CURS 8

TEIEE
ELECTROMAGNEȚI DE CURENT ALTERNATIV
a) La electromagnetul monofazat de curent alternativ se plasează în
piesa polară, în zona întrefierului, o spiră în scurtcircuit (spiră ecran),
prin a cărei reacție inducția în întrefier nu mai atinge valori zero;
b) Se utilizează magneti trifazați, excitați pe trei coloane de tensiuni
electromotoare defazate simetric.
 SPIRA ÎN SCURTCIRCUIT

Electromagneții de curent alternativ monofazat se

construiesc în numeroase variante: forma U/1 cu spiră în
scurtcircuit pe o coloană și mișcare de rotație a armăturii,
forma U cu spire în scurtcircuit pe două coloane și mișcare de
translație a armăturii, forma E cu spire în scurtcircuit pe două
coloane externe.
În figura următoare s-a reprezentat schematic electromagnetul
U/1, adică acel electromagnet a cărui spiră în scurtcircuit este
plasată pe o coloană, iar axul de rotație al armăturii mobile se
găsește pe cealaltă coloană. La un asemenea electromagnet
momentul util este dat de forța dezvoltată la întrefierul
electromagnetului prevăzut cu spiră în scurtcircuit, deoarece
momentul forței dezvoltate în întrefierul fără spiră în
scurtcircuit este nul.
Pentru această situație este suficient să se cerceteze
fenomenele care se produc în întrefierul polului echipat cu
spira în scurtcircuit.
Notațiile prezentate în figură au următoarele semnificații:
A1 – aria polului în afara spirei;
A2 – aria polului în interiorul spirei;
Φ0 – fluxul magnetic total, în secțiuni depărtate de spiră;
ΦA1 – fluxul magnetic în întrefierul în exteriorul spirei;
ΦA2 – fluxul magnetic în întrefierul în interiorul spirei;
BA1 și BA2 -inducțiile corespunzătoare;
e2 – tensiunea electromotoare indusă în spiră;
i2 – curentul în spiră;
δ – grosimea întrefierului;
R2 – rezistența spirei în scurtcircuit.
Fig. Electromagnetul cu spiră în scurtcircuit
Pentru a determina rezistența spirei în scurtcircuit se consideră fenomenul global care are loc
în întrefierul polului. Fluxul total Φ0 considerat ca mărime alternativă sinusoidală și care
parcurge circuitul magnetic al electromagnetului în zonele neecranate, rezultă din însumarea a
două fluxuri ΦA1 și ΦA2 , respectiv din exteriorul și interiorul spirei ecran, ambele mărimi fiind
sinusoidale. Se admite, din considerații tehnologice (saturația materialului) valoarea maximă
𝐵𝐴1 a inducției magnetice în exteriorul spirei în scurtcircuit. Valoarea maximă a inducției 𝐵𝐴2 ,
în interiorul spirei în scurtcircuit, se exprimă cu ajutorul factorului k, în funcție de 𝐵𝐴1 , prin
relația:
𝐵𝐴2 = 𝑘𝐵𝐴1
Deoarece s-a admis că fluxul în interiorul spirei în scurtcircuit variază sinusoidal, se poate scrie:

𝜙𝐴2 = 𝜙𝐴2 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝜔𝑡

Variația fluxului 𝜙𝐴2 generează în spira în scurtcircuit tensiunea indusă:
𝑑𝜙𝐴2
𝑒2 = − = 𝜔𝜙𝐴2 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡
𝑑𝑡
Prin aplicarea teoremei a doua a lui Kirchhoff spirei în scurtcircuit și cu neglijarea căderii de
tensiune inductive rezultă:
𝜔𝜙𝐴2 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡 = 𝑖2 𝑅2 = 𝐼2 𝑅2 𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡
Iar rezistența spirei în scurtcircuit este:

𝜔𝜙𝐴2
𝑅2 =
𝐼2
 Fig. Starea electromagnetică în întrefier
a) diagramele mărimilor instantanee
b) momentul 1; c) momentul 2

În figura anterioară s-au trasat diagramele mărimilor instantanee ΦA2, e2 și i2. Determinarea
curentului i2 este posibilă prin considerarea a două momente ca in figură.
Momentul 1. Fluxul Φ𝐴2 1 și inducția B𝐴2 1 au valori maxime atunci când valorile pentru e2
și i2 sunt zero, iar fluxul produs de curentul din spiră este zero. Inducțiile din ariile A1 și A2 sunt
egale între ele, adică:
𝐵𝐴1 1 = 𝐵𝐴2 1 = 𝐵𝐴2
 𝜋
Momentul 2. După un unghi 𝜔𝑡 = se consideră momentul 2.
2
Fluxul Φ𝐴2 2 are valoarea zero și deci și inducția B𝐴2 2 are
valoarea zero; tensiunea e2 și curentul i2 au valori maxime. În
acest moment câmpul magnetic în interiorul spirei este nul,
adică H𝐴2 2 = 0.
Observațiile de mai sus privind starea electromagnetică în
întrefierul electromagnetului la cele două momente permit
trasarea diagramei fazoriale a inducțiilor și fluxurilor ca în
figura următoare. În această diagramă s-au reprezentat, la
momentul 1, inducțiile în întrefier conform relației 𝐵𝐴1 1 =
𝐵𝐴2 1 = 𝐵෠𝐴2
Inducția 𝐵𝐴1 2 adică în afara spirei și în momentul 2 se calculează în funcție de valoarea
maximă acceptată 𝐵𝐴1 și de inducția (𝐵𝐴1 )1 ; deci k = cosα și rezultă:

2 2 2 2
𝐵𝐴1 2 = 𝐵𝐴1 − 𝐵𝐴1 1
= 𝐵𝐴1 − 𝐵𝐴2

𝜙𝐴2 = 𝐴2 𝐵𝐴2

𝜙𝐴1 = 𝐴1 𝐵𝐴1
Dacă în momentul 2, când 𝐻𝐴2 2 = 0 se aplică legea circuitului magnetic pe conturul trasat în
figura c), se obține:
𝐵𝐴1 2
𝐼2 = 𝐻𝐴1 2∙𝛿 = 𝛿
𝜇0
Se obține rezistența spirei în scurtcircuit:
𝜇0 𝜔𝐴2
𝑅2 =
𝛿𝑡𝑔𝛼
PROBLEMA. Se consideră polul unui electromagnet de curent alternativ monofazat cu
următoarele caracteristici:
A1 = 230 mm2
m = 1,5
k = cosα = 0,707
f = 50 Hz
δ = 0,12 mm

𝜇0 ∙ 𝜔 ∙ 𝐴2
𝑅2 =
𝛿 ∙ 𝑡𝑔𝛼

𝐴2 = 𝑚 ∙ 𝐴1

𝜇0 ∙ 𝜔 ∙ 𝑚 ∙ 𝐴1
𝑅2 =
𝛿 ∙ 𝑡𝑔𝛼
 4 ∙ 𝜋 ∙ 10−7 ∙ 2 ∙ 𝜋 ∙ 50 ∙ 1,5 ∙ 230 ∙ 10−6 −4
𝑅2 = −3
= 11,35 ∙ 10 Ω
0,12 ∙ 10 ∙ 𝑡𝑔(𝑎𝑟𝑐𝑐𝑜𝑠0,707)
 Electromagnetul de forma U/2

În figura următoare s-a schițat un electromagnet de forma U/2, adică un electromagnet

prevăzut cu o spiră în scurtcircuit pe ambele coloane, a cărui armătură execută o mișcare de
translație sau o mișcare de rotație în afara axului coloanei electromagnetului.
La electromagnetul U/2 cu mișcare de translație a armăturii, forța totală a electromagnetului
este de două ori forța dezvoltată în întrefierul unei coloane, iar la electromagnetul cu
mișcare de rotație, cuplul rezultant va rezulta din însumarea a două cupluri de valori
diferite, întrucât cele două forțe sunt egale, dar brațele de pârghie sunt diferite.
La electromagnetul U/2 , în scopul evitării lipirii armăturii mobile sub acțiunea
magnetismului remanent, se prevede un întrefier suplimentar δs = 0,5mm în jugul miezului
magnetic.
1-spira în scurtcircuit; 2,3-bobine; 4-armătură fixă; 5-armătură mobilă
 Electromagnetul de forma E

În figura următoare s-a reprezentat schematic electromagnetul

de forma E, la care spirele în scurtcircuit sunt plasate pe
coloanele externe, iar bobina de excitație se află pe coloana
centrală.
1 – spire în scurtcircuit;
2 – bobină;
3 – armătură fixă;
4 – armătură mobilă
 CONTACTE ELECTRICE

Prin contact electric se înțelege ansamblul compus din două

piese metalice, prin a căror atingere se stabilește conducția
într-un circuit electric. Cele două piese se numesc și elemente
de contact. În realizarea practică, atingerea se realizează prin
apăsarea, cu ajutorul unei forțe, a unui element contra celuilalt
element. Forța de apăsare poate fi produsă cu ajutorul unui
resort (comprimat, întins) sau cu ajutorul unuia sau mai multor
buloane, cu care se îmbină cele două elemante de contact.
• Contacte fixe, realizate prin îmbinarea celor două elemente cu ajutorul buloanelor, ca
in figura următoare.

1,2 – elemente de contact; 3 - bulon

• Contacte amovibile, la care unul din cele două elemente este fix, iar celălalt este
amovibil, fără sarcină și fără tensiune. Un exemplu tipic îl constituie contactul realizat între
cuțitul elementului înlocuitor și lira, fixată pe soclu, a unei siguranțe fuzibile de mare putere.

1 – cuțit; 2 – liră; 3 – resort cvasiinelar

• Contactele aparatelor de comutație, la care cel puțin unul din elemente este
deplasabil, la funcționarea normală a aparatului, determinând închiderea sau deschiderea
circuitului. Cu asemenea contacte sunt echipate contactoarele, releele electromagnetice,
separatoarele, întreruptoarele de putere. În figura următoare se prezintă schematic un asemenea
contact, folosit în construcția contactoarelor.

1, 2 – suport pentru element fix; 3 – punte cu elemente mobile; A, B - borne

Pe durata funcționării lor, contactele suferă următoarele
solicitări:
- Contactele fixe și amovibile sunt supuse încălzirii în
regim nominal, regim de suprasarcină și, uneori, în
regim de scurtcircuit. În toate aceste situații încălzirea
nu trebuie să depășească supratemperaturile prescrise
de standarde pentru fiecare din regimurile menționate.
- Contactele aparatelor de comutație (contactoare,
întreruptoare ) sunt supuse și acțiunii arcului electric, care
apare între elementele de contact la separarea lor. Durata
arcului electric este limitată (5…30 ms), dar temperatura
ridicată a arcului electric provoacă o încălzire intensă a
elementelor de contact. La aparatele care execută un numar
mare de comutații se observă o uzură electrică a contactelor,
adică o migrație de material de pe elementele de contact, sub
acțiunea temperaturii arcului electric. Fenomenul de uzură
electrică este mai pronunțat la contactele care vibrează, adică
la acele contacte la care elementele sunt respinse după
atingerea lor, drept consecință a unui proces de ciocnire.
Uzura mecanică apare ca urmare a strivirii și deformării
pieselor de contact după un număr mare de manevre.
Indiferent de construcția lor (fixe, amovibile, pentru aparate de comutație) contactele sunt
supuse și unor forțe electrodinamice ca urmare a structurilor și a geometriei căilor de curent în
care sunt plasate.
 STRICȚIUNEA LINIILOR DE CURENT
PELICULA DISTURBATOARE
Două bare metalice 1 și 2, drepte și cu aceeași secțiune transversală sunt prelucrate foarte fin
(șlefuite) pe suprafețele frontale și apăsate una contra alteia cu forța F, ca în figură.
Cu o punte dublă se măsoară rezistența pe lungimea l,
care cuprinde joncțiunea elementelor și se obține Rm. Apoi se
calculează rezistența electrică pe lungimea l cu relația
𝜌𝑙
cunoscută 𝑅𝑐 = ,unde ρ este rezistivitatea materialului și A
𝐴
aria secțiunii transversale.
Din compararea celor două valori, cea măsurată Rm și cea
calculată Rc, se constată că Rc˂˂ Rm. Explicația acestui fapt
constă, pe de o parte, în stricțiunea liniilor de curent, iar pe de
altă parte, în formarea unei pelicule disturbatoare pe
suprafețele prelucrate.
Stricțiunea liniilor de curent. Oricât de fin ar fi prelucrate suprafețele
în contact, atingerea se realizează în câteva zone de contact, numite
puncte de contact și în care liniile suferă o strângere, o stricțiune, ca în
figură.

Astfel pe suprafețele de cupru se formează Cu2O, iar pe cele de argint se

formează Ag2S, pelicule care măresc rezistența de contact.
 CONTACT DE SUPRAFAȚĂ

La un contact realizat cu o suprafață aparentă mare, ca în cazul

contactelor fixe, atingerea elementelor de contact se realizează
prin micropunctele de contact, în care materialul este deformat.
Micropuntele de contact sunt grupate în zone de contact, care
se mai numesc și puncte de contact. Dacă aria punctelor de
contact AF, pe care se exercită forța de apăsare F, este o
fracțiune infimă (0,01…0,05) din aria aparentă Aa, se
realizează un contact de suprafață ca în figura următoare.
 Contact de suprafață
1, 2, 3 – zone de contact
Contactul reprezentat în această figură se realizează prin trei zone de contact (1, 2, 3).
Fiecare zonă de contact este formată din microarii în care materialul este deformat fie
plastic, fie elestic, fie la limita între plastic și elestic.
Dependența între forța de apăsare F și aria de contact AF, pe care se exercită această
forță, este dată de Holm în condiții de deformare plastică:
𝐹
𝐴𝐹 = = 𝑛𝜋𝑎2 (1)
𝜉𝐻
Unde a este raza cercului echivalent pentru fiecare din cele n zone de contact.
Din relația (1) rezultă că mărimea ariei de contact nu depinde
de mărimea ariei aparente Aa, ci numai de forța de apăsare F,
de duritatea H a materialului și de coeficientul ξ al lui Prandtl.
Acest coeficient este subunitar. Valorile coeficientului ξ sunt
prezentate sugestiv în figura următoare. Cu cât baza vârfului de
material este mai mică, cu atât deformația este mai mare.
Relația (1) nu este valabilă riguros, dar arată că pe măsură ce
forța de apăsare crește deformarea vârfurilor este mai
pronunțată și noi micropuncte de contact pot apărea.
Contact punctiform. În cazul în care atingerea între cele două elemente se realizează
printr-o singură zonă de contact, se obține un contact punctiform. În execuția tehnică
acesta se realizează cu ajutorul unui element ce include o calotă sferică și a unui element
ce include o suprafață plană, ca în figura următoare.
2
𝐹
𝐴𝐹 = 𝜋𝑎 =
𝐴
Pelicula disturbatoare. Suprafețele metalice sunt sediul unor transformări ce depind de
natura metalului și a mediului ambiant.
Fazele formării pelicului disturbatoare, schițate în figura următoare sunt:
a) Absorbția. Moleculele de gaz din atmosferă sunt absorbite de
suprafețele curate și formează un strat monomolecular de agenți
oxidanți, ca oxigenul, ozonul, vaporii sulfuroși.
b)Chemisorbția. Moleculele sunt disociate în atomi și apoi în ioni prin
captarea electronilor liberi ce apar la suprafața metalului. Grosimea
acestui strat este de ordinul 10…20 Å și se formează în decurs de
câteva minute.
c) Reacția chimică. Ionii de metal care au pierdut un electron intră în
reacție chimică cu ionii de gaz care au captat un electron. Reacția
chimică se desfășoară oarecum lent, dar spre exemplu cuprul capătă o
peliculă de Cu2O de grosime 1000 Å, în numai 24 ore.
Rezistența electrică a pelicului se obține cu relațiile:

- pentru contactul punctiform

𝑅𝑠𝑠
𝑅𝑝 = 2
𝜋𝑎

- pentru contactul de suprafață

𝑅𝑠𝑠
𝑅𝑝 =
𝑛𝜋𝑎2
 Rezistența electrică a contactelor
Rezistența de stricțiune a unui contact punctiform
Modelul sferei de conductivitate infinită. Între două semispații, 1 și 2, de conductivitate finită,
care modelează elementele de contact, conducția electrică se stabilește prin intermediul unei
sfere de rază a și de conductivitate infinită, ca în figura următoare.
Liniile de curent sunt radiale, iar suprafețele echipotențiale sunt sferice. Densitatea de curent
este constantă pe suprafața unei sfere de rază r.
Dacă ρ este rezistivitatea materialului din care sunt constituite cele două semispații, rezistența
electrică elementară ântr-un semispațiu este:
𝜌𝑑𝑟
𝑑𝑅𝑠 =
2𝜋𝑟 2

iar rezistența electrică a unui semispațiu este:

∞
𝜌 𝑑𝑟 𝜌
𝑅𝑠 = 2
=
2𝜋 𝑟 2𝜋𝑎
𝑎
Rezistența de contact a celor două semispații în atingere cu sfera de conductivitate infinită și
diametrul 2a este de două ori mai mare decât valoarea dată de relația anterioară, adică:

𝜌
𝑅𝑠 =
𝜋𝑎
Modelul elipsoidului turtit. În acest model, imaginal de Holm, semispațiile 1 și 2, de
conductivitate finită, sunt în atingere prin intermediul unui elipsoid turtit, ca în figura
următoare.
Rezistența de stricțiune totală este:
𝜌
𝑅=
2𝑎