CAPUL DE RATOI - Comedie in trei acte (sapte tablouri) de G.

Ciprian, Bucuresti,
Editura "Cugetarea", .

Premiera piesei: 26 ianuarie 1940, in regia autorului, la Studioul Teatrului National din
Bucuresti.

In volumul sau de memorialistica, Mascarici si Mizgalici, autorul revela ca eroii comediei

sale, adica "Cirivis, Macferlan, Pentagon si Balalau au trait aievea, si escapadele lor din
scoala ori din întiii ani de studentie au fost adevarate, sau aproape adevarate, caci
fantezia a mai brodat pe ici, pe colo" Nucleul prim al viitoarei opere il formeaza farsele -
evocate si preluate de altfel si in debutul piesei a patru colegi de la Liceul "Gh. Lazar"
din Bucuresti, care au infiintat O umoristica "societate simbolica", a carei cotizatie, la fel
de simbolica, o constituia livrarea cite unui "cap de ratoi"; cum conducatorul asa-zisei
asociatii, Dem. Demetrescu-Buzau, alias viitorul Urmuz, sustinea ca "numele fiecarui
om trebuie sa rimeze cu faptura lui fizica si morala", cei patru liceeni purtau
urmatoarele porecle: Cirivis (adica Dem. De-metrescu-Buzau), Macferlan (G. Ciprian),
Pen-(agon (Const. Grigorescu) si Balalau (Alex. Bujorcanu). Maniera in care "ratoiii",
prin farsele lor, urmareau sa socheze spiritul mic-burghez si sa sparga cadrele banale
ale realului dovedeste ca ei aplicau pe viu celebra reteta a lui Laulreamont, conform
careia e necesara "intilnirea intimplatoare a unei umbrele si a unei masini de cusut pe
masa de operatie",..

Viziunea histrionica existenta in intreaga opera a lui G. Ciprian , fie in cea teatrala, fie in
cea romanesca, se desavirseste o data cu comedia Capul de ratoi. Spre deosebire de
Omul cu mirtoaga, in Capul de ratoi identitatea dintre bufonerie si sfintenie este acum
voluntara si constienta, fiind asumata programatic; "bufonul" si "sfintul" fiinteaza aici,
cu naturalele, in aceeasi persoana. Drama piesei - a carei actiune oarecum aleatorie e
in consecinta, ca in teatrul epic, impartita in sapte tablouri, demarcarea comediei in trei
acte fiind pur conventionala - e simpla: reintilnindu-se la maturitate, patru fosti colegi
de liceu, exasperati de rigiditatea si plictisul vietii banale, decid sa se reintoarca la un
mod adolescentin de a fi, pus sub emblema gratuita si umoristica a "Capului de ratoi";
in cel mai pur spirit urmuzian ( cu înlănțuiri logice șocante), ei incep sa formeze o legatura
intre cer si pamant bineinteles simbolic, cladindu-si locuinta intr-un pom. "Banda
pahueilor", animata de "duhul nascocitor" al lui Cirivis (alias Urmuz), are un adevarat
program de dinamitare a realitatii cotidiene, a conventiilor sociale si a platitudinii
burgheze, propunind o terapeutica universal-valabila, bazata pe practicarea farsei si a
"gimnasticii" absurde (pur si simplu "lasatul pe vine"): "Avem principii largi", declara
Cirivis, doctrinarul grupului. "imbratisam pe toata lumea. Boier, golan, crestin,
musulman - te-ai lasat pe vine, ai intrat in rindul oamenilor!" Cei patru "ratoi" intuiesc
cu exactitate scopul si esenta farsei, caci, asa cum remarca Paul Zarifopol atunci cind o
defineste teoretic, "gluma e ca o gimnastica", a carei practicare "dezvolta o energie prin
care ne izbavim" de diversele tribulatii/cotidiene.

Totodata, cum observa Ovid S. Crohmalniceanu, nenumaratele "urmuzisme" pe care le

desfasoara "ratoii" (intre care principiul liminar este "lasatul pe vine") nu reprezinta
altceva decit un fel de "practica yoghinica, simplificata genial si pusa la indemina
tuturor". intr-un sens, cei patru "pahuei" sint, de fapt, urmasii foarte indepartati ai
dostoievskianului om din subterana, deoarece si ei inlocuiesc pe "doi si cu doi fac patru"
cu paradoxalul "doi si cu doi fac cinci"; cu alte cuvinte, ei lupta impotriva "batrinei
doamne Logica si a eternului domn Interes", introducind in realitatea de toate zilele,
impietrita in conventii, ilogicul si actul gratuit. "Ratoii" propovaduiesc "ruperea din
linie", rasturnarea "stilpilor logicii" si echilibristica pe muchia de cutit ce desparte
"ratiunea de nebunie"; ei sint, astfel, niste "nebuni" ce pulverizeaza cadrele rigide,
anchilozate, ale realului desfigurat de morga si inautenticitate. "Pahucii" nu mai au
nume, ci doar porecle ce reflecta perfect esenta fapturii lor: primind botezul, sint niste
oameni noi si, prin urmate, Dem. Demeirescu-Buzau devine Cirivis, G. Ciprian,
Macferlan s.a.m.d.

Acum ei sint cum par si par ce sint: niste bufoni, "in tinuta de campanie", cu gambete
pe cap precum Charlot. Ca Saint-Genet, autorul-personaj al lui Sartre, si histrionul lui
G. Ciprian - fie Varlam din Omul cu mirfoaga, fie Cirivis, Macferlan, Pentagon si Balalau
din Capul de ratoi, fie Jeannot din Un lup mincat de oaie - aspira sa fie "actor in viata,
regizor in marele teatru al vietii", cu scopul de a ruina gravitatea alienanta a realului;
comediantul se irealizeaza in fata oamenilor, isi transforma fiinta in aparenta si
deschide o falie catre neant. Iata de ce "ratoii", avind, dupa cum marturisesc,
"voluptatea sondarilor in vid", fac tumbe din "setea de a cadea in gol", caci, asa cum
avertizeaza Cirivis, iluzia este specialitatea lor. Aceasta frenetica actiune de i-realizare,
prezenta la actor, o surprinsese, foarte exact, inca Hamlet:

"Sa nu te-nfiori cind vezi un come-diant/ Doar intr-un vis de chin, o-nchipuire,/ Ca-si poate
sufletul supune mintii/ Atit de mult, ca prin silinta-i, chipul/ si glasu-i frint e, si cu-ntregu-i
zbucium/ El cugetului potriveste chipuri,/ si toate-acestea sint pentru nimic".

Spre deosebire insa de Hamlet, la care producerea de aparente are un efect tragic-
activator, Jean Genet ori histrionul lui G. Ciprian prezinta i-realizarea in miezul realitatii
insasi ca scop ultim al conditiei umane, si, in consecinta, divertismentul, farsa si jocul -
instituite ca lege - destrama "seriosul existentei", redin-du-i autenticitatea originar-
genuina. Bufonii, dirijati de Cirivis, sint terapeuti nastrusnici care provoaca omului
social un soc psiho-dramatic, atragindu-l intr-un joc al rolurilor si dezvaluindu-i, din
nou, naluralilatea falsificata de masca profesionala.

In Capul de ratoi, lumii ca jungla i se opune acum, reconfortanta, lumea ca circ, in care
suverane sint fantezia si gratuitatea: "De cind oamenii se lasa si se ridica unii in fata
altora, nu mai gonesc nebuneste. Se opresc, se uita la altii, zimbesc, isi string miinile
si.,, chiar se imbratiseaza. Si asta nu pentru ca se cunosc, ci doar pentru ca-s oameni
Oamenii au descoperit ca-s oameni."

Ca urmare, realitatea rigida e decojita, sub ea iesind la iveala miezul uneia noi, cu alte
cadente si cu aerul primenit, iar omul, ca in teatrul lui Eugen Ionescu, e cuprins de
evanescenta, inca o data "miracolul" regenerarii umane revela identitatea dintre
bufonerie si sfintenie; histrionii din jurul lui Cirivis se numesc ei insisi "fii ai ecle/.ici" si -
cunoscatori ai primei epistole catre corinteni se lasa imbatati de "nebunia crucii", voind
sa-si bata "cuie la incheietura madularelor" pentru "a singera de obstestile dureri".
Gindirea discursi-va, cu acel "damf de mucegai", e repudiata cu oroare, "pahucii" stiind
sa astepte, in liniste, iluminarea. Cirivis si discipolii sai sint bintuiti de un "vesnic
neastimpar", urasc stagnarea, caci "a sari, a salta e legea firii" lor.
Bestiarul reflecta si aici, ca in Omul cu rnirtoaga, morala piesei: "ratoii", cu magia lor de
pasare maiastra si cu "inimile lor de oratanii salbatice", alunga pe "batrinele cirtite" ale
conventiilor sociale ori morale. Cum a relevat Petru Manoliu, inca in cronica tacuta la
premiera piesei, Capul de ratoi reprezinta o "commedia deU'inlclleUo", a ideilor, in care
oamenii sint inlocuiti cu idei". Totodata, atit ca structura formala, cit si ca viziune
histrionica asupra omului, Capul de ratoi constituie cel mai substantial experiment din
cadrul teatrului interbelic romanesc, prevestind, de asemenea, aparitia psihodramei.