Una dintre strategiile favorite ale egoului

pentru a se consolida este aceea de a se

lamenta.
Fiecare lamentaţie re prezintă o mică
istorioară pe care mintea o ticluieşte şi în
care voi credeţi fără rezerve. Că vă plângeţi
cu voce tare sau doar în gând nu are nicio
importanţă. Unele egouri care nu au prea
multe lucruri cu care să se identifice
supravieţuiesc fără probleme doar prin a se
lamenta. Atunci când sunteţi în stăpânirea
unui astfel de ego, a vă lamenta devine un
obicei; vă plângeţi în special de ceilalţi
oameni şi, desigur, obiceiul este inconştient,
ceea ce înseamnă că nu ştiţi ce faceţi.
Aplicarea de etichete mentale negative
oamenilor, fie deschis, fie, cel mai adesea,
atunci când le vorbiţi altora despre ei sau
când doar vă gândiţi la ei, este în mod
frecvent o parte componentă a acestui
şablon.
Insultele reprezintă forma cea mai
grosolană a acestui gen de etichetări şi a
nevoii pe care o
manifestă egoul de a avea dreptate şi a
triumfa asupra celorlalţi: „ticălos, bastard,
căţea” — toate sentinţe definitive ce nu pot
fi contestate. La nivelul următor pe scara
inconştienţei găsim urletele şi strigătele şi,
nu mult mai jos, violenţa fizică.
Resentimentul este emoţia care însoţeşte
lamentarea şi etichetarea în minte a
oamenilor şi
care adaugă chiar mai multă energie
egoului. Resentiment înseamnă
amărăciune, indignare,
mâhnire sau sentimentul de a fi fost ofensat.
Sunteţi nemulţumiţi de lăcomia celorlalţi, de
necinstea lor, de lipsa lor de integritate, de
ceea ce fac, de ceea ce au făcut în trecut,
de ceea ce au spus, de ceea ce n-au reuşit
să facă, de ceea ce ar fi trebuit sau n-ar fi
trebuit să facă. Egoul iubeşte această
atitudine, în loc să treceţi cu vederea
inconştienţa celorlalţi, voi o faceţi parte
integrantă a identităţii lor. Cine este cel care
face acest lucru? Inconştienţa din voi,
egoul. Uneori, „vina” pe care i-o găsiţi
altcuiva nici măcar nu există. Este în
totalitate o interpretare greşită, proiecţia
unei minţi condiţionate să vadă inamici şi să
se considere pe sine corectă sau
superioară. Alteori, e posibil ca vina să fie
reală, dar concentrându-vă asupra ei,
uneori prin excluderea oricărui alt aspect, o
amplificaţi. Şi elementele faţă de care luaţi
atitudine în cazul celorlalţi sunt cele pe care
le consolidaţi astfel în voi înşivă.
Lipsa de reacţie faţă de egoul celorlalţi
reprezintă una dintre cele mai eficiente
modalităţi nu
doar de a transcende propriul vostru ego, ci
şi de a dizolva egoul uman colectiv. Dar veţi
simţi în voi această lipsă de reacţie doar
atunci când veţi recunoaşte egoul ca fiind
cauza comportamentului unei persoane,
comportament ce reprezintă expresia
disfuncţiei umane colective. Arunci când
înţelegeţi că nu este ceva personal, nu vă
va mai apărea necesitatea de a reacţiona
ca şi cum ar fi fost personal.
Nereacţionând faţă de manifestările egoului
veţi avea adesea capacitatea de a iniţia
echilibibrul. Nucleul egoului mental în cazul
celorlalţi, iar acesta înseamnă conştiinţă
necondiţionată opusă celei condiţionate.
Este posibil ca din când în când să fiţi
nevoiţi să luaţi măsuri practice pentru a vă
proteja de
persoane profund inconştiente. Puteţi face
lucrul acesta fără să-i transformaţi în
duşmani. Cea mai mare protecţie o
reprezintă totuşi faptul de a fi conştienţi.
Cineva vă devine duşman dacă
personalizaţi inconştienţa pe care o
reprezintă egoul. Lipsa de reacţie nu este
semn de slăbiciune, ci de putere. Un alt
termen pentru lipsa de reacţie este iertarea.
A ierta înseamnă a trece cu vederea sau,
mai curând, a trece peste. Treceţi peste ego
şi ajungeţi la sănătatea mentală existentă în
fiecare fiinţă umană ca esenţa sa.
Egoului îi place deosebit de mult să se
plângă şi să nutrească resentimente nu
doar în legătură
cu alţi oameni, ci şi în legătură cu situaţiile.
Ceea ce puteţi face cu o persoană, puteţi
face şi cu o situaţie: o puteţi transforma într-
un inamic. De aici rezultă atitudini de genul:
n-ar fi trebuit să se
întâmple aşa ceva; nu vreau să mă aflu aici;
nu vreau să fiu nevoit să fac asta; mi se
face o nedreptate.
Iar duşmanul cel mai mare al egoului este,
desigur, momentul prezent, adică viaţa
însăşi.
Nu trebuie să se facă o confuzie între
atitudinea unei persoane care se plânge de
ceva şi cea a
unei persoane care informează o alta în
legătură cu o greşeală sau o lipsă, astfel
încât să facă posibilă remedierea. Iar a
înceta să vă mai plângeţi nu înseamnă
neapărat să toleraţi un comportament urât
sau o însuşire negativă. Nu este nicio urmă
de ego în a spune ospătarului că supa este
rece şi trebuie încălzită — dacă vă rezumaţi
la fapte, care sunt întotdeauna neutre. „Cum
îndrăzneşti să-mi serveşti supa rece ...” —
aceasta înseamnă că vă plângeţi. Există
aici un „mie” care adoră să se simtă jignit la
modul personal de supa rece şi care are de
gând să profite din plin de situaţie, un „mie”
căruia îi place la nebunie să arate că cineva
a greşit. Această exprimare a nemulţumirii
despre care vorbeam mai sus se află în
slujba egoului, nu în cea a schimbării.
Uneori devine evident faptul că egoul nu
doreşte cu adevărat schimbarea, ca să se
poată plânge în continuare, încercaţi să
prindeţi, adică să sesizaţi vocea din mintea
voastră în chiar momentul în care se plânge
de ceva şi să vedeţi atunci exact ce
reprezintă ea: vocea egoului, nimic mai mult
decât un şablon condiţionat, un gând. Ori de
câte ori sesizaţi vocea aceea veţi realiza, de
asemenea, că nu sunteţi vocea, ci acela
care este conştient de ea. De fapt, sunteţi
conştiinţa care conştientizează acea voce.
În fundal este conştiinţa; în prim-plan este
vocea, gânditorul, în acest mod vă eliberaţi
de ego, de mintea neobservată, în
momentul în care
conştientizaţi egoul, acesta nu mai este în
adevăratul sens al cuvântului egoul, ci doar
un şablon
mental vechi, condiţionat. Egoul implică
absenţa conştientizării. Conştiinţa şi egoul
nu pot exista laolaltă. Vechiul şablon al
minţii şi deprinderea mentală mai pot
supravieţui şi reapărea un timp
deoarece beneficiază de impulsul în spatele
căruia stau mii de ani de inconştienţă
umană colectivă, dar de fiecare dată când
este recunoscut, egoul devine tot mai slab.
ECkart Tolle- Un pamant nou