Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Scara La Cer Marin Sorescu Romana
Scara La Cer Marin Sorescu Romana
1
imaginea pe care Sorescu o creează pentru acest eveniment neplăcut este una care transmite o
puritate deosebită, metaforizând-o ca fiind o ,,scară la cer” care îi este aruncată, semnificând
chemarea. Acesta simte că este chemat, simte menirea și izbăvirea ce îi sunt trimise de divinitate, ca o
salvare și binecuvântare a sufletului.
Memorabile prin emoția puternică pe care o transmit sunt următoarele versuri,din care
transpare, cutremurător, suferința provocată de boala necruțătoare a "celui ce am fost", al cărui trup
slabit de durere este totuși prea greu pentru a se înălța la cer: "Deși am slăbit îngrozitor de mult, / Sunt
doar fantoma celui ce am fost, / Mă gândesc că trupul meu / Este totuși prea greu / Pentru scara asta
delicată". Acestea ar mai putea semnifica și imposibilitatea omului, ființei materiale de a se elibera de
tot ceea ce a trăit și a reușit să concretizeze de-a lungul existenței sale, de păcatele sale, de greutățile
întâmpinate, pentru că toate acestea sunt și în directă legătură cu trupul, acesta fiind singura
certitudine a existenței fiecărei ființe, și astfel, neputând avea o spovedanie completă și considerându-
se prea greu pentru a se putea desprinde de corp și a trece într-o lume ,,a sufletului”. Consider că
reprezintă o metaforă pentru nepregătirea omului pentru momentul morții sale.
Ultimele versuri sunt de o sensibilitate unică în lirica lui Marin Sorescu, impresionând sfâșietor
prin dorința ca sufletul său să ajungă la Dumnezeu: "-Suflete, ia-o tu inainte, / Pas! Pas!".
Forța poeziei constă în puterea de detașare a poetului de propria suferința, putând să
conștientizeze lucid faptul că sfârșitul e aproape, căutând în lumea reală elemente care să facă legătura
cu cea de dincolo, semne concrete că se afla pe drumul fără întoarcere dintre viață și moarte. Poetul
nu alunecă în misticism sau în fanatism religios, dar este, ca orice creștin, încrezător ca sufletul lui va fi
primit în ceruri, de unde, de altfel, i se și trimite scara delicată, pe care acesta avea să urce "Pas! Pas!
Versurile finale sunt de o frumusețe copleșitoare, care face de prisos comentariul. De o rară
simplitate, poemul are totuși o profunzime frumos conturată și menținută cu ajutorul ultimelor două
versuri. Onomatopeea repetată din ultimul vers dă cititorului o senzație aproape fizică a alunecării în
moarte. Înainte de tăcere, limbajul însuși se “îngustează” , se restrânge, moare și el, dar puterea lui de
sensibilizare rămâne aceeași, poate chiar se amplifică prin simplitatea sa.
Din propria alunecare inspre moarte, Marin Sorescu face o literatura extraordinara, avand forta
morala de a se studia si analiza, de a accepta ideea sfarsitului iminent, fixandu-l in poezie. Spectator al
propriei suferinte, poetul gaseste in jur semne premonitorii, pe care le interpreteaza si le "epuizeaza"
intr-o lirica densa, concentrata, plina de sentimentul mortii: "Un fir de paianjen/ Atarna de tavan,/
Exact deasupra patului meu.// In fiecare zi observ/ Cum se lasa tot mai jos.// Mi se trimite si/ Scara la
cer -zic,/ Mi se arunca de sus!". Poetul atinge performanta rara de a fin concomitent, subiectiv si
obiectiv, scufundat in durere si ridicandu-se din ea, pentru a o intelege, trup chinuit, in agonie, si spirit
liber, ca o flacara. Imaginea unei lumanari arzand, care se consuma intretinand flacaruia palpaitoare si
lumina raspandita de ea, este potrivita pentru a vizualiza splendidul efort al poetului. El nici nu
blestema, nici nu se inchide in tacere -deschizande-se, prin creatie, catre Marele Creator, vazad si
recunoscand intr-un fir de paianje, care atarna de tavanul unei camere de spital, o scara "delicata", o
scara "la cer", aruncata "de sus". Raspunsul si reactia lui -la acest semn de chemare- sunt antologice:
"Desi am slabit ingrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Ma gandesc ca trupul meu/
Este totusi prea greu/ Pentru scara asta delicata.// -- Suflete, ia-o tu inainte,/ Pas! Pas!".
Versurile finale sunt de o frumusete coplesitoare, care face de prisos comentariul. De o rara
simplitate, poemul are totusi adancimea unui lac fara fund. Traseul pe care il urma, in general, poezia
lui Sorescu, de la familiar si cotidian la fundamental, s-a facut aici si mai mic, s-a esentializat, poetul
pastrand insa, chiar si acum, povestea, ca o carnatie si o "incarnare" a Ideii. Onomatopeea repetata din
ultimul vers da cititorului o senzatie aproape fizica a alunecarii in moarte. Inainte de moarte, inainte de
2
tacere, limbajul insusi se "ingusteaza" , se restrange, moare si el, consumat intr-o ultima interjectie.
Ramane in urma inca o capodopera, ramane in urma opera unui mare poet.
Seninatatea presimtirii sfarsitului este, in acest poem, transpusa in limbajul parabolei, iar
gravitatea si tensiunea dramatica inerente acestui moment existential sunt mascate prin degajarea
ironica si firescul tonului (caracteristica a intregii opere a scriitoruluI).
Pastrarea subtila a echilibrului fragil intre tristete si seninatate, solemnitate si nonsalanta,
dramatism si bonomie in reprezentarea lirica a mortii aminteste de Tudor Arghezi (De-a v-ati ascuns,
De ce-as fi trist?) Limbajul parabolei presupune doua niveluri de semnificatie: unul - direct, propriu;
altul - neexprimat, sugerat, figurat.
Ca in parabola, structura poeziei este aceea a unei comparatii implicite care porneste de la
particular, ajungand sa-i atribuie acestuia o semnfficatie generala.
La primul nivel de semnificatie, remarcam un scenariu narativ alcatuit in jurul unui act cotidian
banal: contemplarea unei panze de paianjen care atarna de tavan, deasupra patului: