Enigma Otiliei, George Călinescu

- roman realist de tip balzacian, obiectiv, modern, interbelic -

Romanul „Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, de factură balzaciană,
privit de critica literară drept un roman de profundă critică socială, în care atenta
observație a socialului, gustul detaliului, observarea umanității sub latura morală,
frescă a Bucureștiului de dinainte de Primul Război Mondial, narațiunea la persoana
a III-a și menținerea naratorului omniscient constituie trăsături predilecte ale
romanului de tip balzacian. În legătură cu Balzac, George Călinescu laudă pe
artistul creator de viață, ceea ce se cade a fi luat ca model de toți autorii.
Incipitul romanului este tipic balzacian, prin fixarea acțiunii în timp și spațiu și prin
sumara prezentare a personajelor: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu
puțin înainte de orele zece, un tânar de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă
de licean, intra în strada Antim... ”.
La George Călinescu, ca și la Balzac, arhitectura ocupă un loc important. Forma
clădirilor, a ferestrelor, varul dezghiocat de umezeală și de neîngrijire par a spune
ceva despre locuitorii acestei case. Nu întâmplător, Călinescu prezintă în romanul
său descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, aspectul general fiind acela de
locuință părăsită. Din această perspectivă, tânărul Felix Sima este de-a dreptul
intimidat. Răspunsul pe care îl primește din partea omulețului ce apare în capul
scării („- Nu stă nimeni aici, nu cunosc.”) confirmă părerea că, de fapt, casa este
nelocuită, supusă unei iminente prăbușiri, iar semnele degradării vizibile în
arhitectura casei se citesc și pe chipul proprietarului („...fața părea aproape spână
(...) buzele îi erau întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai
doi dinți vizibil ca niște așchii de os.”). Finalul simetric aduce din nou în prim plan
descrierea casei din strada Antim, în aceeași atmosferă și în același decor din care
personajele, însă, dispar cu totul.
Tema romanului este una balzaciană, istoria unei moșteniri. Frescă a burgheziei
de la începutul secolului al XX-lea, obsedată de patima înavuțirii, imaginea societății
constituie fundalul pe care se proiectează formarea și maturizarea tânărului Felix
Sima.
Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei”, semnificativ pentru a exprima
ideea balzaciană a paternității eșuate sau a orfanului. Într-un fel, fiecare dintre
personajele romanului poate fi considerat părintele Otiliei, pentru că îi influențează
soarta: moș Costache, pentru că o iubește, dar nu are tăria morală de a-i asigura
viitorul, Stănică Rațiu, pentru că fură banii bătrânului, grăbindu-i moartea,
Pascalopol, pentru că îi oferă salvarea printr-o călătorie de conveniență și pentru că
o iubește cu acel amestec de paternitate și virilitate. Titlul final al romanului, deși
atribuit din rațiuni editoriale, este și el sugestiv pentru a sublinia feminitatea, grația,
frumusețea enigmatică și trecătoare a vârstei.
„Enigma Otiliei” se înscrie în categoria romanului realist obiectiv și prin prezența
unui narator omniscient și obiectiv, ce relatează faptele și întâmplările printr-o totală
detașare față de evenimente. În primele pagini, totuși, romancierul pare să îi atribuie
lui Felix părerile și limbajul, dar nu în mod consecvent. Se observă că, de fapt,
comentariul nu este al unui tânăr adolescent, ci al unui estet.
Acțiunea este modernă, desfășurată pe parcursul a douăzeci de capitole și
structurată pe mai multe planuri narative. Primul plan narativ urmărește destinul
tânărului Felix Sima, rămas orfan, care vine la București pentru a studia medicina, la
unchiul și tutorele său, Costache Giurgiuveanu. Un alt plan narativ urmărește lupta
acerbă dusă de clanul Tulea pentru obținerea moștenirii bătrânului avar și
înlăturarea Otiliei Mărculescu, fiica soției sale. Secvențele narative sunt legate cel
mai adesea prin inserția unor episoade în textul de bază.
Conflictul principal este cel legat de moștenirea averii lui Costache Giurgiuveanu,
pentru care se luptă cu îndârjire Aglae Tulea, sora acestuia. Deși bătrânul are
datoria morală să asigure viitorul Otiliei, pentru că investise banii soției în propriile
afaceri, el nu are puterea de a-și înfrunta sora și amână înfierea fetei. Pe de altă
parte, deși promite să pună bani deoparte pe numele Otiliei, el trăiește neputința
specifică fiecărui avar de a se dezlipi de banii pe care preferă să îi știe în siguranță
în posesia sa. Există și un conflict erotic determinat de rivalitatea dintre Felix și
Pascalopol pentru dragostea Otiliei. Pe lângă acestea, romanul este și o frescă a
societății românești de la începutul secolului al XX-lea, prin care scriitorul urmărește
prezentarea unor defecte sociale precum avariția, lăcomia și parazitismul.
Romanul este populat de o galerie întreagă de personaje, cele mai multe
prezentate prin tehnica balzaciană conform căreia mediul și fizionomia sunt relevate
pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Criticul Nicolae Manolescu remarcă faptul
că majoritatea personajelor sunt dominate de instincte: Otilia este tânără, cochetă și
fermecătoare, Aurica, fata bătrână, moș Costache, avarul iubitor de copii, Aglae,
baba absolută, Titi, imbecilul placid, Simion, dementul senil. În centrul atenției sunt
plasați întotdeauna orfanii Otilia și Felix, dar fata pare să fie în centrul atenției
tuturor: moș Costache o privea umilit din ochi, pentru Pascalopol, prezența ei pare
să aibă efecte tainice, iar invidia celorlalte femei este evidentă.
Pluriperspectivismul narativ este un alt element al prozei moderne, întâlnit în
„Enigma Otiliei”. Așadar, Otilia este privită pe rând prin ochii fiecărui personaj în
parte: pentru Felix, Otilia este o fată „admirabilă, superioară”, pe care nu o înțelege,
pentru Pascalopol, „ea a fost o fată delicioasă, dar ciudată”, pentru Stănică Rațiu,
este o fată deșteaptă, ce reprezintă spiritul practic, iar la polul opus, Aglae o
consideră o stricată și o dezmățată.
Otilia este un personaj dimanic și, de aceea, în final avem o altă imagine a ei, „o
doamnă foarte picantă, gen actriță întreținută”, și, primindu-i fotografia, Felix își dă
seama că nu mai era fata enigmatică de odinioară.
În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman obiectiv, balzacian, dar cu
numeroase elemente de modernitate, în care scriitorul a mâzgălit zugrăvirea unor
caractere bine individualizate către atenta observare a socialului, a umanității, sub
latura ei morală. Deși scriitorul însuși consideră că „Enigma Otiliei” este un roman
realist balzacian, el este văzut astăzi ca replică polemică la formula balzaciană,
adică un „balzacianism fără Balzac” (Nicolae Manolescu).