Caracterizarea personajului

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un

roman psihologic, de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea
perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă,
narațiunea la persoana I, anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificare
a actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența.
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului
principal, Ștefan Gheorghidiu, un tânăr intelectual care trăiește două experiențe
fundamentale: iubirea și războiul.
Titlul romanului indică temele acestuia și poate fi considerat o metaforă a
timpului psihologic, a modului în care timpul obiectiv și evenimentele exterioare sunt
asimilate în prezentul conștiinței. Cuvintele „ultima” și „întâia” sunt frontierele
temporale ale unor epoci diferite fundamental prin viziune și trăire, marcând
momentele de accent ale transformării personajului principal.
Personajul principal, Ștefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid,
inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului de absolut și care nu-și
găsește locul într-o societate dominată de mediocritate și de imoralitate. Filozof, el
are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele
exterioare sunt filtrate prin conștiința sa. Gândurile și sentimentele celorlalte
personaje nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflectă în
această conștiință.
Student la Filozofie, Ștefan Gheorghidiu este un intelectual, care trăiește în
lumea ideilor, a cărților și care are impresia că s-a izolat de realitatea materială
imediată. De fapt, tocmai această realitate imediată produce destrămarea cuplului.
Până în momentul în care Gheorghidiu primește moștenirea de la unchiul Tache,
cuplul trăiește în condiții modeste, dar în armonie.
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest
sens este mărturisirea lui Gheorghidiu în ceea ce privește felul în care ia naștere
iubirea lui pentru Ela: „Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru
că știi că asta o face fericită”, dar, la o autoanaliză lucidă, naratorul recunoaște că
sentimentele sale sunt generate mai ales de orgoliu: „...și cred că acest orgoliu a
constituit baza viitoarei mele iubiri”.
O secvență narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este
aceea a mesei în familie din casa bătrânului avar, Tache, prilej cu care acesta din
urmă decide să-i lase cea mai mare parte din avere lui Ștefan. Astfel, Ela și Ștefan
sunt invitați la masă de unchiul Tache, unde celălalt unchi, Nae Gheorghidiu,
ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproșează atât lui
Ștefan, cât și tatălui său mort, pe care îl mai acuză și de faptul că a fost risipitor. În
încercarea de a-și apăra părintele, căruia nu suportă să i se aducă jigniri în prezența
lui, Ștefan izbucnește: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le
transmite și calitățile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare
să digere și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate pentru averea ei...”.
În mod surprinzător, unchiul Tache este impresionat de izbucnirea de sinceritate
a lui Ștefan și îi lasă acestuia cea mai însemnată parte a averii lui, cu toate că
discrepanța majoră dintre intelectual și societate se conturează încă de pe acum,
fapt remarcat de Nae Gheorghidiu: „N-ai spirit practic... (...) Cu filozofia dumitale nu
faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în afacere nicio
brânză. Eu sunt mai deștept ca ei când e vorba de parale”. Această discrepanță se
va accentua odată cu disputa în jurul moștenirii, prin faptul că atât Nae Gheorghidiu,
cât și mama și surorile lui Ștefan îi vor intenta proces pentru a obține o parte cât mai
mare din avere.
Primirea moștenirii are, însă, efecte într-un plan mult mai profund, întrucât
generează criza matrimonială, mai ales că Ela se lasă în voia tentațiilor mondene,
iar pe soțul ei începe să-l aprecieze în funcție de acest cod existențial.
Dintr-un orgoliu exagerat, el refuză să intre în competiție cu ceilalți, fiindcă i se
pare sub demnitatea lui de intelectual să-și schimbe garderoba și să adopte
comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciați de Ela. De aceea, nici
nu întreprinde nimic pentru a recâștiga prețuirea pierdută a soției.
Din dorința de a trăi o experiență existențială, pe care o consideră definitorie
pentru formarea lui ca om, dar și dintr-un orgoliu exagerat, Ștefan se înrolează
voluntar, motivându-și înrolarea pe front astfel: „N-aș vrea să existe pe lume o
experiență definitivă (...) de la care să lipsesc”. Trăirea intensă a experienței
războiului ca fenomen care îi revelează esența condiției umane îl ajută să se
clarifice pe sine, să-și depășească drama erotică.
Dintre modalitățile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este
realizat mai ales prin caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri,
gesturi, limbaj, atitudini și relațiile cu celelalte personaje. Caracterizarea directă este
rar realizată de alte personaje, iar autocaracterizarea este adesea folosită pentru
portretul fizic („Eram alb ca un om fără globule roșii...”, „Eram înalt și elegant...”).
Pentru observarea propriilor trăiri psihice se utilizează procedee specifice romanului
psihologic modern, precum introspecția, monologul interior, autoanaliza lucidă,
notarea stărilor fiziologice și a senzațiilor organice.
Pe parcursul întregului roman, Ela rămâne un mister pentru cititor, deoarece ea
este prezentată numai prin intermediul impresiilor lui Ștefan. Relația dintre cei doi
soți se bazează pe orgoliu, atît în construirea, cât și în destrămarea ei. Ștefan
începe să țină la Ela din orgoliul de a fi iubit, gelozia se produce din același motiv,
iar orgoliul îi împiedică pe amândoi să se împace.
În concluzie, Ștefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, lucid și
hipersensibil, la fel ca majoritatea eroilor lui Camil Petrescu. El încearcă să
recompună lumea în funcție de aspirația sa către absolut și are orgoliul de a refuza
o realitate care nu i se potrivește, de a renunța la o iubire care nu mai coincide cu
imaginea pe care el și-o crease despre acest sentiment. Considerat de critica vremii
drept o „monografie a îndoielii” (Constantin Ciopraga) sau „monografia unui element
psihic, ...gelozia” (George Călinescu), romanul este apreciat pentru „exactitatea
aproape științifică în despicarea complexelor sufletești tipice” (Tudor Vianu).