Caracterizarea personajului

Primul roman scris de Marin Preda, „Moromeții” este alcătuit din două volume,
publicate la 12 ani distanță: primul a apărut în 1955, iar doilea, în 1967. Deși
înfățișează epoca dinaintea și de după cel de-al Doilea Război Mondial, utilizând
tehnici diferite, cele două volume alcătuiesc un ansamblu unitar, deoarece
reconstituie imaginea satului românesc dintr-o perioadă de criză, de-a lungul unui
sfert de veac și impune o tipologie nouă în proza românească.
Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în Realismul postbelic
(Neorealismul) și ilustrează, cu mare putere de sugestie, sfârșitul romanului doric,
renunțarea parțială la omnisciență și nașterea unei obiectivități moderne.
Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune concentrată, care se desfășoară
pe parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conține scene care
ilustrează viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui
Iocan, hora și fuga Polinei cu Birică. Partea a doua se derulează pe parcursul a
două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile la București și până la
serbarea școlară cu ocazia căreia Niculae ia premiul întâi. Partea a treia, de la
seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga feciorilor.
Problematica romanului este reprezentată chiar de către temă, și anume
destrămarea unei familii de țărani dintr-un sat dunărean, drama țăranului Moromete,
din pricina intervenției societății capitaliste, puterea banului, deruralizarea satului
dunărean.
Titlul așază tema familiei în centru romanului și, în același timp, confirmă statutul
de personaj eponim.
Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpul pare
îngăduitor cu oamenii: „În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea
Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se
scurgea aici fără conflicte mari”. Verbul „se pare” sugerează că această imagine a
timpului răbdător este însă doar o iluzie a lui Ilie Moromete, care va fi contrazisă de
toate întâmplările ce se petrec pe parcursul primului volum, mai ales că în familia
țăranului mocnesc numeroase conflicte, pe care el încearcă să le domine prin
autoritate, ironie, detașare și, uneori, chiar prin atitudine agresivă.
Finalul primului volum este construit simetric față de incipit. Astfel, timpul (istoria
colectivă) devine necruțător și intolerant, mai ales că evenimentele istorice care vor
urma vor supune satul unor transformări ireversibile: „Trei ani mai târziu, izbucnea
cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare”.
Există în primul volum al romanului câteva secvențe narative de mare
profunzime, care susțin temele cărții. Scena cinei este considerată de Ovid
Crohmălniceanu „prima schiță a psihologiei Moromeților”. Descrierea cinei se
realizează lent, prin acumularea detaliilor. Ceremonialul cinei pare a surprinde un
moment din existența familiei tradiționale, condusă de un tată autoritar, dar
„semnele” din text dezvăluie adevăratele relații dintre membrii familiei. Ilie Moromete
pare a domina o familie formată din copii proveniți din două căsătorii, învrăjbiți din
cauza averii. Așezarea în jurul mesei sugerează evoluția ulterioară a conflictului,
iminenta destrămare a familiei.
O altă secvență epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Ilie
Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde
pământ sau oi. Tăierea salcâmului, duminica în zori, în timp ce în cimitir femeile își
plâng morții, prefigurează iminenta destrămare a familiei, prăbușirea satului
tradițional, risipirea iluziilor lui Moromete: „Grădina, caii, Moromete însuși arătau
bicisnici”. Apar ciorile, ca niște semne rău prevestitoare, iar mama, care știe să
citească în astfel de lucruri un curs al vremii viitoare, cade la gânduri întunecate.
Lumea Moromeților își pierde sacralitatea. Odată distrus arborele sacru, „axis
mundi” de veghe la ordinea lumii, a microcosmosului rural și familial, haosul se
instalează treptat.
Scenele în care sunt prezentate aspecte din viața colectivității se constituie într-o
adevărată monografie a satului tradițional: hora, călușarii, întâlnirile duminicale din
poiana lui Iocan, serbarea școlară, secerișul, treierișul. Una dintre cele mai
ilustrative episoade pentru viața rurală este secerișul. Se înfățișează o realitate
arhetipală; mișcările, gesturile, pregătirea și plecarea la câmp se integrează unui
ritual străvechi. Secerișul este trăit în același fel de întregul sat, într-un ceremonial
mitic specific colectivității arhaice.
Construcția personajului este legată de concepția neorealistă a scriitorului,
interesat de relația individului cu istoria. Personajele lui Marin Preda sunt
consubstanțiale crezului autorului: „...omul nu are decât o singură viață de trăit, în
timp ce istoria este înceată și nepăsătoare”. Personajul principal din romanul
„Moromeții” reprezintă un tip aparte de țăran în literatura română (un spirit reflexiv,
contemplativ, inteligent, ironic), cu o serie de calități care îl fac memorabil.
Ilie Moromete este un om respectat în sat, are prieteni, Cocoșilă și Dumitru lui
Nae, pentru care opinia lui contează, și este abonat la ziar. Discuțiile despre politică,
din poiana lui Iocan, nu încep decât în prezența lui, pentru că el este cel care citește
ziarele și interpretează evenimentele. Moromete este sfătos, îi place să discute, iar
acest lucru o deranjează pe Catrina, care se revoltă adesea: „Lovi-o-ar moartea de
vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie!”.
Disimularea este trăsătura esențială a lui Moromete. Semnificativă în acest sens
este comedia pe care o joacă în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta
discuție de duminică. Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă
trăsătură importantă a lui Moromete, fiind evidentă, de exemplu, în momentul în
care Nilă îl întreabă de ce taie salcâmul, acesta răspunzându-i sarcastic: „Așa, ca
să se mire proștii!”.
Spirit contemplativ, inteligent și ironic, Moromete privește existența cu detașare,
ca pe un miracol, deoarece își dă seama că „insul care e numai activ își consumă
viața și nu înțelege nimic din ea, pentru că devine robul acțiunii”. De pe stănoaga
podiștei sau de pe prispa casei, Moromete privește lumea cu un ochi pătrunzător; în
întâmplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit, o notă înveselitoare, o
lumină care pentru ceilalți nu se aprinde.
Atitudinea față de pământ și față de bani este legată de acest dar al
contemplației. Spre deosebire de țăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi
pământul care înseamnă demnitate socială și umană, Moromete trebuie doar să-l
păstreze. Pământul îi dă posibilitatea de a fi independent și libertatea de a se gândi
și la altceva decât la ceea ce poate să aducă ziua de mâine.
Pe parcursul romanului, personajul este portretizat în mișcare, prin acumularea
detaliilor. Obiectivitatea observației (prezentarea comportamentului, vorbirea,
gestica, mimica) este dublată de finețea analizei interioare, de prezentarea jocului
gândurilor lui Moromete.
În debutul capitolului al X-lea din primul volum, personajul este caracterizat în
mod direct de către narator: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina (...) și acum
avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari
mai pot schimba firea cuiva”.
Caracterizarea indirectă, ce se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gândurile
personajului, acțiunile la care participă, dar și din relațiile cu celelalte personaje,
evidențiază trăsăturile lui. Ilie și Niculae Moromete, tatăl și fiul, sunt două personaje
cu mentalități diferite a căror imagine se construiește prin subtile complementarități,
în ciuda diferențelor care îi singularizează.
Personalitatea lui Ilie Moromete este evidențiată și de conflictele care
organizează epicul. Acestea vor destrăma familia lui Moromete și vor marca evoluția
personajului. Mai întâi, este dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi din prima
căsătorie, Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege
lumea; apoi, conflicul dintre el și soția sa, Catrina, pentru pogonul vândut, care
aduce ruptura definitivă în volumul al doilea, iar al treilea este cel dintre Moromete și
sora lui, Maria, femeia urându-l pentru că s-a recăsătorit și pentru că i-a spulberat
speranța de a avea o bătrânețe asigurată, ură pe care o transmite și nepoților celor
mari. Un conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae.
Copilul își dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să
plătească taxele, îl ironizează („...altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să
studiem...”) sau susține că învățătura nu aduce niciun „beneficiu”. Ilie Moromete
reprezintă mentalitatea tradițională, iar Niculae, mentalitatea impusă, colectivă.
În concluzie, după cum mărturisește Marin Preda, Ilie Moromete este personajul
preferat al întregii sale opere, o proiecție literară a tatălui său, Tudor Călărașu. Ilie
Moromete reprezintă un personaj atipic pentru literatura rurală, un spirit reflexiv,
contemplativ, un „țăran-filozof”, pentru care accentul nu mai cade pe dimensiunea
materială a existenței, pe nevoia de posesie a pământului, ci pe coordonata
spirituală, pe libertatea individului de a se raporta la lume. Mihai Ungheanu afirma:
„Eroul își înțelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior”.