Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Universitatea "Politehnica" Din Timişoar
Universitatea "Politehnica" Din Timişoar
Deşi ideea structurii corpusculare a materiei a apărut încă din antichitate, teoria atomistă a lui Dalton a
fost prezentată abia la începutul secolului al XIX – lea. Datele experimentale obţinute de chimişti au indus
convingerea că substanţele sunt formate din atomi indivizibili, indestructibili şi invariabili.
Legile clasice ale chimiei (legea proporţiilor definite, legea proporţiilor multiple), stabilite pe baza
observaţiilor experimentale, au fost argumente hotărâtoare pentru recunoaşterea teoriei atomiste a lui
Dalton.
Legea proporţiilor definite, descoperită de Proust (1799) pe baza observaţiei că substanţele au o
compoziţie constantă, arată că orice substanţă este compusă din aceleaşi elemente combinate în acelaşi
raport de masă. Cu alte cuvinte, compoziţia unei substanţe este constantă şi bine definită. Un exemplu
simplu, în acest sens, este dat de sulfura de fier, care se poate obţine prin reacţia directă dintre sulf şi fier. S-
a putut constata că întotdeauna raportul între masa de fier şi masa de sulf care reacţionează este 7/5 (56 g
fier reacţionează cu 32 g sulf pentru a forma 88 g sulfură de fier).
J.Dalton (1803) a formulat legea proporţiilor multiple pentru situaţia în care aceleeaşi elemente
formează mai multe combinaţii chimice: Dacă două elemente A şi B se combină pentru a forma mai multe
substanţe, diferitele mase ale elementului A, care reacţionează cu aceeaşi masă de element B, se găsesc
între ele în rapoarte de numere întregi şi mici.
Un exemplu semnificativ, care ilustrează legea proporţiilor multiple, este dat de oxizii azotului (tabelul
2.1).
Tabelul 2.1. Oxizii azotului.
Numele Formula Raport masic Raport masic N/O
oxidului chimică N/O pentru aceeaşi masă de N
Oxidul de diazot N2O 28:16 14:8
Oxidul de azot NO 14:16 14:16
Trioxidul de diazot N2O3 28:48 14:24
Tetraoxidul de diazot N2O4 28:64 14:32
Pentaoxidul de diazot N2O5 28:80 14:40
Prin urmare, diferitele mase de oxigen, care se combină cu aceeaşi masă de azot (14 g), se găsesc între
ele în rapoartele 8:16:24:32:40 = 1:2:3:4:5.
Referindu-se la reacţiile între gaze, Gay-Lussac (1808) a formulat legea volumelor constante: La
aceeaşi temperatură şi presiune, între volumele gazelor care se combină sau rezultă din reacţie există un
raport de numere întregi şi mici.
Experienţa a demonstrat că 1 volum de hidrogen se combină cu 1 volum de clor pentru a forma 2 volume
de acid clorhidric gazos. Similar, 3 volume de hidrogen reacţionează cu 1 volum de azot pentru a da 2
volume de amoniac. Aparent, legea volumelor constante a lui Gay-Lussac infirmă teoria atomistă a lui
Dalton, conform căreia în reacţia dintre 1 volum de hidrogen şi 1 volum de clor ar trebui să rezulte 1 volum
de acid clorhidric şi nu 2 volume, întrucât un “atom” de hidrogen se combină cu un “atom” de clor pentru a
da un “atom” de acid clorhidric. Această contradicţie a fost rezolvată de Avogadro (1911), care a arătat că
gazele sunt constituite din molecule biatomice, astfel încât reacţiile de mai sus pot fi scrise:
H2 + Cl2 → 2HCl
3H2 + N2 → 2NH3
Conform teoriei lui lui Avogadro, volume egale de gaze, la aceeaşi temperatură şi presiune, conţin un
număr egal de molecule.
Trebuie precizat faptul că legile clasice ale chimiei au fost elaborate înainte de cunoaşterea compoziţiei
şi structurii moleculare a substanţelor. Chiar dacă în prezent ele par a fi o consecinţa firească a compoziţiei
moleculare, rolul pe care l-au avut în dezvoltarea teoriei atomo-moleculare a fost hotărâtor.
2.2. Modele atomice şi particule elementare
2
Descoperirea radioactivităţii şi a transformărilor radioactive au dovedit însă complexitatea structurii
atomilor. Experienţele efectuate de Ernest Rutherford la Universitatea din Manchester (1911) au condus la
elaborarea primului model raţional al atomului.
În experienţele sale, Rutherford a trecut un fascicol de radiaţii α provenit de la o sursă de radiu printr-o
foiţă de aur foarte subţire (Fig.2.1). Particulele α au fost înregistrate pe un ecran cu un strat de sulfură de
zinc, pe care acestea produc scintilaţii vizibile la microscop. Întregul dispozitiv experimental este plasat
într-un tub vidat, cu excepţia microscopului.
Modelul planetar al atomului contravine însă legilor electrodinamicii clasice, conform cărora electronii,
în mişcarea lor continuă în jurul nucleului, ar trebui să piardă energie prin radiaţie electromagnetică şi să
cadă, în final, pe nucleu. Această contradicţie a fost rezolvată de Niels Bohr (1913) prin formularea a 3
postulate care nu sunt în acord cu electrodinamica clasică:
Postulatul I: Electronul se poate roti în jurul nucleului doar pe anumite orbite (orbite impuse);
Postulatul II: În deplasarea pe o orbită permisă, electronul nu emite şi nici nu absoarbe energie (nu
radiază unde electromagnetice);
Postulatul III: Atomul poate absorbi sau emite energie radiantă doar de anumite frecvenţe, care
corespund tranziţiilor electronice de pe o orbită pe alta.
3
Orbitele circulare pe care se pot deplasa electronii sunt situate la anumite distanţe faţă de nucleu,
caracterizate de numărul cuantic principal n. Modelul Bohr al atomului (Fig.2.3), a fost completat de
A.Sommerfeld (1916), care pe baza analizei spectrului hidrogenului, a arătat că orbitele permise ale
electronilor pot fi şi eliptice (Fig.2.4).
Trebuie remarcat faptul că protonii şi neutronii au mase apropiate, în timp ce electronul este mult mai
uşor, având masa de 1836 de ori mai mică decât a protonului şi de 1838 de ori mai mică decât masa
neutronului.
2.3. Număr atomic, număr de masă, element chimic
Numărul de protoni din nucleul unui atom reprezintă numărul atomic (Z), în timp ce numărul de
nucleoni desemnează numărul de masă (A). Prin urmare, numărul de neutroni din nucleu va fi: N = A – Z.
Întrucât atomul este neutru din punct devedere electric, numărul de electroni ai unui atom este egal cu
numărul de protoni.
Specia de atomi cu acelaşi număr atomic Z reprezintă un element chimic. Simbolurile chimice ale
elementelor au fost propuse de Berzelius (1813). În majoritatea cazurilor ca simbol s-a ales prima sau
primele două litere ale denumirii latine a elementului chimic, de exemplu:
Hydrogenium – H Aurum - Au
Nitrogenium – N Cuprum - Cu
Carbon – C Silicium - Si
Oxygenium – O Ferrum – Fe
Phosphorus – P Tellurium - Te
Sulphur – S Natrium - Na
Fluorum - F Aluminium - Al
Restul elementelor chimice au ca simbol prima literă a numelui latin, urmată de o consoană, mai rar
vocală, din numele elementului:
4
Hydrargirum – Hg Strontium - Sr
Stibium – Sb Protactinium - Pa
Platinum - Pt Plutonium – Pu
În situaţiile în care este necesar, de exemplu la reprezentarea izotopilor, se pot indica numărul atomic Z
– indice la stânga simbolului – precum şi numărul de masă – ca exponent, tot în stânga simbolului: AZ X
Cu mici excepţii, simbolurile stabilite de Berzelius se păstrează şi în prezent. Lista alfabetică a
elementelor chimice este dată în tabelul 2.4.
Există atomi care, deşi au acelaşi număr atomic Z, deci atomi aparţinând aceluiaşi element, diferă prin
numărul de neutroni. Aceste specii atomice se numesc izotopi.
Cel mai simplu element este hidrogenul (H). Nucleul atomului de hidrogen este format dintr-un singur
proton, iar învelişul electronic dintr-un singur electron. Acesta este hidrogenul uşor 11 H (protiu). Hidrogenul
mai are doi izotopi:
- hidrogenul greu sau deuteriu ( 21 H sau D),
- hidrogenul supragreu sau tritiu ( 31 H sau T).
Ponderea naturală a izotopilor hidrogenului: 11 H - 99,985 %; 21 H - 0,015 %; 31 H - procent extrem de mic.
Abundenţa elementelor în scoarţa exterioară a Pământului a fost calculată de F.Clark (1889). Sub
numele de parametri Clark este redată compoziţia scoarţei Pământului, inclusiv aerul şi apa, până la o
adâncime de 16 km. În general, majoritatea corpurilor materiale sunt formate din amestecuri de substanţe,
în compoziţia cărora intră diferite elemente combinate sau chiar necombinate.
Dintre cele circa 110 elemente chimice cunoscute până în prezent, 88 de elemente au fost identificate în
scoarţa terestră. Cel mai răspândit element este oxigenul (49,4%), care există sub forma izotopilor naturali
16 17 18
8 O (99,759 %); 8 O (0,037 %) şi 8 O (0,204 %). Cantităţi mari de oxigen se găsesc în stare combinată în
apă (sub formă de umiditate atmosferică, ape meteorice, terestre şi subterane) şi în roci. În stare
necombinată se găseşte mai ales în atmosferă sub forma moleculelor biatomice (O2). De asemenea, oxigenul
se găseşte în atmosferă sub formă de ozon (molecule triatomice O3). Oxigenul molecular obişnuit (O2) şi
ozonul (O3) reprezintă forme alotropice ale elementului oxigen.
Al doilea element ca răspândire în scoarţa terestră este siliciul (25,75 %), care se găseşte numai sub
formă combinată în roci de diferite tipuri.
Dintre elementele metalice, cele mai răspândite sunt: aluminiul (7,51 %), fierul (4,7 %), calciul (3,39
%), sodiul (2,64 %), potasiul (2,4 %), magneziul (1,94 %). Toate aceste elemente metalice se găsesc în
natură în stare combinată. Extrem de rar, fierul se găseşte în stare nativă, provenind din meteoriţi sau din
formaţiuni telurice.
Pe lângă oxigen, există şi alte elemente care în stare necombinată sunt gaze. În această categorie intră
hidrogenul (0,88 %), azotul (0,03 %), fluorul (0,027 %), clorul (0,19 %). Trebuie specificat însă că şi aceste
elemente se găsesc mai ales în stare combinată. Hidrogenul, de exemplu, se găseşte mai ales sub formă de
apă. Gazele rare (heliul, neonul, argonul, kriptonul, xenonul şi radonul) reprezintă o categorie aparte de
elemente, considerate o lungă perioadă de timp “inerte”. Ele se găsesc în stare gazoasă monoatomică.
Singurele elemente lichide, la temperatura camerei, sunt mercurul (2,7⋅10-7 %) şi bromul (6⋅10-4 %), dar
mercurul se găseşte rar în stare elementară, iar bromul – numai combinat.
Carbonul, elementul esenţial pentru existenţa vieţii, are o abundenţă de doar 0,087 %. Necombinat se
prezintă sub două stări alotropice naturale: grafitul şi diamantul. Varietăţile amorfe de carbon conţin
particule microcristaline de grafit. O altă stare alotropică a carbonului, descoperită recent, o reprezintă
fulerenele.
În stare elementară se găsesc metalele nobile, dar ponderea lor este foarte redusă. De exemplu,
abundenţa platinei este 2⋅10-5 %, iar a aurului - doar 5⋅10-7 %.
Abundenţa elementelor în scoarţa terestră diferă esenţial de abundenţa elementelor în Univers. Astfel, pe
Pământ heliul este unul dintre cele mai rare elemente (parametrul Clark este 4,2⋅10-7 %), în timp ce în Soare
este al doilea element ca abundenţă după hidrogen. De altfel, heliul a fost identificat pentru prima dată, pe
baza liniilor spectrale, în Soare, fiind unul dintre cele mai răspândite elemente din Univers. Date recente,
obţinute prin metode spectroscopice, indică faptul că hidrogenul este cel mai răspândit element în Univers
(88,6 %), urmat de heliu (11,3 %), împreună având o pondere de 99,9 %.
Abundenţa elementelor în scoarţa terestră este dată în tabelul 2.3.
5
Tabelul 2.3. Abundenţa elementelor (parametri Clark).
Nr. Parametru Nr. Parametru
Element Element
crt. Clark [%] crt. Clark [%]
1 Oxigen 49,4 45 Samariu 5⋅10-4
2 Siliciu 25,75 46 Gadoliniu 5⋅10-4
3 Aluminiu 7,51 47 Disprosiu 5⋅10-4
4 Fier 4,7 48 Yterbiu 5⋅10-4
5 Calciu 3,39 49 Erbiu 4⋅10-4
6 Sodiu 2,64 50 Argon 3,6⋅10-4
7 Potasiu 2,40 51 Praseodim 3,5⋅10-4
8 Magneziu 1,94 52 Lutetiu 1⋅10-4
9 Hidrogen 0,88 53 Germaniu 1⋅10-4
10 Titan 0,58 54 Seleniu 8⋅10-5
11 Clor 0,19 55 Cesiu 7⋅10-5
12 Fosfor 0,12 56 Terbiu 7⋅10-5
13 Carbon 0,087 57 Holmiu 7⋅10-5
14 Mangan 0,085 58 Tuliu 7⋅10-5
15 Sulf 0,048 59 Niobiu 4⋅10-5
16 Bariu 0,047 60 Antimoniu 2,3⋅10-5
17 Crom 0,033 61 Uraniu 2⋅10-5
18 Azot 0,030 62 Platina 2⋅10-5
19 Fluor 0,027 63 Europiu 1,4⋅10-5
20 Zirconiu 0,023 64 Tantal 1,2⋅10-5
21 Zinc 0,02 65 Cadmiu 1,1⋅10-5
22 Nichel 0,018 66 Indiu 1⋅10-5
23 Stronţiu 0,017 67 Taliu 1⋅10-5
24 Vanadiu 0,016 68 Iod 6⋅10-6
25 Cupru 0,010 69 Paladiu 5⋅10-6
26 Wolfram 0,0055 70 Osmiu 5⋅10-6
27 Ytriu 0,005 71 Ruteniu 5⋅10-6
28 Litiu 0,005 72 Argint 4⋅10-6
29 Rubidiu 0,0034 73 Bismut 3,4⋅10-6
30 Hafniu 0,0025 74 Mercur 2,7⋅10-6
31 Toriu 0,0025 75 Iridiu 1⋅10-6
32 Ceriu 0,0022 76 Rodiu 1⋅10-6
33 Plumb 0,002 77 Telur 1⋅10-6
34 Cobalt 0,0018 78 Aur 5⋅10-7
35 Bor 0,0014 79 Neon 5⋅10-7
36 Neodim 0,0012 80 Heliu 4,2⋅10-7
37 Molibden 7,2⋅10-4 81 Reniu 1⋅10-7
38 Brom 6⋅10-4 82 Kripton 1,9⋅10-8
-4
39 Staniu 6⋅10 83 Xenon 2,4⋅10-9
40 Scandiu 6⋅10-4 84 Radiu 7⋅10-12
41 Arsen 5,5⋅10-4 85 Protactiniu 2,6⋅10-12
-4
42 Beriliu 5⋅10 86 Actiniu 2,3⋅10-14
-4
43 Galiu 5⋅10 87 Poloniu 1,4⋅10-15
-4
44 Lantan 5⋅10 88 Radon 4⋅10-17
Din caracteristicile particulelor elementare se poate constata că masa acestora este foarte redusă şi este
dificil să se opereze cu asemenea valori. Din acest motiv s-a introdus unitatea atomică de masă (uam).
Unitatea atomică de masă reprezintă a 12-a parte din masa atomului de carbon 126 C :
6
1 uam = 1,6605⋅10-27 kg
Rezultă că, protonul are 1,0073 uam, neutronul 1,0087 uam, iar electronul 5,486⋅10-4 uam.
Masa atomică a unui element este numărul care arată de câte ori masa atomului elementului respectiv
este mai mare decât a 12-a parte din masa atomului de carbon 126 C . Masele atomice ale elementelor sunt în
general numere fracţionare, întrucât elementele sunt contituite din mai mulţi izotopi (tabelul 2.4).
Magneziul, de exemplu, are trei izotopi stabili:
24
12 Mg (78,70 %), masa atomică exactă: 23,98504
25
12 Mg (10,13 %), masa atomică exactă: 24,98384
26
12 Mg (11,17 %), masa atomică exactă: 25,98259
Pe baza ponderii naturale a izotopilor se poate calcula masa atomică:
Se obţine astfel, prin calcul, o valoare foarte apropiată de cea obţinută experimental.
Metodele de determinare a maselor atomice au fost continuu perfecţionate. Trecând de la metode bazate
pe legile gazelor şi regula Dulong – Petit la metode electrochimice şi, mai ales, metoda spectrometriei de
masă, precizia determinărilor a crescut considerabil. Elocventă în această privinţă este evoluţia, în decursul
anilor, a masei atomice a argintului:
Masele atomice ale elementelor sunt date în tabelul 2.4. (Pure&Appl.Chem., 64, 1519, 1992).
Incertitudinea valorilor prezentate în tabel este de ±1 faţă de ultima cifră. În cazul incertitudinilor mai mari,
acestea sunt indicate între paranteze.
7
CAPITOLUL 3
Orientarea orbitalilor este dată de numărul cuantic magnetic m. Numerele cuantice magnetice pot lua
valorile -l, - (l-1), …, -2, -1, 0, +1, +2, …, l-1, l. Pentru cazul orbitalilor p, numărul cuantic magnetic are
valorile -1, 0, +1, care corespund orientării orbitalilor după axele de coordonate.
Stratul M (n = 3) valorile numărului cuantic secundar şi ale numărului cuantic magnetic sunt
următoarele:
l=0 m=0
n=3 l=1 m = -1; 0; +1
l=2 m = -2; -1; 0; +1; +2
l=0 m=0
l=1 m = -1; 0; +1
n=4 l=2 m = -2; -1; 0; +1; +2
l=3 m = -3; -2; -1; 0; +1; +2; +3
Fig.3.3. Orbitali d.
Orbitalii caracterizaţi de numărul cuantic secundar l = 3 se numesc orbitali f, care sunt în număr de
şapte, aşa cum rezultă din valorile numărului cuantic magnetic. Forma şi simetria orbitalilor f este mai
complicată (figura 3.4.).
9
Fig.3.4. Orbitali f.
Ordinea de ocupare cu electroni a orbitalilor unui atom în stare fundamentală se face pe baza
următoarelor reguli:
- principiul ordinii crescătoare a energiei;
- principiul excluziunii al lui W.Pauli;
- regula lui Hund.
1s2s2p3s3p3d4s4p4d4f5s5p5d5f …
În atomii polielectronici se produce o modificare energetică a învelişului electronic, aşa cum rezultă din
diagrama energetică a substraturilor electronice (figura 3.5).
10
1s2s2p3s3p4s3d4p5s4d5p6s4f5d6p …
Au fost propuşi mai mulţi algoritmi de stabilire a succesiunii de ocupare a orbitalilor. Unul dintre aceştia
este “regula n + l minim”. Conform “regulii n + l minim” substraturile electronice sunt ocupate cu
electroni în ordinea crescătoare a valorii sumei dintre numărul cuantic principal n şi numărul cuantic
secundar l. La valori egale ale sumei, energia cea mai mică corespunde orbitalului cu n mai mic. Regula
poate fi redată sub formă tabelară (tabelul 3.1).
Cea mai sugestivă ilustrare a “regulii n + l minim” este tabla de şah a lui Goldansky, în care pe
diagonala principală se trec orbitalii s, iar pe următoarele diagonale – orbitalii p, d şi f. Secvenţa ocupării cu
electroni a orbitalilor este indicată de săgeată (figura 3.6).
11
Principiul excluziunii al lui Pauli stabileşte că în învelişul electronic al unui atom nu pot exista
electroni care să fie caracterizaţi de toate cele patru numere cuantice identice. Consecinţa acestui principiu
este faptul că un anumit orbital nu poate fi ocupat decât cu cel mult doi electroni, care au spinul opus.
Regula lui Hund stabileşte că, în cazul orbitalilor de acelaşi tip, electronii se dispun astfel încât modulul
sumei numerelor cuantice de spin să fie maxim. Prin urmare, orbitalii de acelaşi tip vor fi completaţi mai
întâi cu câte un electron de acelaşi spin, după care va începe plasarea celui de-al doilea electron de spin
opus pe orbitalul respectiv.
Atomul de hidrogen (Z = 1), are un singur electron plasat pe orbitalul 1s. Configuraţia electronică se
notează: 1s1. Pentru următorul element, heliu (Z = 2), configuraţia electronică este 1s2. În continuare este
redată ordinea de ocupare a orbitalilor pentru atomii elementelor până la neon (Z = 10):
He (Z = 2) ↑↓ 1s2
Li (Z = 3) ↑↓ ↑ 1s22s1
Be (Z = 4) ↑↓ ↑↓ 1s22s2
B (Z = 5) ↑↓ ↑↓ ↑ 1s22s22p1
C (Z = 6) ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ 1s22s22p2
N (Z = 7) ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑ 1s22s22p3
O (Z = 8) ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ 1s22s22p4
F (Z = 9) ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ 1s22s22p5
Ne (Z = 10) ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ 1s22s22p6
Sodiul (Z = 11) are configuraţia electronică 1s22s22p63s1, care poate fi redată simplificat: [10Ne]3s1, în
care [10Ne] simbolizează configuraţia neonului.
Electronul prin care un element se deosebeşte de cel precedent se numeşte electron distinctiv.
Electronul distinctiv se află pe nivelul energetic cel mai ridicat. Poziţia acestuia în învelişul electronic este
de cea mai mare importanţă pentru comportarea chimică a elementului respectiv.
12
Regula “regula n + l minim” redă doar ordinea de ocupare a orbitalilor. Pentru elementele uşoare aceasta
corespunde configuraţiei electronice. La elementele mai grele se produce o reaşezare a nivelurilor
energetice datorită fenomenului de ecranare a nucleului de către electronii de pe straturile electronice
inferioare. În felul acesta, la elementele cu Z mai mare, nivelurile energetice se dispun mai întâi după
numărul cuantic principal n, iar pentru acelaşi n - după numărul cuantic secundar l. De exemplu, în cazul
vanadiului (Z = 23), configuraţia electronică devine: 1s22s22p63s23p63d34s2. Există şi câteva excepţii de la
regulile care dau ordinea de ocupare cu electroni a orbitalilor. Astfel, cromul, conform regulii n+l, ar trebui
să aibă configuraţia [18Ar]4s23d4. Dar, configuraţia electronică a cromului, determinată din date
experimentale, este [18Ar]4s13d5. Prin aceasta se realizează semicompletarea substratului 3d (3d5), ceea ce
conduce la o structură electronică mai stabilă. O situaţie similară este întâlnită în cazul molibdenului care
are configuraţia: [Kr]5s14d5. În cazul cuprului, conform regulii n+l, configuraţia electronică ar trebui să fie
[Ar]4s23d9, în realitate este [Ar]4s13d10, care asigură un substrat 3d complet ocupat (3d10). Structuri
electronice cu stabilitate ridicată sunt şi cele cu substratul f semicomplet (f7) sau complet (f14).
Configuraţiile electronice ale elementelor sunt date în tabelul 3.1.
Sistemului periodic actual (forma lungă – pag. 27) este format din 18 coloane numite grupe şi şapte linii
orizontale numite perioade. Prima perioadă conţine două elemente: hidrogenul, trecut de obicei în grupa 1
(grupa metalelor alcaline) şi heliul, care aparţine grupei a 18-a (grupa gazelor rare). Alte grupe care au un
nume distinct sunt: grupa a 2-a (metale alcalino-pământoase), grupa a 16-a (calcogeni), grupa a 17-a
(halogeni). Perioadele 2 şi 3 conţin câte 8 elemente, repartizate în grupele 1, 2, 13-18, care au fost
cunoscute sub numele de grupe principale. Perioadele 4, 5 şi 6 conţin câte 18 elemente, iar perioada a 7-a
este deocamdată incompletă. Sistemul periodic este completat cu două serii de câte 14 elemente cu caracter
metalic numite lantanide şi actinide, care după proprietăţile lor ar trebui să ocupe aceeaşi căsuţă cu
lantanul, respectiv actiniul.
15
În sistemul periodic se pot distinge diferite porţiuni care cuprind elemente cu proprietăţi asemănătoare,
denumite blocuri de elemente. Blocul s cuprinde elementele la care, în general, electronul distinctiv se
plasează într-un un orbital s. Din blocul s fac parte elementele din grupele 1 şi 2. La aceste elemente, stratul
exterior este constituit din orbitali s. Blocul p se caracterizează prin faptul că, electronul distinctiv se
plasează, cu mici excepţii, într-un un orbital p, fiind alcătuit din elementele grupelor 13-18. Blocul d este
format din elementele grupelor 3 – 12, cunoscute şi sub numele de grupe secundare. La aceste elemente,
denumite metale tranziţionale, electronul distinctiv este plasat într-un un orbital d. Blocul f este constituit
din cele două două serii de elemente: lantanidele şi actinidele, la care electronul distinctiv este plasat, cel
mai adesea, pe un orbital f.
Proprietăţi periodice
Volumul atomic poate fi calculat ca raportul dintre masa atomică şi densitatea elementului. În figura 3.7
este redată variaţia volumului atomic funcţie de numărul atomic Z. Se poate constata că metalele alcaline
ocupă maximele curbei, aceste elemente având cel mai mare volum atomic. Poziţii apropiate de minimele
curbei ocupă elementele grupei 13: B, Al, Ga, In, Tl. De asemenea, volume atomice reduse au elementele
tranziţionale. Metalele alcalino-pământoase, halogenii şi gazele rare cu excepţia heliului, ocupă poziţiile
intermediare.
O reprezentare sugestivă a volumului atomic al elementelor din grupele principale este redată în figura
3.8. Pentru aceste elemente raza atomică, cu câteva excepţii, scade în perioade de la stânga la dreapta
întrucât mărirea numărului de electroni în stratul exterior, concomitent cu mărirea sarcinii pozitive a
nucleului, conduce la accentuarea forţei de atracţie între nucleu şi electronii exteriori.
17
Fig.3.8. Razele atomice [în pm] ale elementelor din grupele principale.
Raza atomică este determinată de numărul de straturi electronice. Adăugarea unui nou strat electronic
duce la mărirea considerabilă a razei atomice. Prin urmare, în grupele principale raza atomică va creşte de
sus în jos, regulă mai puţin evidentă la elementele tranziţionale.
În privinţa razelor ionice, o proprietate generală este: anionii au raza, prin urmare şi volumul, mai mari
decât ale atomilor din care provin, iar la cationi, raza şi volumul, sunt mai mici (figurile 3.9 şi 3.10).
Razele anionilor scad în perioade de la stânga la dreapta întrucât pentru acelaşi număr de electroni,
creşterea sarcinii pozitive a nucleului duce la mărirea forţei de atracţie între nucleu şi învelişul electronic:
N-3 O2- F-
Nr. de protoni 7 8 9
Nr. de electroni 10 10 10
Raza ionică [Å] 1,71 1,40 1,36
Similar este şi cazul cationilor:
Na+ Mg2+ Al3+
Nr. de protoni 11 12 13
Nr. de electroni 10 10 10
Raza ionică [Å] 0,95 0,65 0,50
Cele mai mici energii de ionizare le au metalele alcaline, iar cele mai mari corespund gazelor rare. Acest
fenomen este explicat de faptul că, cu cât numărul de electroni de pe stratul exterior este mai mare, cu atât
şi energia necesară eliminării unui electron este mai mare. La gazele rare, energia mare de ionizare este
datorată şi stabilităţii configuraţiei exterioare 1s2 sau ns2np6. De asemenea, se poate constata că, în cadrul
unei grupe, energia de ionizare scade de sus în jos întrucât, cu cât electronul este mai îndepărtat de nucleu,
cu atât forţa cu care este atras de sarcina pozitivă a nucleului este mai mică.
Electronegativitatea reprezintă proprietatea unui atom al unui element dintr-o combinaţie chimică de a
atrage electronii. Elementele ale căror atomi atrag puternic electronii se numesc electronegative, iar
elementele ale căror atomi au tendinţa de a pierde electroni se numesc electropozitive.
Despre elementele electropozitive se spune că au caracter metalic, în timp ce elementele electronegative
au caracter nemetalic. Tăria caracterului metalic sau nemetalic poate fi apreciată empiric pe baza intensităţii
cu care se desfăşoară unele reacţii chimice la care participă elementele respective. O măsură a caracterului
19
elementelor este dată de electronegativitatea χ, definită în 3 moduri: Pauling, Allred-Rochow şi Mulliken.
În figura 3.11 sunt redate electronegativităţile Pauling.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
H He
2,20
Li Be B C N O F Ne
0,98 1,57 2,04 2,55 3,04 3,44 3,98
Na Mg Al Si P S Cl Ar
0,93 1,31 1,61 1,90 2,19 2,58 3,16
K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr
0,82 1,00 1,36 1,54 1,63 1,66 1,55 1,83 1,88 1,91 1,90 1,65 1,81 2,01 2,18 2,55 2,96 3,0
Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I Xe
0,82 0,95 1,22 1,33 1,6 2,16 1,9 2,2 2,28 2,2 1,93 1,69 1,78 1,96 2,05 2,1 2,66 2,6
Cs Ba La Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At Rn
0,79 0,89 1,27 1,3 1,5 2,36 1,9 2,2 2,20 2,28 2,54 2,0 1,62 2,33 2.02 2,0 2,2
Fr Ra Ac
0,7 0,9 1,10
Cel mai electronegativ element este fluorul (χ = 3,98), iar cel mai electropozitiv este franciul (χ = 0,7).
În general, electronegativitatea creşte în perioade de la stânga la dreapta. Prin urmare, metalele alcaline sunt
cele mai electropozitive, iar halogenii sunt cele mai electronegative elemente. În grupe, electronegativitatea
scade de sus în jos.
CAPITOLUL 4
LEGĂTURI CHIMICE
Studiul structurii învelişului electronic al atomilor a relevat faptul că există configuraţii electronice care
oferă un anumit grad de stabilitate. Distribuţiile electronice cu substraturile ocupate ori semi-ocupate s-au dovedit
mai stabile. De o stabilitate superioară se bucură şi structurile electronice în care stratul exterior are configuraţie
de gaz rar: 1s2 sau ns2np6. Evoluţia unui sistem format din mai mulţi atomi care interacţionează se face în sensul
stabilizării configuraţiilor electronice. Fiecare atom are tendinţa de a ajunge la o configuraţie cât mai stabilă. De
altfel, atomi liberi nu există decât în cazul gazelor rare sau a metalelor aflate în stare gazoasă.
Interacţiunile interatomice care duc la stabilizarea învelişului electronic au ca rezultat formarea combinaţiilor
chimice.
Capacitatea de combinare a unui element este caracterizată de valenţă. Din examinarea formulelor chimice ale
substanţelor s-a ajuns la concluzia că elementele au valenţe diferite. Arbitrar s-a ales valenţa hidrogenului egală
cu 1.
Pentru elementele care formează combinaţii binare cu hidrogenul valenţa este dată de numărul de atomi de
hidrogen raportaţi la numărul de atomi ai elementului respectiv. Astfel, fluorul în acidul fluorhidric are valenţa 1
(monovalent), oxigenul în apă are valenţa 2 (divalent), azotul în amoniac are valenţa 3 (trivalent), iar carbonul în
metan are valenţa 4 (tetravalent). Similar se poate determina valenţa unor metale care formează cloruri: sodiul în
NaCl este monovalent, calciul în CaCl2 este divalent, aluminiul în AlCl3 este trivalent, iar siliciul în SiCl4 este
tetravalent. La acelaşi rezultat se ajunge dacă se iau în considerare oxizii: Ca în CaO este divalent, Al în Al2O3
este trivalent, Si în SiO2 este tetravalent, iar P în P2O5 este pentavalent.
Aceste consideraţii reprezintă teoria veche a valenţei cu aplicabilitate la un număr limitat de compuşi binari.
Dar, chiar şi în acest caz, teoria veche a valenţei poate conduce la erori. De exemplu, în etan, carbonul ar trebui să
fie trivalent, iar în acetilenă ar trebui să fie monovalent, în ambele combinaţii, carbonul fiind tetravalent.
Valenţa este una dintre cele mai importante proprietăţi ale elementelor. Natutra ei poate fi explicată pe baza
structurii învelişului de electroni al atomilor întrucât formarea combinaţiilor chimice are loc prin modificări ale
configuraţiei electronice a atomilor.
Interacţiunile dintre atomi poartă numele de legături chimice. Există trei tipuri de legături care duc la
formarea combinaţiilor chimice: legătura covalentă, legătura ionică şi legătura metalică. Ele formează
categoria legăturilor tari. Există şi interacţiuni mai puţin intense, numite legături slabe care, însă, nu conduc la
formarea unor combinaţii individuale. În această categorie intră: legătura de hidrogen, forţele van der Waals,
interacţiunile dipol-dipol.
4.1. Legătura ionică (electrovalentă). Teoria legăturii ionice a fost fundamentată de W.Kossel (1916).
Conform teoriei lui Kossel, formarea combinaţiilor chimice are loc ca urmare a atracţiei electrostatice între ionii
cu sarcini electrice de semne contrare. De exemplu, formarea clorurii de sodiu poate fi interpretată ca un transfer
al unui electron de la atomul de sodiu la atomul de clor. Atomul de sodiu, cu configuraţia electronică 1s22s22p63s1,
trece în ion de sodiu Na+ cu configuraţia electronică s22s22p6, iar atomul de clor, cu configuraţia electronică
1s22s22p63s23p5, trece în ion de clorură Cl- cu configuraţia electronică 1s22s22p63s23p6. Ionii astfel formaţi, având
configuraţie de gaz rar, au o stabilitate mult mai mare decât a atomilor din care provin. Interacţiunile dintre ionii
Na+ şi Cl- duc la formarea clorurii de sodiu (figura 4.1), care este o combinaţie ionică.
1s22s22p63s1 1s22s22p63s23p5
4. Legături chimice 21
1s22s22p6 1s22s22p63s23p6
Formarea compuşilor ionici poate fi reprezentată şi cu ajutorul formulelor Lewis, în care electronii din stratul
exterior al atomilor sau ionilor sunt reprezentaţi prin puncte. Astfel, formarea oxidului de calciu poate fi
reprezentată prin:
În clorura de sodiu, legăturile ionice nu se formează între perechile de ioni Na+ şi Cl-. Fiind de natură
electrostatică, legătura ionică se manifestă între toate particulele încărcate, cele mai puternice fiind cele între
particulele cele mai apropiate. Aceste interacţiuni electrostatice duc la formarea unor reţele cristaline în care ionii
ocupă nodurile reţelei (figura 4.2 – cristal de clorură de sodiu şi figura 4.3 – cristal de bromură de litiu).
Legătura ionică nu este rigidă, ionii din reţeaua cristalină putând oscila în jurul nodurilor. În stare topită,
reţeaua cristalină este distrusă, iar ionii se deplasează aparent independent unii de alţii.
Fe3+ - [Ar]3d5
Zn2+ - [Ar]3d10
Ag+ - [Kr]3d10
Pb2+ - [Xe]4f145d106s2.
În cazul legăturilor ionice, valoarea valenţei unui element, numită electrovalenţă, este dată de numărul de
electroni cedaţi (electrovalenţă pozitivă) sau acceptaţi (electrovalenţă negativă) la formarea ionilor.
Perechea comună de electroni ocupă orbitalul de energie joasă (orbital de legătură), menţinând integritatea
moleculei de clor. O astfel de legătură covalentă, realizată prin combinarea orbitalilor de-a lungul axei de simetrie
se numeşte legătură σ.
4. Legături chimice 23
În forma cea mai simplă, teoria orbitalilor moleculari consideră că la formarea orbitalilor moleculari participă
numai orbitalii din stratul exterior. Pentru a putea forma o legătură covalentă, fiecare atom participant trebuie să
aibă în învelişul exterior cel puţin un orbital ocupat cu un singur electron. Numărul de covalenţe la care poate
participa o specie atomică este dat de numărul de orbitali parţial ocupaţi cu electroni.
La formarea moleculei de oxigen (O2) se pun în comun două perechi de electroni:
În învelişul atomului de oxigen, orbitalii parţial ocupaţi sunt 2py şi 2pz. Ca şi în cazul moleculei de clor,
orbitalii pz se combină de-a lungul axei de simetrie formând o legătură simplă, în timp ce orbitalii py se combină
pe o direcţie perpendiculară axelor de simetrie, rezultând astfel un orbital molecular de legătură π şi unul de
antilegătură π* (figura 4.6). Covalenţa formată în acest fel se numeşte legătură π.
Prin urmare, în molecula de oxigen, cei doi atomi sunt uniţi printr-o legătură dublă (o legătură σ şi una π),
reprezentată prin două liniuţe: O = O.
Atomii de azot au pe stratul exterior toţi cei trei orbitali p parţial ocupaţi, astfel încât, în molecula de azot, cei
doi atomi vor fi uniţi printr-o triplă legătură (o legatură σ şi două π): N≡N.
În moleculele de clor, oxigen şi azot, perechile comune de electroni aparţin în mod egal atomilor legaţi, fără a
exista o deplasare a norului de electroni în favoarea unuia dintre atomi. Asemenea legături sunt nepolare.
În molecula de acid fluorhidric atomul de hidrogen şi atomul de fluor sunt legaţi printr-o covalenţă. Datorită
diferenţei de electronegativitate (Pauling: H = 2,1 şi F = 4,0) electronii de legătură vor fi atraşi mai puternic spre
atomul de fluor. În acest fel, atomul de hidrogen va dobândi o sarcină pozitivă parţială δ+, iar atomul de fluor o
sarcină negativă parţială δ-. O astfel de legătură este numită polară (figura 4.7).
O diferenţă mare de electronegativitate există şi între oxigen şi hidrogen (Pauling: H = 2,1 şi O = 3,5), astfel
încât, în molecula de apă electronii de legătură vor fi deplasaţi spre atomul de oxigen. Datorită neliniarităţii,
molecula de apă este polară (figura 4.8).
24
Legătura covalentă poate lua naştere şi dacă perechea comună de electroni provine de la acelaşi atom. Un
exemplu în acest sens este formarea ionului de amoniu. Atomul de azot are configuraţia 1s22s22p3. În molecula de
amoniac, cei trei orbitali 2p semi-ocupaţi cu electroni participă la formarea a trei covalenţe cu atomi de hidrogen.
În stratul electronic exterior al azotului mai există o pereche de electroni neparticipantă la formarea legăturii la
care poate adiţiona ionul de hidrogen, rezultând ionul de amoniu:
Sarcina pozitivă care provine de la ionul de hidrogen se distribuie în mod uniform în întregul ansamblu.
Similar are loc formarea ionului de hidroniu:
Legătura covalentă în care perechea comună de electroni provine de la acelaşi atom poartă numele de legătură
coordinativă.
Trebuie subliniat faptul că doar în cazul combinaţiilor covalente se poate vorbi de molecule propriu-zise.
Individualitatea acestora se poate păstra în orice stare de agregare, atâta timp cât legăturile covalente dintre atomi
nu sunt scindate. Combinaţiile ionice nu sunt constituite din molecule. În cazul clorurii de sodiu, de exemplu, nu
există molecule de NaCl. În stare solidă, clorura de sodiu este un agregat format din ioni de Na+ şi Cl- incluşi într-
o reţea cristalină.
În cazul sodiului, de exemplu, în stare fundamentală, distribuţia electronilor este 1s22s22p63s1. Structura
cristalina a sodiului metalic este cubică centrată intern, ceea ce înseamnă că fiecare atom de sodiu se învecinează
cu alţi 8 atomi. Delocalizarea orbitalilor periferici are loc în direcţiile în care sunt situaţi atomii învecinaţi.
Întrucât în reţeaua cubică centrată intern atomii sunt în contact după 4 direcţii, orbitalii vor fi delocalizaţi, de
asemenea, după aceste direcţii.
Într-un cristal de sodiu constituit din n atomi, din orbitalii straturilor exterioare 3s şi 3p vor rezulta 4n orbitali
moleculari (OM), care alcătuiesc o bandă de energie de nivele apropiate (figura 4.10), formată din 2n orbitali
moleculari de legătură (OML) şi 2n orbitali moleculari de antilegătură (OMA). Cei 2n orbitali de legătură
alcătuiesc banda de valenţă. Electronii periferici ai atomului de sodiu vor ocupa n/2 orbitali moleculari (1/8 din
banda de energie, ceea ce reprezintă 1/4 din banda de valenţă). Orbitalii vacanţi formează banda de conducţie.
Furnizarea unei mici cantităti de energie electronilor duce la trecerea lor pe banda de conducţie pe care
mobilitatea lor este deosebit de ridicată. În câmp electric, electronii de pe banda de conducţie se deplasează cu
uşurinţă, ceea ce explică conductibilitatea electrică ridicată a metalelor.
Iau naştere astfel legături de hidrogen (reprezentate punctat) prin care se asociază mai multe molecule de apă.
Atomii de oxigen din moleculele de apă învecinate devin legaţi prin punţi de hidrogen (proton).
Distanţele dintre doi atomi de oxigen legaţi prin punţi de hidrogen sunt de 2,76 Å, iar distanţele dintre atomul
de oxigen şi cei doi atomi de hidrogen ai punţii sunt asimetrice: 1 Å, respectiv 1,76 Å:
Legăturile de hidrogen sunt orientate în spaţiu. În gheaţă, legăturile de hidrogen sunt relativ rigide şi-i conferă
acesteia o structură afânată (figura 4.11).
Din acest motiv, densitatea gheţii este sensibil mai mică decât a apei lichide. Prin topire, majoritatea legăturilor
de hidrogen sunt labilizate şi nu se păstrează decât parţial elementele structurale determinate de punţile de
hidrogen. La mărirea temperaturii, densitatea apei creşte datorită scindării asociaţiilor moleculare prin legături de
hidrogen. La 4°C, apa lichidă, la presiune atmosferică, ajunge la densitatea maximă de 1000 kg m-3. La ridicarea
temperaturii peste această temperatură, dilatarea datorată intensificării agitaţiei termice depăşeşte efectul de
contracţie datorat scindării punţilor de hidrogen.
4. Legături chimice 27
Fig. 4.11. Structura gheţii.
Dipolii electrici sunt caracterizaţi de momentul dipol (dipolmoment) dat de produsul dintre sarnina parţială δ şi
distanţa dintre centrele sarninilor electrice pozitive şi negative:
d = δr (4.1)
Interacţiunile de dispersie iau naştere chiar şi în moleculele simetrice datorită dipolului instantaneu care poate
lua naştere. Acţiunea acestora se manifestă chiar şi temperatura de 0 K, întrucăt vibraţiile nucleelor şi electronilor
nu încetează nici la această temperatură.
Forţele van der Waals sunt mai mari în cazul moleculelor cu masă moleculară mai mare, întrucât acestea
conţin mai mulţi electroni. Din acest motiv, în general, punctele de fierbere şi de topire cresc odată cu creşterea
masei moleculare, aşa cum rezultă din tabelul 4.1.
Interacţiunile de orientare sunt forţe care apar între moleculele polare, fiind atracţii coulometrice între dipoli
permanenţi. În acest caz dipolii tind să se orienteze paralel între ei (figura 4.13.).
Cu cât momentul dipol este mai mare, cu atât interacţiunile dintre molecule sunt mai puternice, dar şi în acest
caz nu sunt excluse forţele de dispersie care pot accentua dipolmomentul moleculelor.
28
Interacţiunile de inducţie acţionează între moleculele polare şi cele nepolare. Dipolul permanent al
moleculei polare induce un dipolmoment instantaneu în moleculele nepolare din vecinătate, forţele de interacţiune
dintre cele două tipuri de dipoli fiind tot de tip van der Waals.
CAPITOLUL 5
LEGILE GAZELOR
Starea gazoasă este una dintre stările de agregare a materiei, care se caracterizează prin faptul că particulele
constituente, atomi sau molecule, se găsesc la distanţe mari unele de altele, la care interacţiunile reciproce sunt
neglijabile, spre deosebire de starea lichidă sau solidă, în care particulele se găsesc aproape în contact. Din acest
motiv, starea gazoasă a materiei este cea mai puţin densă.
Atomii sau moleculele gazului au o mişcare haotică perpetuă, cu viteze medii ce cresc cu mărirea temperaturii.
În mişcările lor rectilinii, particulele gazului se ciocnesc între ele, schimbându-şi direcţia şi viteza de deplasare.
Întrucât ciocnirile sunt elastice, la aceeaşi temperatură, energia cinetică a tuturor particulelor este constantă. Se
poate spune că temperatura este o măsură a gradului de agitaţie a particulelor. De altfel, mişcarea continuă a
particulelor este cunoscută sub numele de agitaţie termică.
Un gaz are tendinţa de a ocupa tot volumul pe care îl are la dispoziţie. Prin urmare, un gaz nu are volum şi nici
formă proprie.
Moleculele sau atomii gazului se ciocnesc şi de pereţii vasului în care se găseşte gazul. Întrucât, în condiţii
obişnuite, frecvenţa ciocnirilor este extrem de mare, forţa cu care particulele gazului apasă pe pereţii vasului este
practic constantă. Această forţă, raportată la suprafaţa peretelui, reprezintă presiunea gazului.
Gazele se numesc ideale sau perfecte, dacă particulele lor pot fi considerate punctiforme, iar interacţiunile dintre
ele sunt nule. În aceste condiţii, legile care caracterizează starea gazoasă au forma cea mai simplă. În situaţia în care
dimensiunile particulelor şi interacţiunile dintre ele nu pot fi neglijate, gazele se numesc reale. De obicei, gazele
reale, la temperatură suficient de ridicată şi presiune suficient de scăzută, au comportare de gaz perfect.
pV = p1V1 (4.2)
O astfel de comportare a gazelor ideale se explică astfel: prin comprimare (micşorarea volumului) distanţele
dintre particulele gazului devin mai mici. În consecinţă, numărul de ciocniri ale particulelor de gaz cu peretele
vasului creşte, ceea ce înseamnă creşterea proporţională a presiunii.
30
Legea Boyle-Mariotte se aplică în domeniul presiunilor nu prea ridicate şi la temperaturi nu prea scăzute, adică
în condiţiile în care un gaz poate fi considerat ideal.
5.2. Legea transformărilor izobare (Gay-Lussac) se referă la variaţia volumului unui gaz funcţie de
temperatură, la presiune constantă:
La presiune constantă, mărirea temperaturii cu 1°C duce la creşterea volumul unui gaz cu 1/273,16 din volumul
pe care îl ocupă la temperatură normală (0°C).
Relaţia care exprimă legea transformărilor izobare poate fi redată prin ecuaţia:
V = Vo(1+αt) (4.3)
în care: V este volumul de gaz la temperatura t, Vo – volumul de gaz la 0°C, α - coeficientul de dilatare a gazelor (α
= 1/273,16).
Pe scara Kelvin a temperaturilor (T – temperatura termodinamică, în K):
T = 273,16 + t = To + t (4.4)
273,16 + t T
V = Vo = Vo (4.5)
273,16 To
V Vo
= = k' (4.6)
T To
Reprezentarea grafică a relaţiei care exprimă legea transformărilor izobare (V = k’T) este o dreaptă care
intersectează abscisa în punctul T = 0 (figura 5.1). Dreptele corespunzătoare diferitelor presiuni se numesc izobare.
Din punct de vedere cinetic, comportarea gazului ideal în condiţii izobare se explică astfel: dacă gazul se
încălzeşte, agitaţia termică este intensificată astfel încât, pentru a menţine presiunea constantă este necesară mărirea
distanţei dintre particulele gazului, adică mărirea volumului. Intersecţia cu abscisa este realizată la temperatura la
care volumul gazului ideal devine zero, adică la temperatura la care agitaţia termică încetează, Aceasta este
temperatura minimă care poate fi atinsă (-273,16°C) şi a fost aleasă ca referinţă pe scara termodinamică de
temperatură introdusă de Kelvin.
5.3. Legea transformărilor izocore (Charles) se referă la variaţia presiunii unui gaz funcţie de temperatură, la
volum constant:
La volum constant, mărirea temperaturii cu 1°C duce la creşterea presiunii cu 1/273,16 din presiunea pe care o
are gazul la 0°C.
Legea transformărilor izocore este exprimată de relaţia:
31
p = po(1+αt) (4.7)
în care p este presiunea gazului la temperatura t, po – presiunea gazului la 0°C, α - coeficientul de dilatare a gazelor
(α = 1/272,16).
Pe scara termodinamică a temperaturii, relaţia (4.7) devine:
p po
= = k'' (4.8)
T To
pV pV
= o o (4.9)
T To
Ecuaţia de stare a gazelor ideale poate fi scrisă şi sub forma:
pV = nRT (4.10)
în care: n este cantitatea de substanţă (numărul de moli de gaz), R – constanta universală a gazelor.
Pentru 1 mol de gaz, ecuaţia (4.10) devine:
pVM = RT (4.11)
în care VM este volumul molar (volumul ocupat de 1 mol de gaz la temperatura T şi presiunea p).
În condiţii normale de temperatură şi presiune, volumul molar VM=22,414 L mol-1= = 22,414⋅10-3 m3 mol-1.
R este o constantă universală independentă de natura gazului, care poate fi evaluată cu ajutorul ecuaţiei (4.11). În
condiţii normale de temperatură şi presiune se obţine:
poVM
R= (4.12)
To
În Sistemul internaţional de unităţi po = 101.325 N m-2, VM = 22,414⋅10-3 m3 mol-1 iar To=273,16 K. Se obţine R
= 8,31447 J mol-1 K-1. În cazul în care presiunea gazului este exprimată în atmosfere fizice (atm), iar volumul în litri
(L), pentru constanta universală a gazelor se obţine valoarea R = 0,082057 atm L mol-1 K-1.
5.5. Ecuaţia lui Dalton se referă la amestecurile de gaze. Pentru un amestec de k gaze ideale, ecuaţia de stare se
scrie sub forma:
RT
Termenul ni reprezintă presiunea parţială a gazului i. Ecuaţia (4.14) devine:
V
p = p1 + p2 + … + pk (4.15)
ρA M A
= (4.16)
ρB M B
Cunoscând că masa moleculară medie a aerului este 28,99 se poate calcula masa moleculară a unui gaz,
determinând experimental densitatea relativă a gazului faţă de aer:
M
d= (4.17)
28,99
în care d este densitatea faţă de aer a gazului considerat, M – masa moleculară a gazului.
CAPITOLUL 6
SOLUŢII
Soluţiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe componente. La o soluţie se distinge
componenta care dizolvă, numită solvent sau dizolvant, şi componenta dizolvată, numită solut.
Noţiunea de soluţie nu este limitată la o anumită stare de agregare a substanţelor. Pot exista soluţii lichide, solide
sau gazoase.
Soluţiile lichide pot fi:
- gaz dizolvat într-un lichid, de exemplu, dioxid de carbon în apă;
- lichid în lichid – etanol în apă;
- solid în lichid – clorură de sodiu în apă, naftalină în benzen.
Soluţii solide: cele mai importante sunt aliajele metalelor, dar în această categorie sunt incluse numai aliajele
care sunt amestecuri omogene.
Soluţiile gazoase sunt amestecuri de gaze, cum este aerul. Gazele, indiferent de natura lor chimică sunt miscibile
în orice proporţie.
Cel mai răspândit dizolvant este apa, în care se pot dizolva o serie de substanţe solide, lichide sau gazoase. Alţi
dizolvanţi uzuali sunt: alcoolul etilic, eterul etilic, toluenul, derivaţii cloruraţi şi altele. Substanţele se dizolvă în
solvenţi în mod diferit. De exemplu, grăsimile sunt insolubile în apă, dar se dizolvă bine în benzină, iodul se dizolvă
greu în apă, dar se dizolvă în alcool.
Dizolvarea este o consecinţă a mişcării moleculare. Când o substanţă solidă este introdusă în apă, particulele ei
constituente (molecule sau ioni), datorită mişcării de oscilaţie şi sub influenţa interacţiunilor cu moleculele de apă,
se desprind de pe suprafaţa solidului şi difuzează printre moleculele apei. Cu cât numărul particulelor desprinse în
unitatea de timp este mai mare, cu atât procesul de dizolvare este mai rapid. Substanţele mărunţite, având suprafaţă
de contact cu solventul mai mare, se dizolvă mai rapid decât substanţele masive. De asemenea, agitarea intensifică
procesul de dizolvare, întrucât se aduce continuu solvent proaspăt pe suprafaţă substanţei.
Întrucât energia absorbită la extragerea ionilor din reţeaua cristalină este mai mare decât energia degajată la
solvatarea ionilor, dizolvarea azotatului de potasiu este un proces endoterm, ceea ce înseamnă că, la dizolvarea
azotatului de potasiu în apă, soluţia se răceşte. În cazul altor substanţe ionice, cum este sulfatul de cupru anhidru,
dizolvarea este un proces exoterm.
md
c% = ⋅ 100 [%] (6.1)
ms
Vd
c%(vol.) = ⋅ 100 [%] (6.2)
Vs
Spre deosebire de concentraţia molară care variază la modificarea temperaturii, concentraţia molală este
independentă de temperatură.
Fracţia molară. Considerăm o soluţie formată din nA moli component A şi nB moli component B. Fracţia molară
B
nA
xA = (6.5)
n A + nB
Similar, fracţia molară a lui B este:
34
nB
xB = (6.6)
n A + nB
Din relaţiile (6.5) şi (6.6) se poate constata că suma fracţiilor molare ale componenţilor unei soluţii este 1. Relaţii
similare se obţin şi în cazul soluţiilor cu mai mulţi componenţi.
Titrul unei soluţii reprezintă masa de substanţă dizolvată (exprimată în g) care se găseşte în 1 mL soluţie:
md
T= (6.7)
Vs
Această modalitate de exprimare a concentraţiei este uzuală în chimia analitică.
Concentraţie ρs m solv ⋅ ρ s
molară c M = c% - cM = cm
100M d ms
cM
Concentraţie ms ms
molală c m = c% cm = cM
cm
100M d ⋅ m solv ρ s ⋅ m solv -
6.3. Solubilitatea
Dacă într-un vas cu o anumită cantitate de apă se introduce clorură de sodiu, în porţiuni mici şi sub agitare, se
constată că la un moment dat cantităţile de NaCl adăugate nu se mai dizolvă, ci rămân în formă solidă.
Soluţia care la o anumită temperatură conţine proporţia maximă de substanţă dizolvată se numeşte soluţie
saturată. De exemplu, o soluţie de NaCl la 20°C, care conţine 35,8 g NaCl la 100 g apă este în echilibru cu NaCl
solidă. Deci 35,8 g NaCl este cantitatea maximă de NaCl care se poate dizolva în 100 g apă.
Concentraţia maximă a substanţei din soluţia saturată reprezintă solubilitatea sau gradul de solubilitate al
substanţei respective. Prin urmare, solubilitatea este dată de cantitatea maximă de solut într-o anumită cantitate de
solvent. Solubilitatea clorurii de sodiu este 35,8 g/100 g apă, la temperatura considerată.
Solubilitatea depinde de natura substanţelor. Se consideră solubile substanţele care la 20°C au solubilitatea de
peste 1 g solut la 100 g solvent. Cele care au solubilitatea sub această valoare se consideră greu solubile. Substanţe
solubile în apă sunt: NaCl, KNO3, AgNO3, KBr, NaOH, acetat de sodiu, acid sulfuric, zahăr, etc. Substanţe greu
solubile în apă sunt: AgBr, PbSO4, Fe(OH)3, CaCO3, BaSO4.
Solubilitatea sustanţelor variază cu temperatura, la unele substanţe mai mult, la altele mai puţin. Variaţia
solubilităţii funcţie de temperatura soluţiei este reprezentată cu ajutorul curbelor de solubilitate. La cele mai multe
dintre săruri, solubilitatea se măreşte odată cu creşterea temperaturii, aşa cum rezultă din figura 6.2.
35
Există şi substanţe solide, cum sunt Ce2(SO4)3 sau Ca(OH)2, la care solubilitatea scade la creşterea
temperaturii. O comportare deosebită o au cristalohidraţii, la care solubilitatea creşte până la o anumită limită, după
care începe să scadă.
Solubilitatea substanţelor lichide creşte cu temperatura, în timp ce solubilitatea gazelor scade la mărirea
temperaturii. Solubilitatea gazelor este, de asemenea, influenţată de presiunea gazului de deasupra soluţiei. Cu cât
presiunea gazului respectiv este mai mare, cu atât creşte şi solubilitatea.
Dacă energia cinetică a moleculei este foarte mare, aceasta scapă de sub influenţa forţelor intermoleculare şi
trece în faza gazoasă. Acest fenomen este reversibil, iar la interfaţă se stabileşte un echilibru dinamic la atingerea
căruia numărul de molecule care trec din lichid în aer este egal cu numărul de molecule care trec în sens invers, în
acelaşi timp. Se spune că la echilibru faza gazoasă este saturată cu moleculele substanţei lichide.
Presiunea exercitată de moleculele substanţei în faza gazoasă este denumită presiune de vapori. La echilibru se
ajunge la presiunea de saturaţie. În acest caz vaporii sunt saturanţi.
Presiunea de vapori a unei substanţe lichide creşte cu temperatura. Temperatura la care presiunea de vapori a
unui lichid devine egală cu presiunea atmosferică, sau în cazul spaţiilor închise – presiunea de deasupra lichidului,
este temperatura de fierbere, când trecerea în stare gazoasă are loc în toată masa lichidului (lichidul fierbe).
Dacă o substanţă nevolatilă este dizolvată într-un solvent, presiunea de vapori a soluţiei este este mai mică decât
a solventului pur, la aceeaşi temperatură.
36
Considerăm o soluţie constituită din n1 moli de substanţă dizolvată şi n2 moli de solvent. Scăderea relativă a
presiunii de vapori este dată de raportul (po-p)/po, în care po este presiunea de vapori a solventului pur, iar p este
presiunea de vapori a solventului deasupra soluţiei. Conform legii lui Raoult (1877), scăderea relativă a presiunii de
vapori a unei soluţii diluate este egală cu fracţia molară a solutului în soluţie:
po − p n1
= (6.8)
po n1 + n2
Notând cu x1 fracţia molară a solutului şi cu x2 – fracţia molară a solventului, relaţia (6.8) se scrie sub forma:
p
1− = x1 (6.9)
po
din care rezultă:
p
= 1 − x1 (6.10)
po
p = x2⋅po (6.11)
Rezultă că: presiunea de vapori a unui dizolvant dintr-o soluţie este direct proporţională cu fracţia sa molară.
Soluţiile care se supun legii lui Raoult se numesc soluţii ideale. Soluţiile diluate se apropie de starea de soluţie
ideală.
În cazul în care o substanţă gazoasă este dizolvată într-un solvent lichid, moleculele gazului sunt dispersate în
masa solventului. Ele pot ajunge la interfaţa lichid/gaz, iar dacă energia lor cinetică este suficient de mare, trec în
faza gazoasă. Echilibrul se atinge la o anumită concentraţie a gazului în soluţie, cănd numărul moleculelor de gaz
care trec din soluţie în faza gazoasă devine egal cu numărul moleculelor de gaz care trec în sens invers. La atingerea
echilibrului, soluţia este saturată în gaz.
Variaţia solubilităţii unui gaz cu presiunea este exprimată de legea lui Henry: fracţia molară a unui gaz dizolvat
într-un solvent este proporţională cu presiunea gazului în echilibru cu soluţia:
x = kp (6.12)
ΔT = k ⋅ Δp (6.13)
în care mărirea punctului de fierbere este dată de diferenţa ΔT = T f − T fo (Tf este temperatura de fierbere a soluţiei,
T fo - temperatura de fierbere a solventului), iar micşorarea presiunii de vapori este dată de relaţia Δp = po – p (po
este presiunea de vapori a solventului, p – presiunea de vapori a soluţiei).
Variaţia punctului de fierbere a soluţiei depinde de concentraţia substanţei dizolvate, aşa cum rezultă din figura
6.4, în care este reprezentată presiunea de vapori funcţie de temperatură, la diferite concentraţii ale solutului
exprimate în molalitate.
În vecinătatea temperaturii de fierbere, dependenţa presiunii de vapori a soluţiei de temperatură poate fi
considerată liniară. În această situaţie, mărirea punctului de fierbere poate fi exprimată prin relaţia:
ΔT = K eb ⋅ c m (6.14)
md
ΔT = K eb ⋅ (6.15)
m solv ⋅ M
în care md este masa de solut, în kg; msolv – masa de solvent, în kg; M – masa molară, în kg mol-1.
Relaţia (6.15) este utilizată la determinarea masei moleculare a substanţelor. Metoda de cercetare care se bazează
pe determinarea experimentală a măririi punctului de fierbere al soluţiilor se numeşte ebulioscopie.
ΔT = Ts − Tso = K cr ⋅ c m (6.16)
în care Ts este temperatura de solidificare a soluţiei, Tso - temperatura de solidificare a solventului, Kcr – constanta
crioscopică.
Constanta crioscopică este o caracteristică dependentă de natura solventului, reprezentând scăderea punctului de
topire produsă la dizolvarea unui mol de substanţă. În tabelul 6.2 sunt date câteva valori ale constantei crioscopice
pentru diferiţi solvenţi.
Difuziunea unor specii chimice poate fi împiedicată prin utilizarea membranelor. Există membrane
semipermeabile care permit trecerea unei specii chimice, dar împiedică trecerea alteia.
Se face următoarea experienţă: într-o pâlnie se introduce o soluţie de zahăr, iar pâlnia se acoperă cu o membrană
animală permeabilă pentru molecule mici cum sunt cele de apă, dar impermeabilă pentru molecule mai mari cum
sunt cele de zahăr. Pâlnia, prevăzută cu un tub gradat, se introduce într-un vas cu apă (figura 6.6). Se realizează
astfel o celulă osmotică (osmometru).
La început, lichidul din pâlnie este la acelaşi nivel cu lichidul din vas. În timp, se constată că lichidul urcă în
tubul gradat până la un anumit nivel. Acest fenomen se datorează faptului că apa difuzează prin membrană în soluţia
de zahăr.
Fenomenul de trecere a dizolvantului printr-o membrană semipermeabilă din soluţia diluată în soluţia
concentrată se numeşte osmoză.
Creşterea nivelului se opreşte când presiunea hidrostatică h este suficient de mare pentru a împiedica trecerea în
continuare a apei prin membrană. Presiunea necesară pentru a opri difuziunea apei este presiunea osmotică.
Aceasta poate fi măsurată după înălţimea coloanei de lichid.
39
Ecuaţia generală a presiunii osmotice a fost formulată de van’t Hoff:
π = cRT (6.17)
în care π este presiunea osmotică, în N m-2; c – concentraţia, în mol m-3; R – constanta universală a gazelor; T –
temperatura termodinamică, în K.
Ecuaţia lui van’Hoff este similară cu ecuaţia generală de stare a gazelor ideale, astfel încât se ajunge la
următoarea definiţie a presiunii osmotice:
Presiunea osmotică a unei soluţii este egală cu presiunea pe care ar exercita-o substanţa dizolvată dacă ar fi în
stare gazoasă şi ar ocupa un volum egal cu cel al soluţiei.
CAPITOLUL 7
REACŢII CHIMICE
7.1. Reacţia chimică reprezintă fenomenul prin care una sau mai multe substanţe se transformă în alte substanţe,
fără a afecta natura atomilor constituenţi ai substanţelor transformate.
În mediul înconjurător pot fi observate numeroase reacţii, deşi majoritatea acestora au o desfăşurare lentă. Câteva
exemple în acest sens sunt: ruginirea pieselor din oţel, fermentaţia alcoolică, înverzirea frunzelor datorită formării
clorofilei, arderea combustibilor.
Reacţiile chimice pot fi puse în evidenţă prin următoarele manifestări:
a. Formarea bulelor de gaz
Dacă se introduce o bucată de zinc într-o soluţie de acid clorhidric se constată desfăşurarea unei reacţii în urma
căreia se degajă hidrogen (figura 7.1).
Mult mai violentă este reacţia sodiului cu apa, produsul de reacţie fiind tot hidrogenul (figura 7.2).
b. Formarea precipitatelor
Dacă într-o soluţie de azotat de plumb se toarnă soluţie de dicromat de sodiu, se constată apariţia unui precipitat de
culoare galbenă constituit din dicromat de plumb greu solubil (figura 7.3).
10. Noţiuni de electrochimie 41
d. Efecte termice
Transformările substanţelor au loc prin scindarea unor legături chimice şi formarea altora noi. Întrucât energia
legăturilor chimice este apreciabilă, este de aşteptat ca desfăşurarea unor reacţii chimice să fie însoţită de importante
efecte termice. Se cunosc multe exemple de reacţii care au loc cu degajare de căldură (exoterme) şi reacţii care au loc
cu absorbţie de căldură (endoterme). De exemplu, în reacţia dintre oxidul de calciu (var nestins) şi apă se degajă o
cantitate mare de căldură care poate aduce apa la fierbere. Dimpotrivă, la reducerea oxidului de fier Fe3O4 cu hidrogen
este necesar un important aport de căldură din exterior, reacţia fiind endotermă.
e. Apariţia flăcării este un alt semn de desfăşurare a unei reacţii chimice. Elocvente în acest sens sunt reacţiile de
ardere a hidrocarburilor. Flacăra care apare la becul Bunsen este semnul decurgerii reacţiei de oxidare a metanului cu
oxigenul din aer (figura 7.4).
7.2. Reprezentarea reacţiilor chimice se face cu ajutorul ecuaţiilor chimice. Substanţele care se transformă într-
o reacţie chimică sunt denumite reactanţi, iar substanţele care se formează sunt denumite produşi de reacţie. Într-o
42 Chimie generală
ecuaţie chimică reactanţii se trec în termenul stâng al ecuaţiei, iar produşii de reacţie în termenul drept. Întrucât în
cursul unei reacţii chimice nu se modifică natura atomilor substanţelor, ecuaţiile chimice se egalează astfel încât
numărul atomilor unui anumit element din membrul stâng să fie egal cu cel din membrul drept.
Să considerăm reacţia chimică dintre hidrogen şi clor, în urma căreia se formează acid clorhidric:
Pentru acidul clorhidric se alege coeficientul 2 astfel încât, atât numărul atomilor de clor, cât şi numărul atomilor
de hidrogen să nu se modifice în desfăşurarea reacţiei.
Stabilirea coeficienţilor se poate face şi algebric. De exemplu, reacţia de oxidare a amoniacului se scrie sub forma:
Având în vedere faptul că în cursul reacţiei numărul de atomi de N, O şi H nu se modifică, se obţine sistemul de
trei ecuaţii cu 4 necunoscute:
x=z
3x =2w
2y = z + w
Sistemul poate fi rezovat admiţând x = 1. Rezultă: z =1; w = 3/2; y = 5/4. Pentru ca toţi coeficienţii să fie întregi,
aceştia se înmulţesc cu 4. Reacţia (7.2) devine:
Semnificaţia primară a ecuaţiei chimice (7.1) este faptul că o moleculă de hidrogen interacţionează cu o moleculă
de clor pentru a forma două molecule de acid clorhidric. În cursul acestei transformări sunt scindate legăturile
covalente H - H şi Cl – Cl, realizându-se noile legături covalente H –Cl.
Ecuaţiile chimice posedă proprietăţile ecuaţiilor matematice. Prin urmare, ecuaţia (7.1) poate fi amplificată cu
numărul lui Avogadro, obţinându-se:
Din ecuaţia (7.4) rezultă a doua semnificaţie a ecuaţiei chimice: 1 mol de hidrogen reacţionează cu 1 mol de clor
pentru a se obţine 2 moli de acid clorhidric.
În unele situaţii, pentru a nu crea confuzii, formulele chimice ale reactanţilor şi ale produşilor de reacţii sunt
urmate de simbolul stării de agregare scris între paranteze:
2Na (s) + 2H2O (l) = 2NaOH (aq) + H2 (g) (7.3)
Se folosesc următoarele simboluri: s – solid, l – lichid, g – gaz, aq – soluţie apoasă.
7.3. Clasificarea reacţiilor chimice
Este dificilă alegerea unui criteriu unic şi bine definit de clasificare a reacţiilor chimice. Un criteriu de clasificare a
reacţiilor chimice ar putea fi modul în care reactanţii interacţionează pentru a forma produşii de reacţie. Pe baza
acestui criteriu se deosebesc: reacţii de combinare (sinteză), reacţii de descompunere, reacţii de substituţie simplă şi
reacţii de substituţie dublă (reacţii de dublu schimb).
Reacţiile de combinare (sinteză) sunt reacţii în care interacţionează două substanţe pentru a forma un singur
compus. Există foarte multe exemple în acest sens:
N2 + 3H2 = 2NH3
Fe + S = FeS
Ca + Cl2 = CaCl2
2C + H2 = C2H2
Reacţiile de descompunere sunt transformări în care dintr-o substanţă se formează două sau mai multe substanţe:
10. Noţiuni de electrochimie 43
CaCO3 = CaO + CO2
Fe + CuSO4 = Cu + FeSO4
Mg + 2H2O = Mg(OH)2 + H2
Zn + 2HCl = ZnCl2 + H2
Reacţii de substituţie dublă sau reacţii de dublu schimb sunt transformări în care se schimbă două elemente sau
grupări de elemente între două combinaţii chimice:
Un caz special al reacţiilor de substituţie dublă îl constituie reacţiile dintre un acid şi o bază:
H2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2H2O
Dacă, de exemplu, se alege natura reactanţilor în calitate de criteriu de clasificare am putea avea foarte multe tipuri
de reacţii: reacţiile elementelor, reacţiile acizilor, reacţiile bazelor, reacţiile sărurilor, reacţiile oxizilor, reacţiile
compuşilor organici şi multe altele. Demne de reţinut din clasificarea pe baza naturii reactanţilor sunt reacţiile de
combustie, care sunt reacţii ale oxigenului cu combinaţiile carbonului care conţin hidrogen şi/sau alte elemente, cum
ar fi oxigenul, sulful, azotul. Exemple în acest sens sunt procesele de ardere ale unor hidrocarburi (toluen, metan,
acetilenă), alcooli (metanol), compuşi cu sulf (tiofen):
C + O2 = CO2
Frecvente, atât în chimia anorganică, cât şi în chimia organică sunt reacţiile de hidroliză, în care reactantul este
apa:
Reacţiile chimice se desfăşoară printr-o succesiune de procese de scindare şi formare a legăturilor chimice.
Secvenţa etapelor care intervin în desfăşurarea unei reacţii se numeşte mecanism de reacţie. Etapele unei reacţii
chimice pot avea loc succesiv sau simultan (sincron).
În foarte multe cazuri, reacţiile chimice pot fi considerate ca un proces de transfer al unor specii chimice de la o
moleculă la alta, urmat de o reorganizare a structurii la nivel molecular. De exemplu, reacţiile de oxido-reducere pot fi
considerate ca procese de transfer de electroni, iar reacţiile de neutralizare pot fi asimilate, în general, cu procese de
transfer de protoni.
De exemplu, reacţia de oxidare a ionilor de Fe2+ cu MnO −4 are la bază procesul de transfer de electroni de la ionii
de Fe2+ la MnO −4 :
Similar, reacţia de neutralizare a amoniacului cu acid acetic poate fi asimilată cu transferul protonilor de la
molecula de acid acetic la molecula de amoniac, rezultatul transferului fiind formarea ionului amoniu:
În chimia organică, reacţiile chimice sunt de obicei transformări de desfacere şi refacere a legăturilor covalente.
Există trei tipuri fundamentale de astfel de reacţii: substituţie, adiţie şi eliminare. În general, molecula substanţei
organice care suferă transformări este numită substrat, iar reactantul cu ajutorul căruia se produc aceste transformări
este numit reactiv.
Substituţia este reacţia în care este înlocuit un atom sau o grupare ataşată de un atom de carbon cu un alt atom sau
grupare:
Adiţia este transformarea care conduce la mărirea numărului de atomi sau grupări ataşate de atomii de carbon ai
substratului:
Eliminarea este inversa adiţiei şi conduce la micşorarea numărului de atomi sau grupări legate la atomii de
carbon:
Reacţiile de scindare a legăturilor covalente C-C pot fi interpretate tot ca procese de eliminare.
Practic, toate reacţiile organice se pot încadra în unul dintre aceste trei tipuri. O categorie distinctă o reprezintă
transpoziţiile, care sunt transformări de rearanjare a structurii moleculare:
Stoechiometrie
Stoechiometria este partea chimiei care are ca obiect stabilirea relaţiilor cantitative între reactanţi şi produşii de
reacţie. Numele de stoechiometrie provine din greacă: stoicheon înseamnă element, iar metron – măsură. Deci,
stoechiometria este ştiinţa măsurării elementelor.
Aşa cum s-a văzut mai înainte, întrucât masele particulelor elementare, ale atomilor şi ale moleculelor sunt extrem
de mici şi este dificil să se opereze cu asemenea valori, a fost introdusă unitatea atomică de masă (uam), care
reprezintă a 12-a parte din masa atomului de carbon 126 C :
1 uam = 1,6605⋅10-27 kg
Pe baza unităţii atomice de masă au fost determinate masele atomice (relative) ale tuturor elementelor. În general,
masele atomice sunt numere fracţionare întrucât elementele sunt constituite din mai mulţi izotopi. Cunoscând masele
atomice se pot calcula masele moleculare (relative), prin însumarea maselor relative ale tuturor atomilor din moleculă.
În cazul combinaţiilor ionice, care nu sunt constituite din molecule propriu-zise, se calculează masa relativă a
mulţimii de atomi din formula empirică. Această “masă formulară” este numită tot “masă moleculară”, deşi termenul
nu este riguros. De exemplu, masa moleculară a apei este 2⋅1 + 16 = 18, iar a acidului sulfuric este 2⋅1 + 32 + 4⋅16 =
98. La fel se calculează şi masa moleculară a NaCl: 23 + 35,5 = 58,5 sau a sulfatului de cupru: 63,5 + 32 + 4⋅16 =
159,5.
În ecuaţiile chimice, cu ajutorul coeficienţilor, este indicat raportul între numărul de molecule ale reactanţilor şi
produşilor de reacţie. Pentru a putea utiliza entităţi numărabile şi la nivel macroscopic a fost introdusă noţiunea de
mol.
Molul a fost definit iniţial prin masa de substanţă, exprimată în grame, numeric egală cu masa moleculară a
substanţei respective.
Prin urmare, 1 mol de H2SO4 este cantitatea de substanţă care conţine 98 g H2SO4. Înseamnă că masa molară a
H2SO4 este 98 g/mol = 98⋅10-3 kg/mol.
Definiţia molului, unitate fundamentală în Sistemul internaţional de unităţi este următoarea:
Molul este cantitatea de substanţă a unui sistem care conţine atâtea entităţi elementare căţi atomi există in
0,012 kg carbon 126 C .
Acest număr de unităţi elementare este egal cu 6,022⋅1023 şi este numit numărul lui Avogadro (NA). Numărul lui
Avogadro se referă la diferite entităţi elementare, care pot fi: molecule, atomi, ioni sau electroni.
Calcule stoechiometrice
Calculele stoechiometrice se bazează pe legea conservării masei:
Într-o reacţie chimică, masa reactanţilor este egală cu masa produşilor de reacţie. Se poate spune că în cursul
unei reacţii chimice masa se conservă.
Să considerăm o reacţie cunoscută şi suficient de rapidă, cea dintre sodiul metalic şi apa, care se desfăşoară
conform ecuaţiei chimice:
2Na + 2H2O = 2NaOH + H2
Mase atomice: Na – 23; H – 1; O – 16.
46 Chimie generală
Să admitem că într-un vas cu apă suficient de multă se introduc 0,23 g sodiu. Ne punem problema să calculăm
cantitatea (masa) de apă care a reacţionat, precum şi cantităţile (masele) de hidroxid de sodiu şi hidrogen care au
rezultat în urma reacţiei.
Cantitatea de apă care a reacţionat cu sodiul:
2⋅23 g Na ………………………. 2 g H2
0,23 g Na ………………………. x g H2
-------------------------------------------------
0,23 ⋅ 2
x= = 0,01 g H2
2 ⋅ 23
Se poate calcula direct volumul de H2 care rezultă din reacţie în condiţii normale de temperatură şi presiune:
Pentru a calcula volumul de hidrogen care se degajă în condiţii diferite de cele normale se folosesc ecuaţiile de
stare ale gazelor perfecte.
În exemplul dat s-a specificat că masa de apă este în cantitate suficientă, adică sensibil mai mult decât este necesar
pentru reacţia cu sodiul. Reacţia decurge până la consumarea întregii cantităţi de sodiu. În acest caz sodiul este
reactantul limită.
Randamentul de substanţă reprezintă raportul dintre cantitatea de produs de reacţie obţinut practic şi cantitatea
aceluiaşi produs care se obţine teoretic conform stoechiometriei reacţiei.
mp
η= (7.50)
mt
Întrucât cantitatea de produs de reacţie obţinută practic este mai mică sau cel mult egală cu cea teoretică,
randamentul maxim este 1. Dacă randamentul se exprimă în procente, relaţia de calcul este:
mp
η= ⋅ 100 [%] (7.51)
mt