Particularităţi de construcţie personaj

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de CAMIL PETRESCU

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război, scris de Camil Petrescu şi publicat in 1930. El reprezintă tipul intelectualului, al inadaptatului
superior care nu se poate împlini într-o lume superficială.
Viziunea despre lume a scriitorului este una modernă, a autenticităţii transferată personajului-
narator, Ştefan Gheorghidiu, este viziunea unui spirit reflexiv cu preocupări filozofice şi literare, ceea ce dă
naştere unei proze analitice de factură subiectivă. Accentul cade pe factorul psihologic, pe înregistrarea şi
analiza ecoului pe care evenimentele exterioare îl au în conştiinţa personajului, epicul fiind diminuat.
Temele care se reflectă în construcţia personajului sunt, în acelaşi timp, cele două experienţe
fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eşuate dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela, partea a doua, construită sub
forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul Primului
Război Mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie
al autorului, articole şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului. În plus, apar tema
citadină, a condiţiei intelectualului, a cunoaşterii şi tema socială pe fundalul romanului.
Titlul este un element important pentru construcţia personajului deoarece indică cele două
experienţe definitorii trăite de acesta şi poate fi considerat o metaforă a timpului psihologic, a modului în
care timpul obiectiv şi evenimentele exterioare sunt asimilate în prezentul conştiinţei. Substantivul „noapte”
exprimă trăirea în conştiinţă şi abolirea principiului cronologic, deoarece noaptea retrăirii presupune dilatări
şi comprimări temporale, iar cuvintele „ultima” şi „prima” sunt frontierele temporale ale unor epoci diferite
fundamental prin viziune şi trăire, marcând momentele de accent ale transformării sale.
Conflictul principal pe care îl trăieşte personajul este interior, producându-se în conştiinţa sa,
declanşat fiind de stări şi sentimente contradictorii în ceea ce o priveşte pe soţia sa, Ela. Acest conflict
interior este generat însă de unul exterior, de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea
înconjurătoare, din cauza discrepanţei dintre aspiraţiile sale şi ceea i se oferă, plasându-se în categoria
inadaptaţilor social.
Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales
prin caracterizarea indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi relaţiile cu
celelalte personaje. Caracterizarea directă este rar realizată de alte personaje, prin replici scurte, precum
aceea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan, când soţul îi reproşează comportamentul ei din timpul excursiei
de la Odobeşti: „Eşti de o sensibilitate imposibilă”. În acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea
autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau psihologic („Eram alb ca un om fără globule roşii";
„Eram înalt şi elegant.").
Personajul-narator Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior,
care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă
în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa.
Scena care deschide romanul are o importanţă deosebită în caracterizarea personajului, deoarece
fixează deja o trăsătură definitorie a acestuia, superioritatea. Discuţia de la popotă despre cazul
bărbatului care fusese achitat după ce îşi ucisese soţia infidelă îi provoacă o stare tensionată pentru că se
potrivea cu propria situaţie. Ar fi vrut să intervină în discuţie, deoarece consideră că cei prezenţi exprimă
păreri simpliste, într-un limbaj banal, când subiectul era definitoriu. În acelaşi timp, îl aproba pe căpitanul
Dimiu, deşi nu era de acord cu el, pentru a-i obţine aprobarea unei permisii la Câmpulung. Când acesta se
răsteşte la el şi îl refuză, Gheorghidiu devine „livid” şi este cuprins de o „ură amară şi seacă împotriva
tuturor”. Cu superioritate, el vedea în profunzime situaţia şi îi judecă pe ceilalţi cu dispreţ: „prostia pe care o
vedeam mi-a devenit insuportabilă”. Impulsiv, dar păstrându-şi luciditatea intervine nervos aproape
şuierat în discuţie, jignindu-i pe toţi şi încălcând limitele bunului simţ: „Discuţia dumneavoastră e
copilărească şi primară”, „discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi.” Era conştient că superioritatea sa jignea,
dar era prea nervos pentru a mai avea reţineri. Ieşirea lui provoacă o reacţie căpitanului Corabu, care este
gata să-l lovească, dar ezită pentru că îl vede pe Gheorghidiu gata de a riposta, în ciuda consecinţelor tragice
pe care aceast fapt le-ar fi putut avea. „N-am fost lovit ca bărbat şi n-aş putea îndura asta”, mărturiseşte
Ştefan, de asemenea tot o dovadă de superioritate şi aceasta.
1
 Modul său aparte de a vedea lumea, raportarea permanent superioară la aceasta este vizibilă şi în scena
care îl opune pe Ştefan unchilor săi, unul avar, Tache, şi celălalt oportunist, Nae. Orgolios, mândru, cu un
acut sentiment al onoarei, nu acceptă să fie întinat numele tatălui său mort şi îi ia apărarea, fără să-şi facă
probleme în privinţa moştenirii de la Tache. Dovedeşte astfel că nu este materialist şi că are principii ferme
de la care nu se abate. Nici primirea moştenirii nu-l schimbă, fiind gata să renunţe la partea pe care o avea în
plus în favoarea celorlalţi.
Primirea moştenirii marchează diferenţele de percepţie a lumii dintre cei soţi: Ela se dovedeşte
interesată de bani, se implică în discuţiile despre moştenire şi ripostează indignată celor care vor să-i înşele soţul.
După ce lucrurile se clarifică, Ştefan, cedând o parte din avere în favoarea familiei, „gospodăria boemă" de
până atunci se transformă într-un mariaj monden. Deşi într-o primă fază, bărbatul trăise iubirea la modul
idealist, specific vârstei tinereţii, dragostea însemnând pentru el împlinirea totală, până să primească
moştenirea, Ştefan Gheorghidiu fusese oarecum izolat de realitatea înconjurătoare. Cuplul pe care tânărul filozof
îl forma cu Ela constituise pentru cei din jur un model de iubire şi fidelitate conjugală.
Un al doilea episod semnificativ pentru superioritatea personajului îl constituie seminarul ţinut la
facultate, un real succes care îi aduce recunoaşterea meritelor intelectuale. Munca la Universitate îl
pasiona şi se dedica aproape complet studiului filozofiei lui Kant, un capitol dificil al acestui domeniu. În a
doua jumătate a lunii aprilie a avut de pregătit o lucrare de seminar pe acest subiect, a cărei susţinere a fost
un real succes. A fost ascultat de o sală întreagă, unde se aflau alături de colegii săi şi Ela şi studente de la
alte facultăţi, iar primul rând, profesorul său. A vorbit timp de o oră pe tema dată doar uitându-se pe o
pagină de note ce o avea în faţă. După ce a terminat susţinerea, a fost felicitat călduros de profesorul său,
înconjurat admirativ de colegii săi. Soţia sa, în acest timp, a rămas tăcută, la fel şi pe drum pe casă. Într-un
târziu, îi spuse cu năduf că nu înţelege filozofia, prilej pentru Ştefan să-i facă o scurtă istorie a şcolilor de
filozofie. Scena este punctată cu glume şi gesturi tandre, având rolul de a scoate în evidenţă că singurul atu
al Elei la momentul acela era doar feminitatea, Ştefan fiindu-i mult superior intelectual.
Odată deveniţi mondeni, în opinia personajului narator, un om lucid, inteligent şi conştient de propria-i
valoare, Ela se dovedeşte frivolă şi oarecum superficială, lăsându-se în voia tentaţiilor mondene. Dintr-un
orgoliu exagerat el refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual
să-şi schimbe garderoba şi să adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela.
De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Criza de identitate e
declanşară de conflictul dintre esenţa sa (psihologică, morală) şi aparenţa socială, impusă prin convenţie de
societatea ale cărei reguli refuză să le respecte, chiar dacă realizează că atitudinea lui îl va duce inevitabil la
pierderea femeii iubite.
Excursia de la Odobeşti declanşează ireversibil criza matrimonială. Natură reflexivă şi
hipersensibilă, personajul suferă pentru că are impresia că este înşelat. Mici incidente, gesturi fără
importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G., se amplifică în conştiinţa protagonistului. „Toată
suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic", mărturiseşte Ştefan într-un moment de sinceritate. Nevoia
de absolut îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi exagereze suferinţa, ridicând-o la
proporţii cosmice. Ela apare ca o femeie infidelă, dar trădarea ei nu este evidentă, ci se constituie dintr-o
suită de împrejurări interpretate de Ştefan în manieră proprie.
Relaţia lor devine o succesiune de separări şi împăcări. Chiar dacă unitatea cuplului este zdruncinată, iar
Ştefan îşi pierde treptat încrederea în iubirea absolută şi în femeia cu ajutorul căreia spera să-şi realizeze
idealul, împăcarea survine mereu, pentru că Ştefan trăieşte iubirea în mod raţional, intelectual şi o raportează
continuu la absolut.
Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se
reflectă în această conştiinţă, în acest sens, Ela, personajul feminin al romanului este. „creaţia integrală a
minţii personajului masculin prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea lui Ştefan. De
aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei şi nici nu poate decide dacă este mai degrabă
superficială, decât spirituală. Relaţia dintre cei doi soţi se bazează pe orgoliu, atât în construirea, cât şi în
destrămarea ei. Ştefan începe să ţină la Ela din orgoliul de a fi iubit, gelozia lui se produce din acelaşi motiv,
iar orgoliul îi împiedică pe amândoi să se împace. Ea îl iubeşte atâta timp cât e mândră de valoarea lui
intelectuală în lumea lor de studenţi săraci şi se depărtează când, în noul ei cerc, soţul nu-i mai trezeşte
admiraţia.
Din dorinţa de a trăi o experienţă existenţială pe care o consideră definitorie pentru formarea lui
ca om, dar şi dintr-un orgoliu exagerat, Ştefan se înrolează voluntar, deşi ar fi putut să evite
2
participarea la război, profitând de averea sa, aşa cum procedează Nae Gheorghidiu. Hotărăşte să plece pe
front dintr-o aviditate de cunoaştere, dar şi dintr-un imperios sentiment al onoarei. Războiul îi apare ca
un distrugător de personalităţi, chiar dacă, prin participarea sa la eveniment, sentimentul de solidaritate cu
camarazii îl face să înţeleagă cât de măruntă este drama lui sentimentală. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu
revine acasă, la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, pe care o priveşte acum cu
indiferenţă şi hotărăşte să o părăsească. În locul entuziasmului şi iubirii idealiste de odinioară rămâne
oboseala, indiferenţa şi dorinţa de eliberare de sub puterea unei obsesii devoratoare.
Prin introspecţie şi monolog interior, tehnici ale analizei psihologice, Ştefan Gheorghidiu
analizează cu luciditate, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior, din fluxul conştiinţei
(trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alte personaje).
Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, lucid şi hipersensibil, la fel ca majoritatea eroilor lui
Camil Petrescu. El încearcă să recompună lumea în funcţie de aspiraţia sa către absolut şi are orgoliul de a
refuza o realitate care nu i se potriveşte, de a renunţa la o iubire care nu mai coincide cu imaginea pe care el
şi-o crease despre sentimentul căruia într-un anume moment al existenţei sale ar fi fost gata să-i jerfească
totul. Deşi în lumea lui Nae Gheorghidiu, a afaceristului Vasilescu Lumânăraru şi a mondenului Grigoriade,
Ştefan Gheorghidiu pare a fi un învins, în raport cu lumea pură a ideilor, are tăria de a nu accepta
compromisul.
Relaţia Lui Ştefan cu celelalte personaje constituie o modalitate indirectă de caracterizare a
acestuia. Cea mai ilustrativă este relaţia cu soţia sa, Ela. Legătura dintre cei doi soţi se bazează pe orgoliu,
atât în construirea, cât şi în destrămarea ei. Ştefan începe să ţină la Ela din orgoliul de a fi iubit de cea mai
populară şi mai frumoasă studentă de la Universitate, ea îl iubeşte atâta timp cât e mândră de valoarea lui
intelectuală în lumea lor de studenţi săraci şi se depărtează când, în noul ei cerc, apar alte criterii valorice şi
soţul nu-i mai trezeşte admiraţia. Gelozia se produce din acelaşi orgoliu, care îi împiedică pe amândoi să se
împace.
În opoziţie cu lumea intelectualului Ştefan Gheorghidiu, o lume idealizată şi într-o oarecare măsură
izolată se conturează lumea reală a oamenilor de afaceri, a compromisurilor şi a moştenirilor, o lume
populată de figuri tipic balzaciene, dintre care se desprind aceea a bătrânului avar Tache, a deputatului Nae
Gheorghidiu sau cea a milionarului analfabet Tănase Vasilescu Lumânăraru.
Personajul este cu atât mai complex, cu cât este şi narator. Naraţiunea este la persoana întâi, cu
focalizare internă şi viziune „împreună cu", ceea ce presupune existenţa unui narator implicat şi
necreditabil. Perspectivă unică şi subiectivă, a personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte
personaje, îl determină pe cititor să cunoască despre ele atât cât ştie şi personajul principal. Însă situarea
eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca
evenimente interioare, interpretate, analizate.
În concluzie, autorul aduce în faţa cititorului imaginea unui intelectual superior, ale cărui drame se
petrec din cauza neconcordanţei dintre el şi societate. Atât iubirea, cât şi războiul, trăite la modul idealist îi
aduc deziluzii, pentru că el are un comportament inflexibil, nu acceptă compromisul şi, de aceea, nu-şi
găseşte locul între ceilalţi. Cele două experienţe devin definitorii în construirea personalităţii sale, finalul
aducându-i certitudinea că trebuie să găsească un alt mod de a trăi, fără să se coboare însă la nivelul celor
din jurul său.