Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

AUTONOMIILE LOCALE ŞI ROLUL LOR

LA APARIŢIA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Apariţia statelor medievale româneşti a fost un proces îndelungat şi complex, ce poate fi

sintetizat în formula „de la sat la stat”.
Astfel, pentru secolele III-VIII, izvoarele istorice atestă în spaţiul românesc existenţa unei
vechi forme de organizare, obştea sătească. După secolul al VIII-lea, în condiţiile ultimelor
migraţii, din considerente, mai ales militare, obştile săteşti s-au unificat în uniuni de obşti
cunoscute în secolele IX-XIII sub diferite denumiri: cnezate, voievodate, ducate, ţări etc. Denumite
de Nicolae Iorga „romanii populare”, aceste uniuni de obşti erau autonomiile locale din care se vor
forma viitoarele state medievale. Unificarea lor sub o autoritate centrală a fost grăbită şi de
politica expansionistă a statelor medievale din vecinătate: Imperiul bizantin, Ungaria, Polonia,
Rusia kieveană.

ŢARA ROMÂNEASCĂ

În cazul Ţării Româneşti sunt menţionate astfel de autonomii locale în contextul încercării
regalităţii maghiare de a-şi extinde dominaţia la sud de Carpaţi. Astfel, „Diploma Cavalerilor Ioaniţi”
din 2 iunie 1247 acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi atestă existenţa unor formaţiuni
politice în zonă: Ţara Severinului dăruită cavalerilor sus-menţionaţi, voievodatul lui Seneslau,
voievodatul lui Litovoi, cnezatul lui Ioan şi cnezatul lui Farcaş.
Cu excepţia voievodatului lui Seneslau, celelalte formaţiuni erau controlate de regalitatea
maghiară.Diploma oferă şi informaţii asupra stratificării sociale, care este întotdeauna legată de apariţia
statului, menţionând pe „mai marii pământului” (nobilii) şi „rustici” (ţăranii). De asemenea, aceste
autonomii locale aveau propriile forţe militare, întrucât se specifica obligaţia lor de a da ajutor militar
ioaniţilor.
Ulterior, în 1277 sau 1279, voievodul Litovoi (cel de la 1247 sau un urmaş cu acelaşi nume)
încearcă să se desprindă de suzeranitatea maghiară dar a fost ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, luat
prizonier. Acesta se răscumpără cu o mare sumă de bani şi nevoit să recunoască suzeranitatea maghiară.
Următorul pas a fost „descălecatul” (termen folosit de cronicari pentru a desemna întemeierea
unui stat) la Câmpulung a voievodului legendar Radu Negru sau Negru Vodă în jurul anului 1291, când
acesta, forţat de anihilarea autonomiei româneşti din Făgăraş de către regele maghiar Andrei al III-lea,
trece la sud de Carpaţi şi pune bazele nucleului viitoarei Ţări Româneşti.
Cel care va unifica autonomiile locale, punând bazele primul stat românesc, a fost Basarab I
Întemeietorul. Deşi, aşa cum rezultă dintr-un document datat în anul 1324, Basarab recunoştea
suzeranitatea maghiară, totuşi, în toamna anului 1330, regele Carol Robert de Anjou declanşa o
campanie de cucerire a Ţării Româneşti, considerând că domnul muntean şi-a nesocotit obligaţiile
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

vasalice. Însă, în bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330) Basarab obţinea o mare victorie asupra
regelui maghiar. Victoria consfinţea, totodată, independenţa şi demonstra forţa tânărului stat.
Sub urmașii săi, tânărul stat se va consolida: Nicolae Alexandru întemeiază Mitropolia Țării
Românești în 1359, cu sediul la Curtea de Argeș, iar Vladislav Vlaicu ridică în 1370, la Severin, o a doua
Mitropolie, bate primele monede și respinge în 1368 o nouă încercare a regalității maghiare de a aduce
statul muntean sub dominația sa.
MOLDOVA
Pentru spaţiul de la răsărit de Carpaţi, izvoarele istorice atestă, între sec. IX-XIII, existenţa unor
autonomii locale cu diferite denumiri, precum: „codrii” (Codrii Cosminului, Codrii Herţei), „câmpuri”
(Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad), „ocoale”, „cobâle”(Vaslui, Neamţ, Dorohoi) etc.
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor, controlând importantul
drum comercial care lega zone din Europa centrală cu Marea Neagră. În stăpânirea acestei rute
comerciale erau interesate atât Ungaria, cât şi Polonia.
Iniţiativa alungării tătarilor din această zonă va aparţine regalităţii maghiare. Astfel, regele
Ludovic I organizează între 1345-1354 mai multe expediţii antitătăreşti, ce se soldează cu înfiinţarea unei
mărci de apărare cu capitala la Baia. Un rol important în cadrul acestor expediţii l-a avut voievodul
Maramureşului, Dragoş, ce este numit şi în fruntea mărcii de apărare. El este, potrivit tradiţiei istorice,
„descălecătorul” Moldovei. Este urmat de fiul Sas și nepotul Balc, în timpul cărora marca de apărare
este în continuare sub controlul Ungariei. Faptul nu este acceptat de localnici care se răscoală în 1359. Li
se alătură Bogdan din Cuhea, fost voievod al Maramureșului, renumit pentru relațiile tensionate cu regele
Ludovic I, ce încerca să limiteze autonomia românilor. Bogdan este considerat al doilea „descălecător”,
dar și întemeietor al Moldovei. Așa cum reiese din Cronica lui Ioan de Târnave, secretarul regelui
maghiar, au fost organizate mai multe expediții împotriva lui Bogdan, însă ele au eșuat. În perioada 1364
-1365, în acelaşi timp cu conflicte ce aveau loc între Ţara Românească şi Ungaria, regele Ungariei era
obligat să recunoască independenţa celui de-al doilea stat românesc cu capitala la Baia.
În timpul urmașilor săi, Moldova se consolidează: Petru I creează instituţiile statului, bate
primele monede, mută capitala la Suceava, întemeiază Mitropolia Moldovei, nerecunoscută de
Constantinopol, iar pe plan extern, pentru a contracara pericolul maghiar, recunoaște suzeranitatea
Poloniei la 26 septembrie 1387, inaugurând politica externă a Molodovei pentru următorii o sută de ani.
În timpul lui Roman I, Moldova atinge întinderea teritorială maximă, el fiind primul ce se intitulează
„domn al Moldovei, de la munte până la mare”.

TRANSILVANIA
Primele autonomii locale de la nord de Dunăre se referă la Transilvania, fiind menţionate de cea
mai veche cronică maghiară „Gesta Hungarorum”(Faptele ungurilor), atribuită de istorici lui Anonymus,
notarul regelui Bela al II-lea sau al III-lea. Scrisă probabil prin secolul al XII-lea, dar oglindind
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

evenimente de la sfârşitul secolului al IX-lea, relatează conflictele între unguri şi o serie de formaţiuni
politice din Transilvania: voievodatul lui Menumorut, al lui Glad şi al lui Gelu. Dacă primii, după nume,
par a fi de origine slavă, ultimului i se menţionează etnia fiind numit „Gelu românul”.
Pentru secolul al XI-lea, „Legenda Sfântului Gerard” aminteşte alte două formaţiuni politice:
voievodatul lui Ahtum, în Banat şi voievodatul lui Gyula, în interiorul arcului carpatic. Cei doi
conducători vor intra în conflict cu regele maghiar Ştefan I deoarece se opuseseră intenţiilor acestuia de a
le limita autonomia.