Ion, Liviu Rebreanu

- roman realist de tip obiectiv, tradițional, modern, interbelic -

„Ion” este un roman realist de tip obiectiv, în clasificarea lui Nicolae Manolescu
fiind un roman doric, formula romanului românesc de până la jumătatea perioadei
interbelice. Opera lui Rebreanu este și un roman social, veritabilă epopee a satului
românesc transilvănean și frescă a vieții articulate în spațiul rural de la începutul
secolului al XX-lea.
Geneza romanului este explicată chiar de autor în volumul „Mărturisiri” prin
legătura pe care o găsește între trei întâmplări diferite petrecute cam în același timp.
Într-o zi, a surprins un țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare, care s-a aplecat și a
sărutat pământul „ca pe o ibovnică”. La puțin timp după această scenă, primește o
veste despre o fată din sat pe care tatăl ei, un țăran bogat, a batut-o groaznic,
aproape s-o omoare, pentru că pățise rușinea de a avea un copil „din flori”. În
același timp, Ion Pop al Glanetașului, un tânăr flăcău harnic, muncitor și foarte
sărac, i-a mărturisit dragostea lui pătimașă pentru pământ.
Tema romanului a fost formulată de problematica pământului într-o perioadă
istorică, sprijinită de viața sociala a Ardealului de la începutul secolului al XX-lea. De
asemenea, tema iubirii este prezentă prin conturarea evoluției protagonistului între
„glasul pământului” și „glasul iubirii”, cele două forțe care se înfruntă în sufletul său.
Structura romanului este una sferică, deoarece incipitul și finalul sunt poziționate
simetric, prezentând ca figură a imaginarului drumul care intră și iese din lumea
ficțiunii, o iluzie a vieții care continuă insensibilă dramele individuale, o repetare a
acțiunilor și a situațiilor. Simetria se păstrează și la nivelul planurilor acțiunii: două
planuri prin care sunt descrise viața unor familii și medii sociale diferite (țărani și
intelectuali), trecerea de la un plan la altul realizându-se prin tehnica narativă a
alternanței.
Particularitatea compozițională a romanului este dată de cele două părți intitulate
metaforic „Glasul pământului” (șase capitole) și „Glasul iubirii” (șapte capitole);
primul și ultimul capitol se numesc „Începutul” și „Sfârșitul”, întărind ideea
circularității existenței. Metafora glasurilor semnifică cele două chemări lăuntrice,
obsesii ale personajului principal, Ion Pop al Glanetașului, care se constituie în
termenii conflictului interior al acestuia.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu narator omniscient și omniprezent,
manifestându-se ca un Demiurg în propria lui creație. Discursul impersonal al
naratorului este reprezentat de o voce supraindividuală, caracteristică romanului
tradițional de tip doric.
Titlul romanului evidențiază condiția de personaj eponim a eroului, legându-se de
el titlurile capitolelor și sugerând traseul sinuos al destinului personajului.
Subiectul este construit în mod clasic. În expozițiune sunt precizate spațiul,
timpul acțiunii și principalele personaje. Scena reprezentativă este aceea a horei de
duminică, la care participă toți locuitorii din satul Pripas. Stratificarea socială este
evidentă: sărăntocii și bogătașii satului sunt reuniți doar în jocul Someșanei, iar
intelectualii sunt marcați distinct de narator.
Conflictul exterior al romanului se caracterizează prin simetrie și generează
conflicte secundare. Ion râvnește la pământurile lui Vasile Baciu și vede în
seducerea Anei mijlocul de a le obține; el n-o iubește pe Ana, ci pe Florica, aceste
două personaje feminine fiind construite în antiteză: Ana era urâtă, dar bogată, iar
Florica era frumoasă, dar săracă.
Conflictul interior al personajului principal constituie un semn de modernitate în
roman, ilustrând interesul pentru o analiză psihologică: cele doua „glasuri”, pământul
și iubirea, care răzbat succesiv în sufletul lui Ion, sunt, de fapt, două chemări
lăuntrice de împlinire a ființei sale.
Intriga se constituie din înfruntarea dintre Vasile Baciu și Ion, apoi bătaia dintre
George Bulbuc și Ion, două momente importante care conțin manifestari violente ale
unor oameni stăpâniți de patimă.
Desfășurarea acțiunii alternează evenimente care îl au ca protagonist pe Ion cu
altele la care iau parte intelectualii satului. Obsedat de pământ, Ion încearcă să-l
convingă pe Vasile Baciu să-i dea fata. O seduce pe Ana, așteptând, apoi, să-i fie
date ca zestre pământurile; între timp, intră cu plugul pe loturile lui Simion Lungu și
fură câteva brazde. Pentru că a rămas însărcinată fără soț, Vasile Baciu o bate des
pe Ana, aproape lăsând-o fără suflare, mai ales după ce află că tatăl copilului este
Ion, nu George Bulbuc, așa cum sperase el. În timp ce Ana așteaptă să fie luată de
soție, ceea ce se întâmplă după multe suferințe, Ion se tocmește cu socrul său în
privința zestrei; nunta are loc, nașii fiind domnul învățător Herdelea și soția sa. La
doar două săptămâni după nuntă, Ion află că Vasile Baciu nu vrea să-și onoreze
cuvântul și să-i dea pământurile. Se răzbună pe Ana, pe care o bate cumplit, deși
era însărcinată. Ana va naște un băiat pe câmp, dar mânia lui Ion nu se
îmblânzește, deoarece înțelege că acum este legat de soție și mai mult.
Punctul culminant al subiectului se află în capitolul „Sărutarea”, când, în
apropierea primăverii, Ion se duce să-și vadă pământul și, copleșit de sentimentele
năvalnice din sufletul lui, îl sărută „ca pe o ibovnică”. Între Ana și Ion se
statornicește acum răceala și, după ce asistă la două morți premonitorii, a lui Avrum
și a lui Dumitru Moarcăș, Ana se spânzură. Ion este judecat pentru brazdele furate
de la țăran și stă o lună la închisoare, timp în care fiul său, ultimul garant al averii,
moare.
Deznodământul îl prezintă pe Ion, care vrea să-și regăsească iubita pierdută, pe
Florica, ce se măritase cu George Bulbuc. Avertizat de oloaga satului, George vine
acasă pe nepregătite și-l omoară pe Ion cu sapa. George este ridicat de autorități,
iar pământul lui Ion rămâne bisericii, conform înțelegerii cu preotul Belciug.
În celălalt plan al acțiunii se prezintă viața intelectualilor satului, preotul Belciug,
rămas văduv, și familia Herdelea cu cei trei copii, Laura, Ghighi și Titu. Adversitatea
dintre cele două familii pe fondul prieteniei învățătorului cu Ion se mărește pe
parcursul acțiunii. Herdelea intră în conflict cu autoritățile austro-ungare și acceptă
să-l voteze pe candidatul maghiar la alegeri.
Finalul închide cercul, restaurând ordinea și conturând imaginea universului
sferoid: „Drumul trece prin Jidovița (...) și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și
fără început”.
În concluzie, romanul „Ion” asimilează elemente definitorii esteticii realiste:
obiectivitatea perspectivei narative, omniprezența și omnisciența naratorului,
veridicitatea, problematica de ordin social, complexitatea intrigii și simetria
compozițională, opera fiind văzută de către criticul Eugen Lovinescu ca „o realizare
definitivă”.