Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu

- poezie neomodernistă, postbelică -

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a
sentimentelor” și este un text liric reprezentativ pentru tematica erotică a poetului
neomodernist Nichita Stănescu. Iubirea este, de altfel, tema centrală atât în acest
volum, cât și în cel de debut, marcând o primă etapă în creația poetului, etapa
adolescentină a exuberanței și elanurilor erotice.
Titlul poeziei, reluat în primul vers, este o metaforă explicită prin alăturarea celor
doi termeni, a căror conotație se suprapune: poetul vede iubirea în ipostaza unui
animal feroce, devorator, puternic și fascinant, în același timp. Determinantul
adjectival cu rol de epitet „tânără” induce nu doar ideea purității acestui sentiment, ci
și a unei anumite condiționări temporale, iubirea fiind sentimentul specific vârstei
tinereții, vârstă a energiilor frenetice și a cunoașterii prin eros. Iubirea însăși este
veșnic tânără, fiind un sentiment etern, care „pândește și mușcă”, la un moment dat,
din fiecare.
Structurată în patru strofe inegale ca număr de versuri, poezia urmărește
avatarurile ființei umane infestate de otrava erosului. În prima strofă, „Leoaică
tânără, iubirea/mi-a sărit în față./Mă pândise-n încordare/mai demult./Colții albi mi
i-a înfipt în față,/m-a mușcat leoaica, azi, de față.”, este prezentată aventura
cunoașterii prin eros. Alegând ca simbol al iubirii leoaica, poetul realizează o
conexiune semantică între regina regnului animal și iubirea ca regină a
sentimentelor umane. Iubirea este o prezență inevitabilă în viața noastră, experiența
în sine este nu doar spontană („mi-a sărit în față”), feroce („colții albi mi i-a înfipt în
față”), devastatoare („m-a mușcat leoaica, azi, de față”), ci și atemporală, ideea
poetică fiind subliniată prin valoarea expresivă a adverbului „azi”, indice al unei
experiențe universal valabile.
Dacă prima strofă poetizează contactul eului liric cu iubirea, cea de-a doua
prezintă efectele experienței erotice asupra ființei umane, care trăiește un ciudat
fenomen de metamorfoză, percepând lumea exterioară altfel, ca urmare a
transfigurării sale interioare: „Și deodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-
dura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape./Și privirea-n sus
țâșni,/curcubeu tăiat în două,/și auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii”. Iubirea
energizează ființa umană, al cărei vitalism se răsfrânge în planul naturii. „Cercul
de-a-dura” și „curcubeul”, ca metafore ale perfecțiunii, denotă faptul că, prin magia
erosului, eul poetic are acces spre cunoașterea cosmică, spre absolut, iubirea fiind
înălțare: „și privirea-n sus țâșni”.
Transformarea celui „mușcat” de iubire este totală și ireversibilă. Îndrăgostitul își
pierde identitatea, iar simțurile sunt exacerbate și îndreptate spre înălțimile cosmice
ale imaginarului poetic; prin urmare, poetul se detașează de sine, de aspectul său
teluric: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/la tâmplă și la bărbie,/dar mâna nu le mai
știe”.
În ultima strofă, se revine la imaginea leoaicei, dar acum „leoaica arămie” este o
metaforă mai degrabă a iubitei materializate în ipostaza de Fata Morgana, vicleană,
ispititoare, fermecătoare: „Și alunecă-n neștire/pe-un deșert în strălucire,/peste care
trece-alene/o leoaică arămie/cu mișcările viclene,/încă-o vreme,/și-ncă-o vreme...”.
Repetiția din finalul poeziei este de o mare forță expresivă, poetul relevând aici
faptul că, odată materializată, iubirea devine efemeră, limitată în timpul concret al
existenței umane. Protagoniștii se schimbă, generație de generație, dar experiența
erosului rămâne fundamental aceeași. Retragerea leoaicei în aura himerică a
deșertului auriu poate fi interpretată drept o reintegrare a mitului erotic din
perspectiva experiențelor viitoare: iubirea-leoaică, după ce și-a devorat prada,
pleacă în căutarea altei victime.
Pentru eul creator, iubirea este nu numai o cale de cunoaștere, de aspirație spre
absolut, ci și cântec, simbolizat de prezența ciocârliei, adică inspirație poetică. Din
această perspectivă, poezia poate fi interpretată ca o artă poetică.
Încadrarea poeziei în Neomodernism este susținută și de specificul limbajului
poetic, de insolitul imaginilor artistice și de inovații prozodice. Viziunea poetului
asupra lumii conduce la ideea că iubirea este o forță cosmică generatoare de mari
energi. Prin iubire se produce transfigurarea omului într-o ființă superioară abstrasă
din materialitate, dar tot prin iubire se produce și transfigurarea artistică a realității în
operă de artă.
Limbajul poetic se caracterizează, în primul rând, prin expresivitate și
ambiguitate, induse de folosirea excesivă a metaforei și a unor comparații puțin
obișnuite: „ca o strângere de ape”, „curcubeu tăiat în două”, „deșert în strălucire”,
„leoaică arămie”. Epitetele sunt de obicei verbale („trece-alene”, „alunecă-n
neștire”), exprimând un sentiment de atemporalitate, de oprire a clipei. Aglomerările
verbale oferă dinamism imaginilor artistice, iar preferința pentru timpul prezent în
ultima secvență poetică („nu le mai știe”, „alunecă”, „trece”) sugerează dorința de
eternizare a iubirii, de prelungire la infinit a clipei.
În concluzie, prin ermetismul expresiei, prin inovații la nivelul limbajului poetic,
dar și la nivel prozodic, prin insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei,
ingambament și prin polimorfismul strofic, poezia „Leoaică tânără, iubirea” este un
text poetic neomodernist. „O viziune a sentimentelor este un titlu excelent ales,
pentru că definește cu exactitate sugestivă însăși realitatea artistică a versurilor lui
Nichita Stănescu. Viziunea nu e în mod direct a poetului, adică a unui eu poetic
coordonator, ci a sentinentelor sale, care (...) izbutesc să capete pentru o clipă
posibilitatea de a contempla și chiar modifica lumea dintr-o perspectivă proprie”
(Matei Călinescu, „Aspecte literare”).