ȘTEFAN GHEORGHIDIU („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu)

Definit de Camil Petrescu drept „oglinda paralelă a unei conștiințe”, romanul modern se focalizează pe
realitatea interioară și încearcă să proiecteze în text experiențele trăite integral, necontrafăcute. De aceea, principiul
fundamental, reluat și de Camil Petrescu în textele sale este AUTENTUCITATEA. Astfel, pe lângă plasarea acțiunii
în universul urban, pe lângă utilizarea unui stil anticalofil (lipsit de estetic), pe lângă subiectivismul, fragmentarismul
și analiticul presupus de proza modernă, se remarcă o anumită manieră de a construi personajul. Acest aspect va fi
evident și în cazul lui Ștefan Gheoghidiu, pt.că este un inadaptat social; intră în categoria intelectualului; adoptă
statutul de personaj-narator. Totodată, este valabil și în cazul acestuia afirmația autorului: „eroul de roman presupune
un zbucium interior, loialitate, convingere profundă, un simț al răspunderii dincolo de contingențele obișnuite”.
[R1] Deși este personaj modern, Ștefan Gheorghidiu are clar conturat statutul social prin mai multe ipostaze.
Este un tânăr filozof; este iubitul și apoi soțul Elei, divorțat ulterior de aceasta; este sublocotenent în Primul Război
Mondial, decorat și lăsat la vatră datorită rănilor suportate. Pe lângă aceste două dimensiuni reflectate în roman prin
tematica iubirii și a războiului, se poate aminti faptul că relațiile cu famila sa sunt reci, doar în momentul cinei la
unchiul Tache, prezentându-și rudele. Moștenirea primită de la acest unchi îl ridică pe scara socială, dar averea nu face
decât să perturbe echilibrul cuplului, pt.că Ela începe să fie atrasă de viața mondenă.
Tipologia este complexă. În primul rând, el este protagonistul romanului, tocmai pt.că atât tematica iubirii, cât
și tematica războiului sunt înglobate în experiența scrisului, prin care eroul își rememorează evenimente decisive din
propria existență. Așa cum subliniază și titlul, aceste experiențe ilustrează transformarea interioară a personajului:
pierzând iubirea absolută, Gheorghidiu își asumă provocarea morții. Termenul „noapte” sugerează atât metafora
iubirii misterioase, cât și imaginea necunoscutului și a coșmarului din război. Substantivul mai reflectă și înclinarea lui
Gheorghidiu spre autoanaliză, dar și întunericul/confuzia în care se cufundă datorită șocului produs de cele două
experiențe. Abia scrisul reprezintă o salvare și îl purifică, oferindu-i libertatea, așa cum sugerează și finalul romanului
(„i-am lăsat tot” Elei). Este exact soluția sugerată și de autor într-una din afirmațiile sale: „nimeni nu poate trăi fără
unitatea interioară, fără sfânta împăcare lăuntrică, între conștiință și faptă”. În al doilea rând, el se încadrează în
tipologiaintelectualului, pt.că este însetat să atingă Absolutul prin trei experiențe decisive: iubirea (doar că păstrarea
idealului depinde și de Ela), războiul (dar realizează că Absolutul s-ar asocia cu moartea), scrisul. Dacă primele două
experiențe îi trezesc suspiciunea că nu a atins cu adevărat idealul, ci doar s-a autosugestionat, scrisul îi oferă cu
adevărat satisfacția reușitei, pt.că atingerea Absolutului depinde doar de el. În al treilea rând, personajul este construit
și prin apelul la câteva elemente de factură realistă: este prezentat în evoluție/involuție (i se modifică statutul social);
este parțial influențat de mediu (în război descoperă fraternitatea și înțelege că în fața morții toți sunt egali); se
dezvăluie prin defecte (suspicios, rece) și calități (sincer, spontan, deschis). În al patrulea rând, și Ștefan Gheorghidiu
poate fi definit prin două metafore specifice operei lui Camil Petrescu. Pe de-o parte, sintagma „jocul ielelor” indică
faptul că eroul se lasă prins în jocul obsedant al ideilor; de aceea, își rememorează experiența iubirii pentru a înțelege
dacă a atins Absolutul sau doar s-a iluzionat. Pe de altă parte, relația lui cu realitatea se definește prin metafora „patul
lui Procust”: în încercarea de a impune propriile principii vieții, Gheorghidiu trăiește drama inadaptării, pt.că Ela nu
rămâne încadrată în idealul construit.
Portretul fizic este schematic, pt.că accentul cade pe aspectul moral. Totuși, există notații fizice care fac parte
din tehnica analizei psihologice; de exemplu, în urma bombardamentului simte că „mi-a crescut barba ca la morți” (se
simte fără viață) sau „simt că nu mai am globule roșii” (pielea este albă, ca de mort, arătând șocul
bombardamentului). Se mai amintește, totdată, și vestimentația sa nepotrivită pentru front: tunica este construită
elegant și cambrată pe talie; ghetele sunt de piele întoarsă; pantalonii sunt de pânză de pânză rară (tocmai pt.a se
sugera absurditatea acestui război și haosul care domnește în armata română).
[R2] Portretul moral dezvăluie trăsătura dominantă, luciditatea, pt.că, indiferent de secvența narativă
rememorată, eroul trece de la narațiune la analiză și, ulterior, la generalizare. Se poate da ca exemplu o secvență
narativă din capitolul „Asta-i rochia albastră...?”: când el se plimbă cu Ela după ce nu s-au mai văzut de mult timp,
Gheorghidiu evocă atât gesturile și acțiunile lor, cât și senzația pe care o are că sunt „fracții de impresie” importante
doar pentru el. Totodată, el generalizează această experiență, având revelația că aceste clipe sunt neprețuite pt.el,
tocmai pt.că „singura realitate este aceea a conștiinței”. De fapt, trăsăturile morale ale protagonistului reflectă ceea ce
se numește „intelectual”: o conștiință dilematică, care își pune în permanență întrebări, care e obsedată de certitudini,
care caută să se autoanalizeze în permanență și care preferă să moară decât să renunțe la propriile principii. O altă
secvență epică reflectând luciditatea protagonistului este momentul bombardamentului din capitolul „Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu...”: în urma exploziilor resimțite auditiv la modul exacerbat, Ștefan își simte anulată
capacitatea de analiză. De aceea, afirmă: „Nu mai pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta
încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede.”. Cu alte cuvinte, se simte redus la instincte, la nivelul animalic și nu poate
decât să fugă disperat sau să simtă o neputință acerbă, pentru că nemții îi vânează ca pe niște „porumbei”, totul
devenind „o capcană a morții” și „un nebunesc joc de noroc al morții”.
Dintre modalitățile de caracterizare directă, se poate aminti doar autodefinirea, pt.că personajul adoptă și
statutul de narator. Astfel, afirmația „nu, n-am fost nicio clipă gelos, deși am suferit atât din cauza iubirii” dezvăluie
faptul că aparenta lui posesivitate și suspiciunile proveneau tocmai din încercarea de a-și păstra Absolutul, atins prin
iubire sau măcar de a înțelege dacă a trăit sau nu acest ideal. Caracterizarea directă realizată de alte personaje este
estompată, fiindcă Gheorghidiu (ca narator) selectează amintirile și nu este interesat de părerile altora despre el.
Totuși, dezvăluie că Ela îl consideră „moale” atunci când nu luptă pt.corectitudinea testamentului sau amintește că o
prietenă comună i-a reproșat „cum poți să fii atât de crud?” (atunci când se preface că se distrează noapte de noapte
pt.a-și ascunde suferința).
Caracterizarea indirectă este realizată prin comportamentul personajului care se lasă mereu ghidat de
propriile idei și, de aceea, reacțiile sale devin imprevizibile. Astfel, el nu luptă pt.a primi mai mulți bani din
moștenirea unchiului Tache, deși rudele se așteaptă la această reacție, tocmai pt.că i se pare degradant să lupte
pt.aspectul material. Așa se explică și faptul că, în final, îi lasă Elei toată averea. Limbajul reflectă apetitul filozofic al
eroului, pt. că fiecare gest/reacție se analizează/generalizează. Se utilizează termeni neologici și chiar de specialitate,
dând un ton categoric afirmațiilor („iubirea este un monodeism, voluntar inițial, patologic ulterior”). Relația cu
celelalte personaje e mai evidentă doar în cazul raportării lui Ștefan la Ela, chiar dacă perspectiva rămâne relativă,
pt.că este unilaterală. Prima parte a romanului devine „o radiografie a unui sentiment” și punctează etapele constituirii
și ale destrămării cuplului. Inițial, întâlnirea celor doi e pusă sub semnul întâmplării și al banalului, pt.că Ștefan venise
la colega Elei și nu-i plăceau blondele. El acceptă relația rațional, crezând că va atinge Absolutul prin iubire, fiind
măgulit de iubirea Elei și pt.că el consideră iubirea „un îndelung proces de autosugestie”, căruia îi „trebuie timp și
complicitate” pt.a se forma. Capacitatea celor doi îndrăgostiți de a trăi totul împreună, nemaiavând nevoie de
altcineva îi transformă într-un cuplu perfect, căsătoria oficioală nemodificând cu nimic această atmosferă de
complicitate și armonie. Fisura produsă de moștenire se adâncește datorită comportamentului monden al Elei și
momentul în care ea refuză să plece de la petrecere împreună cu soțul este resimțit de Ștefan drept apogeul destrămării
cuplului. Chiar dacă suferă în urma despărțirii și caută să afle cum reacționează Ela pt.a-și confirma iubirea trăită
absolut, Ștefan știe că totul s-a distrus. Totuși, atunci când se întâlnesc după cursele de cai, el are revelația că Ela este
sufletul său pereche („era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea”). Experiența războiului este mult
mai traumatizantă decât drama iubirii și acesta este motivul pt.care, probabil, Ștefan o percepe pe Ela schimbată. Din
femeia perfectă, angelică, dar și senzuală, ea se transformă în „copia” unui tablou, într-o femeie oarecare, pt.care lui
Ștefan i se pare ridicol că a vrut să ucidă. În final, Ela i se pare o blondă artificială, cu tendință de îngrășare, care nu îl
mai atrage prin nimic.
[R3] Aṣadar, Ștefan Gheorghidiu este conturat ca un personaj modern, simbolizând intelectualul care ar dori să se
manifeste lucid, raƫional, să ajungă la cunoaștere prin parcurgerea unor experiențe decisive: iubirea războiul/moartea și
scrisul. Aceste elemente sunt evidenƫiate ṣi la nivelul structurii/compoziƫiei ṣi al limbajului utilizat în textul
camilpetrescian …………………………......................................................…………… (se selectează din
demonstrație 2 elemente de structură/compoziție)
Dincolo de trăsăturile moderniste ale personajului, de încadrarea sa în tipologia intelectualului, de drama
nepotrivirii sau a singurătății izvorâte din neputința comunicării, Ștefan Gheorghidiu reprezintă un „alter ego” al lui
Camil Petrescu (cu atât mai mult, cu cât experiența războiului are, ca sursă de inspirație, jurnalul personal de front).