Noaptea de lucru era pe sfârșite.

În atelierul de confecții se strângeau cearșafurile la care lucram

atunci, mașinile de cusut își încetau orăcăitul, oboseala ne trăgea spre somn, zorii bâjbâiau pe undeva pe
după plopi, fără să reușească să apară. Încă totul era confuz. Doar vântul, ca o stafie statornică a Mislei,
se foia printre castani, trecând apoi la marginea micului nostru orizont, împrejmuit de plopi. Și cuibărit
acolo își făcea numărul artistic, mișcând în lumina tulbure, amestecată cu umbre, frunzele plopilor într-
un fel foarte ciudat, care-ți punea imaginația la contribuție.

Inspirată de o idee, una dintre colege, ca să ne scoată din lâncezeala oboselii, a făcut o
provocare, trezindu-ne câtorva dintre noi interesul. Era un fel de „sondaj de opinie”, adresându-se
puterii noastre de pătrundere cu ajutorul fanteziei într-o lume imaginară, sugerată de mișcarea plopilor.

Unele au intrat în joc. Dintr-un fel de protejare a spiritului, ca să nu cădem victimă „psihozei
deținutului”, încercam să ne salvăm prin orice mijloace, ajutate mai ales de vârsta noastră care nu se
dădea bătută.

Jocul a început:

- Mișcarea plopilor îmi sugerează o herghelie de cai superbi, cai albaștri, cu coame de fum și de
abur. Priviți, sunt numai spumă. Aleargă, aleargă ca cei din prerie... cred că sunt cai sălbatici, încă
neîșeuați. Cai de fum și de abur...
- Asta e poezie! Acum ți-e somn și visezi cai albaștri. E clar că acolo s-a strâns un grup de femei la
bârfă, la gâlceavă. Nu vezi cum se apleacă una la urechea celeilalte, cum șușotesc, cum clevetesc? Ochii
le strălucesc, mâinile se mișcă gesticulând expresiv...
- Nici vorbă! interveni alta. Nu crezi că Misleanca (stafia Mislei) a adunat ielele în noaptea asta
ciudată și acum își fac dansul lor plin de vrajă? E ca un ritual. Cu câtă grație se mișcă în vălurile lor
albastre-cenușii! Mie asta îmi sugerează.

Am început să ne adunăm în jurul provocatoarei noastre, trezindu-ne din amorțeala oboselii și a

somnului.

- Acolo se dă un concert. E ceva răscolitor. O simfonie? O sonată? Încercați să percepeți muzica. E

Beethoven? E Mozart? E Haydn? E Enescu? Priviți dirijorul! Câtă eleganță și virtuozitate! Câtă finețe! Văd
viorile, violoncelul, pianul, alămurile. Dacă închideți ochii, sigur veți auzi cea mai frumoasă simfonie
nescrisă vreodată!

Începea să fie interesant. Fiecare se străduia să-și imagineze ceva mai deosebit, mai original. Era un
fel de-a ne distra.

O fată tăcută, care nu luase parte la joc, se apropie și spuse visătoarelor:

- Nu, acolo nu sunt nici cai de abur, nici iele dansând, nici femei clevetitoare, nici concert de
muzică simfonică. Eu văd niște femei chinuite care se zbuciumă, care se închină, care în ruga lor bat
mătănii, unele sunt chiar îndoliate. Între ele o recunosc pe mama. Da, acolo sunt mamele noastre care
se zbuciumă, chinuite de dor și durere...

Jocul s-a terminat. Câteva vorbe ale unui semen ne pot răscoli, ne pot tulbura sufletul. Gândul ne
durea de amintiri. Oboseala a devenit de plumb. Dar somnul nu s-a mai lipit de pleopele noastre ore în
șir...