Moara cu noroc, Ioan Slavici

- nuvelă psihologică -
Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, afirmându-
se ca deschizător de drumuri, prin crearea romanului realist obiectiv, „Mara”, și prin
integrarea elementelor de analiză psihologică.
Textul literar „Moara cu noroc” a fost publicat în 1881, în volumul intitulat „Novele
din popor”. Este o nuvelă psihologică, specie a genului epic, în proză, cu un singur
fir narativ ce prezintă un conflict puternic, care se dezvoltă pe două coordonate, una
exterioară (firul narativ propriu-zis) și una interioară (prin definirea implicațiilor pe
care le au faptele în planul conștiinței personajului).
Nuvela „Moara cu noroc” este o proză de factură realistă, în cadrul căreia se
remarcă: obiectivitatea perspectivei narative, relatarea la persoana a III-a,
veridicitatea, inspirația din realitate, prin prezentarea societății ardelenești de la
sfârșitul secolului al XIX-lea.
Titlul nuvelei este un topos literar, care desemnează un han aflat la răscruce de
drumuri, în pustietate. Locația, o fostă moară, simbol al efemerului, este, în esență,
un loc cu ghinion, deși, în aparență, este un loc al norocului, al înavuțirii.
Incipitul și finalul nuvelei enunță cuvintele bătrânei, soacra personajului principal,
conferind textului caracter simetric. Relația dintre incipit și final este foarte strânsă,
soarta familiei lui Ghiță dovedindu-se a fi nemiloasă. Nuvela se deschide cu sfatul
dat de bătrână ginerelui ei, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la „Moara cu
noroc” pentru a-și spori câștigurile, în vederea deschiderii unui atelier: „- Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face
fericit”. Finalul revine simetric la vorbele bătrânei, rostite în urma tragediei petrecute
cu familia sa: „Simțeam eu că nu are să iasă bine: dar așa le-a fost dat!...”.
Simetrică este și prezentarea drumului care duce la han la începutul nuvelei,
pentru ca, la finalul ei, acesta să se contopească sugestiv cu drumul vieții: „Apoi ea
luă copiii și plecă mai departe”.
Relațiile temporale și spațiale sporesc veridicitatea subiectului. Acțiunea este
plasată în Ardeal, în secolul al XIX-lea, desfășurându-se pe parcursul unui an, fiind
simbolic plasată între două repere creștine: sărbătoarea Sfântului Gheorghe și
Paște.
Expozițiunea este o descriere detaliată a drumului către han, care are rolul de a
introduce cititorul în ficțiune, și a locului ales de Ghiță pentru a se muta cu întreaga
familie, în vederea asigurării unui venit substanțial. La început, câștigul noului
cârciumar este mulțumitor, fiind obținut pe cale cinstită. Cu toții sunt foarte bucuroși,
dar armonia lor prevestește evenimente de o tensiune dramatică.
Intriga nuvelei este momentul în care își face apariția la han Lică Sămădăul, șeful
porcarilor din împrejurimi, un personaj straniu, care exercită o influență negativă
asupra celor din jur. Personalitatea sa puternică și înclinația maladivă a acestuia
spre rău vor determina dezechilibrul sufletesc al lui Ghiță și destrămarea familiei
sale. Destul de repede, Ghiță înțelege că „la Moara cu noroc, nu putea să stea
nimeni fără voia lui Lică”, iar el își dorește cu ardoare să rămână. Această situație îi
oferă protagonistului o singură cale, nefavorabilă conștiinței sale, dar aducătoare de
bani, anume prietenia cu Lică. Acesta îi atribuie lui Ghiță rolul de informator al său:
„Eu voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și
cine ce face, și voiesc ca nimeni afară de mine să nu știe”.
Desfășurarea acțiunii surprinde atitudinea dominatoare a lui Lică, ce va declanșa
în conștiința personajului principal conflictul dintre impulsul de a rămâne
independent și observația realistă că, împotrivindu-se stăpânului locului, nu va putea
rezista prea mult ca hangiu. Deși își dă seama că Lică reprezintă o amenințare
pentru familia lui, însăși soția lui, Ana, prevenindu-l că acesta „e om rău și om
primejdios”, Ghiță hotărăște să rămână, dar își ia măsuri de precauție: își cumpără
de la Arad două pistoale, își ia doi câini și își tocmește o slugă pe nume Marți.
Monologul interior denotă frământările sale, în vederea definirii unui destin
independent financiar: „Trei ani, numai trei ani să pot sta aici, își zicea el, și să mă
pun în picioare”. În scurt timp, cârciumarul își dă seama că Lică este stăpânul
absolut al lorcurilor, în fața căruia el este lipsit de apărare, presimțire certificată de
faptul că măsurile sale de apărare se dovedesc insuficiente.
Ghiță ignoră avertismentul Anei, pentru că îi merge din ce în ce mai bine din
punct de vedere financiar, dar pentru bani trebuie să accepte compromisurile pe
care le implică prietenia cu Lică. Încetul cu încetul, omul cinstit de odinioară se
obișnuiește cu înțelegeri tacite, profitabile, dar necinstite. Își găsește scuze la nivelul
conștiinței, redate prin monologul interior: „Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai
tare decât voința mea?! Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în
spinare...”.
Personajul principal devine părtaș la nelegiurile făcute de Sămădău și de
oamenii săi. Prima acțiune majoră de complicitate cu răul este mărturia falsă: deși
știe că Lică a părăsit hanul în noaptea în care arendașul a fost jefuit, jură pe cruce
că acesta a stat toată noaptea la cârciumă. Ghiță este, pe de-o parte, foarte ușor de
manipulat, fapt speculat de Lică, iar pe de altă parte trăiește cu dorința obsesivă de
a acumula cât mai mulți bani. Lică nu se teme de judecată și știe foarte bine că
Ghiță nu îl va trăda; se dovedește a fi un bun cunoscător al psihologiei umane,
mizând întotdeauna pe slăbiciunile celorlalți.
O speranță pentru Ghiță ar fi o alianță cu jandarmul Pintea, un fost tovarăș de
tâlhărie cu Lică, dar cârciumarul se dovedește a fi duplicitar, căci, deși se aliază cu
jandarmul în vederea închiderii lui Lică, rămâne prieten și complice cu acesta din
urmă. Obsedat de dorința de a avea cât mai mulți bani, dar și frământat de dorința
de a-l dovedi pe Lică, Ghiță nu pleacă acasă de Paște, ci rămâne cu Ana să
petreacă la han, știind că li se va alătura și Sămădăul. Acesta se hotărăște să-l
subjuge total pe Ghiță și pentru aceasta trebuie să-l vindece pentru totdeauna de
dragostea obsesivă pentru o singură femeie. În timp ce Ghiță „nu e decât o muiere
îmbrăcată în haine bărbătești”, așa cum îl caracterizează Ana în mod direct, Lică
exercită asupra ei o atracție izvorâtă paradoxal din teamă, dar și din patimă. Deși
cârciumarul își iubește soția, nu poate suporta ideea că aceasta este atrasă de un
alt bărbat, o omoară, înjunghiind-o cu un cuțit; la rândul său, este omorât de omul lui
Lică, Răuț, moartea fiind o adevărată izbăvire. Fiind urmărit de Pintea și știind că nu
are scăpare, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui copac, spre a
nu-i oferi jandarmului satisfacția de a-l fi prins.
Deznodământul nuvelei prezintă mistuirea hanului de focul purificator, singurele
personaje care scap fiind cele inocente, bătrâna și cei doi copii. Se revine simetric la
vorbele bătrânei: „...dar așa le-a fost dat!...”.
 Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin sobrietatea și concizia stilului
clasic. Stilul direct și cel indirect sunt completate de stilul indirect liber, modalitatea
de reproducere la persoana a III-a a ceea ce gândesc personajele (monologul
interior).
În concluzie, nuvela psihologică „Moara cu noroc” este o capodoperă a literaturii
române, deschizând calea către marile creații epice din perioada interbelică, despre
care criticul litarar George Călinescu afirma că „este o nuvelă solidă cu subiect de
roman”.