7 ian. 2022, Sf.

Liturghie, Pescăruş

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

Preacucernici părinţi şi iubiţi fraţi creştini,

Perioada aceasta este de mare sărbătoare și începe de la Crăciun și iată durează, cu o mică
acoladă a ajunului Bobotezei, durează până astăzi, inclusiv chiar până duminică. Atunci o să serbăm
duminica de după Botezul Domnului. Se știe că undeva în antichitate era o perioadă care se chema
Saturnalii. Omul a simțit întotdeauna nevoia să se bucure la trecerea dintre ani. Deși e o trece
convențională. Putea să fie și în altă perioadă a anului. Anul Nou chinezesc începe altcumva, cine
ştie ce ani, la incaşi... nu mai începea la fel şi altele. Simte nevoia să se bucure pentru că probabil că
simte că îmbătrânește sau simte că a mai trecut un an de experiență din viața sa și a mai trăit,
supraviețuit un an și s-a mai îmbogățit viața sa, cu un an. Cu un an. Dacă a fost un an frumos, atunci
are niște amintiri care îi vor hrăni viața spirituală, viața sufletească în anii ce vor mai urma. Dacă a
fost un an mai degrabă întunecat, atunci speră ca noul an care va veni nu va mai fi așa. Și după
ploaie vine și lumină, după nori vine și cer senin.
Dar aceste speranțe ale noastre se întemeiază de fapt și de drept pe o altă pornire foarte
intimă a sufletului nostru și o amintire foarte intimă a sufletului nostru. Pe amintirea Raiului, Grădinii
Edenului și pe avântul, elanul, dorul pe care îl simțim noi înșine de a dobândi Împărăția Cerurilor.
Grădina Edenului în care Adam și Eva au fost fericiți, Împărăția Cerurilor pentru care suntem de fapt
creați. Și Adam și Eva și tot restul oamenilor, au fost creați pentru a intra în Împărăția Cerurilor. Adică
a trăi pururea fericiți. Altfel spus la trecerea aceasta dintre ani, civilă, există această nădejde.
Pentru că lumea aceasta nu este Împărăția Cerurilor, nădejdea aceasta în loc să se îndrepte
în sus, în primul rând în sus, spre Dumnezeu, are mai degrabă predominant și dominant evident, o
dimensiune orizontală. Sperăm că o vom duce mai bine, aici și acum. Noi nu avem cum să controlăm
prea mult ce se va întâmpla anul viitor, nici în istorie, nici măcar în viețile noastre. Știm, aproximativ,
principalele evenimente pe care le vom avea. În caz că avem pe cineva, o femeie apropiată
însărcinată, știm că va naște. Ori în caz că se pregătește vreo cununie, în caz că sunt zilele,
sărbătorile de naștere, cam acestea. Nu avem deloc cum să știm evenimentele triste din viața
noastră, cu toate că dacă cineva este foarte bolnav se așteaptă la aceasta, sau foarte în vârstă. Nu
putem deci controla deloc ce se întâmplă viitor. Putem să ne facem o imagine, dar nu putem
controla.
Cum să facem oare, ca acest viitor să fie așa cum ne dorim, cum ni-l imaginăm? Adică bun,
absolut bun. În măsura în care stăm în linia aceasta orizontală, suntem supuși vremurilor și
stăpâniilor. Vremurile pe care n-avem cum să le controlăm. Nu mă refer la vremea... meteo, nici la
aceasta, nici la alte contexte istorice în care trăim. Ce fac mai marii zilei cu noi... Nu avem nici o
șansă să controlăm printr-o acțiune directă.
Ceea ce putem controla într-adevăr, este sufletul nostru. În ce măsură încercăm ca sufletul
nostru să îl îndreptăm spre cele bune? Dar ce înseamnă cele bune? Dacă cele bune ni le fixăm doar
în lumea aceasta, poate ne vom bucura de ele, poate vom avea plăceri dinspre ele, dar la un
moment dat, când vor fi în trecut, acestea vor deveni doar niște amintiri. Și dacă cumva prezentul pe
care îl trăim este un prezent mai greu decât amintirile, acele amintiri s-ar putea să ne doară mai mult.
De aceea ceea ce trebuie să încercăm noi să controlăm este sufletul nostru în înălțarea lui către
Dumnezeu. Adică în drumul lui pe verticală.Altfel spus să ne punem nădejdea în Dumnezeu.
1
 Dar ca să ne punem nădejdea în Dumnezeu și la modul sincer, trebuie ca adâncul inimii
noastre să tânjească după Dumnezeu. Ori adâncul inimii noastre are acest dor după Dumnezeu, prin
însăși structura sa. Are undeva amintirea bucuriei Edenului în însăşi structura sa, dar are de
asemenea, este plin, "burdușit" de cele care vin din lumea aceasta. Și tinde să se ancoreze din ce în
ce mai mult în lumea aceasta, să se lase copleșit, să se înlăţuiască de bunăvoie și nesilit de nimeni
de lumea aceasta.
Aceasta este lupta pe care o avem de dus fiecare dintre noi. Cu adâncul inimii noastre, încât
în el, acest adânc, să fie curat. Aceasta este pocăința la care suntem chemați de către Sfântul Ioan
Botezătorul. Aceasta este de fapt pocăința la care ne cheamă Legea cea veche. Aceasta este
pocăința pe care trebuie să încercăm să o lucrăm prin Iisus Hristos Domnul nostru. Schimbarea
aceasta a adâncului inimii... Cum să o facem? De unii singuri nu putem. Dacă ne luptăm pur și
simplu să dăm deoparte gândurile rele, amintirile urâte, speranțele false, pur și simplu fără să le
înlocuim cu altceva, nu se poate. Nu putem decât împreună, dacă ducem gândul nostru către altceva
și îi dăm o altă lucrare.
Lucrarea trebuie să fie avântul permanent către Dumnezeu. Fie că este cu "Doamne Iisuse",
fie că este cu "Tatăl nostru", fie că este cu un psalm sau cu un verset din Psalmi sau cu o rugăciune
scurtă, aceea a Sfântului Ioanichie, Cuviosul Ioanichie cel Mare: "Nădejdea mea este Tatăl,
scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh! Treime Sfântă, Slavă Ţie!", fie doar
cu alte rugăciuni pe care le știm, dacă încercăm mereu ca gândul nostru să ni-l ducem către
Dumnezeu, atunci încetul cu încetul, adâncul inimii noastre începe să se lumineze. Și atunci
începem să vedem ce înseamnă pocăința. Pocăința nu este ușoară. Şi în lumea aceasta, trebuie să
fie permanentă.
Nu este ușoară pocăința, pentru că este penibilă. Nu pentru că am avea de cărat cine ştie ce
fiare, cine știe ce greutăți, cine ştie ce bolovani sisifici. Dar pentru că avem (şi aceasta este o
moștenire rea a păcatului strămoșesc), tendința de a ne automângâia sau autoflagela peste măsură.
De a ne idealiza pe noi înșine sau de a ne prihăni pe noi înșine, peste măsură. Ori pocăința trebuie
făcută cu dreaptă socotinţă dacă vrem să fie sinceră. Degeaba strig eu: "eu sunt cel mai păcătos
dintre toți" şi de fapt nu cred lucrul acesta. Sau îmi spun că "și cred lucrul acesta" dar nu pot să cred
lucrul acesta când sunt în jurul meu criminali, violatori, desfrânați, hoți, blasfemiatori. Nu pot să cred
sincer că eu sunt mai rău decât toți aceștia. Noi, la măsura noastră, eu la măsura mea. Poate că
sfinții, da. Nu vorbesc despre măsura sfinților. Aceasta nu e o predică pentru Sfinți. E o predică
pentru noi, cei de aici. Deci dacă vreau ca pocăința să fie sinceră, nu trebuie să mă autoflagelez
peste măsură, să spun "Vai ce rău, ce păcătos, cel mai păcătos..." Nu. Să-mi identific păcatele mele!
În momentul în care-mi identific clar păcatele mele, alea trei, patru, cinci mari, care mă
domină, mari... s-ar putea să nu fie mari, s-ar putea să fie mari pentru că sunt ale mele, dar la alea
cinci, trei, patru, cinci care mă domină, că nu sunt o sută. În momentul respectiv, o să am o imagine
reală despre mine. Cum sunt eu de fapt în lumea aceasta şi cum ar trebui să ajung de fapt în lumea
aceasta. Pentru că în momentul în care-mi identific păcatele din mine, atunci deja identific și ce nu ar
trebui să existe în mine. Şi în momentul respectiv, intru într-o stare, oarecum de deznădejde. Pentru
că atunci, atunci de-abia îmi văd realmente murdăria din suflet. Noroiul, neputințele, întinăciunea,
mizeria din suflet, mizeria de om care sunt. Nu când mă declar eu "Mare păcătos, cel mai mare
păcătos", ci când știu eu, în fața lui Dumnezeu că am aceste neputințe.

2
 În momentul respectiv am două posibilități: fie să rămân în deznădejde și să spun "Doamne nu
am cum să ies din asta". N-am cum, sunt prea adânc înfipte mine şi-au pus prea adânc pecetea în
sufletul meu, mă complac în ele, mă îndulcesc în ele, mă înfricoșez și îmi place înfricoșarea de ele,
atunci că... "nu am cum". "Nu am cum!", şi ridic din umeri și-L ignor pe Dumnezeu şi îmi văd de ele
mai departe. "Și asta este.... Voi vedea ce va fi la Judecată cu mine" Şi nu va fi bine!
Sau, mă așez în fața lui Dumnezeu şi îi cer Lui cu sinceritate, să mă ajute să mă curăț de
acestea. Să mă curăț de ele. El să mă curețe de ele și eu să contribui la lucrul acesta. Cât timp îi cer
aceasta? Toată viața! Unele dintre aceste păcate mari ale mele, care s-ar putea să nu fie mari din
punct de vedere obiectiv, comparate cu ale altora. Dar pentru sufletul meu sunt mari... Părintele
Arsenie Papacioc: "care este păcatul cel mai mare? Ăla care mă muncește pe mine!".
Unele dintre acestea s-ar putea să reușesc să le îndepărtez, încetul cu încetul, sau brusc,
Dumnezeu știe cum, din viața mea. Altele vor stărui acolo, dispar acestea mari, apar altele pe care le
văd, pentru că "intru mai adânc în mine" și văd din ce în ce mai amănunțit lucrurile. Și aceste păcate
care sunt în mine, s-ar putea să mă ducă la căderi.
Căderea iarăși, trebuie să văd ce fac cu ea! Mă complac în ea? Rămân în ea, sau încerc să
mă ridic? Am cuvântul Mântuitorului, acesta: "de câte ori cazi, scoală-te și te vei mântui". De câte ori
se iertăm păcatele? De şaptezeci de ori câte şapte. Deci există posibilitatea de iertare, dar iertare
aceea înseamnă mereu încercarea de a ieși din starea respectivă. Chiar dacă se întâmplă din nou să
cadă, a doua zi sau peste o oră sau peste două ore sau peste două luni. Mereu să-i cer lui
Dumnezeu să mă ajute să ies din starea respectivă.
Este o mare diferență între un suflet care se luptă să iasă dintr-o stare păcătoasă, chiar dacă
este constant în acea stare, dar se luptă să iasă din acea stare și un suflet care a cedat lupta și nu
mai încearcă să facă nimic, nu mai speră că Dumnezeu îl va putea curăța. Practic îl lasă pe
Dumnezeu undeva sus în cer și el își vede de viață aici, cu toată conștiința păcătoșeniei sale și
neputințelor sale. E o mare diferență, pentru că cel care luptă... Este o întrebare în Patericul
egiptean. Exact aceasta întreabă un ucenic: "Ce să fac dacă păcătuiesc mereu?" Spune Avva
"ridică-te, de fiecare dată când cazi, ridică-te!" Și dacă asta se întâmplă zilnic, ridică-te de fiecare
dată. Și ce se va întâmpla cu mine dacă mă va prinde moartea în această stare? Dacă te prinde în
ridicare, e bine. Dumnezeu te va mântui. Dacă te prinde în cădere, Dumnezeu știe ce va fi cu sufletul
tău. Dar tu, chinuie-te mereu să te ridici!
Este o mare diferență între lumea în care trăim acum și Împărăția Cerurilor. Enorm de mare
diferență! Este diferența dintre "o poveste" în care trăim acum și o realitate.
Împărăția Cerurilor este cea reală! Pentru Împărăția Cerurilor suntem făcuţi, suntem creați. Ca
să ajungem la această Împărăție, să trăim veșnic în această Împărăție! Dar în acea împărăție să știți
că nu vor fi în primul rând povești, nu vor fi întâmplări în Împărăția Cerurilor. Sufletele noastre nu vor
avea cum "să se desfete" cu întâmplări, cu acțiune, ci cu dragoste și cu iubire, cu relații. Relația
aceasta de iubire din ce în ce mai mare, pentru Dumnezeu, primind dragostea lui Dumnezeu și
pentru cei din Împărăția Cerurilor. Ceilalți, îngeri, sfinți, apropiați, cunoscuți, necunoscuți, toți care
sunt acolo! Va fi o mare de lumină și de iubire în care va trebui să trăim. Și cu care trebuie să ne
obișnuim. Lumea aceasta, în partea ei păcătoasă, ne învață tot timpul "povești". Sufletele noastre...
Mai ales acum! Acum o sută de ani existau povești dar erau doar povestite.
Acum de când cu inflația aceasta de filme și de media, suntem obișnuiți mereu să trăim
"povești" să ne uităm la povești. Filme, ce or fi acolo, suntem obișnuiți mereu, ca părți din aceste
3
filme, din povestea asta, să le proiectăm în viața noastră. Or ceea ce ar trebui cu adevărat să căutăm
noi în viața noastră, nu sunt poveștile, ci sunt relațiile. Această relație de iubire, pe care ar trebui să o
căutăm cu fiecare dintre cei din jurul nostru. Evident, cu cei care ne sunt apropiați, iubirea e mai
mare. Cu cei mai depărtaţi, nu putem să fim egali cu toți. Încă o dată, nu vorbesc pentru sfinți,
vorbesc pentru noi. Nu pot să-mi iubesc la fel de mult copilul sau soția, sau tatăl, sau mama, cum ar
fi să iubesc cu această dragoste, să iubesc la fel de mult pe cine știe ce indigeni din Papua Noua
Guinee.
Trebuie să îmi fie drag și de acela, dacă îl văd, dar nu pot să am aceeași iubire. Ce înseamnă
iubire? Înseamnă posibilitatea, cât ești tu dispus să te jertfești pe tine pentru celălalt, chiar dacă
celălalt nu vrea să primească aceasta jertfă. Nu să i-o bagi pe gât. Dar tu, cât ai tu dispoziția în
sufletul tău, să îi dai ceva aceluia, ce are nevoie. Să-i fii de folos. Să-l ajuți, să îl prinzi în inima ta. Or
lumea aceasta în care trăim, ne învață mai degrabă povești. Întâmplări. "Ce a mai făcut cutare, ce a
mai făcut cutare, ce s-a mai întâmplat, cine mai vine, ce mai vine peste noi". Circ, circ şi pâine. Pâine
"ne dau" autoritățile, circul tot ele. Dar despre circ... ne şi place. Numai că acest circ nu ne
pregătește deloc, ba din contră, ne încarcă inima cu alte informații inutile, nu mizerabile, cu toate că
până la urmă e pierdere de vreme și aceea este o mare mizerie. Informații care nu ne ajută să ne
formeze inima pentru Împărăţia Cerurilor.
Deci pocainţa nu înseamnă doar părerea de rău pentru păcate. Pocăința cere și acest efort al
nostru de a da deoparte din mintea noastră și din inima noastră poveștile, întâmplările și de a ne
concentra pe această Iubire. Iubire de Dumnezeu, în primul rând pentru Dumnezeu. Pentru că de
fapt este un ecou al iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi iubirea pentru aproapele. De asta Sfântul Ioan
Botezătorul este "cel mai mare născut din femeie" cum spune Mântuitorul despre el. Pentru că învață
lucrul acesta.
Putem să trăim aici, să supraviețuim fără nicio problemă. Este, tot în Evanghelie este povestit
lucrul acesta, când vin la Ioan Botezătorul și îl întreabă diverşi, ce trebuie să facă pentru ca să se
pocăiască. Și spune "Nu faceți excese în ale voastre" dar pocăința nu înseamnă numai asta. Asta
este prima parte. Pocăința înseamnă să-ți transformi sufletul, să îți pregătești sufletul pentru
Împărăţia Cerurilor. Aceasta face Ioan. Ajunge Ioan în Împărăția Cerurilor şi îl vedem totdeauna, în
icoana Deisis, lângă tronul Mântuitorului, împreună cu Maica Domnului, mijlocind pentru noi. De ce
mijloceşte pentru noi? Pentru că pocăința este general valabilă, nu este valabilă numai în Legea cea
veche. Ci este valabilă și pentru păgâni. Este valabilă pentru orice om, ba chiar mai mult.
Legea cea Veche așa cum a ajuns ea să fie interpretată și aș spune chiar răstălmăcită, a
pierdut pocăința autentică. Cea pe care Ioan, care a fost profet luminat de Duhul Sfânt, care a fost
din semințele preoțească, aceasta, pocăința, era cea propovăduită de Ioan, luminat el însuși de
Duhul Sfânt. Pecetea profeților. Și astfel ne arată Mântuitorul că de fapt toată profeția Vechiului
Testament și toată Legea Vechiului Testament, în aceasta se concretiza. Ca stare a omului. În
pocăință. În nevoia de pocăință. Și cealaltă concretizare, era în însăși persoana Mântuitorului.
Așadar, în perioada aceasta de mare bucurie, de mari plăceri, vă sfătuiesc și mă sfătuiesc, să
ne gândim sincer că viața aceasta plină de întâmplări neimportante, plină de întâmplări
nesemnificative, sau de întâmplări dureroase, sau de întâmplări frumoase, este trecătoare.
Tot ceea ce rămâne și trece cu noi dincolo, este gradul în care ne-am pocăit adică L-am iubit
pe Dumnezeu și pe aproapele nostru.
Amin!
4