Anexa 2

Răspunsuri la câteva întrebări cheie

despre familie
Pe parcursul mai multor ani am răspuns la diverse întrebări ale oame-
nilor în legătură cu familia și creșterea copiilor. Cu aproape cincisprezece
ani în urmă am publicat o broșură cu răspunsuri la unele din aceste între-
bări. Această Anexă este o versiune adăugită a acelei broșuri. O includ aici,
deși o bună parte din întrebări și-au găsit deja răspuns în cuprinsul cărții.
Răspunsurile sintetizate aici și formatul acestor „întrebări cheie” pot con-
stitui un sumar util, o scurtă recapitulare și un mijloc eficient și la îndemână
de găsire rapidă a răspunsurilor căutate.

Trăim într-o societate întunecată și decadentă. Păcate despre care se vor-

bea în șoaptă până acum douăzeci de ani sunt trăite azi în văzul lumii și chiar
încurajate. Nu cu mult timp în urmă, relațiile extraconjugale erau ceva scan-
dalos. Astăzi, sunt privite ca ceva normal. Până și președintele Statelor Unite
se poate angaja într-o astfel de relație, poate minți în legătură cu ea, primind
în schimb un sprijin moral entuziast din partea cetățenilor. De ce? Pentru că
viața atâtor americani este plină de astfel de păcate. Societatea noastră s-a
obișnuit cu păcatul. Homosexualitate, incest, avort, pedofilie – sunt manifes-
tări care nu mai șochează și care nu mai trezesc protestul societății, așa cum
s-a întâmplat odată. De fapt, toate aceste păcate au grupuri de susținători, oa-
meni care demonstrează că sunt activități normale, chiar de dorit.
Colapsul moral a provocat familiei stricăciuni de nedescris. De fapt, orice
agresiune împotriva fibrei morale a societății este, în ultimă instanță, o agre-
siune asupra familiei. Dovada se vede în statistici: familiile destrămate sunt
mai degrabă o regulă decât o excepție. Pornește televizorul la orice oră din
zi și nu se poate să nu dai peste vreo dramă a unei familii care se dezinte-
grează sub ochii tăi.
Organizații feministe, grupări ce susțin drepturile copilului, mișcări de li-
beralizare a homosexualității și alte asociații de felul acestora fac eforturi
susținute pentru subminarea ideii de familie și a vieții de familie. Aproape
că nu mai există campanie electorală în care să nu fie redeschise aceste su-
148 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
biecte, inclusiv chestiunea căsătoriilor homosexuale. Se discută și se vine cu
propuneri al căror unic scop este redefinirea conceptului de familie. Sunt
vremuri periculoase pentru familie. Adaugă la acestea alterarea tot mai ac-
centuată a conceptului de căsnicie, tolerarea crescândă a divorțurilor, anula-
rea diferențelor dintre sexe și eliminarea oricăror diferențe între rolurile
masculin-feminine și vei înțelege cu ușurință de ce conceptul de familie nu
mai are nimic din înțelesul pe care îl avea doar cu douăzeci de ani în urmă.
Rezultatul este că familiile se dezintegrează. Oare există cineva în socie-
tatea nostră care să nu fi fost afectat, într-un fel sau altul, de divorț, maltra-
tare a copilului, delicvență juvenilă sau alt rău care să aibă legătură directă
cu decăderea familiei?
În fiecare generație, dizolvarea căsniciei, familiile destrămate și căminele
distruse joacă un rol din ce în ce mai important. Copiii acestei generații vor
culege ceea ce au semănat părinții lor și vor semăna, la rândul lor, semințe
de același fel, care vor aduce rod însutit. Numărul familiilor destrămate creș-
te exponențial. La ce să ne așteptăm din partea generațiilor următoare?
Singura șansă este proclamarea și reafirmarea de către creștini a standar-
dului divin din Cuvântul lui Dumnezeu și, mai ales, trăirea în concordanță cu
acest standard. Creștinii trebuie să se ancoreze puternic în modelul distinct
pe care îl conturează Biblia pentru viața de familie, iar Biserica trebuie să
arate din nou, fără teamă sau rușine, ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu
despre familie.
La începutul anilor ’80 am coordonat o serie de filme și am scris o carte
despre familie. Interesul cu care au fost primite a depășit orice așteptări. În
anii următori, oriunde mergeam, oamenii îmi puneau întrebări despre fami-
lie. Dar, în ciuda volumelor scrise până acum și a tot ce s-a spus despre fami-
lie, creștinii sunt încă însetați după mai multă învățătură.
De curând, cu ajutorul editurii Word Publishing, am realizat o serie de ca-
sete video pe tema creșterii copiilor care însoțesc această carte. Interesul
stârnit deja de această serie este uimitor, iar oamenii cer mai mult. E încura-
jator și entuziasmant să vezi că atâția oameni ai lui Dumnezeu se străduiesc
să-și trăiască viața de familie în concordanță cu Cuvântul Lui.
Totuși, trebuie să recunosc că nu țin să fiu catalogat drept „expert în pro-
bleme de familie”. Nu cred că este nevoie de doctorate în psihologie ca să
ameliorezi viața familiei modeme. Principiile biblice care guvernează ordi-
nea în familie sunt uimitor de simple și fără ocolișuri. Scriptura expune atât
de clar modelul sau tiparul divin al vieții de familie, încât oricine își propune
să urmeze această cale, fie chiar un neînvățat, nu are cum să dea greș (cf.
Isaia 35:8). Confuzia apare în momentul în care oamenii încearcă să potri-
vească învățătura Bibliei în cadrul „înțelepciunii” contemporane. Trebuie să
 Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 149
luăm de bun Cuvântul lui Dumnezeu și să ascultăm de el fără compromis sau
rezerve.
Această Anexă nu își propune sa răspundă lu toate întrebările pe care oa-
menii le au în legătură cu familia, dar există câteva întrebări cheie. Și sper ca
răspunsurile la aceste întrebări să constituie un punct de pornire în lămurirea
altor întrebări pe care le-ai putea avea.
Familia a fost prima instituție pământească făurită de Dumnezeu. Înainte
de a exista vreo formă de conducere și cu mult timp înainte de a institui Bi-
serica, El a rânduit căsătoria și familia ca element de bază în edificarea socie-
tății. Distrugerea familiei, fenomen la care asistăm astăzi, prevestește, cred
eu, colapsul final al întregii societăți. Cu cât familia e amenințată mai mult,
cu atât societatea însăși este mai expusă pericolului dispariției. Trăim ulti-
mele zile, și nimic în lume nu demonstrează acest lucru mai clar decât dete-
riorarea familiei.
Efeseni 5:22-6:4 conține esența modelului biblic al familiei. Găsim aici
reguli pentru soți, pentru soții, pentru copii și pentru părinți. În câteva verse-
te simple, frumoase, Dumnezeu ne pune în fața ochilor tot ceea ce trebuie să
știm și să îndeplinim pentru a avea o viață de familie armonioasă și plină de
succes.
Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului; căci bărbatul este capul
nevestei, după cum și Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Și
după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot așa și nevestele să fie supuse
bărbaților lor în toate lucrurile.
Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Cristos Biserica și S-a dat pe Sine
pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,
ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată sau zbârcitură,
sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iu-
bească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iu-
bește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește,
îl îngrijește cu drag, ca și Cristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale
trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui. „De aceea va lăsa omul
pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și cei doi vor fi un sin-
gur trup”. Taina aceasta este mare (vorbesc despre Cristos și despre Biserică).
Încolo, fiecare din voi să-și iubească nevasta ca pe sine; și nevasta să se teamă
de bărbat.
Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. „Să cinstești pe
tatăl tău și pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință – „ca
să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ”.
Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în mus-
trarea și învățătura Domnului.
Iată, așadar, elementele unei familii împlinite: o soție caracterizată prin
150 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
supunere; un soț care-și iubește soția până la sacrificiu; copii care își ascultă
și își onorează părinții; și părinți care își învață și își disciplinează copiii prin
exemplul unei vieți de sfințenie. Practic, răspunsul la orice întrebare care s-ar
putea ivi în legătură cu viața de familie trebuie să se raporteze la acest
fragment din Scriptură și la modelul pe care îl instituie aceasta.
Chiar dacă în familia ta nu există copii, sau dacă unul dintre părinți lip-
sește, formula de bază pentru succesul vieții de familie rămâne valabilă: fie-
care membru al familiei trebuie să-și îndeplinească rolul dat de Dumnezeu.

Dacă o femeie se supune, joacă ea

un rol mai puțin important?
Fiecare membru al familiei, nu doar soția, trebuie să accepte porunca de
a se supune. De fapt, este important să reținem că manuscrisul grec nu con-
ține niciun verb în versetul 22 („Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca
Domnului”). Verbul din această propoziție este subînțeles în originalul grec,
iar pentru a pricepe semnificația reală a expresiei, cititorul trebuie să aibă în
vedere versetul precedent și verbul de acolo (grecescul hupotasso, „a se su-
pune, a se subordona”). Așadar, o traducere literală a versetelor 21-22 ar fi:
„Supunându-vă unii altora în teamă de Cristos. Soțiile, soților voștri, ca Dom-
nului”.
Să observăm că porunca din versetul 21 (supuneți-vă unii altora) se aplică
de fapt tuturor membrilor din Corpul lui Cristos. Paul spune aici că există o
supunere reciprocă în Corpul lui Cristos care se răsfrânge și în relațiile de
familie. Soțul arată supunere soției prin iubirea cu sacrificiu [agape] ce i-o
poartă. Rolul lui este ca acela al lui Cristos în Ioan 13, unde El și-a încins
mijlocul și a spălat picioarele discipolilor Săi, acceptând cea mai umilă în-
deletnicire. Soția își demonstrează supunerea față de soț urmându-l, „căci
bărbatul este capul nevestei, după cum și Cristos este capul Bisericii” (v.23).
Rolul soțului este acela de lider, „cap al soției”. Dar aceasta nu înseamnă
că soția e sclava lui, care să-i stea la dispoziție, așteptând comenzi de genul:
„Fă asta! Adu aia! Mergi acolo! Repară-mi asta!” și așa mai departe. Relația
dintre un soț și o soție este aceea a unora care știu că sunt „împreună moște-
nitori ai harului vieții” (1 Petru 3:7). Soția este vasul mai slab, iar soțul tre-
buie să o onoreze, s-o protejeze și să fie un lider înțelegător.
Relația conjugală este mai intimă, mai personală și mai profundă decât cea
dintre un stăpân și un sclav. Lucrul acesta e clar indicat în Efeseni 5:22 prin
expresia „propriii voștri soți”. Relația soț-soție este construită pe un senti-
ment intim de posesie. Versetul pare să presupună că soția va răspunde de
 Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 151
bunăvoie cu supunere aceluia care îi aparține.
Rolul soției nu este nicidecum de mâna a doua. El nu implică niciun fel
de poziție inferioară, ci numai o diferență rânduită de Dumnezeu în funcție.
Faptul acesta e minunat ilustrat în 1 Corinteni 11:3: „Cristos este capul ori-
cărui bărbat; bărbatul este capul oricărei femei și Dumnezeu este capul lui
Cristos”. Dumnezeu și Cristos au roluri de autoritate și supunere, totuși sunt
una în esență ca Dumnezeu. La fel stau lucrurile și cu soțul și soția. Rolurile
lor diferă, dar ei sunt egali în ce privește calitatea și valoarea fundamentală.
După cum subliniază Paul, bărbații conduc, dar femeile sunt scăpate de
vreun gând de influență inferioară prin nașterea și creșterea copiilor. Bărbații
dețin conducerea, dar femeile au o influență mai mare asupra generației ur-
mătoare (cf. 1 Timotei 2:11-15).

Ce ar trebui să facă o soție creștină dacă soțul ei nu

reușește să aibă autoritatea căreia să i se supună ea?
Ce se întâmplă în situația în care soțul nu caută să-și îndeplinească rolul?
Dar dacă abdică de la poziția de lider și lasă în seama soției conducerea că-
minului? Se întâmplă frecvent și mai ales în domeniul autorității spirituale.
Am primit odată o scrisoare din partea unei soții: „Am făcut o greșeală te-
ribilă. Am încercat să fiu supusă bărbatului meu, dar el nu preia conducerea.
Încetul cu încetul, am preluat-o eu, și am ajuns să domin în casă, iar el nu va
depăși niciodată această situație. Cum să ies din această încurcătură?”
Răspunsul este: Întoarce-te la purtarea supusă. Atacă problema. Dacă el
nu adoptă autoritatea căreia tu să i te supui, supune-te în lucruri despre care
crezi că îi fac plăcere. Reia-ți rolul biblic destinat ție și renunță la rolul lui.
Apoi încurajează-l, roagă-te pentru el și sprijină-l ca lider în casa voastră în
orice fel posibil. Mai mult decât orice, refuză să preiei conducerea. Urmează
modelul biblic. Fă sugestii și impulsionează-l discret, când este absolut ne-
cesar, dar lasă-i breșe în care să intervină.
1 Petru 3:1-2 spune: „Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților
voștri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt,
prin purtarea nevestelor lor, când vor vedea felul tău de trai, curat și în teme-
re”. Din nou, cuvântul tradus „supuse” este grecescul hupotasso, care descrie
funcția, nu esența rolului femeii. Cu alte cuvinte, deși el nu afirmă că rolul
femeii este, în vreun fel, mai puțin important decât cel al soțului ei, precizea-
ză că în planul lui Dumnezeu ea trebuie să se supună, iar el trebuie să preia
conducerea.
Să observăm de asemenea că Petru spune că chiar dacă soțul este neascul-
152 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
tător de Cuvânt – fie că îl respinge pe Cristos cu ostilitate, fie că e un credin-
cios care nu reușește să facă pe liderul – reacția soției trebuie să fie și atunci
supunerea.
Așadar, cel mai bun mod în care o soție își poate încuraja soțul care nu
conduce să-și preia rolul de cap al familiei este prin a i se supune pur și sim-
plu, a-și juca rolul cu și mai multă hotărâre și respect pentru el și a se ruga ca
efectul atitudinii ei să-l îmboldească și mai mult să-și joace rolul.

Cum ar trebui să reacționeze soția

față de un soț care o maltratează fizic?
Mă aflam odată la o conferință în Boston. Răspundeam întrebărilor din
public, când, la un moment dat, s-a ridicat o tânără și m-a întrebat cum ar tre-
bui să se poarte o soție creștină cu soțul ei care o bate. Imediat, o bătrânică
de optzeci și nouă de ani, din rândul al doilea, cu părul alb, s-a sculat în pi-
cioare și i-a strigat: „Bate-l și tu, scumpo!”
Și acum zâmbesc când îmi aduc aminte de întâmplarea aceasta. (După ce
s-a terminat întâlnirea, am remarcat cizmele negre pe care le purta bătrâna
doamnă.) Dar oricât de nostimă ar fi fost situația creată, nu cred că ea a dat
răspunsul corect la întrebarea tinerei.
Nici divorțul nu este totdeauna o opțiune. Scriptura nu permite automat
divorțul în cazul unui soț care își maltratează fizic soția.
Totuși, deși Scriptura nu dă instrucțiuni concrete în cazul unei soții bătute
de soț, oferă niște principii care se pot aplica cu siguranță în această situație.
Proverbe 14:16 spune: „Un om înțelept este precaut și se abate de la rău”
(NASB). Dumnezeu ne dă înțelepciunea de a ne apăra și de a fi precauți. Noi
ne ferim atunci când un obiect este aruncat în direcția noastră. Bunul simț ne
spune să evităm situațiile care ne pun în fața unui pericol fizic. Și cred că
tocmai aceasta așteaptă Dumnezeu de la noi.
O femeie al cărei soț o bate nu este doar îndreptățită să se apere; ar greși
dacă nu ar face acest lucru. Nu este nicio virtute ca femeia să se supună de
bunăvoie bătăilor și maltratării din partea unui bărbat brutal sau beat. Nu
există nicio justificare biblică în virtutea căreia o femeie să se lase bătută
sau chiar rănită, în numele supunerii față de soț, mai ales dacă există niște
pași legitimi pe care îi poate face pentru a evita lucrul acesta.
Prin comparație, apostolul Paul spune în Romani 13 că trebuie să ne su-
punem autorităților civile, căci sunt rânduite de Dumnezeu. Totuși, această
„supunere” nu include neapărat suferință voluntară din partea unor autorități
abuzive. Domnul nostru a spus: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiți
 Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 153
într-alta” (Matei 10:23), autorizându-i astfel pe cei persecutați să fugă de
persecuția din partea unor autorități abuzive dacă se ivește ocazia. Prin ur-
mare, „supunerea” la care ne cheamă Dumnezeu nu include automat și re-
semnarea în fața unei brutalități fizice pure.
Sfatul meu pentru femeile care se află în pericolul de a fi rănite fizic de
către soții lor este, în primul rând, să încerce să dezamorseze situația. Ai grijă
să nu provoci vreo situație care să-l poată face pe soț să devină violent. Pro-
verbe 15:1 spune: „Un răspuns blând potolește mânia”.
Desigur, aceasta nu înseamnă că femeile trebuie făcute răspunzătoare
când bărbații lor devin violenți. Nu există nicio scuză pentru ca un bărbat să
folosească violența fizică asupra soției sale; de fapt, este cea mai crasă încăl-
care a poruncii date soților în Efeseni 5:25. Bărbații care își maltratează soți-
ile nu au drept să pretindă că vreo acțiune din partea soției justifică folosirea
de către ei a forței brutale. A-ți ataca fizic soția este un păcat de neiertat îm-
potriva ei și a lui Cristos. Iar a încerca să apere o asemenea violență, așa cum
fac unii, pretinzând pe baza unor pasaje biblice că soțul este „capul” soției,
înseamnă a răstălmăci însăși ideea de cap al familiei. Să nu uităm că Dum-
nezeu este Capul lui Cristos și că Cristos e Capul Bisericii (1 Corinteni
11:3). Așadar, expresia nu implică numai conducere și autoritate, ci și grijă
iubitoare și protecție. „Bărbatul este capul nevestei, după cum și Cristos este
capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului” (Efeseni 5:23). Soțul care crede că
statutul său de cap îndreptățește o conducere dominatoare, tiranică sau bru-
tală nu înțelege deloc conceptul biblic de conducere.
Dacă un soț predispus la violență devine agitat și abuziv, soția ar trebui să
se ferească din calea pericolului, părăsindu-și căminul dacă este necesar.
Dumnezeu ne-a promis că nu ne va pune la încercare peste capacitatea noas-
tră de a îndura și că va pregăti un mod de scăpare (1 Corinteni 10:13). Une-
ori, fuga este singura cale. Dacă ai copii și ei sunt în pericol, du-i într-un loc
unde să fie în siguranță, până crezi că te poți întoarce acasă fără riscuri.
Dacă nu te afli cu adevărat într-un pericol fizic, dar ești doar o soție căreia
i s-a făcut lehamite de un soț supărăcios, nervos și cârcotaș, chiar dacă este
necredincios și ostil lucrurilor lui Dumnezeu, dorința Lui pentru tine este să
rămâi, să te rogi și să-l sfințești pe soțul acela prin prezența ta ca un copil
iubit al lui Dumnezeu (1 Corinteni 7:10-16). Domnul te va ocroti și te va
învăța în mijlocul vremurilor grele.
Bineînțeles, roagă-te pentru soțul tău, ascultă de el în orice fel, încura-
jează-l să caute ajutorul și sfatul unor oameni care cunosc Scriptura și fă tot
ce-ți stă în putere să vindeci problemele care îl fac să fie mânios sau abuziv.
154 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR

Poate soția să aibă un serviciu?

Chestiunea soțiilor aflate în câmpul muncii nu este una la care se poate
răspunde cu un simplu da sau nu. Adevărata problemă ține de modul cum
înțelegem prioritățile biblice ale unei femei. Tit 2:4-5 spune că femeile în
vârstă din biserică trebuie să le învețe pe cele mai tinere „să-și iubească băr-
bații și copiii, să fie cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei,
să fie bune, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cu-
vântul lui Dumnezeu”.
În mod clar, prioritatea oricărei femei este grija pentru nevoile familiei ei,
iar ea face aceasta mai întâi de toate prin aceea că este o „gospodină”. 1 Ti-
motei 5:14 subliniază același lucru, deși e folosit alt cuvânt grec. Paul scrie:
„Vreau dar ca văduvele tinere să se mărite și să aibă copii, să fie gospodine
la casa lor, ca să nu dea potrivnicului prilej de ocară”. Expresia „să fie gos-
podine la casa lor” este traducerea grecescului oikodespoteo, care înseamnă
literal „a stăpâni casa”. Domeniul femeii este căminul, și aici ar trebui să se
afle totdeauna prioritățile unei mame.
Când psalmistul, sub inspirația Spiritului Sfânt, a vrut să arate caracterul
glorios al lui Dumnezeu, nu a putut găsi o laudă mai mare decât aceasta:
Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru,
care locuiește atât de sus?
El Își pleacă privirile să vadă
ce se face în ceruri și pe pământ.
El ridică pe sărac din țărână,
înalță pe cel lipsit din gunoi,
ca să-i facă să șadă împreună cu cei mari:
cu mai-marii poporului Său.
El dă o casă celei ce era stearpă,
face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei.
Lăudați pe Domnul!
(Psalmul 113:5-9, s.n.)
Acesta este lucrul suprem pe care Dumnezeu îl face pentru o femeie!
A avea grijă de casă implică a naște copii, a-i crește și a se ocupa de tre-
burile casei. Toate acestea sunt un dar al grației lui Dumnezeu pentru o fe-
meie și sunt legate inseparabil de principiul supunerii unei femei față de pro-
priul ei soț. Dacă ea muncește în afara căminului, va avea de-a face cu un
set diferit de circumstanțe. Va asculta și se va supune nu numai soțului, ci și
șefului la serviciu. Alte priorități amenință adesea prioritatea biblică a cămi-
nului și familiei, iar inima femeii este de obicei sfâșiată între a-și împlini
rolul biblic și a juca un rol cu totul diferit cerut de serviciul ei.
 Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 155
Cu toate acestea, nicăieri în Scriptură nu se interzice în mod concret fe-
meilor să muncească, atât timp cât își îndeplinesc prioritatea din cămin (Pro-
verbe 31).
Totuși, indiferent că o femeie are un loc de muncă sau nu, chemarea prin-
cipală a lui Dumnezeu pentru ea este să aibă grijă de cămin. E cel mai înălță-
tor loc pentru o femeie. Lumea e cea care cheamă atât de multe femei în afara
căminului, nu Domnul. Cuvântul Său descrie rolul femeii ca una preocupată
de îndatoriri domestice. Este o chemare înaltă, cu mult mai importantă pen-
tru viitorul copiilor unei femei decât orice ar putea ea face într-un loc de
muncă.
Decizia finală este una personală, pe care trebuie s-o ia orice femeie în
supunere față de autoritatea soțului ei. Evident, o femeie singură are liber-
tatea de a lucra și de a-și căuta un loc de muncă. O femeie căsătorită, dar fără
copii, poate că are ceva mai puțin timp și energie de cheltuit în serviciu. O
femeie care este și mamă are evident ca responsabilitate principală căminul
și de aceea nu va fi liberă să lucreze undeva în detrimentul căminului. De
fapt, din perspectiva mea de părinte, îmi este greu să înțeleg cum ar putea o
mamă să facă tot ce trebuie făcut pentru creșterea copiilor, ospitalitate, grija
pentru cei săraci și pentru lucrarea Domnului (cf. 1 Timotei 5:3-14) și, în
același timp, să fie angajată în câmpul muncii.

Ce se poate spune despre o femeie care dorește să se

dedice căminului, dar soțul ei insistă
ca ea să meargă la serviciu?
Există femei care se confruntă cu dilema de a avea soți care le cer să lu-
creze, deși ele se simt îndemnate de Dumnezeu să facă din propriul cămin
prioritatea mai mare. Într-un asemenea caz, se naște o tensiune între două
principii biblice: supunerea (Efeseni 5:22) și planul lui Dumnezeu pentru
soții (1 Timotei 5:14; Tit 2:4-5).
Prima abordare pentru o asemenea femeie este să se roage și apoi să-și
împărtășească convingerea cu soțul ei. Într-un fel plin de iubire, ea trebuie
să-i facă cunoscut cât de mult contează pentru ea ascultarea de Dumnezeu.
Dacă banii sunt problema, poate găsi vreun mod în care să câștige bani prin
muncă făcută la domiciliu sau prin limitarea timpului de lucru la orele când
copiii sunt la școală. (Femeia pioasă menționată în Proverbe 31 câștiga bani
din lucrul făcut în casă.) Ea poate face soțului ei niște calcule care să arate
beneficiile financiare reale ale muncii ei. Multe studii au arătat că femeia
care are un serviciu nu sporește neapărat veniturile familiei, odată ce intră
în calcul plata altcuiva care să se ocupe de copii sau de treburile casei când
156 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
ea este la lucru.
Dacă, totuși, soțul insistă ca ea să lucreze în afara casei, trebuie să-l as-
culte, într-un spirit de blândețe, și să continue să se roage. Va trebui să-l facă
atent, cu iubire, la impactul negativ asupra relațiilor dintre ei, asupra calității
gospodăririi căminului, asupra dezvoltării copiilor. 1 Petru 3:1-6 abordează
această situație delicată. Acolo, soția este sfătuită să-și demonstreze ascul-
tarea de Dumnezeu supunându-se conducerii soțului ei, chiar dacă el nu as-
cultă de Cuvânt. Multe femei reușesc să se supună soților și să lucreze în afa-
ra casei, și totuși, simultan, să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, fiind bune
gospodine în timpul petrecut acasă. Lucrul acesta nu este deloc ușor, dar o
femeie plină de resurse poate reuși să-l facă. Supunându-se soțului, această
soție se supune și voii lui Dumnezeu. Domnul cunoaște împrejurările și poa-
te lucra la inima unui soț ca s-o schimbe.

Care sunt câteva moduri practice în care

soții își pot iubi soțiile?
Este interesant că Efeseni 5:25 poruncește soților să-și iubească soțiile.
Mai întâi, se demonstrează astfel că iubirea adevărată nu este doar un senti-
ment care se abate asupra unei persoane, ci un act de voință. Dacă nu ar fi
un act de voință, Dumnezeu nu ni l-ar porunci să-l facem. De asemenea,
Paul nu spune: „Stăpâniți-vă soțiile”. Există un cap și una care îl urmează,
dar perspectiva soțului asupra rolului său ar trebui să se concentreze nu asu-
pra aspectului autorității lui, ci asupra aspectului iubirii lui gata să se sacri-
fice pentru soție.
Mai interesantă decât porunca însăși e standardul de iubire care este pus
înaintea soților. Versetul spune: „Iubiți-vă nevestele, cum a iubit Cristos Bi-
serica și S-a dat pe Sine pentru ea”. E cel mai altruist, mai dăruitor și mai
grijuliu fel de iubire pe care o poate concepe mintea umană. În acest fel de
iubire nu este loc de domnie asupra soției sau de dominare egoistă asupra
celorlalți membri ai familiei.
Petru descrie iubirea soțului pentru soție: „Bărbaților, purtați-vă și voi, la
rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui
vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu voi harul vieții, ca să
nu fie împiedicate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7). Eu găsesc în acest ver-
set trei concepte cheie.
Primul este considerația, atenția. Trebuie să trăim cu soțiile noastre „cu
înțelepciune”. Trebuie să fim sensibili, înțelegători și atenți cu ele. Echipa de
consiliere din organizația noastră este familiarizată cu toate aceste plângeri
 Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 157
din partea unor soții nefericite: „Soțul meu nu mă înțelege niciodată”. „Nu
știe unde sunt”. „Nu este receptiv la nevoile mele”. „Nu discutăm nicioda-
tă”. „Nu înțelege ce mă supără”. „Vorbește urât cu mine”. „Nu se poartă cu
mine cu iubire”, etc. Aceste femei spun că soții lor nu sunt atenți cu ele, pre-
ocupați fiind mai mult de ceea ce obțin pentru ei înșiși din căsătorie decât de
ceea ce îi dau ei.
Un al doilea mod de a-i arăta iubire soției tale este cavalerismul. Nu uita
că soția ta este un vas mai slab. O mare parte a poziției tale de cap al fami-
liei o constituie responsabilitatea de a o apăra, de a avea grijă de ea, de a te
da pe tine însuți pentru ea. Acest fel de atitudine grijulie și dăruitoare poate
fi exprimat în multe feluri, adesea prin gesturi aparent nesemnificative, dar
care spun totuși multe soției tale despre iubirea ta pentru ea. Poți să deschizi
portiera mașinii pentru ea, în loc să dai cu spatele către ieșire în timp ce ea
este încă cu un picior afară. Sau, pur și simplu, adu-i flori. Expresii mici și
frecvente de atenție înseamnă mai mult pentru o soție decât un mod special
de a te purta cu ea o dată în an, de aniversarea nunții voastre.
În sfârșit, soții își pot arăta iubirea pentru soții prin comuniunea împreună
cu ea. Să observăm, din nou, modul cum Petru îi numește pe soți și soții „îm-
preună-moștenitori ai harului vieții”. Căsătoria, mai mult ca orice altă insti-
tuție umană, este proiectată să fie un parteneriat apropiat, o unire a celor doi
într-unul singur. Comuniunea unui cuplu căsătorit trebuie atunci să fie cât
mai intimă posibil, iar acest lucru trebuie urmărit cu sârguință; el cere un
efort special. Soțule, comunică cu soția ta. Vorbește cu ea. Împărtășește-ți cu
ea viața spirituală.

De ce trebuie făcuți copiii să asculte?

Scriptura spune clar: Copiii trebuie să asculte de părinți. A cincea poruncă
spune că copiii trebuie să-și cinstească părinții. Cel puțin o duzină de verse-
te numai din cartea Proverbe spun copiilor să asculte de părinții lor. Efeseni
6:1-3 spune: „Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept.
Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta este cea dintâi poruncă însoțită de o
făgăduință, ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ”.
De ce trebuie să asculte copiii? Pentru că le lipsește maturitatea în patru
domenii majore ale vieții care sunt esențiale pentru independență. Ele ne
sunt descrise în Luca 2:52, unde ni se spune că Iesus creștea, copil fiind, în
toate aceste patru moduri: „Iesus creștea în înțelepciune, în statură și era tot
mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor”. Chiar dacă a fost
perfect și fără păcat, Domnul nostru a crescut mintal, fizic, social și spiri-
tual. Acestea sunt cele patru moduri în care trebuie să crească toți copiii.
158 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Copiii au nevoie de creștere în maturitatea mintală. Copiilor le lipsește
înțelepciunea. Când un copilaș vine pe lume, creierul său este aproape com-
plet lipsit de informație. El trebuie să fie învățat tot ce urmează să cunoască.
Nu știe ce este bine și rău; nu știe ce-i bun de mâncat; nu știe ce să nu bage
în gură și nu are destulă înțelepciune ca să nu iasă pe stradă. Toate aceste lu-
cruri trebuie învățate, iar copilăria este un timp pentru a le învăța.
Copiii au nevoie de creștere în domeniul maturității fizice. Se nasc slabi
și incapabili să stea pe propriile picioare. Este un proces de durată până do-
bândesc putere și coordonarea mișcărilor. La început trebuie să fie hrăniți,
schimbați și să râgâie. Nu se pot hrăni singuri și nu pot supraviețui singuri.
Este responsabilitatea părinților să-i protejeze.
Copiilor le lipsește maturitatea socială. Lucrul predominant pe care-l poți
observa la un copil când vine pe lume este egoismul său total. El vrea să i se
dea imediat ce dorește și crede că tot ce-i stă la îndemână îi aparține. Este
greu să-l înveți pe copil cum să dea și altora, ce să spună în anumite dăți sau
să fie politicos. Niciunul dintre aceste lucruri nu sunt înnăscute în copil.
În sfârșit, copiii au nevoie de maturitate spirituală. Un copil nu ajunge de
la sine să-L iubească pe Dumnezeu. Scriptura afirmă că până și copiii mici
au o oarecare cunoștință înnăscută despre Dumnezeu (Romani 1:19), dar,
fără învățătura cuvenită, această cunoștință se risipește. Propria lor depra-
vare îi va îndepărta. Este responsabilitatea părinților să-i îndrume în direcția
cea bună. Proverbe 22:6 spune: „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o ur-
meze, și când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Ascultarea din partea
copilului este unealta care îl aduce la maturitate în toate modurile specifice.

Ar trebui oare ca să asculte copiii

și de niște părinți necredincioși?
Nu toți părinții vor să-și crească copiii pe calea adevărului. Dar când Paul
scrie: „Copii, ascultați de părinții voștri în Domnul”, spune că ascultarea
trebuie să se facă în sfera slujirii, cinstirii și închinării Domnului. Nu spune
că responsabilitatea de a fi supus revine numai copiilor ai căror părinți sunt
„în Domnul”.
Porunca dată copiilor de a asculta de părinți este absolută, exceptând cazul
când poruncile părinților sunt contrare poruncilor clare ale Cuvântului lui
Dumnezeu. Dacă un părinte îi cere unui copil să încalce o poruncă limpede
din Scriptură, intră în joc adevărul din Fapte 5:29: „Trebuie să ascultăm mai
mult de Dumnezeu decât de oameni”. În asemenea circumstanțe, copilul tre-
buie să refuze să se supună dorinței părinților, dar nu într-un mod sfidător
sau obraznic. Iar el ar trebui să accepte consecințele neascultării sale cu răb-
 Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 159
dare și fără să arate vreo urmă de sfidare sau mânie.
Cum pot ști părinții modul corect de a-și crește copiii?
Efeseni 6:4 spune: „Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri,
ci creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului”. Greșeala pe care o fac
prea mulți părinți este că au impresia că educația creștină se face de la sine
într-o familie creștină. Ei bine, nu este așa. Părinții trebuie să conducă prin
exemplul personal, cu atenție și în mod planificat. Responsabilitatea lor in-
clude învățare, instruire, creștere și disciplinare a copiilor după voia Dom-
nului, fără a-i întărâta în același timp pe copii la mânie.
Părinții sunt cheia maturității spirituale a fiecărui copil. Orice om se naște
cu o tendință la păcat, iar depravarea va pune stăpânire pe el dacă puterea cu
care îl are în mână pe copil nu este nimicită prin nașterea din nou. Copilul
trebuie să fie „născut din nou, nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci din-
tr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și
care rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Instrucțiunile Scripturii date părinților
afirmă că cel mai bun mediu în care poate crește sămânța Cuvântului lui
Dumnezeu pentru copiii noștri este mediul iubitor al disciplinei.
Într-un studiu efectuat acum câțiva ani, sociologii Sheldon și Eleonor
Glueck de la Harvard University au identificat câțiva factori cruciali în dez-
voltarea delincvenței juvenile. Ei au elaborat un test pentru copii de 5-6 ani,
care poate prevedea, în proporție de 90%, comportamentul delincvent viitor,
și au sintetizat patru factori necesari în prevenirea acestui fenomen. Primul:
disciplina aplicată de tată trebuie să fie fermă, corectă și consecventă. Al
doilea: mama trebuie să știe în permanență unde sunt copiii și ce fac și să
petreacă cât mai mult timp cu ei. Al treilea: copiii au nevoie să vadă afecți-
unea dintre părinți și să simtă afecțiunea părinților pentru ei. Al patrulea:
familia trebuie să petreacă timp împreună, ca unitate. 1
Studii similare arată că niște relații corecte copil-părinte se dezvoltă în
mod normal acolo unde părinții se iubesc cu adevărat unul pe altul, unde dis-
ciplina este consecventă, unde copilul simte că este iubit, unde părinții dau
un exemplu moral și spiritual pozitiv și unde există un tată care conduce
familia.
Factorul cel mai important este acesta: Exemplul pe care îl dai în fața co-
piilor tăi e ceea ce-i va influența cel mai mult. Mulți părinți fac greșeala de
a fi excesiv preocupați de modul în care sunt văzuți în biserică și în comu-
nitate, în timp ce desconsideră complet modul cum trăiesc în fața copiilor
lor. Nimic nu face ca adevărul să fie mai respingător în ochii unui copil decât
un părinte ipocrit sau superficial din punct de vedere spiritual, care afirmă
adevărul în public, dar îl neagă acasă.
160 CE SPUNE BIBLIA DESPRE CREȘTEREA COPIILOR
Părinți, avem o responsabilitate solemnă și copleșitoare, dar este și un
pri-vilegiu minunat. Una dintre cele mai împlinitoare experiențe din lume
este să avem copii angajați să-L urmeze pe Domnul, indiferent de preț,
pentru că au văzut în noi același angajament.

Ce anume asigură soliditatea unei căsnicii?

Pentru doi creștini, căsătoria este, în primul rând, un angajament față de
Iesus Cristos și apoi unul față de celălalt. Lui Satan îi place să distrugă căs-
niciile, și cel mai bun scut împotriva atacurilor sale este o relație profundă
cu Iesus Cristos, împărtășită reciproc de către doi soți și un angajament de a
asculta de Cuvântul lui Dumnezeu. În prezența unui astfel de angajament, nu
cred că o căsnicie poate eșua.
Dar, ca să dezvoltăm puțin ideea, iată două principii care întăresc o căs-
nicie. Mai întâi, concentrează-te asupra a ceea ce ar trebui să fii în interior,
nu numai asupra a ceea ce spui, ceea ce ai sau chiar a felului cum arăți în
exterior. Petru dă acest principiu soțiilor în 1 Petru 3:3-4, dar cu siguranță că
el se poate aplica și soților: „Podoaba voastră să nu fie podoaba din afară,
care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea
hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh
blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu”.
Tot ceea ce posezi se va deteriora. Chiar și felul cum arăți se va deteriora
cu timpul. Dar „omul ascuns al inimii” se maturizează, se dezvoltă și crește
tot mai frumos, pe măsură ce devenim mai asemănători cu Cristos. Dacă
asupra acestui lucru se îndreaptă atenția căsniciei voastre, iubirea dintre voi
va crește și ea.
Al doilea principiu este acesta: Concentrează-te să înveți cine este par-
tenerul tău de viață. Am consiliat mulți oameni a căror căsnicie se destrăma
pur și simplu pentru că nu și-au făcut niciodată timp să ajungă să
se cunoască unul pe celălalt. Este important să ne dăm seama că nicio per-
soană și nicio căsnicie nu e perfectă. Dacă te ții de un ideal al modului în
care ai dori să fie soțul (soția) tău, aduci prejudicii căsniciei tale. Renunță la
ideea unui partener perfect și începe să înveți să-l înțelegi și să-l iubești pe
cel pe care îl ai. Trăiește cu partenerul tău „cu înțelepciune” (1 Petru 3:7).
Este semnificativ faptul că Paul le poruncește soților să-și iubească soți-
ile (Efeseni 5:25) și soțiilor să-și iubească soții (Tit 2:4). Ideea este că, indi-
ferent cu cine ești căsătorit, poți învăța să-ți iubești soțul (soția). Curentul
predominant al gândirii contemporane pare să fie acela că iubirea este pur și
simplu ceva ce se întâmplă – vine și trece. Și când trece, lumea divorțează.
Cât de străină este această concepție față de cea din Scriptură, care nu recu-
 Răspunsuri la câteva întrebări cheie despre familie 161
noaște nici măcar posibilitatea incompatibilității dintre doi parteneri de căs-
nicie! Dumnezeu le poruncește pur și simplu soților și soțiilor să se iubească
unii pe alții. Sentimentele atracției inițiale – impulsurile intense – se diminu-
ează în toate căsniciile. Dar când este cultivat angajamentul, răsplata unei
împliniri și a unei prietenii iubitoare până la moarte e mult mai satisfăcă-
toare.
Nu uita, esența căsătoriei este faptul că doi oameni devin o singură carne,
iar unu este număr indivizibil. În Matei 19:5, Iesus a citat din Geneza 2:24:
„De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa
și cei doi vor fi un singur trup [o singură carne]”. Cuvântul ebraic tradus „se
va lipi” se referă la o legătură indestructibilă. În același timp, el este un verb
activ care implică ideea urmăririi unui lucru cu ardoare. Așa cum arată acest
cuvânt, căsătoria este menită să fie relația a doi oameni angajați total și cu
sârguință să urmărească scopul iubirii unuia pentru celălalt, legați într-o uni-
une indisolubilă a minții, voinței, spiritului și sentimentului.
În versetul 6, Iesus a continuat să spună: „Deci, ce a împreunat Dumnezeu
omul să nu despartă”. Orice căsnicie, fie ea o unire creștină sau una păgână,
în care s-a intrat după voia lui Dumnezeu sau nu, este o lucrare miraculoasă
a lui Dumnezeu; iar dacă te atingi de această unire, subminezi lucrarea lui
Dumnezeu.
Fiecare familie are la bază acest adevăr, iar succesul familiei ca întreg
crește sau scade în funcție de angajamentul cuplului unul față de altul și față
de permanența unirii.
Familia este atât de importantă în planul lui Dumnezeu! El vrea să facă din
familiile noastre tot ce pot ele să fie, iar succesul familiei ar trebui să fie o
prioritate pentru orice creștin. Nu putem lăsa lumea să ne împingă în tiparul
ei de divorț, dezbinare, delincvență și tot ce vine odată cu eșecul familiei.
Dacă creștinii nu au familii care rămân împreună, copii care sunt crescuți în
mustrarea și învățătura Domnului, părinți care se iubesc unul pe altul și că-
mine care sunt centrate asupra lui Cristos, nu vom putea niciodată influența
lumea cu evanghelia. Pe de altă parte, dacă vom cultiva aceste lucruri și dacă
le vom urmări din toată inima, lumea va fi uimită și ne va lua în seamă, pe
noi și pe Cristosul nostru.