Atena este locul de naştere al democraţiei şi a fost numit leagănul

civilizaţiei occidentale. Morminte din epoca fierului (în Kerameikos şi
alte locaţii), relevă că Atena începând de la 900 î.Hr. a devenit cel
mai important centru de comerţ şi prosperitate din regiune.Legenda
întemeierii Atenei arată că după ce pelasgii ar fi ocupat Acropole,
aceasta a fost întărită de către Cecrops. În secolul al XII-lea î.Hr.,
cele 12 târguri care împărţeau Aticaau fost reunite de către Tezeu,
prin sinoecism, într-o singură cetate.Consiliu care s-a reunit pe o
colină de lângăAcropole – Dealul lui Ares (Areopagus) – şi a
desemnat oficialităţile oraşului, arhonţii şi polemarhul (comandantul-
şef). Lângă acest consiliu, adunarea poporului (ecclesia), ce are
puteri destul de limitate, îi numeşte bineînţeles pe magistraţi,
dar Aristotel precizează că aceştia sunt aleşi „potrivit rangului de
nobleţe şi bogăţiei”.Arhontele denumit eponim, deoarece dă numele
său anului respectiv, este şeful puterii executive. Regele (basileus)
păstrează titlul şi funcţiile religioase ale regelui primitiv; asistat de
către 4 filobasileis, judecă toate cauzele care sunt în legătură cu
religia. Polemarhul (căpetenia oraşului în caz de război) conduce
armata şi judecă procesele privitoare la străini. lme arta de a scrie
istoria. Atena a creat câteva dintre cele mai extraordinare monumente
ale antichităţii şi numai numele lui Fidias ar fi de ajuns pentru a ilustra
sculptura ei. Atena a strălucit atât în pictură, cât şi în artele minore; ca
a inventat o ceramică ce a înălţat acest artizanat la rangul de mare
artă. Acest ansamblu unic în istorie a făcut ca romanii să-şi trimită
copiii în acest oraş pentru a studia şi a-şi şlefui spiritul. Pericle a
numitAtena şcoala Greciei, iar Isocrate a numit-o Elada Eladei.
Spre apusul bazinului Mării Mediterane, unde au fost
colonizate ţărmurile Siciliei şi Italiei de sud, Astfel, în
sudul Italiei au fost înfiinţate atât de multe colonii, încât în
antichitate această regiune purta numele de Grecia Mare.
Grecii au fost atraşi aici de solul roditor, de bogăţia
păşunilor şi de pădurile dese, care ofereau un lemn bun
pentru construirea corăbiilor. Cea mai veche colonie de
aici a fost Cumae. La gurile Ronului a fost intemeiata
Massalia-aşezată la capătul marelui drum comercial ce
cobora pe valea acestui fluviu spre Marea Mediterană, în
Massalia venea cositorul din părţile Belgiei de azi şi
chihlimbarul dinspre ţărmul îndepărtat al Mării
Baltice.Coloniile din nordul Mării Egee şi din bazinul
Mării Negre- Grecii au înfiinţat mai multe colonii, printre
care cea mai importantă a fost Byzantium, oraşul-cheie al
Mării Negre, datorită minunatei sale poziţii în strâmtoarea
Bosforului. Pe ţărmul apusean al Mării Negre, începând
din a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr., milesienii
au pus bazele următoarelor colonii: Histria, Tomis
(Constanţa de azi), Callatis (Mangalia) şi
altele. Coloniile din sud, pe ţărmul Africii Grecii au
întâmpinat o mai mare rezistenţă din partea populaţiilor
de pe ţărmul de nord al Africii. Pe ţărmul egiptean al
Mediteranei, grecii nu au putut înfiinţa decât o singură
colonie, şi anume Naucratis, în delta Nilului.

O prima incercare de a sistematiza originea omului si fazele
evolutiei ei apartine lui Hesiod in loucrarile sale ,,Originea
zeilor » ,,Munci si zile »-incearca legarea trecutului de prezent
.Hesiod dezvolta ideea evolutiei omenesti prin diferite metale(aur-
om fericit ;argint si bronz-declin).Totusi meritele logografilor in
pregatirea terenului pentru istoriografie sunt incontestabile.Mai
intai,ei au desfasurat un efortt considerabil pentru
documentare.Hecateu-om politic si carturar ;a denumit Egiptul
darul Nilului.In aplicarea criticii el adopta principiul verosimilitatii in
functie ,fireste,de credintele vremii ;de exemplu el neaga existenta
Cerberului la intrarea infernului.Hellanicos are marite mai ales in
dezvoltarea eruditiei.Dintre lucrarile lui trebuie sa retinem
incercarea de a alcatui un tablou cronologic,in raport cu ciclul
anilor astronomiei.Tot el este autorul primei monografii erudite,o
istorie a Atenei,casi al altor scrieri asupra Eoliei si Arcadei.Prin el
se realizeaza un inceput de specializare a cercetarii trecutului.
Secolul al V-lea – “Secolul lui Pericle” – constituie o perioad de
maxima afirmare a societii eline/. Este acum perioada când apar
tragediile lui Sofocle şi Euripide, ca şi comediile lui Aristofan,când
Fidias creeaza remarcabilele sale opere, când filosofia cunoaşte
importante progrese, datorate sofiştilor şi adversarului lor
Socrate, când Hippocrat pune bazele medicinii rationale.O
asemenea atmosfera trebuia sa se rasfrânga, în mod pozitiv, şi
asupra modului cum era realizata cunoaşterea trecutului. În
aceasta privinta, un rol deosebit a revenit şi marilor evenimente
politice pe care le cunoaşte Grecia secolului al V-lea. Este vorba,
mai întâi, de razboaiele medice. O impresie la fel de puternica a
produs-o razboiul peloponesiac.
SPARTA (Lacedemona), cea mai importanta cetate
din Grecia, alături de Atena. Era situată în centrul Laconiei,
într-un îngust fes fertil, pe malul râului Eurotas fi la
poaleleTaigetului. I se atribuie
lui Procles întemeierea Spartei. În rest, el s-a mărginit să
reunească patru kome, Pitane, Limnai, Mesoa şi Kinosura,
care au rămas totdeauna separate, formând un fel de
cartiere. Nu se ştie dacă numele Sparta, care a fost dat
ansamblului, era denumirea unei a cincea kome, unită cu
celelalte, sau dacă este un nume a cărui origine nu se
cunoaşte şi care s-a dat întregului ansamblu. Tucidide scrie
că atunci când spartanii plecau la război, soţiile lor (sau alte
femei de o oarecare semnificaţie) aveau obiceiul să le arate
acestora un scut şi să le spună: „Cu acesta, sau pe acesta”
în sensul că spartanul adevărat ar putea reveni
la Sparta numai victorios (cu scut lor în mână) sau mort.
Serviciul militar dura până la vârsta de 60 de ani, dar nu
sunt înregistrate cazuri de persoane în vârstă care au
participat la campanii militare în momente de criză.De-a
lungul întregii vieţii adulte, spartanii au continuat să fie supuşi
unui regim strict de formare militară, fiind pregătiţi în orice
moment de război. Pentru spartani curajul reprezenta virtutea
supremă.

HERODOT din Halicarnas (n. cca 485–m. cca 420 î.Hr.) este considerat, în general, drept întemeietorul disciplinei noastre, drept
“parintele istoriei”, dupa aprecierea lui Cicero. Lucrarea începe prin a expune primele contacte ale grecilor cu perşii, istoria lui
Cresus, situatia Greciei în secolul al VI-lea; urmeaza apoi istoria creşterii puterii persane, întrerupta de numeroase digresiuni
privind Ecbatana, cetatile greceşti din Asia, Libya, Tracia, SciYia, cea mai lunga fiind aceea privind Egiptul, prilejuita de expunerea
cuceririi acestuia de catre Cambyse. Ultima parte a scrierii – aproape o jumatate a ei – este consacrata campaniilor persane
împotriva Greciei europene, ale caror momente principale sunt expuse amplu şi dramatic. Prin vastitatea lucrarii, Herodot îi
depaşeşte în mod evident pe logografi, dupa cum le este superior şi prin modul în care expune şi comenteaza faptele. Apoi,
informatia sa este mai variata şi mai sigura, situatie la care contribuie şi faptul ca el se refera mai ales la istoria contemporana lui,
asupra careia putea dispune de date mai precise. pentru Herodot, la fel ca pentru ceilaltti istorici antici şi multi de mai târziu, omul
este acelaşi în toate timpurile, indiferent de conditiile în care traieşte. Conform unei credinte dominante în întreaga istoriografie
antica, diferitele evenimente sunt un rod al destinului: “Întâmplarile cârmuiesc oamenii şi nu tin oamenii cârma întâmplarilor”.-
Herodot !