Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

caracterizare

După formula romanului francez care aduce un spirit înnoitor („saeculum”) prin
Marcel Proust, Camil Petrescu creează „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” în
anul 1930, abandonând rolul demiurgic al naratorului heterodiegetic și întorcând atenția
cititorului spre interiorul ființei, spre problemele eului. Deși perspectiva este unică (personaj –
narator Ștefan Gheorghidiu), planul analitic/ al conștiinței, suplinește admirabil alte puncte de
vedere.
Personajul principal este Ștefan Gheorghidiu, un tânăr sublocotenent („sublocotenent
proaspăt”) concentrat în Armata Română, în primăvara anului 1916, pe Valea Prahovei.
Condiția lui de intelectual se conturează începand cu capitolul al doilea („ Diagonalele
unui testament”) în care el evocă și experiențele sale de student la Filozofie, la Universitatea
din București şi explică implicarea lui în conferințe, în realizarea unor studii despre „Critica
rațiunii practice” de E. Kant. De asemenea, aflăm că participă la cursuri de matematică
(„principiile generale ale calculului diferențial”) pentru a întelege problema spațiului și a
timpului în filozofie. Studiile sunt făcute cu pasiune, iar studentul se remarcă prin usurința cu
care iși susține ideile în fața unui auditoriu. Soția lui, care îl urma „serioasă și cuminte ca un
căteluș” îl admira pentru inteligența și pregătire, dorind să afle mai multe despre această lume
a ideilor care îi rămane neînțeleasă. Așa cum anticipează titlul, eroul este definit pe parcursul
a doua experiențe majore: dragostea și războiul (oscilări profunde între Eros si Thanatos). El
relatează aceste trăiri și evenimentele care le-au declanșat, utilizănd persoana I. Este naratorul
homodiegetic, necredibil, dramatizat, uniscient și incapabil de ubicuitate. Indeplinește funcția
narativă, de regie (prin verbe sentendi: „se miră”, „mârâia”, „devine grav si sever” și verbe
dicendi: „a spus”, „am lămurit”), actanțială și reflexivă (planul narativ determină analize
profunde desfășurate în planul conștiinței).
O trăsătură care îl definește pe Ștefan Gheorghidiu este implicarea emoțională profundă
pe care o manifestă în iubire și în planul spiritual al existenței.
O primă secvență în care este redată această atitudine a sa se regăsește în capitolul al
treilea („E tot folosofie…”) Ștefan Gheorghidiu exprimă sinteza concepției sale despre lume
si viață („weltanschauung”) ca un răspuns la întrebarile Elei despre filosofie și „neliniște
metafizică”. Ștefan se află în postura omului care iși conștientizează limitele, condiția efemeră
și relativitatea valorilor și normelor pe care își bazează existența.( „Să simți că lumea e fără
margini, că suntem atât de mici, că frumusețea are pete și e trecătoare, că dreptatea nu se
poate realiza, că nu putem ști niciodată adevărul. Să fii din cauza asta, trist…”).
Relația cu Ela începe sub semnul hazardului, deoarece Ștefan o agrea pe colega ei cu
care fata stătea la o mătușă și nu-i plăceau deloc blondele. Deși acceptă sentimentele fetei
doar din orgoliu masculin („eram atât de patimaș iubit de una dintre cele mai frumoase
studente și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”), ajunge să fie fascinat
de tinerețea, de pasiunea, de „nesocotința trupului ei bălai” și de înlăcrimații ochi albaștri.
Iubirea îi creează o superioritate amețitoare izvorâtă din bucuria pe care simte că o poate oferi
acestei femei, fiind el insuși „cauza de voluptate”. Puritatea, profunzimea, intensitatea trăirilor
și unicitatea lor sunt reflectate în comparația ce apelează la motivul crinului, reluat mai apoi
în roman, cu alte semnificații: „această iubire înflorea fără seamăn, cum înfloresc sălbatic, în
luna mai, nimfele de crin.”
Ela îl cucerește nu doar prin aspectul fizic („ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de
cleștar), ci ți prin inteligența „care irumpea”. Comportamentul ei supus („serioasă și cuminte
ca un cațeluș”), „neistovită bunatate” pe care o risipea în jur, pasiunea cu care făcea totul, o
transforma într-o ființă unică, „un spectacol minunat”, de care Ștefan devine dependent („nu
mai puteam sta nici câteva ceasuri despărțiți”). Această etapă a iubirii îi determina să ia
decizia de a se căsători, iar intimitatea cuplului, „gospodăria boemă” învingeau dificultățile
financiare prin petreceri „mici, improvizate, pline de veselie și neprevăzut” („A fost poate
vremea cea mai frumoasă din căsnicia noastră”).
„Diagonalele” testamentului lăsat de Tache Gheorghidiu, unchiul lui Ștefan, le schimbă
existența. Pentru că el are demnitatea de a-și exprima opinia despre compromisurile făcute în
numele arghirofiliei („un obraz mai gros, un stomac în stare să digere chiar şi oua clocite
(…), o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua”), stârnește consternarea celorlalți la masă de Sf.
Dumitru. Fiind un roman psihologic, autorul urmărește reacțiile fiziologice ale personajelor:
„tescui in mine nemulțumirea”, „Uscat si negru, unchiul Tache a devenit parcă și mai uscat”.
Relația fericită dintre cei doi se confirma prin admirația pe care Ela i-o arăta soțului ci în
această situație: „un surâs trimis ca o promisiune de sărut”.
Moartea unchiului și moștenirea considerabilă o schimba pe „fata dragă”, transformând-
o într-o femeie ce se înstrăina treptat. Condiția intelectualului Gheorghidiu nu se
modifică,fiind și această consecvență o dovadă a unei ființe care își clădește viața pe anumite
principii morale fără caracter proteic. Ela îl privea „uimită și decolorată”(epitetele reflectă
transformările psihologice care marchează chipul și frumusețea; pierderea bunătății, a
altruismului, a inocenței, îi anulează din trăsăturile ce o individualizau). Femeia crezută
„suflet din sufletul său” se amestecă în discuții vulgare și nu poate înțelege „că poți să lupți cu
îndărjire și fără cruțare pentru triumful unei idei” (atitudinea intelectualului implicat, conștient
de rolul său în societate și în cultură), dar în același timp să-ți fie silă să te frămanți pentru o
suma, fie ea oricât de mare”. Detașarea de sfera materială rezulta din profunzimea
înțelesurilor pe care le atribuie acestei lumi. Eroul lui Camil Petrescu, însetat de adevar, de
dreptate și mai ales de iubire absolută nu se poate raporta decât cu detașare la avere, la bani,
întelegând totuși ce înseamnă pentru viața lui.
O altă secvență în care se reflectă spiritul său profund este aceea în care personajul își
asumă statutul unui intelectual prezent în viața obștei, al unei voci ce se impune, în forța, prin
vehemență, prin argumente indubitabile, menite să facă față oricărei polemici („îndârjirea și
sarcasmul cu care-mi apăram părerile”, „intoleranța mea intelectuală”). Chiar dacă acceptă
scârbit propunerea lui Nae Gheorghidiu de a intra în afaceri,el ştie că nu are nicio capacitate
mercantilă. .Din filiera stendhaliană descinde autoobservarea, introspecția psihologică,
trăirea și investigarea pe viu a trăirilor sufletești: „Eroul de roman presupune un zbucium
interior, loialitate, convingere profundă, un simț al răspunderii dincolo de contingențele
obișnuite.” (Camil Petrescu)
În ceea ce îl privește pe Ștefan Gheorghidiu, aflăm că schimbarea Elei și a vieții în doi a
fost „rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp”, iar de aici a început calvarul incertitudinilor și
al dezamăgirilor cauzate de credința bărbatului și de aspirația lui spre o iubire absolută. Toate
principiile pe care le asociază acestui sentiment sunt superioare și confirmă postura lui de
intelectual fascinat de posibilitatea omului de a se depăși, de a evolua, de a cunoaște pprin
Eros. Când își susține opiniile, Ștefan este pătimaș, se transpune, izbucnește, iese din firea lui
introvertită, analitică: „am intervenit nervos și aproape șuierat”. El crede că „acei care se
iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupre celuilalt”, iar „orice iubire e ca un
monoideism ,voluntar la început, patologic pe urmă”.
Sub aspect fizic, personajul-narator nu caută să fie individualizat; furnizează detalii
puține, necesare în argumentarea unor evenimente: „Eram înalt și elegant”. Această înfațișare
îl plasează în inferioritate pentru că nu este adaptat modei, nu pune preț pe îmbracăminte și nu
este întotdeauna impecabil aranjat; bineînțeles dacă este comparat cu bărbații din „bandă”. La
mare, cuplul atrage toate privirile: ea – înaltă, cu corpul „ca grâul copt”, el - „puțin prea înalt
pentru subțirimea brațelor și a coapselor”, compatibilitatea lor fiind astfel marcată și sub
aspect estetic („făceam totuși o pereche potrivită”).
 În capitolul „Asta-i rochia albastră” este redat un moment de grație al iubirii; discuția
banală la început, revederea, îi determină să comunice atât de bine încât au senzația că se pot
decorporaliza. Ceea ce rămâne este doar spirit în stare pură: „sufletele noastre pluteau
deasupra cuvintelor (…) ca un roi de fluturi”. Atunci are revelația că Ela este proiecția
sufletului său: „Simțeam că femeia asta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama
mea.”. Șerban Cioculescu îl consideră pe C. Petrescu „un romancier complet” capabil să
treacă de la observația exterioară la analiza internă, de la psihologia statică la cea dinamică.
În experiența războiului eroul cunoaște aceleași „poteci de moarte”. Înțelege conflictul
armat în care este implicat ca pe un prilej de „permanentă verificare sufletească”, „continuu
conflict al eului tău”. Percepe moartea, suferința, foamea, frigul, se raportează la statutul altor
națiuni, întrebându-se retoric dacă „suntem dintr-un neam inferior”, fiindcă trăiește cu groază
și lașitate noaptea bombardamentului de la Săsăuși (30 septembrie 1916). În notele
infrapaginale, autorul deconspiră traumele pe care i le-a provocat această experiență: „timp de
noua ani, am retrăit-o mereu, în vis, deșteptându-mă în zorii zilei totdeauna transpirat și
istovit”. Portretizarea eroului este completă și bazată pe autocaracterizare și pe caracterizare
indirectă desprinsă din limbaj, din gesturi și atitudini. Senzațiile sublocotenentului
Gheorghidiu sunt redate cu o fidelitate care îl cutrenură pe cititor, autorul demonstrând astfel
anticalofilismul și autenticitatea „simt pe piele, alunecând ca melcii reci, șiroaie de apă”.
Deznădejdea, degradarea umană, șocul sunt reflectate în empatie cu natura: „ploaia a devenit
vie”; „ploaie deznădăjduită și înghețată de toamnă”.
Eroul trece o altă poartă care inevitabil duce, ca în orice roman subiectiv, tot spre sine;
așa cum în iubire toate trairile au determinat schimbări și treceri succesive spre o altă etapă,
spre un alt stadiu din care nu mai există întoarcere, tot astfel războiul îl transformă într-o ființă
care înțelege că experiența individuală nu poate fi detațată de povestea umanității și că
individul este întotdeauna element esențial în care se manifestă Sacrul și Profanul,
mediocritatea și strălucire, bunătatea și egoismul. Asemenea lui Gheorghidiu, fiecare trece
„un fel de poartă nevăzută, înaltă până la cer”.
Șerban Cioculescu susţine că autorul „nu poate crea în ordine masculina decât bărbați
după chipul și asemănarea sa, iar în ordine feminină decât femei instinctive și slabe ”. Ștefan
încheie experiența războiului cu o rană minoră, dar cu traume sufletești şi în iubire are
naivitatea să creadă că poate abandona trecutul: „I-am scris că îi las absolut tot (…). Adică tot
trecutul”.