De când răspund copiii penal și cum pot ajunge părinții să plătească daune civile pentru faptele

acestora

Auzim adesea în jur sau chiar în presă știri despre copii care comit diverse fapte penale. Chiar dacă nu
sunt conștienți de gravitatea faptelor lor, de consecințele pe care acestea le pot avea, părinții trebuie să
știe ce urmări penale sau extra-penale pot decurge din faptele copiilor lor - pentru că ei ar putea fi cei
chemați să răspundă pentru acestea în anumite condiții.

În septembrie 2020, a apărut în presă că o fată de 14 ani, din Gorj, a fost reținută de poliție, pentru a fi
cercetată pentru comiterea faptei penale de loviri și alte violențe.

În acest context, având în vedere că reținerea unei persoane, ca măsură preventivă luată în cadrul unui
proces penal, poate fi dispusă doar față de o persoană care poate răspunde penal (altcumva, Codul de
procedură penală, prin referire la Codul penal, interzice reținerea unei persoane ce nu poate fi trasă la
răspundere penală, printre altele, din cauza minorității), se pune problema care este, în concret, vârsta
de la care cineva va răspunde penal.

Codul penal stabilește (în cadrul articolului 113) că un minor nu va răspunde penal, în două ipoteze:

 dacă nu a împlinit 14 ani, nu va răspunde penal în nicio situație;

 dacă are între 14 și 16 ani, va răspunde penal doar dacă a săvârșit fapta cu discernământ.

De la 16 ani, încolo, minorul va răspunde penal la fel ca un adult. Bineînțeles, acest lucru nu înseamnă că,
în ipoteza comiterii unei fapte penale și a determinării acestei fapte ca fiind infracțiune, pedeapsa
aplicată, în concret, pentru cineva de 16 ani va fi aceeași cu pedeapsa aplicată pentru cineva care a
trecut de 30 ani, de exemplu. În concret, articolul 74 din Codul penal prevede, printre criteriile de
individualizare a pedepsei, și vârsta infractorului.

Ce se întâmplă în cazul minorilor sub 14 ani? Scapă nepedepsiți, dar nu răspunde nimeni altcineva?

Răspunsul la această întrebare este un pic mai complex. Strict din punct de vedere a răspunderii penale,
nimeni nu va răspunde pentru fapta minorului, dacă acesta a acționat singur și neasistat sau
nedeterminat de altcineva. Acest lucru se datorează faptului că nimeni nu poate răspunde penal decât
pentru fapta sa proprie.

Cu alte cuvinte, scapă minorul nepedepsit, nu e nimeni tras la răspundere penală și, astfel, se creează un
context în care este încurajată comiterea de infracțiuni prin intermediul minorilor, pentru că există
impunitate generală, în cazul acesta? Nici vorbă.

Cum spuneam și mai sus, minorul trebuie să nu fi fost asistat sau determinat de altcineva (care răspunde
penal) să fi comis infracțiunea. În ipoteza contrară, minorul nu va răspunde penal, într-adevăr, însă cel
care asistă sau determină comiterea faptei penale, de către minor, va răspunde pentru fapta sa
infracțională (fie în calitate de complice, fie în calitate de instigator sau chiar de coautor), aspect
cunoscut ca participație improprie.
Problema rămâne în situațiile în care minorul nu e determinat sau asistat să comită o faptă penală.
Păstrând exemplul real menționat la început, anumiți minori (sub 14 ani) îi lovesc pe alții atât de
puternic, încât cei din urmă au nevoie de spitalizare, îngrijiri medicale etc.

Așadar, cei din urmă au suferit un prejudiciu material, care chiar poate fi cuantificat în cheltuielile de
recuperare (pe lângă faptul că se poate discuta și de un prejudiciu moral, aici). În această ipoteză, va
putea cineva să răspundă pentru fapta minorului sau persoana care a suferit consecințele nu va avea
împotriva cui să se îndrepte?

Va avea, însă doar în civil. Mai exact, aici e vorba de răspundere civilă delictuală. Adică acea răspundere
care presupune reparația unui prejudiciu produs altei persoane, din cauza comiterii unei fapte ilegale (nu
contează dacă acea faptă e prevăzută de legea penală sau nu, singura condiție, în acest punct, este ca
fapta să fie contrară unui act normativ). În asemenea ipoteze, victima se va putea îndrepta direct
împotriva părinților minorului, existând chiar un regim special în Codul civil, numit „răspunderea pentru
fapta minorului (...)”, potrivit articolului 1.372 din Codul civil.

În esență, prevederea menționată mai sus stabilește că va răspunde pentru prejudiciul cauzat de minor
cel care este obligat să îl supravegheze, în temeiul legii, adică părintele, în situația de mai sus.

În teorie, părintele ar putea să nu răspundă, „dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta

prejudiciabilă”, probând că „fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au
îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești”.

Practic, acest lucru s-ar putea să fie foarte greu de probat, dacă nu chiar imposibil, în exemplul situației
din Gorj. Acest lucru se întâmplă din cauză că articolul 487 din Codul civil stabilește că autoritatea
părintească implică, printre altele, obligația de creștere a copilului și de educație a acestuia. Cu alte
cuvinte, ar fi foarte greu pentru un părinte să arate că, în situația de mai sus, lovirea, de către copilul său,
a altor copii, nu s-a datorat proastei creșteri și educației deficitare a copilului.

Atenție! Tehnic, în dreptul civil, ar putea răspunde și minorul sub 14 ani, direct, dacă se poate dovedi că
acesta a avut discernământ, când a comis o faptă ilegală. Practic, însă, s-ar putea ca victima să nu aibă
interes să probeze așa ceva din cauză că, cel mai probabil, minorul, oricum, nu are fonduri de unde să
plătească o eventuală reparație a prejudiciului.

În concluzie, minorul sub 14 ani care comite o faptă infracțională nu răspunde pentru această faptă în
domeniul penalului. Dacă e determinat sau asistat de altcineva, atunci acea persoană va răspunde
pentru fapta sa infracțională, în calitate de complice sau instigator (sau chiar de coautor). Pe de altă
parte, chiar dacă minorul nu răspunde în penal, el va putea fi ținut să răspundă în civil (dacă se poate
demonstra că a avut discernământ la momentul comiterii faptei) sau se poate atrage răspunderea
părinților pentru fapta copilului.

Justiţia penală în cazul minorilor

Chiar dacă, sub aspectul denumirii, măsura educativă şi măsura de supraveghere specializată se
aseamănă, măsura prevăzută de Legea nr. 272/2004 nu are caracterul unei sancţiuni, numărul şi
ingerinţa obligaţiilor în drepturile copilului fiind orientate spre susţinerea personalităţii acestuia. În
acelaşi timp, numeroasele restricţii ale libertăţii persoanei descrise de Codul penal sunt subsumate
obligaţiei generale de interzicere de a frecventa anumite locuri sau anumite persoane, prevăzută de
Legea nr. 272/2004. Este de observat şi că obligaţiile prevăzute de art. 85 din Legea nr. 272/2004 au
caracter obligatoriu, iar cele prevăzute de art. 121 CP au caracter facultativ. Totodată, obligaţiile
prevăzute de Codul penal conţin şi impunerea unei anumite conduite faţă de autorităţi (să se prezinte la
datele fixate la serviciul de probaţiune), aspect ce lipseşte din conţinutul obligaţiilor prevăzute de legea
specială. [ Mai mult... ]

Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a 4-a

- Supravegherea specializată. Această măsură de protecţie specială se dispune faţă de copilul care a
săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, fie de către comisia pentru protecţia copilului, dacă există
acordul părinţilor, fie de către instanţă, în lipsa acordului (art. 71 din Legea nr. 272/2004). Această
măsură este şi ea temporară şi constă în menţinerea copilului în familia sa, cu condiţia îndeplinirii de
către acesta a unor obligaţii (de exemplu, urmarea de tratamente medicale, psihoterapie, interdicţia de a
avea legături cu anumite persoane ş.a.), sau, dacă nu este posibil, plasamentul copilului la o familie
(extinsă sau substitutivă[1129]) sau într-un serviciu de tip rezidenţial specializat (art. 85 din Legea nr.
272/2004). [ Mai mult... ]