,, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

-relatie Stefan si Ela-

De Camil Petrescu

Adept al modernismului interbelic lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957) este

cel care, prin opera lui, fundamentează principiul sincronismului, contribuind
substanțial la europenizarea literaturii române, prin introducerea unor noi
categorii estetice ca autenticitatea, substanțialitatea, relativismul şi prin crearea
personajului-narator, intelectual lucid și analitic. În "Ultima noapte de dragoste,
întaia noapte de război" (1930), Camil Petrescu surprinde drama intelectualului
lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care
se salvează prin conştientizarea dramei omenirii: angrenată în tragismul unui
război absurd, văzut ca iminență a mortii.

Ca orice roman, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este o

specie epică în proză, cu acțiune complexă, cu puternice conflicte și o
complicată intrigă, la care participă numeroase personaje bine individualizate și
construite modern de Camil Petrescu. Principalul mod de expunere este
narațiunea confesivă (cu caracter de confesiune-n.n.), iar personajele se
conturează direct prin descriere și indirect, prin propriile fapte, gânduri şi vorbe,
prin dialog, monolog interior și introspecție auctorială.

Perspectiva narativă unică este modernă şi reliefează punctul de vedere al

naratorului-personaj, prin narațiunea la persoana I focalizarea internă “împreună
cu", argumentând caracterul subiectiv al romanului. Perspectiva psihologică se
defineşte prin "romanul experienței", prin mijloacele de analiză a conştiinței și
prin procesele psihologice ale protagonistului, naratorul autodiegetic apelând la
dialog, monolog interior, autointrospecție, flashback, retrospecție, cuvinte cu
valoare de simbol, observație atentă și profundă a conştiinței personajelor etc.
Valența temporală este discontinuă, bazată pe alternanța temporală a
evenimentelor, pe dislocări sub formă de flashback şi analepse. Perspectiva
spațială reflectă un spațiu real (frontul, Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung), dar
mai ales un spațiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului
din conştiința personajului.

Romanul este structurat în două părți, cu titluri semnificative, surprinzând două

ipostaze existențiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprimă aspirația către
sentimentul de iubire absolută și "Întâia noapte de război", care ilustrează
imaginea războiului tragic şi absurd, ca iminență a morții. Dacă prima parte este
o ficțiune, deoarece Camil Petrescu nu era căsătorit şi nici nu trăise o dramă de
iubire până la scrierea romanului, partea a doua este însă o experiență trăită,
scriitorul fiind ofiter al armatei române, în timpul Primului Război Mondial.
Scris la persoana I, romanul este un monolog liric, deoarece protagonistul,
Ștefan Gheorghidiu se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se
între certitudine și incertitudine, atât în plan erotic, cât și în planul tragediei
războiului, când omenirea se află între viață și moarte, reflectând propria
experiență de pe front.

Alcătuit pe baza unui jurnal de campanie cu două planuri compoziționale, în

care timpul obiectiv (cronologic) evoluează paralel cu timpul subiectiv
(discontinuu), îl motivează pe Camil Petrescu drept novator al esteticii
romanului modern.

Semnificația titlului. Cuvântul "noapte" repetat în titlu redă simbolic

incertitudinea, îndoiala, iraționalul, nesiguranța și absurdul, necunoscutul și
tainele firii umane. Cele două “nopți" sugerează și două etape din evoluția
protagonistului -iubirea și războiul-, dar nu și ultimele, intrucât finalul relevă
disponibilitatea lui Ştefan Gheorghidiu pentru o nouă experiență existențială.

Relațiile dintre personajele Ștefan Gheorghidiu şi Ela sunt evidențiate de cele.

două teme, sugerate chiar din titlu: dragostea şi războiul. Acțiunea, ilustrată
modern prin artificiul compozițional de răsturnare a planurilor temporale,
evidențiază relațiile protagonistului cu Ela. Întregul conflict gravitează în jurul
suferinței lui Ștefan generate de drama incertitudinii. Construcția subiectului (ce
amintește de Proust prin activarea memoriei afective a protagonistului) este
menită să pună în evidență cela două planuri temporale ale discursului narativ:
prezentul frontului și trecutul povestii de dragoste.

Protagonistul ilustrează concepția lui Camil Petrescu: „eroul de roman

presupune un zbucium interior, loialitate, convingere profundă, [...] caractere
monumentale, în real conflict cu societatea". El este superior moral celorlalți
prin aspirația către ideal, iubire.

Ştefan Gheorghidiu este o conștiință incapabilă de compromisuri, neputând

glorifica înşelăciunea (el se va retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu). Este
introspective, conştient de supremația lucidității: „Atenția, luciditatea nu omoară
voluptatea reală, ci o sporesc aşa cum, de altfel, atenția sporește și durerea de
dinți. Marii voluptuoși și cei care trăiesc intens viața sunt, neapărat, și
ultralucizi". Personajul este un inadaptat superior într-o lume comună, societatea
fiind pentru el un veritabil „pat al lui Procust"; este un hipersensibil care
amplifică semnificația unui gest, a unei priviri, cuvânt, până la proporțiile unei
catastrofe: „Gestul acesta avea o eleganță acum naturală, dar la început trebuie
să fi fost socotit de ea, cu convingere, ca un semn de distincție. Acum nu mai
era, mai aproape vorbind, decât un gest de acreală distinsă...N-aveam nicio
dovadă că mă înșela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o
deprindere de a poza goală, de a face impresie".

Este un om de o inteligență incontestabilă, ancorată nu numai în domeniul profe-

siunii sale, în care realizările sunt arbitrare: „Cuvântul e oricând mijloc
imperfect de comunicare. Tot ce e scris, tot ce e adevăr, tot ce e conținut real
scapă, printre silabe şi propozițiuni, ca aburul prin țevile plesnite".

Imaginea Elei este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul
iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului. Ela este o expresie a
mediocrității şi a superficialității. Maniera de construcție a personajului este cea
romantică. Atât timp cât ea este detaşată de vulgaritate, se află deasupra
celorlate femei prin imaginea pe care şi-o păstrează în mintea lui Gheorghidiu:
nu este numită, este menținută într-un anonimat superior și misterios („nevastă-
mea", „fata asta", „ea"). În momentul în care, coborâtă de pe soclu, se amestecă
în gloată, în societatea mediocră, frivolă, meschină, este numită Ela.

Dialogul despre iubire de la popotă provoacă o reacție violentă a eroului, care

consideră că „cei care se iubesc au drept de viată si de moarte unul asupra
celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei
poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front: „Eram însurat
de doi ani şi jumătate cu o colegă de Universitate şi bănuiam că mă însală",
Eroul, natură reflexivă, analizează cu luciditate stările interioare, însetat de
certitudini si de adevăr. Plimbarea de la Odobeşti declanseaza criza de gelozie,
punând sub semnul incertitudinii fidelitatea Elei. Mici incidente, gesturi fără
importanță, priviri schimbate de ea cu domnul G avocat obscur, dar barbat
sporeşte suspiciunile: „Nevastă-mea avea o voce uşor emotionata "

Incertitudinea iubirii devine în curând, „o tortură", nu mai putea citi „nicio

carte", soția sa, deși respinge ideea geloziei: „Nu, n-am fost nicio secunda gelos,
desi am suferit atata din cauza iubirii”. Gheorghidiu văzuse în Ela idolul sau de
iubire şi feminitate, către care aspira cu toată ființa lui şi a cărui prăbuşire îi
provoacă întreaga dramă.
Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absență mai lungă,
incertitudinea lJui se accentuează şi casa îi pare „goală ca un mormânt, fără
nevastă-mea". Eroul trăiește in lumea ideilor pure, aspirând la dragostea
absolută, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă de Ela, pe care o privește
acum cu indiferența „cu care priveşti un tablou".

A doua experiență fundamentală de cunoaștere a lui Gheorghidiu este cea a

frontului. Spiritul polemic al personajului-narator evidențiază discuțiile
demagogice din Parlament, inconştienţa și cinismul politicienilor, falsul
patriotism şi realitatea războiului care este demitizat: acesta este tragic, absurd şi
nu are nimic înălțător.

În prima parte, fiind un prototip al iubirii absolute, portretul ei se conturează din

lexeme aparținând unui câmp semantic al frumosului, al inefabilului („crini",
„cleştar", „minunat"), iar în cea de-a doua, unde nu reprezintă decât un exponent
al societății lipsite de semnificație, abundă lexemele din câmpul semantic al
banalului, al vulgarului („femeie", „ailaltă", „grasă", „acreală").

Trăsăturile morale ale acesteia reies, indirect, din referirile lui Ştefan, ce
analizează cu luciditate fiecare gest al Elei, care flirta cu domnul G.: „trăgeam
cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le
avea cu domnul elegant de alături de ea". În plimbarea la Odobeşti, Ela se
comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială. Ştefan observă
mimica şi gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G. şi care
are o expresie deznădăjduită atunci când acesta stă de vorbă cu altă femeie.

Ela se transformă dintr-un ideal de feminitate într-o femeie oarecare şi, pentru că
aceasta nu a răspuns aşteptărilor lui Ştefan, „Falimentul iubirii, dacă iubire a
fost, e și falimentul minții".

În concluzie, romanul lui Camil Petrescu are în vedere principiile moderniste

formulate de E. Lovinescu: trecerea prozei de la mediul rural la cel urban,
prezența intelectualului ca tip de personaj.