Caracterizarea personajului

Primul roman publicat de Liviu Rebreanu, „Ion”, este considerat cea mai
puternică creație obiectivă a literaturii române, ce deschide seria marilor romane din
literatura interbelică. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține
pământ și consecințele actelor sale în condițiile satului românesc din Ardeal, la
începutul secolului al XX-lea.
Ion este personajul titular și central din roman, dominând întreaga lume care se
desfășoară în legătură cu el. Celelalte personaje principale, Ana, Florica, George
Bulbuc și Vasile Baciu, gravitează în jurul său, punându-i în lumină trăsăturile și
năzuințele. Ion este un personaj complex, cu însușiri contradictorii: gingășie și
viclenie, naivitate și brutalitate. Inițial dotat cu o serie de calități, se dezumanizează
treptat în goana sa pătimașă după avere, iar moartea lui este expresia intenției
moralizatoare a scriitorului ardelean.
Întregul roman este împărțit în două părți, coordonate ale evoluției interioare a
personajului principal: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Cele două femei
conturate antitetic și complementar, Ana și Florica, reprezintă cele două obsesii ale
personajului: averea și iubirea. Ion este un personaj realist, tipic pentru o categorie
socială, țăranul sărac care dorește pământ: „Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”
(George Călinescu). Exponent al țărănimii prin dragostea pentru pământ, el este o
individualitate prin modul prin care îl obține. Nu căsătoria sărăntocului cu o fată cu
zestre este singulară în satul Pripas, pentru că Vasile Baciu și Ion dobândiseră
averea în același mod, ci comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului
înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George.
Diversele receptări critice, uneori contradictorii, reflectă complexitatea
personajului; astfel, Eugen Lovinescu consideră că „Ion e expresia instinctului de
stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, (...) o voință
imensă: numic nu-i rezista”, George Călinescu afirmă că „Ion nu e însă decât o
brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune...”, iar Nicolae Manolescu susține
că „Ion trăiește în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e așa-zicând
bruta ingenuă”.
La începutul romanului, i se constituie un portret favorabil. Deși sărac, „era harnic
și iute ca mă-sa”, iubea munca și pământul. Isteț, iubitor și cuminte, trezește
simpatia învățătorului, care îl considerase capabil de a-și schimba condiția. Însă,
băiatul renunță la școală, pentru că pământul îi este mai drag decât cartea. Insultat
de Vasile Baciu beat, în fața satului, la horă, se simte rușinat și mânios, dorind să se
răzbune. Vasile îi reproșează că umblă după fiica lui și-l numește sărăntoc, hoț și
fleandură.
Lăcomia de pământ și dorința de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe
lotul lui Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetașilor. Este viclean
cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabilește cu Baciu, după ce
fata ajunsese de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi va aduce și pământul,
fără a face o foaie de zestre. Prin intervenția preotului Belciug, Vasile îi dă toate
pământurile la notar. Toată încordarea lui Ion de până acum, ambiția și hotărârea de
a obține pământul se domolesc. Brutalitatea față de Ana este înlocuită de
indiferență. Sinuciderea ei nu-i trezește niciun licăr de conștiință și nici moartea
copilului. Viața lor nu reprezenta decât o garanție a proprietății asupra pământurilor
lui Vasile Baciu.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde
altei nevoi lăuntrice: patima pentru Florica; așa cum râvnise la averea altuia, acum
râvnește la soția lui George. Viclenia îi dictează modul de apropiere prin falsa
prietenie cu George, în a cărui casă poate intra oricând. Avertismentul Savistei
aduce deznodământul implacabil: George îl ucide pe Ion cu lovituri de sapă, care
venise noaptea în curtea lui după Florica.
O relație fundamentală se stabilește între protagonist și un personaj simbolic mai
puternic decât el: pământul. Renunță la școală, pentru că pământul îi este mai drag.
Renunță și la Florica, pe care o iubea, pentru că toată ființa lui arde de dorul de a
avea cât mai mult pământ. Toate acțiunile lui se vor orienta spre a-l obține,
indiferent de mijloace. Când „glasul pământului” tace, revine „glasul iubirii”.
Pământul stihie strivește în final omul care, nu întâmplător, este ucis cu o sapă.
În concluzie, Ion este un personaj românesc memorabil și monumental, ipostază
a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forțe mai presus de
voința lui neînfrântă: pământul stihie și legile nescrise ale satului tradițional.