MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE”

Facultatea Drept, administrație, ordine şi securitate publică

Catedra: Disciplina:
Drept privat Drept civil

Comunicare
Tema: Teoria subiectivă

A elaborat: A verificat:
Studenta grupei DFT225 asistent universitar
Parfeni Marina Gladchi Mircea

Chişinău, 2023
1.Noțiunea de drept subiectiv civil
2. Elementele dreptului subiectiv civil
3. Libertățile, interesul legitim
4. Concluzie
5. Bibliografii

2
1. Noțiunea de drept subiectiv civil. Elementele dreptului
subiectiv civil. Libertățile, interesul legitim.
Reieșind din prevederile art. 9 al Codului Civil[1], persoanele fizice şi juridice participante la
raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligațiile cu bună-
credință, în acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.

Astfel legea materială impune obligația tuturor participanților la raporturile civile de ași
executa drepturile și obligațiile în conformitate cu prescripțiile legale. În acest sens este
relevant conceptul de exercitare a drepturilor civile, care este definit în literatura de
specialitate[2] ca realizarea de către titularul dreptului subiectiv civil a conținutului acestui
drept.

Însă în pofida prevederilor legale în realizarea normală a drepturilor apar o serie de

impedimente cauzate de încălcarea sau contestarea acestora. În acest caz devine imperativă
necesitatea apărării drepturilor civile încălcate.

Asigurarea unei protecții eficiente a drepturilor subiective rezidă în primul rînd în înțelegerea
conceptului de drept. Cadrul legal național nu ne oferă o definire explicită a esenței acestuia,
Constituția R. Moldova[3], de exemplu, proclamă în Titlu II al acesteia, drepturile și
libertățile fundamentale și fără a specifica sensul acestora reglementează conținutul
drepturilor fundamentale, așa ca, dreptul la viață (art.24), dreptul la apărare (art. 26), dreptul
la libera circulație (art.27), dreptul la informație (art.34), dreptul la învățătură (art.35), dreptul
la muncă (art.43), dar și conținutul libertăților fundamentale, așa ca, libertatea individuală şi
siguranța persoanei (art.25), libertatea conștiinței (art.31), libertatea opiniei şi exprimării
(art.32), libertatea creației (art.33), libertatea întrunirilor (art.40), libertatea partidelor şi a altor
organizații social-politice (art.41). Același lucru îl sesizăm studiind și alte acte normative.
Legislația națională în general nu ne dă o definiție legală a noțiunii de drept, fapt care ne
determină să apelam la doctrină pentru înțelegerea acestui concept.

În literatura de specialitate conceptului de drept i se conferă tradițional trei sensuri:[4]

- drept subiectiv;

- drept obiectiv;

- știința dreptului;

În sensul ”dreptului subiectiv” prin drept se înțelege o prerogativă acordată unei persoane
de a avea o anumită conduită.

Cel de-al doilea sens de ”drept obiectiv” descrie conceptul de drept ca o totalitate de norme
juridice reglementate de legislație, în acest același sens utilizăm și categoriile de ramură de
drept, instituție de drept, care de asemenea reprezintă o totalitate de norme juridice, dar cu o
sferă de aplicare mai îngustă.

Așa cum rezultă din sintagma ”știință a dreptului”, cel de-al treilea sens descrie dreptul ca
știință care are ca obiect cercetarea normelor și raporturilor juridice, cercetarea izvoarelor
dreptului, elaborarea, aplicarea și realizarea dreptului etc.[5]

3
 În limitele prezentei discipline de studiu ne interesează, anume cea dintîi accepțiune a
dreptului, cea de ”drept subiectiv”, deoarece imposibilitatea realizării anumitor prerogative de
către titularii drepturilor duce la apariția litigiilor, care urmează a fi soluționate în cadrul
apărării acestora.

Pe de altă parte, de o importanță categorică este și noțiunea de drept obiectiv, ori anume
totalitatea normelor reglementate de legislație prescriu conduita subiecților la raporturile
civile, ceea ce determină coraportul cu dreptul subiectiv, ca acea prescripție legală, instituită
de dreptul obiectiv prin intermediul normelor ce le conține.

Prin urmare urmează să delimităm:

a) dreptul ca o totalitate de norme – ceea ce presupune un cumul de norme juridice unite

într-un grup conform anumitor criterii, ca de exemplu:

- drept civil, drept constituțional – o totalitate de norme ce formează o ramură de drept

distinctă;

- drept pozitiv – totalitatea normelor în vigoare la un moment dat pe un teritoriu concret.

b) dreptul ca o aptitudine – ceea ce presupune aptitudinea, capacitatea unui subiect de drept,

recunoscută de normele juridice de a avea un anumit comportament, ca de exemplu:

- dreptul de proprietate – aptitudinea de a poseda, a folosi și a dispune de un bun;

- dreptul la salariu – aptitudinea de a primi o retribuție cuvenită pentru o muncă prestată în

cadrul unui raport individual de muncă.

În același timp urmează să menționăm că reglementarea legală a conduitei persoanelor nu este

un scop în sine, eficiența reglementării unei sau altei conduite rezultă din modul în care
aceasta se încadrează în relațiile sociale concrete. Relațiile sociale, ce cad sub incidența
reglementărilor legale, formează raporturile juridice, iar persoanele cărora le este prescrisă o
anumită conduită, prin norma legală, constituie subiecții raporturilor civile.

În literatura de specialitate[6] se recunoaște că, orice raport juridic are cel puțin doi subiecți,
unul activ și unul pasiv. Prin subiectul activ se înțelege persoana care are facultatea de a
pretinde ceva, iar prin cel pasiv, persoana care poartă obligația corespunzătoare pretenției
celui activ. Totodată, aceeași autori, consideră că cel mai des, în cadrul raporturilor juridice,
fiecare din subiecți este în același timp și activ și pasiv, cu ce nu putem să nu fim de acord, ori
majoritatea raporturilor civile sunt sinalagmatice, care presupun drepturi și obligații reciproce
(de exemplu: contractul de vînzare-cumpărare, contractul de locațiune, contractul de prestări
servicii, etc.)

Ca urmare a celor menționate mai sus, prin drept subiectiv civil vom înțelege aptitudinea
subiectului activ (titularul dreptului) de a avea o anumită conduită și de a cere subiectului
pasiv (titularul obligației) respectarea conduitei respective, iar în caz de nerespectare de a
apela la forța coercitivă a statului.

În același timp, diversitatea raporturilor juridice civile în care intră persoana, a creat și o
diversitate de tipuri ale dreptului subiectiv civil, printre cele mai importante urmează să
diferențiem:
4
a) Dreptul absolut (dreptul real) – aptitudinea subiectului activ (proprietar, posesor,
uzufructuar, etc.) de a avea o anumită conduită (să exercite anumite puteri, prerogative asupra
unui bun determinat) și de a cere subiectului pasiv (erga omnes) respectarea conduitei date,
iar în caz de nerespectare de a apela la forța coercitivă a statului. De exemplu: dreptul de
proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, etc.

b) Drept relativ (drept de creanță) – aptitudinea subiectului activ (creditor) de a avea o

anumită conduită (de a da, a face sau a nu face) și de acere subiectului pasiv (debitor)
respectarea conduitei date, iar în caz de nerespectare de a apela la forța coercitivă a statului.
De exemplu: dreptul de a cere restituirea sumei împrumutate, plata chiriei pentru locațiune,
plata rentei, plata dobînzilor, etc.

Observăm că atît drepturile absolute cît și drepturile relative sunt drepturi subiective civile
ambele asigurând un anumit comportament al persoanelor, însă cu un specific aparte în
dependență de obiectul raportului juridic și tipul subiectului pasiv. Ca rezultat, orice drept
subiectiv poartă aceleași elemente fundamentale, care sunt adaptate într-un fel sau altul în
dependență de tipul raportului civil. Astfel vom deosebi următoarele elemente distincte ale
oricărui drept subiectiv civil:

1) aptitudinea subiectului activ de a avea o anumită conduită;

2) capacitatea subiectului activ de a cere subiectului pasiv respectarea conduitei;

3) posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului în caz de încălcare a conduitei.

Deși structura dată a fost una fundamentală în literatura de specialitate, începînd cu a doua
jumătate a secolului XX, tot mai mulți autori sunt de părerea că cel de-al treilea element nu
este unul obligatoriu, iar apariția acestuia este una facultativă și independentă de conduita
subiecților raportului juridic.[7]

Însă realizarea oricărui drept subiectiv civil, deseori, este împiedicată de conduita
necorespunzătoare a subiectului pasiv ceea ce generează încălcarea dreptului și necesitatea
apărării dreptului subiectiv civil.

În doctrina juridică[8] în definirea conduitei necorespunzătoare a subiectului pasiv, cel mai

des, este utilizată sintagma de ”fapt ilicit”. Cuvîntul ilicit apare aici în cel mai general sens al
acestuia, prin acesta înțelegîndu-se conduita persoanei care este contrară dispoziției normei
juridice. În ce privește fapta ilicită, teoreticienii dreptului, recunosc două modalități de
comportare ilicite, și anume: acțiunea și inacțiunea.

Prin acțiune se înțelege săvârșirea de către subiectul pasiv a anumitor acțiuni contrare
conduitei legale, care de regulă constă în abținere. În acest sens, drept exemplu elocvent, este
încălcarea dreptului de proprietate. Reieșind din prescripțiile legale, subiectul pasiv în cadrul
raportului de proprietate este obligat să se abțină de a aduce atingere posesiei, folosinței sau
dispoziției dreptului de proprietate, adică în calitate de conduită legală este prezumată
inacțiunea. Contrar acesteia acțiunile persoanei de distrugere, sustragere, trecere sau ocupare
abuzivă, se vor considera încălcări, adică fapte ilicite sub forma de acțiuni.

Inacțiunea, în raport cu prima modalitate a faptului ilicit, presupune neexecutarea de către

persoana obligată a acțiunilor prescrise de norma legală. În acest sens, drept exemplu, poate

5
servi orice drept de creanță (restituirea împrumutului, plata prețului, plata chiriei, etc.),
neexecutarea obligațiilor corelative a cărora întruchipează inacțiunea, ca fapt ilicit.

În concluzie, prin încălcarea a dreptului subiectiv civil vom înțeles acel fapt ilicit ce constă
în nerespectarea de către subiectul pasiv a conduitei sale, dictate de regulile legale privind
realizarea unui drept subiectiv civil concret, manifestată prin acțiune sau inacțiune.

În dependență conținutul și întinderea acțiunilor de încălcare a dreptului subiectiv civil vom

deosebi două modalități de încălcare a drepturilor subiective civile, după cum urmează:

1. Contestarea dreptului – situația în care, subiectul pasiv neexecutând obligația, își

motivează conduita prin faptul că pune la îndoială existența propriu-zisă a dreptului. În
practică situația data ar apărea dacă, de exemplu, în cadrul unui litigiu legat de neexecutarea
unui contract de împrumut, debitorul ar invoca faptul că nu are de ce se întoarcă careva sume,
deoarece nici nu a încheiat un contract de împrumut, deși un astfel de contract a fost încheiat,
prin urmare negând însuși apariția raportului obligațional, drept rezultat invocînd lipsa
vreunui raport juridic între acesta și subiectul activ.

O altă formă a contestării dreptului este și situația în care, subiectul pasiv, neexecutând
obligația, își motivează conduita prin lipsa îndeplinirii de către subiectul activ a conduitei
corelative. Exemplificând prin același contract de împrumut, situația dată ar fi posibilă atunci
cînd debitorul, ar fi invocat neîntoarcerea sumei de bani, motivînd prin neprimirea sumei de
bani de la creditor, deși suma a fost transmisă, sau dacă debitorul ar invoca că deja a restituit
suma de bani, în ambele cazuri invocînd lipsa obligațiilor sale. În acest caz subiectul pasiv,
practic, recunoaște existența raportului juridic, însă prin faptul negării obligației și necesității
executării ei, pune la îndoială existența propriu-zisă a dreptului subiectiv civil.

2. Neexecutarea obligațiilor corelative dreptului – situația în care subiectul pasiv nu se

conformează obligației corelative dreptului subiectului activ. Spre deosebire de primul tip de
încălcare, subiectul pasiv nu pune la îndoială existența dreptului subiectiv, însă prin
comportamentul său nu se conformează conduitei legale prescrise. În cazul aceluiași contract
de împrumut, situația dată apare la momentul nerestituirii sumei împrumutate la scadență.

Importanța practică a înțelegerii tipului încălcărilor este una majoră, ori, apreciind corect tipul
și gravitatea încălcării titularul va întreprinde în deplină măsură toate acțiunile necesare
apărării sale. Fiind în prezența contestării dreptului, acesta va avea un volum de lucru mult
mai mare în probarea propriilor pretenții, în raport cu cazul neexecutării obligațiilor, atunci
cînd subiectul pasiv, în mare parte, recunoaște existența raportului și obligația sa.

Pe lîngă categoria juridică de drept subiectiv, în legislațiile contemporane pe larg este utilizat
și termenul de libertate (libertăți), deși este un termen comun, definirea acestuia din
perspectiva doctrinei juridice este un dificilă.

Dicționarul explicativ al limbii române[9] recunoaște patru accepțiuni a noțiunii de libertate,

după cum urmează:

1. Libertatea ca posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință;

2. Libertatea ca stare unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor
politice și civile în stat;
3. Libertatea ca independență;

6
 4. Libertățile ca drepturi cetățenești.
Ținem să menționăm că, indiferent de sensul ce urmează să-l acordăm conceptului de
libertate, trebuie să recunoaștem că acesta este unul similar celui de drept subiectiv, ori
reieșind din interpretarea lingvistică a termenului dat, libertatea este privită atît ca posibilitate,
aptitudine de a acționa cît și egalată cu noțiunea de drept subiectiv.

Sensul juridic al noțiunii de libertate nu este departe de explicația lingvistică a acestuia. În

conformitate cu titlul II al Constituției sunt recunoscute libertățile fundamentale, așa ca,
libertatea individuală şi siguranța persoanei (art.25), libertatea conștiinței (art.31), libertatea
opiniei şi exprimării (art.32), libertatea creației (art.33), libertatea întrunirilor (art.40),
libertatea partidelor şi a altor organizații social-politice (art.41). Reieșind din finalitatea
libertăților proclamate, acestea sunt îndreptate spre conturarea unei conduite a persoane (de a
crea, de a se întruni, de a se asocia politic, etc.) care, este condiționată de voința persoanei și
garantată de stat prin reglementarea acestei conduite la nivel de lege. Prin
urmare, libertatea nu este altceva decît aptitudinea persoanei de a avea o anumită
conduită și în acest sens este o categorie juridică similară celei de drept subiectiv.

În același timp noțiunea de libertate nu trebuie confundată cu noțiunea de drept subiectiv,

deoarece, cea dintîi, constituind în sine o conduită a persoanei, este în același timp și o
premisă a exercitării dreptului subiectiv propriu-zis. De exemplu, persoana fiind libera în a
crea, acționînd liber conform voinței sale și creînd careva opere de artă generează apariția
drepturilor subiective legate de posesia și dispoziția asupra operei create. Astfel, exercitarea
drepturilor de autor se fundamentează și depind de existența și exercitarea libertății de a crea.

Totodată urmează să menționăm că deși libertatea precede, în anumite cazuri, apariția

dreptului subiectiv civil, ea constituie o conduită independentă de dreptul subiectiv propriu-
zis, și la rîndul ei poate fi încălcată. De exemplu, în cazul în care persoana, în pofida dreptului
de autor, utilizează o operă în nume și interes propriu, aceasta ne încalcă dreptul de autor, dar
nu și libertatea de creație. În schimb, în situația în care cineva ne interzice să cream sau să
promovăm anumite opere de artă, acesta ne încalcă în primul rînd libertate de creație,
drepturile de autor în acest caz, fiind intacte.

O categorie juridică la fel controversată este cea de interes legitim. Spre deosebire de drept,
definirea conceptului de interes legitim, este mult mai dificilă, iar o poziție univocă în acest
sens nu poate fi găsită în doctrină. Aceasta se datorează interferenței strînse dintre conceptul
de drept și interes legitim cît și legăturii dintre interes legitim și apărarea dreptului subiectiv
civil încălcat.

Reieșind din totalitatea pozițiilor doctrinare expuse deducem două accepțiuni, conturate mai
explicit, în doctrina juridică, și anume:

a) Interesul legitim ca atitudine a titularului dreptului față de încălcarea dreptului;

b) Interesul legitim ca entitate juridică independentă de dreptul subiectiv, pasibilă de

apărare.

Cel mai des, în special în doctrina juridică din România, interesul legitim este privit în sensul
primei accepțiuni, prin acesta înțelegîndu-se o atitudine subiectivă a titularului dreptului
subiectiv civil încălcat față de încălcarea existență și necesitatea apărării acestuia. Reieșind
din aceasta, interesul legitim există atunci, cînd persoana este îndreptățită de ași apăra un

7
drept subiectiv civil încălcat sau contestat, acesta, vine a conferi legitimitate celui care accede
într-o formă sau alta de apărare și distinge pe cei ce nu sunt îndreptățiți de a solicita apărarea
dreptului subiectiv civil. Spre exemplu, în cazul acțiunii de înlăturare a impedimentelor în
folosirea unui imobil, interes legitim va avea anume proprietarul (după caz posesorul), care,
deși nu este sub pericolul pierderii dreptului de proprietate totuși într-u realizarea în mod
normal a acestui drept este îndreptățit a solicita apărarea lui, adică are un interes legitim.

Ținem să menționăm că din punct de vedere legal, interesul legitim în prima sa accepțiune nu
produce careva efecte și nu condiționează apărarea dreptului subiectiv în conformitate cu
legislația în vigoare. Altfel spus persoana, ce pretinde încălcarea sau contestarea unui drept,
nu este obligată să demonstreze existența interesului în apărarea dreptului și mai mult decît
atît acesteia nu i se poate refuza accesul la una din căile de apărare, în condițiile lipsei
interesului legitim. În acest sens apărarea dreptului este condiționată doar de încălcarea sau
contestarea propriu-zisă a dreptului subiectiv civil.

În conformitatea cu cea de-a două accepțiune interesul legitim reprezintă o categorie

independentă de dreptul subiectiv, care poate fi protejată de sine stătător de acesta.

Legislația în vigoare reglementează mai multe situații în care, subiecților de drept le este
recunoscut dreptul de a apela la apărarea judiciară, inclusiv, în lipsa unui drept subiectiv civil
sau a încălcării acestuia, cu scopul de a proteja anumite interese. Un exemplu relevant în acest
sens este situația persoanei care acceptă succesiunea prin intrarea în posesie. În conformitate
cu art. 1516, alin. (2) al Codului civil, succesiunea se consideră acceptată când moștenitorul
depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declarație de acceptare a succesiunii
sau intră în posesiunea patrimoniului. Dacă în primul caz acceptarea succesiunii este
justificată prin solicitarea depusă la notar, în cel de-al doilea caz suntem în prezența a o serie
de acțiuni de administrare și folosință cărora legea le acordă putere juridică. Însă simpla
intrare în posesie, deși produce efectele juridice pentru persoană, nu este opozabilă terților
pînă cînd nu va fi confirmată legal. În vederea confirmării acestor efecte juridice, persoana
urmează să se adreseze în instanța de judecată care va verifica circumstanțele intrării în
posesie și va confirma, după caz, acceptarea succesiunii prin intrarea în posesie într-o
procedură specială, nelitigioasă.[10]

Cazul explicat mai sus, cît se poate de reușit, ne conturează situația în care persoana
(succesorul) care de fapt nu urmărește apărarea unui drept subiectiv civil, încălcat sau
contestat, se adresează instanței de judecată pentru apărare, deoarece are interes în
confirmarea judiciară a faptului acceptării succesiunii, în urma căreia, respectiva acceptare va
deveni opozabilă tuturor, fiind egalată cu adresarea către notar. Doar în rezultatul apărării
judiciare a interesului succesorului în confirmarea acceptării succesiunii, persoana va putea
participa la partajarea averii succesorale.

Astfel, interesul legitim este recunoscut oricărei persoane care reieșind din prevederile legale
are dreptul de a cere apărarea judiciară, în următoarele condiții:

a) Interesul legitim trebuie să fie recunoscut de legea materială sau procesuală;

b) Este necesar să nu existe un litigiu, în cadrul căreia un drept subiectiv civil să fie
contestat sau încălcat;

8
c) De apărarea interesului legitim trebuie să depindă realizarea, pe viitor, a drepturilor
subiective a solicitantului sau a unei alte persoane.

Interese legitime similare se apără și în alte cazuri, prevăzute de legislația în vigoare, așa
ca constatarea faptului întreținerii persoanei[11], declararea incapacității persoanei la
cererea rudelor care nu domiciliază cu persoana vizată[12], declararea fără stăpîn a unui
bun[13], etc.

Prin urmare, prin interes legitim urmează să înțelegem o prerogativă legală, în urma
exercitării căreia, persoana urmărește confirmarea anumitor circumstanțe de fapt, de
care depinde apariția, modificarea sau stingerea anumitor drepturi subiective, ale
aceleiași sau ale unei alte persoane.

9
Concluzie:
În concluzie, teoria subiectivă din dreptul civil al Republicii Moldova se axează pe voința și
autonomia părților în crearea și exercitarea drepturilor civile. Această abordare pune accentul
pe consensualism și interpretarea contractelor în funcție de intenția reală a părților, cu
menținerea unor mecanisme de protecție pentru interesele terților.

10
Bibliografie:
[1] Codul civil nr.1107 din 06.06.2002, Monitorul Oficial nr. 82-86/661, 22.06.2002.

[2] Băieșu Sergiu, Roșca Nicolae, Drept civil: Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.
Chișinău: Cartier, 2004, pag. 132.

[3] Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, Monitorul Oficial nr. 1, 12.08.1994.

[4] Avornic Gheorghe, Aramă Elena, Negru Boris, Costaș Ruslan, Teoria generală a dreptului.
Chișinău: Cartier, 2004, pag. 146.

[5] Ibidem, pag. 147.

[6] A se vedea Avornic Gheorghe, ș.a., op. cit., pag. 369.

[7] Pentru detalii a se vedea infra Tema 2 ”Apariția și exercitarea dreptului la apărare”.

[8] A se vedea Avornic Gheorghe, ș.a., op. cit., pag. 498.

[9]Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de

Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

[10] Art. 281, alin. (2), lit. f) al Codului de procedură civilă.

[11] Codul de procedură civilă, art. 281, alin. (2), lit. b).

[12] Ibidem, art. 302, alin. (2).

[13] Ibidem, art. 327, alin. (1).

11