CAPITOLUL 2

STRUCTURA ATOMICĂ A SUBSTANŢELOR

2.1. Legile clasice ale chimiei şi structura atomică a substanţelor

Deşi ideea structurii corpusculare a materiei a apărut încă din antichitate, teoria atomistă a lui Dalton a
fost prezentată abia la începutul secolului al XIX – lea. Datele experimentale obţinute de chimişti au indus
convingerea că substanţele sunt formate din atomi indivizibili, indestructibili şi invariabili.
Legile clasice ale chimiei (legea proporţiilor definite, legea proporţiilor multiple), stabilite pe baza
observaţiilor experimentale, au fost argumente hotărâtoare pentru recunoaşterea teoriei atomiste a lui
Dalton.
Legea proporţiilor definite, descoperită de Proust (1799) pe baza observaţiei că substanţele au o
compoziţie constantă, arată că orice substanţă este compusă din aceleaşi elemente combinate în acelaşi
raport de masă. Cu alte cuvinte, compoziţia unei substanţe este constantă şi bine definită. Un exemplu
simplu, în acest sens, este dat de sulfura de fier, care se poate obţine prin reacţia directă dintre sulf şi fier. S-
a putut constata că întotdeauna raportul între masa de fier şi masa de sulf care reacţionează este 7/5 (56 g
fier reacţionează cu 32 g sulf pentru a forma 88 g sulfură de fier).
J.Dalton (1803) a formulat legea proporţiilor multiple pentru situaţia în care aceleeaşi elemente
formează mai multe combinaţii chimice: Dacă două elemente A şi B se combină pentru a forma mai multe
substanţe, diferitele mase ale elementului A, care reacţionează cu aceeaşi masă de element B, se găsesc
între ele în rapoarte de numere întregi şi mici.
Un exemplu semnificativ, care ilustrează legea proporţiilor multiple, este dat de oxizii azotului (tabelul
2.1).
Tabelul 2.1. Oxizii azotului.
Numele Formula Raport masic Raport masic N/O
oxidului chimică N/O pentru aceeaşi masă de N
Oxidul de diazot N2O 28:16 14:8
Oxidul de azot NO 14:16 14:16
Trioxidul de diazot N2O3 28:48 14:24
Tetraoxidul de diazot N2O4 28:64 14:32
Pentaoxidul de diazot N2O5 28:80 14:40

Prin urmare, diferitele mase de oxigen, care se combină cu aceeaşi masă de azot (14 g), se găsesc între
ele în rapoartele 8:16:24:32:40 = 1:2:3:4:5.
Referindu-se la reacţiile între gaze, Gay-Lussac (1808) a formulat legea volumelor constante: La
aceeaşi temperatură şi presiune, între volumele gazelor care se combină sau rezultă din reacţie există un
raport de numere întregi şi mici.
Experienţa a demonstrat că 1 volum de hidrogen se combină cu 1 volum de clor pentru a forma 2 volume
de acid clorhidric gazos. Similar, 3 volume de hidrogen reacţionează cu 1 volum de azot pentru a da 2
volume de amoniac. Aparent, legea volumelor constante a lui Gay-Lussac infirmă teoria atomistă a lui
Dalton, conform căreia în reacţia dintre 1 volum de hidrogen şi 1 volum de clor ar trebui să rezulte 1 volum
de acid clorhidric şi nu 2 volume, întrucât un “atom” de hidrogen se combină cu un “atom” de clor pentru a
da un “atom” de acid clorhidric. Această contradicţie a fost rezolvată de Avogadro (1911), care a arătat că
gazele sunt constituite din molecule biatomice, astfel încât reacţiile de mai sus pot fi scrise:
H2 + Cl2 → 2HCl
3H2 + N2 → 2NH3
Conform teoriei lui lui Avogadro, volume egale de gaze, la aceeaşi temperatură şi presiune, conţin un
număr egal de molecule.
Trebuie precizat faptul că legile clasice ale chimiei au fost elaborate înainte de cunoaşterea compoziţiei
şi structurii moleculare a substanţelor. Chiar dacă în prezent ele par a fi o consecinţa firească a compoziţiei
moleculare, rolul pe care l-au avut în dezvoltarea teoriei atomo-moleculare a fost hotărâtor.
2.2. Modele atomice şi particule elementare
2
Descoperirea radioactivităţii şi a transformărilor radioactive au dovedit însă complexitatea structurii
atomilor. Experienţele efectuate de Ernest Rutherford la Universitatea din Manchester (1911) au condus la
elaborarea primului model raţional al atomului.
În experienţele sale, Rutherford a trecut un fascicol de radiaţii α provenit de la o sursă de radiu printr-o
foiţă de aur foarte subţire (Fig.2.1). Particulele α au fost înregistrate pe un ecran cu un strat de sulfură de
zinc, pe care acestea produc scintilaţii vizibile la microscop. Întregul dispozitiv experimental este plasat
într-un tub vidat, cu excepţia microscopului.

Fig.2.1. Schema principială a dispozitivului folosit în experienţa lui Rutherford.

S-a constatat că majoritatea particulelor α trec nedeviate prin foiţa metalică, iar o mică parte sunt
deviate. Un număr extrem de mic de particule α (aproximativ 1 la 20 000) sunt respinse de metal.
Pe baza acestor experienţe, Rutherford a elaborat modelul planetar al atomului. Faptul că majoritatea
particulelor α treceau prin foiţa de aur (grosimea foiţei 6⋅10-4 mm) demonstrează că atomii au o structură
afânată, fiind constituiţi dintr-un nucleu central de dimensiuni mult mai reduse decât volumul ocupat de
atom, în nucleu fiind concentrată sarcina pozitivă şi aproape întreaga masă, iar în jurul nucleului, pe orbite
circulare, se deplasează electronii asemenea planetelor în jurul soarelui, de unde provine şi numele
modelului. Numai particulele α care intră în coliziune cu nucleul sunt respinse, iar cele care trec prin
imediata vecinătate a nucleului sunt deviate. Electronii au masa şi dimensiunile prea mici pentru a respinge
particulele α, sarcina lor negativă provocând doar o uşoară deviere a acestora (Fig.2.2).

Fig.2.2. Fluxul de particule α printr-un atom.

Modelul planetar al atomului contravine însă legilor electrodinamicii clasice, conform cărora electronii,
în mişcarea lor continuă în jurul nucleului, ar trebui să piardă energie prin radiaţie electromagnetică şi să
cadă, în final, pe nucleu. Această contradicţie a fost rezolvată de Niels Bohr (1913) prin formularea a 3
postulate care nu sunt în acord cu electrodinamica clasică:
Postulatul I: Electronul se poate roti în jurul nucleului doar pe anumite orbite (orbite impuse);
Postulatul II: În deplasarea pe o orbită permisă, electronul nu emite şi nici nu absoarbe energie (nu
radiază unde electromagnetice);
Postulatul III: Atomul poate absorbi sau emite energie radiantă doar de anumite frecvenţe, care
corespund tranziţiilor electronice de pe o orbită pe alta.
 3
Orbitele circulare pe care se pot deplasa electronii sunt situate la anumite distanţe faţă de nucleu,
caracterizate de numărul cuantic principal n. Modelul Bohr al atomului (Fig.2.3), a fost completat de
A.Sommerfeld (1916), care pe baza analizei spectrului hidrogenului, a arătat că orbitele permise ale
electronilor pot fi şi eliptice (Fig.2.4).

Fig.2.3. Modelul Bohr. Fig.2.4. Modelul Bohr-Sommerfeld.

Cercetările efectuate în domeniul radioactivităţii au demonstrat că atomul are o structură complexă şi în
constituţia sa intră particule de dimensiuni mult mai reduse, cum sunt electronii şi protonii, numite
particule elementare.
Descoperirea electronilor (J.J.Thomson, 1897) şi a protonilor (Rutherford, 1914), a fost urmată de
descoperirea neutronilor (J.Chadwick, 1932). Numărul de particule elementare descoperite până în prezent
depăşeşte 30, dar pentru chimie, cele mai importante sunt electronul, protonul şi neutronul. Protonii şi
neutronii, care alcătuiesc nucleul atomului, sunt denumiţi nucleoni.
Principalele caracteristici ale particulelor elementare sunt redate în tabelul 2.2.
Tabelul 2.2. Caracteristicile particulelor elementare.
Numele particulei Simbol Masa [kg] Sarcina electrică[C]
1 +
Proton p; +1 p (p ) 1,67262⋅10-27 +1,602⋅10-19
Neutron n; o1 n (no) 1,67493⋅10-27 0
o - -31
Electron e; −1 e (e ) 9,10939⋅10 -1,602⋅10-19

Trebuie remarcat faptul că protonii şi neutronii au mase apropiate, în timp ce electronul este mult mai
uşor, având masa de 1836 de ori mai mică decât a protonului şi de 1838 de ori mai mică decât masa
neutronului.
2.3. Număr atomic, număr de masă, element chimic

Numărul de protoni din nucleul unui atom reprezintă numărul atomic (Z), în timp ce numărul de
nucleoni desemnează numărul de masă (A). Prin urmare, numărul de neutroni din nucleu va fi: N = A – Z.
Întrucât atomul este neutru din punct devedere electric, numărul de electroni ai unui atom este egal cu
numărul de protoni.
Specia de atomi cu acelaşi număr atomic Z reprezintă un element chimic. Simbolurile chimice ale
elementelor au fost propuse de Berzelius (1813). În majoritatea cazurilor ca simbol s-a ales prima sau
primele două litere ale denumirii latine a elementului chimic, de exemplu:
Hydrogenium – H Aurum - Au
Nitrogenium – N Cuprum - Cu
Carbon – C Silicium - Si
Oxygenium – O Ferrum – Fe
Phosphorus – P Tellurium - Te
Sulphur – S Natrium - Na
Fluorum - F Aluminium - Al
Restul elementelor chimice au ca simbol prima literă a numelui latin, urmată de o consoană, mai rar
vocală, din numele elementului:
4
Hydrargirum – Hg Strontium - Sr
Stibium – Sb Protactinium - Pa
Platinum - Pt Plutonium – Pu
În situaţiile în care este necesar, de exemplu la reprezentarea izotopilor, se pot indica numărul atomic Z
– indice la stânga simbolului – precum şi numărul de masă – ca exponent, tot în stânga simbolului: AZ X
Cu mici excepţii, simbolurile stabilite de Berzelius se păstrează şi în prezent. Lista alfabetică a
elementelor chimice este dată în tabelul 2.4.
Există atomi care, deşi au acelaşi număr atomic Z, deci atomi aparţinând aceluiaşi element, diferă prin
numărul de neutroni. Aceste specii atomice se numesc izotopi.
Cel mai simplu element este hidrogenul (H). Nucleul atomului de hidrogen este format dintr-un singur
proton, iar învelişul electronic dintr-un singur electron. Acesta este hidrogenul uşor 11 H (protiu). Hidrogenul
mai are doi izotopi:
- hidrogenul greu sau deuteriu ( 21 H sau D),
- hidrogenul supragreu sau tritiu ( 31 H sau T).
Ponderea naturală a izotopilor hidrogenului: 11 H - 99,985 %; 21 H - 0,015 %; 31 H - procent extrem de mic.
Abundenţa elementelor în scoarţa exterioară a Pământului a fost calculată de F.Clark (1889). Sub
numele de parametri Clark este redată compoziţia scoarţei Pământului, inclusiv aerul şi apa, până la o
adâncime de 16 km. În general, majoritatea corpurilor materiale sunt formate din amestecuri de substanţe,
în compoziţia cărora intră diferite elemente combinate sau chiar necombinate.
Dintre cele circa 110 elemente chimice cunoscute până în prezent, 88 de elemente au fost identificate în
scoarţa terestră. Cel mai răspândit element este oxigenul (49,4%), care există sub forma izotopilor naturali
16 17 18
8 O (99,759 %); 8 O (0,037 %) şi 8 O (0,204 %). Cantităţi mari de oxigen se găsesc în stare combinată în
apă (sub formă de umiditate atmosferică, ape meteorice, terestre şi subterane) şi în roci. În stare
necombinată se găseşte mai ales în atmosferă sub forma moleculelor biatomice (O2). De asemenea, oxigenul
se găseşte în atmosferă sub formă de ozon (molecule triatomice O3). Oxigenul molecular obişnuit (O2) şi
ozonul (O3) reprezintă forme alotropice ale elementului oxigen.
Al doilea element ca răspândire în scoarţa terestră este siliciul (25,75 %), care se găseşte numai sub
formă combinată în roci de diferite tipuri.
Dintre elementele metalice, cele mai răspândite sunt: aluminiul (7,51 %), fierul (4,7 %), calciul (3,39
%), sodiul (2,64 %), potasiul (2,4 %), magneziul (1,94 %). Toate aceste elemente metalice se găsesc în
natură în stare combinată. Extrem de rar, fierul se găseşte în stare nativă, provenind din meteoriţi sau din
formaţiuni telurice.
Pe lângă oxigen, există şi alte elemente care în stare necombinată sunt gaze. În această categorie intră
hidrogenul (0,88 %), azotul (0,03 %), fluorul (0,027 %), clorul (0,19 %). Trebuie specificat însă că şi aceste
elemente se găsesc mai ales în stare combinată. Hidrogenul, de exemplu, se găseşte mai ales sub formă de
apă. Gazele rare (heliul, neonul, argonul, kriptonul, xenonul şi radonul) reprezintă o categorie aparte de
elemente, considerate o lungă perioadă de timp “inerte”. Ele se găsesc în stare gazoasă monoatomică.
Singurele elemente lichide, la temperatura camerei, sunt mercurul (2,7⋅10-7 %) şi bromul (6⋅10-4 %), dar
mercurul se găseşte rar în stare elementară, iar bromul – numai combinat.
Carbonul, elementul esenţial pentru existenţa vieţii, are o abundenţă de doar 0,087 %. Necombinat se
prezintă sub două stări alotropice naturale: grafitul şi diamantul. Varietăţile amorfe de carbon conţin
particule microcristaline de grafit. O altă stare alotropică a carbonului, descoperită recent, o reprezintă
fulerenele.
În stare elementară se găsesc metalele nobile, dar ponderea lor este foarte redusă. De exemplu,
abundenţa platinei este 2⋅10-5 %, iar a aurului - doar 5⋅10-7 %.
Abundenţa elementelor în scoarţa terestră diferă esenţial de abundenţa elementelor în Univers. Astfel, pe
Pământ heliul este unul dintre cele mai rare elemente (parametrul Clark este 4,2⋅10-7 %), în timp ce în Soare
este al doilea element ca abundenţă după hidrogen. De altfel, heliul a fost identificat pentru prima dată, pe
baza liniilor spectrale, în Soare, fiind unul dintre cele mai răspândite elemente din Univers. Date recente,
obţinute prin metode spectroscopice, indică faptul că hidrogenul este cel mai răspândit element în Univers
(88,6 %), urmat de heliu (11,3 %), împreună având o pondere de 99,9 %.
Abundenţa elementelor în scoarţa terestră este dată în tabelul 2.3.
 5
Tabelul 2.3. Abundenţa elementelor (parametri Clark).
Nr. Parametru Nr. Parametru
Element Element
crt. Clark [%] crt. Clark [%]
1 Oxigen 49,4 45 Samariu 5⋅10-4
2 Siliciu 25,75 46 Gadoliniu 5⋅10-4
3 Aluminiu 7,51 47 Disprosiu 5⋅10-4
4 Fier 4,7 48 Yterbiu 5⋅10-4
5 Calciu 3,39 49 Erbiu 4⋅10-4
6 Sodiu 2,64 50 Argon 3,6⋅10-4
7 Potasiu 2,40 51 Praseodim 3,5⋅10-4
8 Magneziu 1,94 52 Lutetiu 1⋅10-4
9 Hidrogen 0,88 53 Germaniu 1⋅10-4
10 Titan 0,58 54 Seleniu 8⋅10-5
11 Clor 0,19 55 Cesiu 7⋅10-5
12 Fosfor 0,12 56 Terbiu 7⋅10-5
13 Carbon 0,087 57 Holmiu 7⋅10-5
14 Mangan 0,085 58 Tuliu 7⋅10-5
15 Sulf 0,048 59 Niobiu 4⋅10-5
16 Bariu 0,047 60 Antimoniu 2,3⋅10-5
17 Crom 0,033 61 Uraniu 2⋅10-5
18 Azot 0,030 62 Platina 2⋅10-5
19 Fluor 0,027 63 Europiu 1,4⋅10-5
20 Zirconiu 0,023 64 Tantal 1,2⋅10-5
21 Zinc 0,02 65 Cadmiu 1,1⋅10-5
22 Nichel 0,018 66 Indiu 1⋅10-5
23 Stronţiu 0,017 67 Taliu 1⋅10-5
24 Vanadiu 0,016 68 Iod 6⋅10-6
25 Cupru 0,010 69 Paladiu 5⋅10-6
26 Wolfram 0,0055 70 Osmiu 5⋅10-6
27 Ytriu 0,005 71 Ruteniu 5⋅10-6
28 Litiu 0,005 72 Argint 4⋅10-6
29 Rubidiu 0,0034 73 Bismut 3,4⋅10-6
30 Hafniu 0,0025 74 Mercur 2,7⋅10-6
31 Toriu 0,0025 75 Iridiu 1⋅10-6
32 Ceriu 0,0022 76 Rodiu 1⋅10-6
33 Plumb 0,002 77 Telur 1⋅10-6
34 Cobalt 0,0018 78 Aur 5⋅10-7
35 Bor 0,0014 79 Neon 5⋅10-7
36 Neodim 0,0012 80 Heliu 4,2⋅10-7
37 Molibden 7,2⋅10-4 81 Reniu 1⋅10-7
38 Brom 6⋅10-4 82 Kripton 1,9⋅10-8
-4
39 Staniu 6⋅10 83 Xenon 2,4⋅10-9
40 Scandiu 6⋅10-4 84 Radiu 7⋅10-12
41 Arsen 5,5⋅10-4 85 Protactiniu 2,6⋅10-12
-4
42 Beriliu 5⋅10 86 Actiniu 2,3⋅10-14
-4
43 Galiu 5⋅10 87 Poloniu 1,4⋅10-15
-4
44 Lantan 5⋅10 88 Radon 4⋅10-17

Din caracteristicile particulelor elementare se poate constata că masa acestora este foarte redusă şi este
dificil să se opereze cu asemenea valori. Din acest motiv s-a introdus unitatea atomică de masă (uam).
Unitatea atomică de masă reprezintă a 12-a parte din masa atomului de carbon 126 C :
6
1 uam = 1,6605⋅10-27 kg
Rezultă că, protonul are 1,0073 uam, neutronul 1,0087 uam, iar electronul 5,486⋅10-4 uam.
Masa atomică a unui element este numărul care arată de câte ori masa atomului elementului respectiv
este mai mare decât a 12-a parte din masa atomului de carbon 126 C . Masele atomice ale elementelor sunt în
general numere fracţionare, întrucât elementele sunt contituite din mai mulţi izotopi (tabelul 2.4).
Magneziul, de exemplu, are trei izotopi stabili:
24
12 Mg (78,70 %), masa atomică exactă: 23,98504
25
12 Mg (10,13 %), masa atomică exactă: 24,98384
26
12 Mg (11,17 %), masa atomică exactă: 25,98259
Pe baza ponderii naturale a izotopilor se poate calcula masa atomică:

AMg = 0,787⋅23,98504 + 0,1013⋅24,98384 + 0,1117⋅25,98259 = 24,30934

Se obţine astfel, prin calcul, o valoare foarte apropiată de cea obţinută experimental.
Metodele de determinare a maselor atomice au fost continuu perfecţionate. Trecând de la metode bazate
pe legile gazelor şi regula Dulong – Petit la metode electrochimice şi, mai ales, metoda spectrometriei de
masă, precizia determinărilor a crescut considerabil. Elocventă în această privinţă este evoluţia, în decursul
anilor, a masei atomice a argintului:

Anul 1873-75 1903 1925 1959 1961 1997

Masa atomică 108 107,93 107,880 107,880 107,870 107,8682(2)*
*
Numărul din paranteză indică incertitudinea determinării ultimei cifre (±2).

Masele atomice ale elementelor sunt date în tabelul 2.4. (Pure&Appl.Chem., 64, 1519, 1992).
Incertitudinea valorilor prezentate în tabel este de ±1 faţă de ultima cifră. În cazul incertitudinilor mai mari,
acestea sunt indicate între paranteze.
 7
CAPITOLUL 3

STRUCTURA ÎNVELIŞULUI DE ELECTRONI AL ATOMULUI

3.1. Straturi electronice, orbitali
Luând în considerare modelul Bohr-Sommerfeld al atomului, pe baza datelor experimentale disponibile,
este posibilă construirea unei imagini intuitive asupra structurii atomilor diferitelor elemente. Pornind de la
spectrul hidrogenului, s-a ajuns la concluzia că învelişul electronic al atomilor are o structură stratificată.
Electronii care gravitează în jurul nucleului pe orbite eliptice se găsesc la distanţe medii diferite faţă de
nucleu. Electronii care se găsesc faţă de nucleu la distanţe medii apropiate ca valoare alcătuiesc un strat
electronic.
Apartenenţa electronilor la un anumit strat este caracterizată de numărul cuantic principal n. Cel mai
apropiat strat de nucleu este notat cu K pentru care n = 1. Următoarele straturi sunt: L (n = 2), M (n = 3), N
(n = 4), O (n = 5), P (n = 6), Q (n = 7).
În atomul de hidrogen, în stare fundamentală (atom izolat în stare energetică minimă), electronul se
găseşte pe stratul K. În mişcarea sa continuă, electronul se poate găsi într-o anumită regiune a spaţiului din
jurul nucleului. Această porţiune a spaţiului în care există probabilitatea de a se găsi electronul poartă
numele de orbital. În fiecare orbital pot exista cel mult doi electroni caracterizaţi de o mişcare de spin opus
(mişcare de rotaţie). Această mişcare a electronilor este caracterizată de numărul cuantic de spin s, care
poate lua valorile -1/2 şi +1/2.
Stratul K (n = 1) este constituit dintr-un singur orbital de simetrie sferică numit orbital s (figura 3.1).

Fig. 3.1. Orbital s.

Stratul L (n = 2) este constituit din două tipuri de orbitali de simetrii diferite, care alcătuiesc două
substraturi. Pentru a caracteriza tipul de simetrie a unui orbital s-a introdus numărul cuantic secundar
(azimutal) l. Valorile numărului cuantic secundar l sunt funcţie de numărul cuantic principal n. Pentru n =
k, numărul cuantic secundar l poate lua valorile 0, 1, 2, …, k-1. Prin urmare, pentru stratul K (n = 1)
numărul cuantic secundar l are o singură valoare (l = 0), ceea ce înseamnă că stratul K este format dintr-un
singur substrat s. Pentru stratul L (n = 2), l are valorile 0 şi 1, adică stratul L conţine două substraturi, un
substrat constituit dintr-un orbital s (l = 0) şi un substrat format din trei orbitali p (l = 1). Orbitalii p au
forma a doi lobi simetrici faţa de nucleu (figura 3.2).
8
Fig.3.2. Orbitalii de tip p.

Orientarea orbitalilor este dată de numărul cuantic magnetic m. Numerele cuantice magnetice pot lua
valorile -l, - (l-1), …, -2, -1, 0, +1, +2, …, l-1, l. Pentru cazul orbitalilor p, numărul cuantic magnetic are
valorile -1, 0, +1, care corespund orientării orbitalilor după axele de coordonate.
Stratul M (n = 3) valorile numărului cuantic secundar şi ale numărului cuantic magnetic sunt
următoarele:

l=0 m=0
n=3 l=1 m = -1; 0; +1
l=2 m = -2; -1; 0; +1; +2

Pe lângă substraturile s (l = 0) şi p (l = 1), apar şi orbitalii caracterizaţi de numărul cuantic secundar l =

2, care se numesc orbitali d. În număr de cinci, orbitalii d sunt formaţi în general din patru lobi cu orientare
diferită în spaţiu dxy, dyz, dzx, d x 2 − y 2 , cu excepţia orbitalului d z 2 care are o formă deosebită (figura 3.3).
Pentru stratul N numerele cuantice au valorile:

l=0 m=0
l=1 m = -1; 0; +1
n=4 l=2 m = -2; -1; 0; +1; +2
l=3 m = -3; -2; -1; 0; +1; +2; +3

Fig.3.3. Orbitali d.

Orbitalii caracterizaţi de numărul cuantic secundar l = 3 se numesc orbitali f, care sunt în număr de
şapte, aşa cum rezultă din valorile numărului cuantic magnetic. Forma şi simetria orbitalilor f este mai
complicată (figura 3.4.).
 9

Fig.3.4. Orbitali f.

3.2. Ocuparea cu electroni a orbitalilor

Ordinea de ocupare cu electroni a orbitalilor unui atom în stare fundamentală se face pe baza
următoarelor reguli:
- principiul ordinii crescătoare a energiei;
- principiul excluziunii al lui W.Pauli;
- regula lui Hund.

Principiul ordinii crescătoare a energiei

Numai în atomul de hidrogen ordinea crescătoare a nivelurilor energetice corespunde ordinii de
dispunere a nivelurilor dată de numărul cuantic principal n şi numărul cuantic secundar l:

1s2s2p3s3p3d4s4p4d4f5s5p5d5f …

În atomii polielectronici se produce o modificare energetică a învelişului electronic, aşa cum rezultă din
diagrama energetică a substraturilor electronice (figura 3.5).
10

Fig.3.5. Nivele energetice ale orbitalilor.

Prin urmare, orbitalii vor fi ocupaţi cu electroni în ordinea:

1s2s2p3s3p4s3d4p5s4d5p6s4f5d6p …

Au fost propuşi mai mulţi algoritmi de stabilire a succesiunii de ocupare a orbitalilor. Unul dintre aceştia
este “regula n + l minim”. Conform “regulii n + l minim” substraturile electronice sunt ocupate cu
electroni în ordinea crescătoare a valorii sumei dintre numărul cuantic principal n şi numărul cuantic
secundar l. La valori egale ale sumei, energia cea mai mică corespunde orbitalului cu n mai mic. Regula
poate fi redată sub formă tabelară (tabelul 3.1).

Tabelul 3.1. Regula n + l minim.

n 1 2 3 4 5 6
l 0 0 1 0 1 2 0 1 2 3 0 1 2 3 4 0 1 2 3 4 5
s s p s p d s p d f s p d f g s p d f g h
n+l 1 2 3 3 4 5 4 5 6 7 5 6 7 8 9 6 7 8 9 10 11

Cea mai sugestivă ilustrare a “regulii n + l minim” este tabla de şah a lui Goldansky, în care pe
diagonala principală se trec orbitalii s, iar pe următoarele diagonale – orbitalii p, d şi f. Secvenţa ocupării cu
electroni a orbitalilor este indicată de săgeată (figura 3.6).
 11

Fig.3.6. Tabla de şah a lui Goldansky.

Principiul excluziunii al lui Pauli stabileşte că în învelişul electronic al unui atom nu pot exista
electroni care să fie caracterizaţi de toate cele patru numere cuantice identice. Consecinţa acestui principiu
este faptul că un anumit orbital nu poate fi ocupat decât cu cel mult doi electroni, care au spinul opus.
Regula lui Hund stabileşte că, în cazul orbitalilor de acelaşi tip, electronii se dispun astfel încât modulul
sumei numerelor cuantice de spin să fie maxim. Prin urmare, orbitalii de acelaşi tip vor fi completaţi mai
întâi cu câte un electron de acelaşi spin, după care va începe plasarea celui de-al doilea electron de spin
opus pe orbitalul respectiv.
Atomul de hidrogen (Z = 1), are un singur electron plasat pe orbitalul 1s. Configuraţia electronică se
notează: 1s1. Pentru următorul element, heliu (Z = 2), configuraţia electronică este 1s2. În continuare este
redată ordinea de ocupare a orbitalilor pentru atomii elementelor până la neon (Z = 10):

1s 2s 2px 2py 2pz

H (Z = 1) ↑ 1s1

He (Z = 2) ↑↓ 1s2

Li (Z = 3) ↑↓ ↑ 1s22s1

Be (Z = 4) ↑↓ ↑↓ 1s22s2

B (Z = 5) ↑↓ ↑↓ ↑ 1s22s22p1

C (Z = 6) ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ 1s22s22p2

N (Z = 7) ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ ↑ 1s22s22p3

O (Z = 8) ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ ↑ 1s22s22p4

F (Z = 9) ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑ 1s22s22p5

Ne (Z = 10) ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ ↑↓ 1s22s22p6

Sodiul (Z = 11) are configuraţia electronică 1s22s22p63s1, care poate fi redată simplificat: [10Ne]3s1, în
care [10Ne] simbolizează configuraţia neonului.
Electronul prin care un element se deosebeşte de cel precedent se numeşte electron distinctiv.
Electronul distinctiv se află pe nivelul energetic cel mai ridicat. Poziţia acestuia în învelişul electronic este
de cea mai mare importanţă pentru comportarea chimică a elementului respectiv.
12
Regula “regula n + l minim” redă doar ordinea de ocupare a orbitalilor. Pentru elementele uşoare aceasta
corespunde configuraţiei electronice. La elementele mai grele se produce o reaşezare a nivelurilor
energetice datorită fenomenului de ecranare a nucleului de către electronii de pe straturile electronice
inferioare. În felul acesta, la elementele cu Z mai mare, nivelurile energetice se dispun mai întâi după
numărul cuantic principal n, iar pentru acelaşi n - după numărul cuantic secundar l. De exemplu, în cazul
vanadiului (Z = 23), configuraţia electronică devine: 1s22s22p63s23p63d34s2. Există şi câteva excepţii de la
regulile care dau ordinea de ocupare cu electroni a orbitalilor. Astfel, cromul, conform regulii n+l, ar trebui
să aibă configuraţia [18Ar]4s23d4. Dar, configuraţia electronică a cromului, determinată din date
experimentale, este [18Ar]4s13d5. Prin aceasta se realizează semicompletarea substratului 3d (3d5), ceea ce
conduce la o structură electronică mai stabilă. O situaţie similară este întâlnită în cazul molibdenului care
are configuraţia: [Kr]5s14d5. În cazul cuprului, conform regulii n+l, configuraţia electronică ar trebui să fie
[Ar]4s23d9, în realitate este [Ar]4s13d10, care asigură un substrat 3d complet ocupat (3d10). Structuri
electronice cu stabilitate ridicată sunt şi cele cu substratul f semicomplet (f7) sau complet (f14).
Configuraţiile electronice ale elementelor sunt date în tabelul 3.1.

Tabelul 3.1. Configuraţiile electronice ale elementelor.

Z Denumire Simbol Configuraţie electronică
1 Hidrogen H 1s1
2 Heliu He 1s2 = [He]
3 Litiu Li [He] 2s1
4 Beriliu Be [He] 2s2
5 Bor B [He] 2s22p1
6 Carbon C [He] 2s22p2
7 Azot N [He] 2s22p3
8 Oxigen O [He] 2s22p4
9 Fluor F [He] 2s22p5
10 Neon Ne [He] 2s22p6 =[Ne]
11 Sodiu Na [Ne] 3s1
12 Magneziu Mg [Ne] 3s2
13 Aluminiu Al [Ne] 3s23p1
14 Siliciu Si [Ne] 3s23p2
15 Fosfor P [Ne] 3s23p3
16 Sulf S [Ne] 3s23p4
17 Clor Cl [Ne] 3s23p5
18 Argon Ar [Ne] 3s23p6 = [Ar]
19 Potasiu K [Ar] 4s1
20 Calciu Ca [Ar] 4s2
21 Scandiu Sc [Ar] 4s23d1
22 Titan Ti [Ar] 4s23d2
23 Vanadiu V [Ar] 4s23d3
24 Crom Cr [Ar] 4s13d5
Tabelul 3.1. Configuraţiile electronice ale elementelor (continuare).
Z Denumire Simbol Configuraţie electronică
25 Mangan Mn [Ar] 4s23d5
26 Fier Fe [Ar] 4s23d6
27 Cobalt Co [Ar] 4s23d7
28 Nichel Ni [Ar] 4s23d8
29 Cupru Cu [Ar] 4s13d10
30 Zinc Zn [Ar] 4s23d10
31 Galiu Ga [Ar] 4s23d104p1
32 Germaniu Ge [Ar] 4s23d104p2
33 Arsen As [Ar] 4s23d104p3
34 Seleniu Se [Ar] 4s23d104p4
35 Brom Br [Ar] 4s23d104p5
36 Kripton Kr [Ar] 4s23d104p6
 13
37 Rubidiu Rb [Kr] 5s1
38 Stronţiu Sr [Kr] 5s2
39 Ytriu Y [Kr] 5s24d1
40 Zirconiu Zr [Kr] 5s24d2
41 Niobiu Nb [Kr] 5s14d4
42 Molibden Mo [Kr] 5s14d5
43 Techneţiu Tc [Kr] 5s24d5
44 Ruteniu Ru [Kr] 5s24d6
45 Rodiu Rh [Kr] 5s24d7
46 Paladiu Pd [Kr] 5s24d8
47 Argint Ag [Kr] 5s14d10
48 Cadmiu Cd [Kr] 5s24d10
49 Indiu In [Kr] 5s24d105p1
50 Staniu Sn [Kr] 5s24d105p2
51 Stibiu Sb [Kr] 5s24d105p3
52 Telur Te [Kr] 5s24d105p4
53 Iod I [Kr] 5s24d105p5
54 Xenon Xe [Kr] 5s24d105p6 = [Xe]
55 Cesiu Cs [Xe] 6s1
56 Bariu Ba [Xe] 6s2
57 Lantan La [Xe] 6s25d1
58 Ceriu Ce [Xe] 6s24f2
59 Praseodim Pr [Xe] 6s24f3
60 Neodim Nd [Xe] 6s24f4
61 Prometiu Pm [Xe] 6s24f5
Tabelul 3.1. Configuraţiile electronice ale elementelor (continuare).
Z Denumire Simbol Configuraţie electronică
62 Samariu Sm [Xe] 6s24f6
63 Europiu Eu [Xe] 6s24f7
64 Gadoliniu Gd [Xe] 6s24f75d1
65 Terbiu Tb [Xe] 6s24f9
66 Disprosiu Dy [Xe] 6s24f10
67 Holmiu Ho [Xe] 6s24f11
68 Erbiu Er [Xe] 6s24f12
69 Tuliu Tm [Xe] 6s24f13
70 Yterbiu Yb [Xe] 6s24f14
71 Luteţiu Lu [Xe] 6s24f145d1
72 Hafniu Hf [Xe] 6s24f145d2
73 Tantal Ta [Xe] 6s24f145d3
74 Wolfram W [Xe] 6s24f145d4
75 Reniu Re [Xe] 6s24f145d5
76 Osmiu Os [Xe] 6s24f145d6
77 Iridiu Ir [Xe] 6s24f145d7
78 Platină Pt [Xe] 6s14f145d9
79 Aur Au [Xe] 6s14f145d10
80 Mercur Hg [Xe] 6s24f145d10
81 Taliu Tl [Xe] 6s24f145d106p1
82 Plumb Pb [Xe] 6s24f145d106p2
83 Bismut Bi [Xe] 6s24f145d106p3
84 Poloniu Po [Xe] 6s24f145d106p4
85 Astatin At [Xe] 6s24f145d106p5
86 Radon Rn [Xe] 6s24f145d106p6
87 Franciu Fr [Rn]7s1
88 Radiu Ra [Rn]7s2
14
89 Actiniu Ac [Rn]7s26d1
90 Toriu Th [Rn]7s26d2
91 Protactiniu Pa [Rn]7s2d3
92 Uraniu U [Rn]7s26d15f3
93 Neptuniu Np [Rn]7s26d15f4
94 Plutoniu Pu [Rn]7s25f6
95 Americiu Am [Rn]7s25f7
96 Curiu Cm [Rn]7s26d15f7
97 Berkeliu Bk [Rn]7s26d15f8
98 Californiu Cf [Rn]7s25f10
Tabelul 3.1. Configuraţiile electronice ale elementelor (continuare).
Z Denumire Simbol Configuraţie electronică
99 Einsteiniu Es [Rn]7s25f11
100 Fermiu Fm [Rn]7s25f12
101 Mendeleviu Md [Rn]7s25f13
102 Nobeliu No [Rn]7s25f14
103 Lawrenciu Lr [Rn]7s26d15f10
104 Kurceatoviu Ku [Rn]7s26d25f10

3.3. Sistemul periodic şi periodicitatea proprietăţilor elementelor

Sistemul periodic a fost elaborat pe baza a trei idei fundamentale care s-au dezvoltat în timp:
- posibilitatea unei clasificări naturale a elementelor,
- convingerea că există o legătură strânsă între o mărime fundamentală caracteristică fiecărui element şi
comportarea chimică a elementului respectiv,
- existenţa unei periodicităţi a proprietăţilor elementelor.
Aceste idei au fost sintetizate pentru prima dată de Mendeleev, care a întocmit un tabel al elementelor
(în 1869), din care a rezultat (în 1871) sistemul periodic apropiat de forma actuală.
Dmitri Ivanovici Mendeleev (1834 – 1907) s-a născut în
oraşul Tobolsk din Siberia. După efectuarea studiilor
universitare la Sankt Petersburg, pleacă în Polonia, apoi la
Paris, unde îi cunoaşte pe Ch.A.Würtz, J.B.Dumas şi
M.Berthlot. În anul 1859 pleacă în Germania, unde lucrează
timp de 2 ani în laboratoarele lui R.W.Bunsen din Heidelberg.
În această perioadă participă la primul congres internaţional
de chimie de la Karlsruhe (1860), unde are ocazia să audieze
conferinţa lui S.Canizzaro despre atomi, molecule şi
determinarea maselor atomice. În 1861 se întoarce în Rusia,
unde este numit profesor de tehnologie chimică la Institutul
Tehnologic din Sankt Petersburg, iar în 1868 trece profesor de
chimie la Universitatea din acelaşi oraş. În următorul an dă
publicităţii prima variantă a tabelului periodic, care îi poartă
numele, ca semn al recunoaşterii comunităţii ştiinţifice
internaţionale. A efectuat cercetări în domeniul soluţiilor, al
tehnologiei ţiţeiului şi al gazeificării cărbunilor în subteran.

Sistemului periodic actual (forma lungă – pag. 27) este format din 18 coloane numite grupe şi şapte linii
orizontale numite perioade. Prima perioadă conţine două elemente: hidrogenul, trecut de obicei în grupa 1
(grupa metalelor alcaline) şi heliul, care aparţine grupei a 18-a (grupa gazelor rare). Alte grupe care au un
nume distinct sunt: grupa a 2-a (metale alcalino-pământoase), grupa a 16-a (calcogeni), grupa a 17-a
(halogeni). Perioadele 2 şi 3 conţin câte 8 elemente, repartizate în grupele 1, 2, 13-18, care au fost
cunoscute sub numele de grupe principale. Perioadele 4, 5 şi 6 conţin câte 18 elemente, iar perioada a 7-a
este deocamdată incompletă. Sistemul periodic este completat cu două serii de câte 14 elemente cu caracter
metalic numite lantanide şi actinide, care după proprietăţile lor ar trebui să ocupe aceeaşi căsuţă cu
lantanul, respectiv actiniul.
 15
În sistemul periodic se pot distinge diferite porţiuni care cuprind elemente cu proprietăţi asemănătoare,
denumite blocuri de elemente. Blocul s cuprinde elementele la care, în general, electronul distinctiv se
plasează într-un un orbital s. Din blocul s fac parte elementele din grupele 1 şi 2. La aceste elemente, stratul
exterior este constituit din orbitali s. Blocul p se caracterizează prin faptul că, electronul distinctiv se
plasează, cu mici excepţii, într-un un orbital p, fiind alcătuit din elementele grupelor 13-18. Blocul d este
format din elementele grupelor 3 – 12, cunoscute şi sub numele de grupe secundare. La aceste elemente,
denumite metale tranziţionale, electronul distinctiv este plasat într-un un orbital d. Blocul f este constituit
din cele două două serii de elemente: lantanidele şi actinidele, la care electronul distinctiv este plasat, cel
mai adesea, pe un orbital f.

Proprietăţi periodice
Volumul atomic poate fi calculat ca raportul dintre masa atomică şi densitatea elementului. În figura 3.7
este redată variaţia volumului atomic funcţie de numărul atomic Z. Se poate constata că metalele alcaline
ocupă maximele curbei, aceste elemente având cel mai mare volum atomic. Poziţii apropiate de minimele
curbei ocupă elementele grupei 13: B, Al, Ga, In, Tl. De asemenea, volume atomice reduse au elementele
tranziţionale. Metalele alcalino-pământoase, halogenii şi gazele rare cu excepţia heliului, ocupă poziţiile
intermediare.

Fig.3.7. Volumul atomic funcţie de numărul atomic Z.

16

O reprezentare sugestivă a volumului atomic al elementelor din grupele principale este redată în figura
3.8. Pentru aceste elemente raza atomică, cu câteva excepţii, scade în perioade de la stânga la dreapta
întrucât mărirea numărului de electroni în stratul exterior, concomitent cu mărirea sarcinii pozitive a
nucleului, conduce la accentuarea forţei de atracţie între nucleu şi electronii exteriori.
 17

Fig.3.8. Razele atomice [în pm] ale elementelor din grupele principale.

Raza atomică este determinată de numărul de straturi electronice. Adăugarea unui nou strat electronic
duce la mărirea considerabilă a razei atomice. Prin urmare, în grupele principale raza atomică va creşte de
sus în jos, regulă mai puţin evidentă la elementele tranziţionale.
În privinţa razelor ionice, o proprietate generală este: anionii au raza, prin urmare şi volumul, mai mari
decât ale atomilor din care provin, iar la cationi, raza şi volumul, sunt mai mici (figurile 3.9 şi 3.10).
Razele anionilor scad în perioade de la stânga la dreapta întrucât pentru acelaşi număr de electroni,
creşterea sarcinii pozitive a nucleului duce la mărirea forţei de atracţie între nucleu şi învelişul electronic:
N-3 O2- F-
Nr. de protoni 7 8 9
Nr. de electroni 10 10 10
Raza ionică [Å] 1,71 1,40 1,36
Similar este şi cazul cationilor:
Na+ Mg2+ Al3+
Nr. de protoni 11 12 13
Nr. de electroni 10 10 10
Raza ionică [Å] 0,95 0,65 0,50

Fig.3.9. Mărimile relative ale anionilor şi atomilor din care provin.

18

Fig.3.10. Mărimile relative ale cationilor şi atomilor din care provin.

O altă proprietate periodică este energia de ionizare, care reprezintă energia necesară pentru
îndepărtarea unui electron dintr-un atom aflat în stare gazoasă. Energia de ionizare primară se referă la
îndepărtarea electronului de pe nivelul energetic superior (prima treaptă de ionizare), energia de ionizare
secundară se referă la îndepărtarea unui electron din cationul rezultat (a doua treaptă de ionizare). În fig.
3.11 este redată variaţia energiei de ionizare primară funcţie de numărul atomic Z.

Fig.3.10. Variaţia energiei de ionizare primară funcţie de Z.

Cele mai mici energii de ionizare le au metalele alcaline, iar cele mai mari corespund gazelor rare. Acest
fenomen este explicat de faptul că, cu cât numărul de electroni de pe stratul exterior este mai mare, cu atât
şi energia necesară eliminării unui electron este mai mare. La gazele rare, energia mare de ionizare este
datorată şi stabilităţii configuraţiei exterioare 1s2 sau ns2np6. De asemenea, se poate constata că, în cadrul
unei grupe, energia de ionizare scade de sus în jos întrucât, cu cât electronul este mai îndepărtat de nucleu,
cu atât forţa cu care este atras de sarcina pozitivă a nucleului este mai mică.
Electronegativitatea reprezintă proprietatea unui atom al unui element dintr-o combinaţie chimică de a
atrage electronii. Elementele ale căror atomi atrag puternic electronii se numesc electronegative, iar
elementele ale căror atomi au tendinţa de a pierde electroni se numesc electropozitive.
Despre elementele electropozitive se spune că au caracter metalic, în timp ce elementele electronegative
au caracter nemetalic. Tăria caracterului metalic sau nemetalic poate fi apreciată empiric pe baza intensităţii
cu care se desfăşoară unele reacţii chimice la care participă elementele respective. O măsură a caracterului
 19
elementelor este dată de electronegativitatea χ, definită în 3 moduri: Pauling, Allred-Rochow şi Mulliken.
În figura 3.11 sunt redate electronegativităţile Pauling.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
H He
2,20
Li Be B C N O F Ne
0,98 1,57 2,04 2,55 3,04 3,44 3,98
Na Mg Al Si P S Cl Ar
0,93 1,31 1,61 1,90 2,19 2,58 3,16
K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr
0,82 1,00 1,36 1,54 1,63 1,66 1,55 1,83 1,88 1,91 1,90 1,65 1,81 2,01 2,18 2,55 2,96 3,0
Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I Xe
0,82 0,95 1,22 1,33 1,6 2,16 1,9 2,2 2,28 2,2 1,93 1,69 1,78 1,96 2,05 2,1 2,66 2,6
Cs Ba La Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At Rn
0,79 0,89 1,27 1,3 1,5 2,36 1,9 2,2 2,20 2,28 2,54 2,0 1,62 2,33 2.02 2,0 2,2
Fr Ra Ac
0,7 0,9 1,10

Cel mai electronegativ element este fluorul (χ = 3,98), iar cel mai electropozitiv este franciul (χ = 0,7).
În general, electronegativitatea creşte în perioade de la stânga la dreapta. Prin urmare, metalele alcaline sunt
cele mai electropozitive, iar halogenii sunt cele mai electronegative elemente. În grupe, electronegativitatea
scade de sus în jos.
 CAPITOLUL 4

LEGĂTURI CHIMICE

Studiul structurii învelişului electronic al atomilor a relevat faptul că există configuraţii electronice care
oferă un anumit grad de stabilitate. Distribuţiile electronice cu substraturile ocupate ori semi-ocupate s-au dovedit
mai stabile. De o stabilitate superioară se bucură şi structurile electronice în care stratul exterior are configuraţie
de gaz rar: 1s2 sau ns2np6. Evoluţia unui sistem format din mai mulţi atomi care interacţionează se face în sensul
stabilizării configuraţiilor electronice. Fiecare atom are tendinţa de a ajunge la o configuraţie cât mai stabilă. De
altfel, atomi liberi nu există decât în cazul gazelor rare sau a metalelor aflate în stare gazoasă.
Interacţiunile interatomice care duc la stabilizarea învelişului electronic au ca rezultat formarea combinaţiilor
chimice.
Capacitatea de combinare a unui element este caracterizată de valenţă. Din examinarea formulelor chimice ale
substanţelor s-a ajuns la concluzia că elementele au valenţe diferite. Arbitrar s-a ales valenţa hidrogenului egală
cu 1.
Pentru elementele care formează combinaţii binare cu hidrogenul valenţa este dată de numărul de atomi de
hidrogen raportaţi la numărul de atomi ai elementului respectiv. Astfel, fluorul în acidul fluorhidric are valenţa 1
(monovalent), oxigenul în apă are valenţa 2 (divalent), azotul în amoniac are valenţa 3 (trivalent), iar carbonul în
metan are valenţa 4 (tetravalent). Similar se poate determina valenţa unor metale care formează cloruri: sodiul în
NaCl este monovalent, calciul în CaCl2 este divalent, aluminiul în AlCl3 este trivalent, iar siliciul în SiCl4 este
tetravalent. La acelaşi rezultat se ajunge dacă se iau în considerare oxizii: Ca în CaO este divalent, Al în Al2O3
este trivalent, Si în SiO2 este tetravalent, iar P în P2O5 este pentavalent.
Aceste consideraţii reprezintă teoria veche a valenţei cu aplicabilitate la un număr limitat de compuşi binari.
Dar, chiar şi în acest caz, teoria veche a valenţei poate conduce la erori. De exemplu, în etan, carbonul ar trebui să
fie trivalent, iar în acetilenă ar trebui să fie monovalent, în ambele combinaţii, carbonul fiind tetravalent.
Valenţa este una dintre cele mai importante proprietăţi ale elementelor. Natutra ei poate fi explicată pe baza
structurii învelişului de electroni al atomilor întrucât formarea combinaţiilor chimice are loc prin modificări ale
configuraţiei electronice a atomilor.
Interacţiunile dintre atomi poartă numele de legături chimice. Există trei tipuri de legături care duc la
formarea combinaţiilor chimice: legătura covalentă, legătura ionică şi legătura metalică. Ele formează
categoria legăturilor tari. Există şi interacţiuni mai puţin intense, numite legături slabe care, însă, nu conduc la
formarea unor combinaţii individuale. În această categorie intră: legătura de hidrogen, forţele van der Waals,
interacţiunile dipol-dipol.

4.1. Legătura ionică (electrovalentă). Teoria legăturii ionice a fost fundamentată de W.Kossel (1916).
Conform teoriei lui Kossel, formarea combinaţiilor chimice are loc ca urmare a atracţiei electrostatice între ionii
cu sarcini electrice de semne contrare. De exemplu, formarea clorurii de sodiu poate fi interpretată ca un transfer
al unui electron de la atomul de sodiu la atomul de clor. Atomul de sodiu, cu configuraţia electronică 1s22s22p63s1,
trece în ion de sodiu Na+ cu configuraţia electronică s22s22p6, iar atomul de clor, cu configuraţia electronică
1s22s22p63s23p5, trece în ion de clorură Cl- cu configuraţia electronică 1s22s22p63s23p6. Ionii astfel formaţi, având
configuraţie de gaz rar, au o stabilitate mult mai mare decât a atomilor din care provin. Interacţiunile dintre ionii
Na+ şi Cl- duc la formarea clorurii de sodiu (figura 4.1), care este o combinaţie ionică.

1s22s22p63s1 1s22s22p63s23p5
 4. Legături chimice 21

1s22s22p6 1s22s22p63s23p6

Fig.4.1. Formarea clorurii de sodiu.

Formarea compuşilor ionici poate fi reprezentată şi cu ajutorul formulelor Lewis, în care electronii din stratul
exterior al atomilor sau ionilor sunt reprezentaţi prin puncte. Astfel, formarea oxidului de calciu poate fi
reprezentată prin:

În clorura de sodiu, legăturile ionice nu se formează între perechile de ioni Na+ şi Cl-. Fiind de natură
electrostatică, legătura ionică se manifestă între toate particulele încărcate, cele mai puternice fiind cele între
particulele cele mai apropiate. Aceste interacţiuni electrostatice duc la formarea unor reţele cristaline în care ionii
ocupă nodurile reţelei (figura 4.2 – cristal de clorură de sodiu şi figura 4.3 – cristal de bromură de litiu).
Legătura ionică nu este rigidă, ionii din reţeaua cristalină putând oscila în jurul nodurilor. În stare topită,
reţeaua cristalină este distrusă, iar ionii se deplasează aparent independent unii de alţii.

Fig.4.2. Cristal de clorură de sodiu.

Fig.4.3. Cristal de bromură de litiu.

Legăturile ionice se manifestă de obicei între elementele electropozitive şi elementele electronegative. Se
consideră că, pentru a putea forma o combinaţie ionică, diferenţa de electronegativitate între cele două elemente
trebuie sa fie cel puţin 1,7.
22
Metalele tranziţionale pot forma ioni la care configuraţia electronică stabilă este asigurată de existenţa unor
substraturi electronice semiocupate sau complete. Este cazul ionilor de Fe3+, Zn2+, Ag+ sau Pb2+:

Fe3+ - [Ar]3d5
Zn2+ - [Ar]3d10
Ag+ - [Kr]3d10
Pb2+ - [Xe]4f145d106s2.

În cazul legăturilor ionice, valoarea valenţei unui element, numită electrovalenţă, este dată de numărul de
electroni cedaţi (electrovalenţă pozitivă) sau acceptaţi (electrovalenţă negativă) la formarea ionilor.

4.2. Legătura covalentă

Primul model al legăturii covalente a fost propus de G.N.Lewis în anul 1916, teoria legăturii covalente fiind
dezvoltată apoi de I.Langmuir în 1919.
La interacţiunea dintre doi atomi electronegativi, configuraţia electronică stabilă de gaz rar poate fi realizată
prin punerea în comun a perechilor de electroni. De exemplu, doi atomi de clor ajung la configuraţia electronică a
argonului (1s22s22p63s23p6) prin punerea în comun a câte unui electron. Perechea comună de electroni ţine cei doi
atomi strâns uniţi într-un ansamblu numit moleculă, care îşi menţine individualitatea în orice stare de agregare, cu
condiţia ca legătura dintre cei doi atomi să nu fie scindată. O astfel de legătură care menţine atomii în molecule
este denumită legătură covalentă. În molecula de clor învelişurile electronice ale celor doi atomi de clor se
întrepătrund (figura 4.4).

Fig.4.4. Molecula de Cl2.

Cu ajutorul formulelor Lewis, formarea moleculei de clor se reprezintă astfel:

Perechea comună de electroni (covalenţa) poate fi reprezentată printr-o liniuţă:

Cl ⎯ Cl
Conform teoriei orbitalilor moleculari, când doi atomi de clor sunt suficient de apropiaţi, câte un orbital 3p se
combină pentru a forma doi orbitali moleculari care aparţin ambilor atomi: un orbital de energie joasă, numit
orbital de legătură σ şi un orbital de energie înaltă, numit orbital de antilegătură σ* (figura 4.5).

Fig.4.5. Formarea orbitalilor moleculari σ/σ*.

Perechea comună de electroni ocupă orbitalul de energie joasă (orbital de legătură), menţinând integritatea
moleculei de clor. O astfel de legătură covalentă, realizată prin combinarea orbitalilor de-a lungul axei de simetrie
se numeşte legătură σ.
 4. Legături chimice 23
În forma cea mai simplă, teoria orbitalilor moleculari consideră că la formarea orbitalilor moleculari participă
numai orbitalii din stratul exterior. Pentru a putea forma o legătură covalentă, fiecare atom participant trebuie să
aibă în învelişul exterior cel puţin un orbital ocupat cu un singur electron. Numărul de covalenţe la care poate
participa o specie atomică este dat de numărul de orbitali parţial ocupaţi cu electroni.
La formarea moleculei de oxigen (O2) se pun în comun două perechi de electroni:

În învelişul atomului de oxigen, orbitalii parţial ocupaţi sunt 2py şi 2pz. Ca şi în cazul moleculei de clor,
orbitalii pz se combină de-a lungul axei de simetrie formând o legătură simplă, în timp ce orbitalii py se combină
pe o direcţie perpendiculară axelor de simetrie, rezultând astfel un orbital molecular de legătură π şi unul de
antilegătură π* (figura 4.6). Covalenţa formată în acest fel se numeşte legătură π.

Fig.4.6. Formarea orbitalilor moleculari π/π*.

Prin urmare, în molecula de oxigen, cei doi atomi sunt uniţi printr-o legătură dublă (o legătură σ şi una π),
reprezentată prin două liniuţe: O = O.
Atomii de azot au pe stratul exterior toţi cei trei orbitali p parţial ocupaţi, astfel încât, în molecula de azot, cei
doi atomi vor fi uniţi printr-o triplă legătură (o legatură σ şi două π): N≡N.
În moleculele de clor, oxigen şi azot, perechile comune de electroni aparţin în mod egal atomilor legaţi, fără a
exista o deplasare a norului de electroni în favoarea unuia dintre atomi. Asemenea legături sunt nepolare.
În molecula de acid fluorhidric atomul de hidrogen şi atomul de fluor sunt legaţi printr-o covalenţă. Datorită
diferenţei de electronegativitate (Pauling: H = 2,1 şi F = 4,0) electronii de legătură vor fi atraşi mai puternic spre
atomul de fluor. În acest fel, atomul de hidrogen va dobândi o sarcină pozitivă parţială δ+, iar atomul de fluor o
sarcină negativă parţială δ-. O astfel de legătură este numită polară (figura 4.7).

Fig.4.7. Molecula polară de acid fluorhidric.

O diferenţă mare de electronegativitate există şi între oxigen şi hidrogen (Pauling: H = 2,1 şi O = 3,5), astfel
încât, în molecula de apă electronii de legătură vor fi deplasaţi spre atomul de oxigen. Datorită neliniarităţii,
molecula de apă este polară (figura 4.8).
24

Fig.4.8. Molecula de apă.

Legătura covalentă poate lua naştere şi dacă perechea comună de electroni provine de la acelaşi atom. Un
exemplu în acest sens este formarea ionului de amoniu. Atomul de azot are configuraţia 1s22s22p3. În molecula de
amoniac, cei trei orbitali 2p semi-ocupaţi cu electroni participă la formarea a trei covalenţe cu atomi de hidrogen.
În stratul electronic exterior al azotului mai există o pereche de electroni neparticipantă la formarea legăturii la
care poate adiţiona ionul de hidrogen, rezultând ionul de amoniu:

Sarcina pozitivă care provine de la ionul de hidrogen se distribuie în mod uniform în întregul ansamblu.
Similar are loc formarea ionului de hidroniu:

Legătura covalentă în care perechea comună de electroni provine de la acelaşi atom poartă numele de legătură
coordinativă.
Trebuie subliniat faptul că doar în cazul combinaţiilor covalente se poate vorbi de molecule propriu-zise.
Individualitatea acestora se poate păstra în orice stare de agregare, atâta timp cât legăturile covalente dintre atomi
nu sunt scindate. Combinaţiile ionice nu sunt constituite din molecule. În cazul clorurii de sodiu, de exemplu, nu
există molecule de NaCl. În stare solidă, clorura de sodiu este un agregat format din ioni de Na+ şi Cl- incluşi într-
o reţea cristalină.

4.3. Formule chimice

Combinaţiile chimice se reprezintă cu ajutorul formulelor chimice în care elementele sunt redate cu ajutorul
simbolurilor chimice.
Formula brută sau empirică indică elementele componente şi raportul între numărul de atomi ai elementelor.
Formula moleculară indică natura şi numărul fiecărei specii atomice din molecula unei substanţe. De exemplu,
formula brută a apei oxigenate este HO, aceasta indică faptul că în compoziţia apei oxigenate intră hidrogenul şi
oxigenul la un raport atomic de 1:1. Formula moleculară a apei oxigenate este H2O2, ceea ce înseamnă că
molecula de apă oxigenată este alcătuită din 2 atomi de hidrogen şi 2 atomi de oxigen. Pentru a indica şi modul în
care sunt legaţi atomii în molecule se folosesc formulele de structură. Pentru apa oxigenată, formula de structură
este H⎯ O ⎯ O ⎯ H. Formulele de structură sunt utile mai ales în cazul compuşilor organici.

4.4. Legătura metalică

În timp ce în atomii liberi electronii sunt distribuiţi într-un număr limitat de nivele energetice, în metale
orbitalii straturilor electronice exterioare sunt delocalizaţi pe întregul cristal metalic, astfel încât electronii care
ocupă aceşti orbitali nu mai aparţin atomilor individuali (figura 4.9).
 4. Legături chimice 25

Fig.4.9. Legătura metalică.

În cazul sodiului, de exemplu, în stare fundamentală, distribuţia electronilor este 1s22s22p63s1. Structura
cristalina a sodiului metalic este cubică centrată intern, ceea ce înseamnă că fiecare atom de sodiu se învecinează
cu alţi 8 atomi. Delocalizarea orbitalilor periferici are loc în direcţiile în care sunt situaţi atomii învecinaţi.
Întrucât în reţeaua cubică centrată intern atomii sunt în contact după 4 direcţii, orbitalii vor fi delocalizaţi, de
asemenea, după aceste direcţii.
Într-un cristal de sodiu constituit din n atomi, din orbitalii straturilor exterioare 3s şi 3p vor rezulta 4n orbitali
moleculari (OM), care alcătuiesc o bandă de energie de nivele apropiate (figura 4.10), formată din 2n orbitali
moleculari de legătură (OML) şi 2n orbitali moleculari de antilegătură (OMA). Cei 2n orbitali de legătură
alcătuiesc banda de valenţă. Electronii periferici ai atomului de sodiu vor ocupa n/2 orbitali moleculari (1/8 din
banda de energie, ceea ce reprezintă 1/4 din banda de valenţă). Orbitalii vacanţi formează banda de conducţie.

Fig.4.10. Benzile de valenţă şi de conducţie.

Furnizarea unei mici cantităti de energie electronilor duce la trecerea lor pe banda de conducţie pe care
mobilitatea lor este deosebit de ridicată. În câmp electric, electronii de pe banda de conducţie se deplasează cu
uşurinţă, ceea ce explică conductibilitatea electrică ridicată a metalelor.

4.5. Legături chimice slabe

4.5.1. Legătura de hidrogen
Comparând proprietăţile hidrurilor elementelor învecinate cu oxigenul, s-a constatat că apa (H2O) – hidrura
oxigenului – prezintă anomalii faţă de amoniac (NH3), fosfină (PH3), hidrogen sulfurat (H2S) şi acid clorhidric
(HCl). Astfel de anomalii prezintă şi acidul fluorhidric. Anomaliile cele mai importante se referă la punctele de
topire şi fierbere. De altfel, la temperatura camerei, aceşti compuşi se prezintă în stare gazoasă. Faptul că, la
această temperatură, doar apa este lichidă a condus la ideea că în apă există asociaţii moleculare prin aşa-numitele
legături de hidrogen. Asemenea legături au fost identificate şi în cazul acidului fluorhidric, precum şi al unor
compuşi organici care conţin grupele –OH, -COOH sau –NH2.
Legătura de hidrogen apare între atomul de hidrogen legat covalent cu un atom puternic electronegativ şi un alt
atom puternic electronegativ dintr-o moleculă învecinată. Prin urmare, în general, legătura de hidrogen este
intermoleculară.
Aşa cum s-a văzut mai înainte, în molecula de apă electronii covalenţei O – H sunt deplasaţi spre atomul de
oxigen. Atomul de hidrogen, cu sarcină pozitivă parţială interacţionează cu una dintre perechile de electroni
neparticipanţi ai oxigenului:
26

Iau naştere astfel legături de hidrogen (reprezentate punctat) prin care se asociază mai multe molecule de apă.
Atomii de oxigen din moleculele de apă învecinate devin legaţi prin punţi de hidrogen (proton).
Distanţele dintre doi atomi de oxigen legaţi prin punţi de hidrogen sunt de 2,76 Å, iar distanţele dintre atomul
de oxigen şi cei doi atomi de hidrogen ai punţii sunt asimetrice: 1 Å, respectiv 1,76 Å:

Legăturile de hidrogen sunt orientate în spaţiu. În gheaţă, legăturile de hidrogen sunt relativ rigide şi-i conferă
acesteia o structură afânată (figura 4.11).
Din acest motiv, densitatea gheţii este sensibil mai mică decât a apei lichide. Prin topire, majoritatea legăturilor
de hidrogen sunt labilizate şi nu se păstrează decât parţial elementele structurale determinate de punţile de
hidrogen. La mărirea temperaturii, densitatea apei creşte datorită scindării asociaţiilor moleculare prin legături de
hidrogen. La 4°C, apa lichidă, la presiune atmosferică, ajunge la densitatea maximă de 1000 kg m-3. La ridicarea
temperaturii peste această temperatură, dilatarea datorată intensificării agitaţiei termice depăşeşte efectul de
contracţie datorat scindării punţilor de hidrogen.
 4. Legături chimice 27
Fig. 4.11. Structura gheţii.

4.5.2 Forţele van der Waals

Asemenea legăturilor de hidrogen, forţele van der Waals sunt interacţiuni intermoleculare. Ele sunt datorate
atracţiilor electrostatice dintre electronii unei molecule şi nucleele altei molecule parţial ecranate de electronii
proprii. Forţele van der Waals se manifestă doar dacă moleculele sunt suficient de apropiate. Dacă însă moleculele
se apropie prea mult, intervin forţele repulsive datorate întrepătrunderii straturilor electronice.
În general, forţele van der Waals se manifestă în stările condensate, dar sunt întâlnite şi la gaze în condiţii
apropiate de lichefiere, când moleculele sunt apropiate între ele.
Energia forţelor van der Waals este redusă (sub 10 kJ mol-1), comparativ cu energia legăturilor ionice sau
covalente, care poate ajunge la sute de kJ mol-1.
Există trei tipuri de forţe van der Waals: interacţiuni de dispersie, interacţiuni de orientare şi interacţiuni de
inducţie.
Interacţiunile de dispersie acţionează între toate tipurile de molecule, acesta fiind singurul tip de legătură
care se manifestă între moleculele nepolare. Forţele de dispersie van der Waals iau naştere datorită faptului că,
într-o moleculă, nucleele vibrează în interiorul norului electronic, dând naştere astfel unui dipol electric temporar.
Dipolul electric este un sistem de două sarcini electrice egale şi de semne contrare. Pentru chimie sunt
importanţi dipolii moleculari. Un exemplu în acest sens este molecula covalentă de acid clorhidric. Întrucât clorul
este mai electronegativ decât hidrogenul, electronii legăturii covalente vor fi deplasaţi spre atomul de clor. În felul
acesta, atomul de hidrogen se va încărca cu o sarcină pozitivă parţială δ+, iar atomul de clor – cu o sarcină egală,
dar de semn contrar -δ, ceea ce înseamnă că molecula de acid clorhidric este un dipol electric (figura 4.12).

Fig.4.12. Molecula dipol a acidului clorhidric.

Dipolii electrici sunt caracterizaţi de momentul dipol (dipolmoment) dat de produsul dintre sarnina parţială δ şi
distanţa dintre centrele sarninilor electrice pozitive şi negative:

d = δr (4.1)

Interacţiunile de dispersie iau naştere chiar şi în moleculele simetrice datorită dipolului instantaneu care poate
lua naştere. Acţiunea acestora se manifestă chiar şi temperatura de 0 K, întrucăt vibraţiile nucleelor şi electronilor
nu încetează nici la această temperatură.
Forţele van der Waals sunt mai mari în cazul moleculelor cu masă moleculară mai mare, întrucât acestea
conţin mai mulţi electroni. Din acest motiv, în general, punctele de fierbere şi de topire cresc odată cu creşterea
masei moleculare, aşa cum rezultă din tabelul 4.1.

Tabelul 4.1. Variaţia punctelor de fierbere şi de topire.

Specia chimică CH4 CF4 CCl4 CBr4
Masa moleculară 16 88 154 332
Numărul total de e- din moleculă 10 42 74 146
Punctul de fierbere [°C] -184 -186,3 +76,7 +189
Punctul de topire [°C] -164 -130 -22,9 +92,5

Interacţiunile de orientare sunt forţe care apar între moleculele polare, fiind atracţii coulometrice între dipoli
permanenţi. În acest caz dipolii tind să se orienteze paralel între ei (figura 4.13.).
Cu cât momentul dipol este mai mare, cu atât interacţiunile dintre molecule sunt mai puternice, dar şi în acest
caz nu sunt excluse forţele de dispersie care pot accentua dipolmomentul moleculelor.
28

Fig.4.13. Distribuţia moleculelor de acid clorhidric în stare solidă.

Interacţiunile de inducţie acţionează între moleculele polare şi cele nepolare. Dipolul permanent al
moleculei polare induce un dipolmoment instantaneu în moleculele nepolare din vecinătate, forţele de interacţiune
dintre cele două tipuri de dipoli fiind tot de tip van der Waals.
 CAPITOLUL 5

LEGILE GAZELOR
Starea gazoasă este una dintre stările de agregare a materiei, care se caracterizează prin faptul că particulele
constituente, atomi sau molecule, se găsesc la distanţe mari unele de altele, la care interacţiunile reciproce sunt
neglijabile, spre deosebire de starea lichidă sau solidă, în care particulele se găsesc aproape în contact. Din acest
motiv, starea gazoasă a materiei este cea mai puţin densă.
Atomii sau moleculele gazului au o mişcare haotică perpetuă, cu viteze medii ce cresc cu mărirea temperaturii.
În mişcările lor rectilinii, particulele gazului se ciocnesc între ele, schimbându-şi direcţia şi viteza de deplasare.
Întrucât ciocnirile sunt elastice, la aceeaşi temperatură, energia cinetică a tuturor particulelor este constantă. Se
poate spune că temperatura este o măsură a gradului de agitaţie a particulelor. De altfel, mişcarea continuă a
particulelor este cunoscută sub numele de agitaţie termică.
Un gaz are tendinţa de a ocupa tot volumul pe care îl are la dispoziţie. Prin urmare, un gaz nu are volum şi nici
formă proprie.
Moleculele sau atomii gazului se ciocnesc şi de pereţii vasului în care se găseşte gazul. Întrucât, în condiţii
obişnuite, frecvenţa ciocnirilor este extrem de mare, forţa cu care particulele gazului apasă pe pereţii vasului este
practic constantă. Această forţă, raportată la suprafaţa peretelui, reprezintă presiunea gazului.
Gazele se numesc ideale sau perfecte, dacă particulele lor pot fi considerate punctiforme, iar interacţiunile dintre
ele sunt nule. În aceste condiţii, legile care caracterizează starea gazoasă au forma cea mai simplă. În situaţia în care
dimensiunile particulelor şi interacţiunile dintre ele nu pot fi neglijate, gazele se numesc reale. De obicei, gazele
reale, la temperatură suficient de ridicată şi presiune suficient de scăzută, au comportare de gaz perfect.

5.1. Legea transformărilor izoterme (Boyle-Mariotte)

La temperatură constantă, volumul unui gaz este invers proporţional cu presiunea sa:
pV = k (4.1)

în care: p este presiunea gazului, V – volumul gazului.

Legea Boyle-Mariotte se poate scrie şi sub forma:

pV = p1V1 (4.2)

în care p1 şi V1 reprezintă presiunea, respectiv volumul gazului într-o nouă stare.

Dacă se reprezintă grafic ecuaţia (4.1) se obţine o familie de hiperbole echilatere (figura 4.3), corespunzătoare
diferitelor temperaturi (T1 > T2 > T3). Curbele T1, T2 şi T3 se numesc izoterme.

Fig. 5.1. Legea Boyle-Mariotte p = kV-1, parametrul k este funcţie de temperatură.

O astfel de comportare a gazelor ideale se explică astfel: prin comprimare (micşorarea volumului) distanţele
dintre particulele gazului devin mai mici. În consecinţă, numărul de ciocniri ale particulelor de gaz cu peretele
vasului creşte, ceea ce înseamnă creşterea proporţională a presiunii.
30
Legea Boyle-Mariotte se aplică în domeniul presiunilor nu prea ridicate şi la temperaturi nu prea scăzute, adică
în condiţiile în care un gaz poate fi considerat ideal.

5.2. Legea transformărilor izobare (Gay-Lussac) se referă la variaţia volumului unui gaz funcţie de
temperatură, la presiune constantă:
La presiune constantă, mărirea temperaturii cu 1°C duce la creşterea volumul unui gaz cu 1/273,16 din volumul
pe care îl ocupă la temperatură normală (0°C).
Relaţia care exprimă legea transformărilor izobare poate fi redată prin ecuaţia:

V = Vo(1+αt) (4.3)

în care: V este volumul de gaz la temperatura t, Vo – volumul de gaz la 0°C, α - coeficientul de dilatare a gazelor (α
= 1/273,16).
Pe scara Kelvin a temperaturilor (T – temperatura termodinamică, în K):

T = 273,16 + t = To + t (4.4)

astfel încât relaţia (4.3) devine:

273,16 + t T
V = Vo = Vo (4.5)
273,16 To

Relaţia (4.5) poate fi scrisă sub forma:

V Vo
= = k' (4.6)
T To

Reprezentarea grafică a relaţiei care exprimă legea transformărilor izobare (V = k’T) este o dreaptă care
intersectează abscisa în punctul T = 0 (figura 5.1). Dreptele corespunzătoare diferitelor presiuni se numesc izobare.

Fig. 5.2. Legea transformărilor izobare.

Din punct de vedere cinetic, comportarea gazului ideal în condiţii izobare se explică astfel: dacă gazul se
încălzeşte, agitaţia termică este intensificată astfel încât, pentru a menţine presiunea constantă este necesară mărirea
distanţei dintre particulele gazului, adică mărirea volumului. Intersecţia cu abscisa este realizată la temperatura la
care volumul gazului ideal devine zero, adică la temperatura la care agitaţia termică încetează, Aceasta este
temperatura minimă care poate fi atinsă (-273,16°C) şi a fost aleasă ca referinţă pe scara termodinamică de
temperatură introdusă de Kelvin.
5.3. Legea transformărilor izocore (Charles) se referă la variaţia presiunii unui gaz funcţie de temperatură, la
volum constant:
La volum constant, mărirea temperaturii cu 1°C duce la creşterea presiunii cu 1/273,16 din presiunea pe care o
are gazul la 0°C.
Legea transformărilor izocore este exprimată de relaţia:
 31
p = po(1+αt) (4.7)

în care p este presiunea gazului la temperatura t, po – presiunea gazului la 0°C, α - coeficientul de dilatare a gazelor
(α = 1/272,16).
Pe scara termodinamică a temperaturii, relaţia (4.7) devine:

p po
= = k'' (4.8)
T To

5.4. Ecuaţia de stare a gazelor ideale

Comportarea gazelor ideale este descrisă de ecuaţia:

pV pV
= o o (4.9)
T To
Ecuaţia de stare a gazelor ideale poate fi scrisă şi sub forma:

pV = nRT (4.10)

în care: n este cantitatea de substanţă (numărul de moli de gaz), R – constanta universală a gazelor.
Pentru 1 mol de gaz, ecuaţia (4.10) devine:

pVM = RT (4.11)

în care VM este volumul molar (volumul ocupat de 1 mol de gaz la temperatura T şi presiunea p).
În condiţii normale de temperatură şi presiune, volumul molar VM=22,414 L mol-1= = 22,414⋅10-3 m3 mol-1.
R este o constantă universală independentă de natura gazului, care poate fi evaluată cu ajutorul ecuaţiei (4.11). În
condiţii normale de temperatură şi presiune se obţine:

poVM
R= (4.12)
To

În Sistemul internaţional de unităţi po = 101.325 N m-2, VM = 22,414⋅10-3 m3 mol-1 iar To=273,16 K. Se obţine R
= 8,31447 J mol-1 K-1. În cazul în care presiunea gazului este exprimată în atmosfere fizice (atm), iar volumul în litri
(L), pentru constanta universală a gazelor se obţine valoarea R = 0,082057 atm L mol-1 K-1.

5.5. Ecuaţia lui Dalton se referă la amestecurile de gaze. Pentru un amestec de k gaze ideale, ecuaţia de stare se
scrie sub forma:

pV = (n1 + n2 + ... + nk)RT (4.13)

din care rezultă:

k
RT RT RT RT
p = n1 + n2 + ... + nk = ∑ ni (4.14)
V V V i =1 V

RT
Termenul ni reprezintă presiunea parţială a gazului i. Ecuaţia (4.14) devine:
V

p = p1 + p2 + … + pk (4.15)

Ecuaţia (4.15) exprimă legea lui Dalton:

Presiunea totală a unui amestec de gaze este egală cu suma presiunilor parţiale.

5.6. Determinarea masei moleculare a gazelor

Conform legii lui Avogadro: volume egale de gaze, în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, conţin un
număr egal de molecule. O consecinţă a legii lui Avogadro este faptul că densitatea unui gaz este direct
32
proporţională cu masa moleculară a gazului respectiv. Prin urmare, raportul densităţilor a două gaze A şi B este egal
cu raportul maselor moleculare ale gazelor respective:

ρA M A
= (4.16)
ρB M B

Cunoscând că masa moleculară medie a aerului este 28,99 se poate calcula masa moleculară a unui gaz,
determinând experimental densitatea relativă a gazului faţă de aer:
M
d= (4.17)
28,99
în care d este densitatea faţă de aer a gazului considerat, M – masa moleculară a gazului.

CAPITOLUL 6

SOLUŢII

Soluţiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe componente. La o soluţie se distinge
componenta care dizolvă, numită solvent sau dizolvant, şi componenta dizolvată, numită solut.
Noţiunea de soluţie nu este limitată la o anumită stare de agregare a substanţelor. Pot exista soluţii lichide, solide
sau gazoase.
Soluţiile lichide pot fi:
- gaz dizolvat într-un lichid, de exemplu, dioxid de carbon în apă;
- lichid în lichid – etanol în apă;
- solid în lichid – clorură de sodiu în apă, naftalină în benzen.
Soluţii solide: cele mai importante sunt aliajele metalelor, dar în această categorie sunt incluse numai aliajele
care sunt amestecuri omogene.
Soluţiile gazoase sunt amestecuri de gaze, cum este aerul. Gazele, indiferent de natura lor chimică sunt miscibile
în orice proporţie.
Cel mai răspândit dizolvant este apa, în care se pot dizolva o serie de substanţe solide, lichide sau gazoase. Alţi
dizolvanţi uzuali sunt: alcoolul etilic, eterul etilic, toluenul, derivaţii cloruraţi şi altele. Substanţele se dizolvă în
solvenţi în mod diferit. De exemplu, grăsimile sunt insolubile în apă, dar se dizolvă bine în benzină, iodul se dizolvă
greu în apă, dar se dizolvă în alcool.
Dizolvarea este o consecinţă a mişcării moleculare. Când o substanţă solidă este introdusă în apă, particulele ei
constituente (molecule sau ioni), datorită mişcării de oscilaţie şi sub influenţa interacţiunilor cu moleculele de apă,
se desprind de pe suprafaţa solidului şi difuzează printre moleculele apei. Cu cât numărul particulelor desprinse în
unitatea de timp este mai mare, cu atât procesul de dizolvare este mai rapid. Substanţele mărunţite, având suprafaţă
de contact cu solventul mai mare, se dizolvă mai rapid decât substanţele masive. De asemenea, agitarea intensifică
procesul de dizolvare, întrucât se aduce continuu solvent proaspăt pe suprafaţă substanţei.

6.1. Efectul termic la dizolvare

Dizolvarea substanţelor este însoţită de un efect termic: fie de absorbţie de căldură, fie de degajare de căldură.
De exemplu, la dizolvarea într-o cantitate mare de apă a unui mol de azotat de potasiu se absorb din mediu 36 kJ.
Procesul de dizolvare a unei substanţe ionice cum este azotatul de potasiu constă din două procese succesive:
desprinderea ionilor de K+ şi NO 3− din reţeaua cristalină, proces care necesită energie din exterior şi solvatarea
ionilor (hidratare în cazul în care solventul este apa), care are loc cu degajare de energie. Solvatarea (hidratarea)
reprezintă procesul de ataşare a moleculelor de solvent de ionii desprinşi dintr-o reţea cristalină. Procesul de
dizolvare în apă al azotatului de potasiu este redat în figura 6.1.
 33

Fig.6.1. Dizolvarea azotatului de potasiu.

Întrucât energia absorbită la extragerea ionilor din reţeaua cristalină este mai mare decât energia degajată la
solvatarea ionilor, dizolvarea azotatului de potasiu este un proces endoterm, ceea ce înseamnă că, la dizolvarea
azotatului de potasiu în apă, soluţia se răceşte. În cazul altor substanţe ionice, cum este sulfatul de cupru anhidru,
dizolvarea este un proces exoterm.

6.2. Concentraţia soluţiilor

Concentraţia exprimă relaţia cantitativă între componenţii soluţiei. Există mai multe moduri de exprimare a
concentraţiei soluţiilor:
Concentraţia procentuală de masă reprezintă masa de substanţă dizolvată (kg) în 100 kg soluţie. Relaţia de
calcul a concentraţiei procentuale de masă este:

md
c% = ⋅ 100 [%] (6.1)
ms

în care md este masa de substanţă dizolvată, ms – masa soluţiei.

Concentraţia procentuală de volum reprezintă volumul de substanţă (m3) dizolvată în 100 m3 de soluţie:

Vd
c%(vol.) = ⋅ 100 [%] (6.2)
Vs

în care Vd este volumul de substanţă dizolvată, Vs – volumul de soluţie.

Acest mod de exprimare a concentraţiei soluţiilor se foloseşte mai ales în cazul lichidelor dizolvate într-un alt
lichid. Alcoolul etilic 80 % (vol.) este constituit din 80 volume de alcool etilic pur şi 20 volume de apă. Alcool de
80° înseamnă 80 % (vol.).
Concentraţia molară reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată în 1 L de soluţie:
md
cM = [mol L-1] (6.3)
M d ⋅ Vs

în care Md este masa moleculară a substanţei dizolvate, Vs – volumul de soluţie [L].

Concentraţia molală reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvată în 1 kg de solvent:
md
cm = [mol kg-1] (6.4)
M d ⋅ m solv

Spre deosebire de concentraţia molară care variază la modificarea temperaturii, concentraţia molală este
independentă de temperatură.
Fracţia molară. Considerăm o soluţie formată din nA moli component A şi nB moli component B. Fracţia molară
B

a lui A în soluţie este:

nA
xA = (6.5)
n A + nB
Similar, fracţia molară a lui B este:
34
nB
xB = (6.6)
n A + nB

Din relaţiile (6.5) şi (6.6) se poate constata că suma fracţiilor molare ale componenţilor unei soluţii este 1. Relaţii
similare se obţin şi în cazul soluţiilor cu mai mulţi componenţi.
Titrul unei soluţii reprezintă masa de substanţă dizolvată (exprimată în g) care se găseşte în 1 mL soluţie:
md
T= (6.7)
Vs
Această modalitate de exprimare a concentraţiei este uzuală în chimia analitică.

Relaţii de transformare între diferite moduri de exprimare a concentraţiei

Modul de Concentraţie Concentraţie Concentraţie molală
exprimare a procentuală molară cm
concentraţiei c% cM
Concentraţie 100M d 100M d ⋅ m solv
procentuală c% = c M c% = c m
c%
- ρs ms

Concentraţie ρs m solv ⋅ ρ s
molară c M = c% - cM = cm
100M d ms
cM
Concentraţie ms ms
molală c m = c% cm = cM
cm
100M d ⋅ m solv ρ s ⋅ m solv -

6.3. Solubilitatea
Dacă într-un vas cu o anumită cantitate de apă se introduce clorură de sodiu, în porţiuni mici şi sub agitare, se
constată că la un moment dat cantităţile de NaCl adăugate nu se mai dizolvă, ci rămân în formă solidă.
Soluţia care la o anumită temperatură conţine proporţia maximă de substanţă dizolvată se numeşte soluţie
saturată. De exemplu, o soluţie de NaCl la 20°C, care conţine 35,8 g NaCl la 100 g apă este în echilibru cu NaCl
solidă. Deci 35,8 g NaCl este cantitatea maximă de NaCl care se poate dizolva în 100 g apă.
Concentraţia maximă a substanţei din soluţia saturată reprezintă solubilitatea sau gradul de solubilitate al
substanţei respective. Prin urmare, solubilitatea este dată de cantitatea maximă de solut într-o anumită cantitate de
solvent. Solubilitatea clorurii de sodiu este 35,8 g/100 g apă, la temperatura considerată.
Solubilitatea depinde de natura substanţelor. Se consideră solubile substanţele care la 20°C au solubilitatea de
peste 1 g solut la 100 g solvent. Cele care au solubilitatea sub această valoare se consideră greu solubile. Substanţe
solubile în apă sunt: NaCl, KNO3, AgNO3, KBr, NaOH, acetat de sodiu, acid sulfuric, zahăr, etc. Substanţe greu
solubile în apă sunt: AgBr, PbSO4, Fe(OH)3, CaCO3, BaSO4.
Solubilitatea sustanţelor variază cu temperatura, la unele substanţe mai mult, la altele mai puţin. Variaţia
solubilităţii funcţie de temperatura soluţiei este reprezentată cu ajutorul curbelor de solubilitate. La cele mai multe
dintre săruri, solubilitatea se măreşte odată cu creşterea temperaturii, aşa cum rezultă din figura 6.2.
 35

Fig.6.2. Variaţia solubilităţii în apă funcţie de temperatură.

Există şi substanţe solide, cum sunt Ce2(SO4)3 sau Ca(OH)2, la care solubilitatea scade la creşterea
temperaturii. O comportare deosebită o au cristalohidraţii, la care solubilitatea creşte până la o anumită limită, după
care începe să scadă.
Solubilitatea substanţelor lichide creşte cu temperatura, în timp ce solubilitatea gazelor scade la mărirea
temperaturii. Solubilitatea gazelor este, de asemenea, influenţată de presiunea gazului de deasupra soluţiei. Cu cât
presiunea gazului respectiv este mai mare, cu atât creşte şi solubilitatea.

6.4. Presiunea de vapori a soluţiilor

Trecerea unei substanţe lichide în stare gazoasă are loc chiar la temperaturi mai joase decât temperatura de
fierbere. La interfaţa lichid – aer, rezultanta forţelor intermoleculare este orientată spre masa lichidului, moleculele
substanţei fiind astfel împiedicate să părăsească lichidul (figura 6.3).

Fig.6.3. Interfaţa lichid/aer.

Dacă energia cinetică a moleculei este foarte mare, aceasta scapă de sub influenţa forţelor intermoleculare şi
trece în faza gazoasă. Acest fenomen este reversibil, iar la interfaţă se stabileşte un echilibru dinamic la atingerea
căruia numărul de molecule care trec din lichid în aer este egal cu numărul de molecule care trec în sens invers, în
acelaşi timp. Se spune că la echilibru faza gazoasă este saturată cu moleculele substanţei lichide.
Presiunea exercitată de moleculele substanţei în faza gazoasă este denumită presiune de vapori. La echilibru se
ajunge la presiunea de saturaţie. În acest caz vaporii sunt saturanţi.
Presiunea de vapori a unei substanţe lichide creşte cu temperatura. Temperatura la care presiunea de vapori a
unui lichid devine egală cu presiunea atmosferică, sau în cazul spaţiilor închise – presiunea de deasupra lichidului,
este temperatura de fierbere, când trecerea în stare gazoasă are loc în toată masa lichidului (lichidul fierbe).
Dacă o substanţă nevolatilă este dizolvată într-un solvent, presiunea de vapori a soluţiei este este mai mică decât
a solventului pur, la aceeaşi temperatură.
36
Considerăm o soluţie constituită din n1 moli de substanţă dizolvată şi n2 moli de solvent. Scăderea relativă a
presiunii de vapori este dată de raportul (po-p)/po, în care po este presiunea de vapori a solventului pur, iar p este
presiunea de vapori a solventului deasupra soluţiei. Conform legii lui Raoult (1877), scăderea relativă a presiunii de
vapori a unei soluţii diluate este egală cu fracţia molară a solutului în soluţie:

po − p n1
= (6.8)
po n1 + n2

Notând cu x1 fracţia molară a solutului şi cu x2 – fracţia molară a solventului, relaţia (6.8) se scrie sub forma:
p
1− = x1 (6.9)
po
din care rezultă:
p
= 1 − x1 (6.10)
po

Ţinând cont de faptul că x1 + x2 = 1, se obţine:

p = x2⋅po (6.11)

Rezultă că: presiunea de vapori a unui dizolvant dintr-o soluţie este direct proporţională cu fracţia sa molară.
Soluţiile care se supun legii lui Raoult se numesc soluţii ideale. Soluţiile diluate se apropie de starea de soluţie
ideală.
În cazul în care o substanţă gazoasă este dizolvată într-un solvent lichid, moleculele gazului sunt dispersate în
masa solventului. Ele pot ajunge la interfaţa lichid/gaz, iar dacă energia lor cinetică este suficient de mare, trec în
faza gazoasă. Echilibrul se atinge la o anumită concentraţie a gazului în soluţie, cănd numărul moleculelor de gaz
care trec din soluţie în faza gazoasă devine egal cu numărul moleculelor de gaz care trec în sens invers. La atingerea
echilibrului, soluţia este saturată în gaz.
Variaţia solubilităţii unui gaz cu presiunea este exprimată de legea lui Henry: fracţia molară a unui gaz dizolvat
într-un solvent este proporţională cu presiunea gazului în echilibru cu soluţia:

x = kp (6.12)

Mărirea punctului de fierbere a soluţiilor

Conform legii lui Raoult, la dizolvarea unei substanţe nevolatile într-un solvent, presiunea de vapori a
solventului deasupra soluţiei este mai mică decât cea deasupra solventului pur. Rezultă că temperatura de fierbere a
soluţiei va fi mai mare decât a solventului. Mărirea punctului de fierbere a soluţiei faţă de cea a solventului este
proporţională cu micşorarea presiunii de vapori a soluţiei faţă de cea a solventului:

ΔT = k ⋅ Δp (6.13)

în care mărirea punctului de fierbere este dată de diferenţa ΔT = T f − T fo (Tf este temperatura de fierbere a soluţiei,
T fo - temperatura de fierbere a solventului), iar micşorarea presiunii de vapori este dată de relaţia Δp = po – p (po
este presiunea de vapori a solventului, p – presiunea de vapori a soluţiei).
Variaţia punctului de fierbere a soluţiei depinde de concentraţia substanţei dizolvate, aşa cum rezultă din figura
6.4, în care este reprezentată presiunea de vapori funcţie de temperatură, la diferite concentraţii ale solutului
exprimate în molalitate.
În vecinătatea temperaturii de fierbere, dependenţa presiunii de vapori a soluţiei de temperatură poate fi
considerată liniară. În această situaţie, mărirea punctului de fierbere poate fi exprimată prin relaţia:

ΔT = K eb ⋅ c m (6.14)

în care Keb este constanta ebulioscopică, cm – concentraţia molală a solutului.

Constanta ebulioscopică Keb reprezintă mărirea punctului de fierbere la dizolvarea unui mol de substanţă în 1 kg
solvent. Pentru soluţii diluate, constanta ebulioscopică nu depinde de natura substanţei dizolvate, fiind o
 37
caracteristică a solventului. Înseamnă că, la dizolvarea într-un solvent a aceleiaşi cantităţi de substanţă, mărirea
punctului de fierbere a soluţiei nu depinde de natura solutului.

Fig.6.4. Dependenţa presiunii de vapori funcţie de temperatură.

Pentru diferiţi solvenţi, constanta ebulioscopică este dată în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Constante ebulioscopice.

Solvent H2O Cloroform Etanol Benzen Dietileter
Keb 0,52 3,88 1,15 2,57 2,11

Înlocuind în relaţia (6.14) concentraţia molară cu expresia (6.4) rezultă:

md
ΔT = K eb ⋅ (6.15)
m solv ⋅ M

în care md este masa de solut, în kg; msolv – masa de solvent, în kg; M – masa molară, în kg mol-1.
Relaţia (6.15) este utilizată la determinarea masei moleculare a substanţelor. Metoda de cercetare care se bazează
pe determinarea experimentală a măririi punctului de fierbere al soluţiilor se numeşte ebulioscopie.

Scăderea punctului de solidificare al soluţiilor

O altă consecinţă a legii lui Raoult este scăderea punctului de solidificare al soluţiilor. Şi în acest caz, scăderea
punctului de solidificare este proporţională cu concentraţia molală a substanţei dizolvate:

ΔT = Ts − Tso = K cr ⋅ c m (6.16)

în care Ts este temperatura de solidificare a soluţiei, Tso - temperatura de solidificare a solventului, Kcr – constanta
crioscopică.
Constanta crioscopică este o caracteristică dependentă de natura solventului, reprezentând scăderea punctului de
topire produsă la dizolvarea unui mol de substanţă. În tabelul 6.2 sunt date câteva valori ale constantei crioscopice
pentru diferiţi solvenţi.

Tabelul 6.2. Constante crioscopice.

Solvent H2O Camfor Naftalină Benzen Ciclohexan
Kcr 1,8 40,0 7,0 5,12 20,2

Metoda de cercetare care se bazează pe determinarea experimentală a scăderii punctului de solidificare al

soluţiilor este numită crioscopie. Relaţia de calcul folosită în crioscopie pentru determinarea maselor moleculare ale
substanţelor este:
38
md
ΔT = K cr ⋅ (6.16)
m solv ⋅ M

Osmoza şi presiunea osmotică

Dacă peste o soluţie de sulfat de cupru (culoare albastră) se toarnă cu grijă apă se va constata că, la început,
există o separare netă între soluţia de sulfat de cupru colorată în albastru şi apa incoloră. Datorită agitaţiei termice se
produce o deplasare a sulfatului de cupru (mai corect a ionilor Cu2+ şi SO 24− ) din soluţie în stratul de apă cât şi a
apei în soluţia de sulfat de cupru, astfel încât, după un anumit timp, se produce o uniformizare a concentraţiei
sulfatului de cupru (figura 6.5). Deplasarea efectivă a speciilor chimice, ionice sau moleculare, sub influenţa unei
diferenţe de concentraţie se numeşte difuziune. La egalizarea concentraţiilor, difuziunea încetează.

Fig.6.5. Procesul de difuziune.

Difuziunea unor specii chimice poate fi împiedicată prin utilizarea membranelor. Există membrane
semipermeabile care permit trecerea unei specii chimice, dar împiedică trecerea alteia.
Se face următoarea experienţă: într-o pâlnie se introduce o soluţie de zahăr, iar pâlnia se acoperă cu o membrană
animală permeabilă pentru molecule mici cum sunt cele de apă, dar impermeabilă pentru molecule mai mari cum
sunt cele de zahăr. Pâlnia, prevăzută cu un tub gradat, se introduce într-un vas cu apă (figura 6.6). Se realizează
astfel o celulă osmotică (osmometru).
La început, lichidul din pâlnie este la acelaşi nivel cu lichidul din vas. În timp, se constată că lichidul urcă în
tubul gradat până la un anumit nivel. Acest fenomen se datorează faptului că apa difuzează prin membrană în soluţia
de zahăr.

Fig. 6.6. Celulă osmotică.

Fenomenul de trecere a dizolvantului printr-o membrană semipermeabilă din soluţia diluată în soluţia
concentrată se numeşte osmoză.
Creşterea nivelului se opreşte când presiunea hidrostatică h este suficient de mare pentru a împiedica trecerea în
continuare a apei prin membrană. Presiunea necesară pentru a opri difuziunea apei este presiunea osmotică.
Aceasta poate fi măsurată după înălţimea coloanei de lichid.
 39
Ecuaţia generală a presiunii osmotice a fost formulată de van’t Hoff:

π = cRT (6.17)

în care π este presiunea osmotică, în N m-2; c – concentraţia, în mol m-3; R – constanta universală a gazelor; T –
temperatura termodinamică, în K.
Ecuaţia lui van’Hoff este similară cu ecuaţia generală de stare a gazelor ideale, astfel încât se ajunge la
următoarea definiţie a presiunii osmotice:
Presiunea osmotică a unei soluţii este egală cu presiunea pe care ar exercita-o substanţa dizolvată dacă ar fi în
stare gazoasă şi ar ocupa un volum egal cu cel al soluţiei.
 CAPITOLUL 7

REACŢII CHIMICE

7.1. Reacţia chimică reprezintă fenomenul prin care una sau mai multe substanţe se transformă în alte substanţe,
fără a afecta natura atomilor constituenţi ai substanţelor transformate.
În mediul înconjurător pot fi observate numeroase reacţii, deşi majoritatea acestora au o desfăşurare lentă. Câteva
exemple în acest sens sunt: ruginirea pieselor din oţel, fermentaţia alcoolică, înverzirea frunzelor datorită formării
clorofilei, arderea combustibilor.
Reacţiile chimice pot fi puse în evidenţă prin următoarele manifestări:
a. Formarea bulelor de gaz
Dacă se introduce o bucată de zinc într-o soluţie de acid clorhidric se constată desfăşurarea unei reacţii în urma
căreia se degajă hidrogen (figura 7.1).

Fig.7.1. Reacţia zincului în soluţie de acid clorhidric.

Mult mai violentă este reacţia sodiului cu apa, produsul de reacţie fiind tot hidrogenul (figura 7.2).

Fig.7.2. Reacţia sodiului cu apa.

b. Formarea precipitatelor
Dacă într-o soluţie de azotat de plumb se toarnă soluţie de dicromat de sodiu, se constată apariţia unui precipitat de
culoare galbenă constituit din dicromat de plumb greu solubil (figura 7.3).
 10. Noţiuni de electrochimie 41

Fig.7.3. Desfăşurarea unei reacţii de precipitare.

c. Modificarea culorii
Substanţele absorb lumina de anumite lungimi de undă, astfel încât ele apar colorate diferit. Culoarea substanţelor
este o caracteristică a acestora. Modificarea naturii unei substanţe printr-o reacţie chimică poate duce deseori la
modificări de culoare. Astfel, dacă într-o soluţie incoloră de tiocianat de amoniu se toarnă o soluţie de alaun
feriamoniacal se constată colorarea soluţiei în roşu intens datorită formării tiocianatului de fier (III).
Trebuie remarcat faptul că modificarea culorii poate fi şi semnul desfăşurării unor procese fizice, nu neapărat
chimice.

d. Efecte termice
Transformările substanţelor au loc prin scindarea unor legături chimice şi formarea altora noi. Întrucât energia
legăturilor chimice este apreciabilă, este de aşteptat ca desfăşurarea unor reacţii chimice să fie însoţită de importante
efecte termice. Se cunosc multe exemple de reacţii care au loc cu degajare de căldură (exoterme) şi reacţii care au loc
cu absorbţie de căldură (endoterme). De exemplu, în reacţia dintre oxidul de calciu (var nestins) şi apă se degajă o
cantitate mare de căldură care poate aduce apa la fierbere. Dimpotrivă, la reducerea oxidului de fier Fe3O4 cu hidrogen
este necesar un important aport de căldură din exterior, reacţia fiind endotermă.

e. Apariţia flăcării este un alt semn de desfăşurare a unei reacţii chimice. Elocvente în acest sens sunt reacţiile de
ardere a hidrocarburilor. Flacăra care apare la becul Bunsen este semnul decurgerii reacţiei de oxidare a metanului cu
oxigenul din aer (figura 7.4).

Fig.7.4. Flacăra becului Bunsen.

f. Modificarea proprietăţilor fizice ale soluţiilor este o altă dovadă a desfăşurării unei reacţii chimice. O astfel
de proprietate este conductanţa. Dacă într-un vas cu soluţie de acid clorhidric se adaugă o soluţie de hidroxid de sodiu,
cu ajutorul unui conductometru se poate constata micşorarea conductanţei soluţiei până la neutralizarea completă a
acidului.

7.2. Reprezentarea reacţiilor chimice se face cu ajutorul ecuaţiilor chimice. Substanţele care se transformă într-
o reacţie chimică sunt denumite reactanţi, iar substanţele care se formează sunt denumite produşi de reacţie. Într-o
42 Chimie generală
ecuaţie chimică reactanţii se trec în termenul stâng al ecuaţiei, iar produşii de reacţie în termenul drept. Întrucât în
cursul unei reacţii chimice nu se modifică natura atomilor substanţelor, ecuaţiile chimice se egalează astfel încât
numărul atomilor unui anumit element din membrul stâng să fie egal cu cel din membrul drept.
Să considerăm reacţia chimică dintre hidrogen şi clor, în urma căreia se formează acid clorhidric:

H2 + Cl2 = 2HCl (7.1)

Pentru acidul clorhidric se alege coeficientul 2 astfel încât, atât numărul atomilor de clor, cât şi numărul atomilor
de hidrogen să nu se modifice în desfăşurarea reacţiei.
Stabilirea coeficienţilor se poate face şi algebric. De exemplu, reacţia de oxidare a amoniacului se scrie sub forma:

xNH3 + yO2 = zNO + wH2O (7.2)

Având în vedere faptul că în cursul reacţiei numărul de atomi de N, O şi H nu se modifică, se obţine sistemul de
trei ecuaţii cu 4 necunoscute:

x=z
3x =2w
2y = z + w

Sistemul poate fi rezovat admiţând x = 1. Rezultă: z =1; w = 3/2; y = 5/4. Pentru ca toţi coeficienţii să fie întregi,
aceştia se înmulţesc cu 4. Reacţia (7.2) devine:

4NH3 + 5O2 = 4NO + 6H2O (7.3)

Semnificaţia primară a ecuaţiei chimice (7.1) este faptul că o moleculă de hidrogen interacţionează cu o moleculă
de clor pentru a forma două molecule de acid clorhidric. În cursul acestei transformări sunt scindate legăturile
covalente H - H şi Cl – Cl, realizându-se noile legături covalente H –Cl.
Ecuaţiile chimice posedă proprietăţile ecuaţiilor matematice. Prin urmare, ecuaţia (7.1) poate fi amplificată cu
numărul lui Avogadro, obţinându-se:

NA ⋅ H2 + NA ⋅ Cl2 = 2 NA ⋅ HCl (7.4)

Din ecuaţia (7.4) rezultă a doua semnificaţie a ecuaţiei chimice: 1 mol de hidrogen reacţionează cu 1 mol de clor
pentru a se obţine 2 moli de acid clorhidric.
În unele situaţii, pentru a nu crea confuzii, formulele chimice ale reactanţilor şi ale produşilor de reacţii sunt
urmate de simbolul stării de agregare scris între paranteze:
2Na (s) + 2H2O (l) = 2NaOH (aq) + H2 (g) (7.3)
Se folosesc următoarele simboluri: s – solid, l – lichid, g – gaz, aq – soluţie apoasă.
7.3. Clasificarea reacţiilor chimice
Este dificilă alegerea unui criteriu unic şi bine definit de clasificare a reacţiilor chimice. Un criteriu de clasificare a
reacţiilor chimice ar putea fi modul în care reactanţii interacţionează pentru a forma produşii de reacţie. Pe baza
acestui criteriu se deosebesc: reacţii de combinare (sinteză), reacţii de descompunere, reacţii de substituţie simplă şi
reacţii de substituţie dublă (reacţii de dublu schimb).
Reacţiile de combinare (sinteză) sunt reacţii în care interacţionează două substanţe pentru a forma un singur
compus. Există foarte multe exemple în acest sens:

N2 + 3H2 = 2NH3

Fe + S = FeS

Ca + Cl2 = CaCl2

2C + H2 = C2H2

SO3 + H2O = H2SO4

Reacţiile de descompunere sunt transformări în care dintr-o substanţă se formează două sau mai multe substanţe:
 10. Noţiuni de electrochimie 43
CaCO3 = CaO + CO2

4C3H5(ONO2)3 = 12CO2 + 10H2O + 6N2 + O2

4NH4NO3 = 3N2 + N2O4 + 8H2O

Fe2(SO4)3 = Fe2O3 + 3SO3

Reacţii de sustituţie simplă sunt transformări în care un element sau un grup de elemente dintr-o combinaţie este
înlocuit cu un alt element sau grup de elemente:

Fe + CuSO4 = Cu + FeSO4

Mg + 2H2O = Mg(OH)2 + H2

Zn + 2HCl = ZnCl2 + H2

Cl2 + 2KI = 2KCl + I2

Reacţii de substituţie dublă sau reacţii de dublu schimb sunt transformări în care se schimbă două elemente sau
grupări de elemente între două combinaţii chimice:

Pb(NO3)2 + 2KI = PbI2 + 2KNO3

AgNO3 + KCl = AgCl + KNO3

H2SO4 + BaCl2 = BaSO4 + 2HCl

CaCl2 + K2CO3 = CaCO3 + 2KCl

Un caz special al reacţiilor de substituţie dublă îl constituie reacţiile dintre un acid şi o bază:
H2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2H2O

Dacă, de exemplu, se alege natura reactanţilor în calitate de criteriu de clasificare am putea avea foarte multe tipuri
de reacţii: reacţiile elementelor, reacţiile acizilor, reacţiile bazelor, reacţiile sărurilor, reacţiile oxizilor, reacţiile
compuşilor organici şi multe altele. Demne de reţinut din clasificarea pe baza naturii reactanţilor sunt reacţiile de
combustie, care sunt reacţii ale oxigenului cu combinaţiile carbonului care conţin hidrogen şi/sau alte elemente, cum
ar fi oxigenul, sulful, azotul. Exemple în acest sens sunt procesele de ardere ale unor hidrocarburi (toluen, metan,
acetilenă), alcooli (metanol), compuşi cu sulf (tiofen):

C6H5-CH3 + 9O2 = 7CO2 + 4H2O

CH4 + 2O2 = CO2 +2H2O

2C2H2 + 5O2 = 4CO2 + 2H2O

2CH3OH + 3O2 = 2CO2 + 2H2O

C4H4S + 6O2 = 4CO2 + 2H2O + SO2

Tot reacţie de combustie poate fi considerată şi arderea carbonului:

C + O2 = CO2

Frecvente, atât în chimia anorganică, cât şi în chimia organică sunt reacţiile de hidroliză, în care reactantul este
apa:

Al2(SO4)3 + 6H2O = 2Al(OH)3 + 3H2SO4

R-CN + H2O = R-CONH2

44 Chimie generală
Reacţiile de precipitare şi reacţiile de complexare sunt clase de reacţii pentru care criteriul de clasificare este
natura produşilor de reacţie:

Pb(NO3)2 + K2SO4 = PbSO4 + 2KNO3

CoCl3 + 6NH3 = [Co(NH3)6]Cl3

Reacţiile chimice se desfăşoară printr-o succesiune de procese de scindare şi formare a legăturilor chimice.
Secvenţa etapelor care intervin în desfăşurarea unei reacţii se numeşte mecanism de reacţie. Etapele unei reacţii
chimice pot avea loc succesiv sau simultan (sincron).
În foarte multe cazuri, reacţiile chimice pot fi considerate ca un proces de transfer al unor specii chimice de la o
moleculă la alta, urmat de o reorganizare a structurii la nivel molecular. De exemplu, reacţiile de oxido-reducere pot fi
considerate ca procese de transfer de electroni, iar reacţiile de neutralizare pot fi asimilate, în general, cu procese de
transfer de protoni.
De exemplu, reacţia de oxidare a ionilor de Fe2+ cu MnO −4 are la bază procesul de transfer de electroni de la ionii
de Fe2+ la MnO −4 :

2KMnO4 + 8H2SO4 + 10 FeSO4 = 2MnSO4 + 5Fe2(SO4)3 + K2SO4 + 8H2O

Similar, reacţia de neutralizare a amoniacului cu acid acetic poate fi asimilată cu transferul protonilor de la
molecula de acid acetic la molecula de amoniac, rezultatul transferului fiind formarea ionului amoniu:

CH3COOH + NH3 = CH3COONH4

În chimia organică, reacţiile chimice sunt de obicei transformări de desfacere şi refacere a legăturilor covalente.
Există trei tipuri fundamentale de astfel de reacţii: substituţie, adiţie şi eliminare. În general, molecula substanţei
organice care suferă transformări este numită substrat, iar reactantul cu ajutorul căruia se produc aceste transformări
este numit reactiv.
Substituţia este reacţia în care este înlocuit un atom sau o grupare ataşată de un atom de carbon cu un alt atom sau
grupare:

CH3-CH2-Cl + NaOH = CH3-CH2-OH + NaCl

Adiţia este transformarea care conduce la mărirea numărului de atomi sau grupări ataşate de atomii de carbon ai
substratului:

HC≡CH + HCN => H2C=CH-CN

Eliminarea este inversa adiţiei şi conduce la micşorarea numărului de atomi sau grupări legate la atomii de
carbon:

CH3-CH2-OH => H2C=CH2 + H2O

Reacţiile de scindare a legăturilor covalente C-C pot fi interpretate tot ca procese de eliminare.
Practic, toate reacţiile organice se pot încadra în unul dintre aceste trei tipuri. O categorie distinctă o reprezintă
transpoziţiile, care sunt transformări de rearanjare a structurii moleculare:

N-Metilanilină 2-Metilanilină 4-Metilanilină

(o-Toluidină) (p-Toluidină)
 10. Noţiuni de electrochimie 45

Stoechiometrie
Stoechiometria este partea chimiei care are ca obiect stabilirea relaţiilor cantitative între reactanţi şi produşii de
reacţie. Numele de stoechiometrie provine din greacă: stoicheon înseamnă element, iar metron – măsură. Deci,
stoechiometria este ştiinţa măsurării elementelor.
Aşa cum s-a văzut mai înainte, întrucât masele particulelor elementare, ale atomilor şi ale moleculelor sunt extrem
de mici şi este dificil să se opereze cu asemenea valori, a fost introdusă unitatea atomică de masă (uam), care
reprezintă a 12-a parte din masa atomului de carbon 126 C :
1 uam = 1,6605⋅10-27 kg

Pe baza unităţii atomice de masă au fost determinate masele atomice (relative) ale tuturor elementelor. În general,
masele atomice sunt numere fracţionare întrucât elementele sunt constituite din mai mulţi izotopi. Cunoscând masele
atomice se pot calcula masele moleculare (relative), prin însumarea maselor relative ale tuturor atomilor din moleculă.
În cazul combinaţiilor ionice, care nu sunt constituite din molecule propriu-zise, se calculează masa relativă a
mulţimii de atomi din formula empirică. Această “masă formulară” este numită tot “masă moleculară”, deşi termenul
nu este riguros. De exemplu, masa moleculară a apei este 2⋅1 + 16 = 18, iar a acidului sulfuric este 2⋅1 + 32 + 4⋅16 =
98. La fel se calculează şi masa moleculară a NaCl: 23 + 35,5 = 58,5 sau a sulfatului de cupru: 63,5 + 32 + 4⋅16 =
159,5.
În ecuaţiile chimice, cu ajutorul coeficienţilor, este indicat raportul între numărul de molecule ale reactanţilor şi
produşilor de reacţie. Pentru a putea utiliza entităţi numărabile şi la nivel macroscopic a fost introdusă noţiunea de
mol.

Molul a fost definit iniţial prin masa de substanţă, exprimată în grame, numeric egală cu masa moleculară a
substanţei respective.

Prin urmare, 1 mol de H2SO4 este cantitatea de substanţă care conţine 98 g H2SO4. Înseamnă că masa molară a
H2SO4 este 98 g/mol = 98⋅10-3 kg/mol.
Definiţia molului, unitate fundamentală în Sistemul internaţional de unităţi este următoarea:

Molul este cantitatea de substanţă a unui sistem care conţine atâtea entităţi elementare căţi atomi există in
0,012 kg carbon 126 C .

Acest număr de unităţi elementare este egal cu 6,022⋅1023 şi este numit numărul lui Avogadro (NA). Numărul lui
Avogadro se referă la diferite entităţi elementare, care pot fi: molecule, atomi, ioni sau electroni.

Determinarea formulei brute a substanţelor

Formula brută a unei substanţe, care indică natura atomilor constituenţi şi raportul dintre numărul acestora, poate
fi determinată pe baza compoziţiei procentuale obţinută prin analiză chimică. De exemplu, compoziţia elementală a
unei substanţe este: Na – 43,4 %; C – 11,3 % şi O – 45,3 %. Masele atomice ale elementelor componente sunt: Na –
23; C – 12 şi O – 16.
Formula brută a substanţei este de forma NaxCyOz.

43,4 11,3 45,3

x= = 1,88; y = = 0,94; z = = 2,83
23 12 16
Se împart valorile obţinute la cea mai mică dintre ele şi se obţine: x = 2; y = 1 şi z = 3.
Formula brută a substanţei este: Na2CO3.

Calcule stoechiometrice
Calculele stoechiometrice se bazează pe legea conservării masei:
Într-o reacţie chimică, masa reactanţilor este egală cu masa produşilor de reacţie. Se poate spune că în cursul
unei reacţii chimice masa se conservă.
Să considerăm o reacţie cunoscută şi suficient de rapidă, cea dintre sodiul metalic şi apa, care se desfăşoară
conform ecuaţiei chimice:
2Na + 2H2O = 2NaOH + H2
Mase atomice: Na – 23; H – 1; O – 16.
46 Chimie generală
Să admitem că într-un vas cu apă suficient de multă se introduc 0,23 g sodiu. Ne punem problema să calculăm
cantitatea (masa) de apă care a reacţionat, precum şi cantităţile (masele) de hidroxid de sodiu şi hidrogen care au
rezultat în urma reacţiei.
Cantitatea de apă care a reacţionat cu sodiul:

2⋅23 g Na ………………………. 2⋅18 g H2O

0,23 g Na ………………………. x g H2O
-------------------------------------------------------
0,23 ⋅ 2 ⋅ 18
x= = 0,18 g H2O
2 ⋅ 23
Similar se calculează masa de NaOH rezultat:

2⋅23 g Na ………………………. 2⋅40 g NaOH

0,23 g Na ………………………. x g NaOH
---------------------------------------------------------
0,23 ⋅ 2 ⋅ 40
x= = 0,4 g NaOH
2 ⋅ 23
Masa de hidrogen care rezultă:

2⋅23 g Na ………………………. 2 g H2
0,23 g Na ………………………. x g H2
-------------------------------------------------
0,23 ⋅ 2
x= = 0,01 g H2
2 ⋅ 23

Se poate calcula direct volumul de H2 care rezultă din reacţie în condiţii normale de temperatură şi presiune:

2⋅23 g Na ………………………. 22,4 L H2 (cn)

0,23 g Na ………………………. x L H2 (cn)
----------------------------------------------------------
0,23 ⋅ 22,4
x= = 0,112 L H2 (cn)
2 ⋅ 23

Pentru a calcula volumul de hidrogen care se degajă în condiţii diferite de cele normale se folosesc ecuaţiile de
stare ale gazelor perfecte.
În exemplul dat s-a specificat că masa de apă este în cantitate suficientă, adică sensibil mai mult decât este necesar
pentru reacţia cu sodiul. Reacţia decurge până la consumarea întregii cantităţi de sodiu. În acest caz sodiul este
reactantul limită.
Randamentul de substanţă reprezintă raportul dintre cantitatea de produs de reacţie obţinut practic şi cantitatea
aceluiaşi produs care se obţine teoretic conform stoechiometriei reacţiei.
mp
η= (7.50)
mt
Întrucât cantitatea de produs de reacţie obţinută practic este mai mică sau cel mult egală cu cea teoretică,
randamentul maxim este 1. Dacă randamentul se exprimă în procente, relaţia de calcul este:
mp
η= ⋅ 100 [%] (7.51)
mt