ca un blestem, unul dintre soldați silabisește sacadat întruna „ne-a acoperit pământul
lui Dumnezeu”. În condițiile dureroase de pe front, pentru individul redus la câteva reacții, timpul
exterior și cel interior coincid, frontul reprezentând o altă dimensiune a vieții, o experiență trăită
intens și concentrat în conștiința omului care se confruntă zi de zi cu moartea. Alteori, analiza se
proiectează în interioritatea ființei. Referindu-se la suferința generată de Ela, Ștefan Gheorghidiu se
simte detașat de sine și de tot ce a fost până în acel moment („acum totul e parcă din alt tărâm, iar
între noi abia dacă mai e firul de ață al gândului trecător”). Chiar și în aceste momente de apocalipsă,
eroul nu încetează sa se gândească, să mediteze și să facă asociații asupra întâmplărilor din viața sa.
Rănit și spitalizat, protagonistul se întoarce la București și îi propune Elei despărțirea („sunt obosit,
mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”). Acesta conștientizează cu luciditate că oricând ar putea
găsi o femeie la fel ca Ela și își abandonează tot trecutul.

Astfel, iubirea dramatizată de îndoială și războiul, ca experiență a morții, reprezintă cele două imagini
interioare ale personajului principal, două verificări ale sinelui. Iluzia dragostei a oferit rezonanță
trăirilor interioare, iar războiul a semnificat prima întâlnire cu lumea exterioară, ambele definind
incontestabil maturizarea lui Ștefan Gheorghidiu. Acesta este tipul omului inteligent, însă inițial
inadaptat lumii din afară, care își aprofundează singur sensul existenței, iar prin conștientizarea unei
drame mult mai puternice, reușește în final să își formeze o identitate interioară.