TEMA 1 Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate

istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată
încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În
epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea
latină a poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării.
Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria
imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format
la sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută
între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea
românilor şi formarea poporului român, care s-a prelungit până astăzi.
2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat
faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-
dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât
cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele
străine vlahi sau valahi (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.).

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin
unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de
informaţie în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul bizantin Ioan Kynnamos scria, în
secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.

Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit
de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta
hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele
petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul
acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor conducători maghiari. În acest
context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde
Anonymus menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi
de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.

În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio

Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în
operele lor despre originea romană a poporului român, aducând argumente istorice şi
etnografice.

3. Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi

contra
În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre
formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria Daciei
transalpine din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la sudul Dunării de
unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi
total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia,
în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul
X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de
austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în
drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi pornind de la
argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului
popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către
nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-XIII.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus
argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat
ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în
civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave
în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului
român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus
Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale
la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când

românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi
maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriac Robert Roesler a argumentat
ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea teoria
imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor
istorici latini târzii şi nesiguri, exterminarea totală a dacilor în războaiele cu
romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de 200 de ani, retragerea
completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în
Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul
XIV. Românii vorbesc o limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că
prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste
prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I.

Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler
este falsă. Unul dintre cei mai cunoscuţi este Alexandru D.
Xenopol. Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-

romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o
continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul mediu.
 Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României,
au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se
 ocupau cu agricultura, este foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu
putea fi decât cea daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au
descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o
altă dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii
cucerite de romani.
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată
că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului
XIX), caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În
1920, prin tratatul de pace de la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României
Transilvania. Pentru istoriografia maghiară această teorie a devenit un punct de plecare
pentru a demonstra drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei.

Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate
teoria imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan
şi Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a adus numeroase izvoare arheologice în sprijinul
continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul
român (1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice,
geografice, arheologice, etnografice şi lingvistice care combat teoria imigraţionistă.
Aceasta este până astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă
a fost combătută constant, de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau
mai ales civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat elementul dac în comparaţie cu
cel roman deoarece în propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori.

5. Teoria imigraţionistă astăzi

Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept
insuficient argumentată, unii istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în
principalele limbi europene. Dar disputa în jurul continuităţii românilor nu mai poate avea
în prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi
pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca
rezolvate conflictele teritoriale. Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul
românilor şi maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de
înaltă valoare ştiinţifică elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente
în acest. Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele enciclopedice
(gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei
române cu privire la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor trebuie
studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.