PLĂCI ÎN STARE PLANĂ

Funcţia lui Airy. Ecuaţia plăcii în stare plană

Dacă încărcările transversale sunt nule iar cele de membrană nu duc la apariţia săgeţilor w (placa nu-şi pierde
stabilitatea), a doua ecuaţie a lui Kármán se verifică identic iar prima ecuaţie devine ΔΔF = 0, unde
F = F(x, y) (1)
este funcţia de tensiuni a lui Airy. Ecuaţia biarmonică ΔΔF = 0 se poate obţine direct din ecuaţiile pentru starea pană.
Neglijând forţele volumice din ecuaţiile de echilibru
∂σ x ∂τ xy ∂σ y ∂τ yx
+ +X =0 , + +Y = 0 , (2)
∂x ∂y ∂y ∂x
∂σ x ∂τ xy ∂σ y ∂τ ∂A ∂B ∂A ∂B
acestea se scriu sub forma − = , = − xy . Ele sunt satisfăcute dacă σ x = − , σy = şi τ xy = =− ,
∂x ∂y ∂y ∂x ∂y ∂x ∂x ∂y
unde A = A(x, y) şi B = B(x, y). Luând A = − ∂F / ∂y şi B = ∂F / ∂x rezultă
∂2 F ∂2 F ∂2 F
σx = , σ y = 2 , τ xy = − . (3)
∂y 2
∂x ∂x ∂y
Pentru o distribuţie dată de tensiuni, funcţia F(x, y) se defineşte cu aproximaţia unei funcţii liniare în x şi y, care nu
influenţează distribuţia dată. Dacă se ţine seama de forţele masice, relaţia (3)3 devine
∂2 F
τ xy = − − Xy − Yx . (4)
∂x ∂y
Relaţiile (3) sunt valabile pentru orice mediu (elastic, plastic etc). Un mediu elastic izotrop, caracterizat de 2 constante
E
elastice independente din cele trei (E, G, υ), deoarece G = , are legea constitutivă
2 (1 + υ)
1 1 ⎛ ∂2 F ∂2 F ⎞ 1 1 ⎛ ∂2 F ∂2 F ⎞ 2(1 + υ) 2(1 + υ) ∂ 2 F
εx= (σ x − υσ y ) = ⎜⎜ 2 − υ 2 ⎟⎟ , ε y = (σ y − υσ x ) = ⎜⎜ 2 − υ 2 ⎟⎟ , γ xy = τ xy = − , (5)
E E ⎝ ∂y ∂x ⎠ E E ⎝ ∂x ∂y ⎠ E E ∂x∂y
unde deformaţiile specifice se exprimă în funcţie de deplasări prin relaţiile lui Cauchy,
∂u ∂v ∂u ∂v
εx = , εy = , γ xy = + . (6)
∂x ∂y ∂y ∂x
Prin eliminarea deplasărilor din relaţiile lui Cauchy, se obţine relaţia de continuitate (compatibilitate) a deformaţiilor
specifice ale plăcii (relaţia lui Saint-Vénant),
2 2
∂ 2 ε x ∂ ε y ∂ γ xy
+ − =0 . (7)
∂y 2 ∂x 2 ∂x∂y
Înlocuind (5) în (7), se obţine ecuaţia
∂4 F ∂4 F ∂4 F
4
+ 2 2 2 + 4 = 0 ⇔ ΔΔF = 0 , (8)
∂x ∂x ∂y ∂y
unde ΔΔ este dublul operator al lui Laplace. Ecuaţia biarmonică (1) se numeşte ecuaţia diferenţială a plăcii în stare plană, sau
a discului, sau a grinzii perete, sau a şaibei.
Condiţii la limită
Pe conturul plăcii în stare plană pot fi aplicate încărcări (fig. 1) sau/şi deplasări. Când pe contur sunt aplicate încărcări,
se spune că problema este cu condiţii la limită mecanice sau naturale sau Neumann. Dacă pe contur sunt impuse deplasări,
problema este cu condiţii la limită geometrice sau esenţiale sau Dirichlet. Există şi probleme cu condiţii la limită mixte.
y
qy = hpy υ
B (xB, yB)
dυ
dy α α dy
σx ds qx = hpx
dx
τyx dx

τxy
A (xA, yA)
σy x
O
Fig. 1
2 STATICA STRUCTURILOR DE NAVE
Pentru plăci dreptunghiulare, impunerea condiţiilor la limită mecanice este relativ simplă. Există însă şi plăci cu contur
oarecare supuse la stări plane de tensiune, cum sunt guseele, plăcile ovale sau/şi cu decupări ovale etc. În astfel de cazuri, se
utilizează ecuaţiile de echilibru pe contur l σ x + m τ xy = q x , l τ xy + mσ y = q y , exprimate cu ajutorul funcţiei Airy,
∂2 F ∂2 F ∂2 F ∂2 F
l− m = q x , − l + m = qy . (9)
∂y 2 ∂x∂y ∂y∂x ∂x 2
Considerând că la parcurgerea conturului (A → B, fig. 1) placa rămâne în stânga, se pot scrie relaţiile
∂y ∂x ∂x ∂y
l = cos α = = , m = sin α = − = , (10)
∂s ∂υ ∂s ∂υ
astfel încât relaţiile (9) devin
∂ 2 F ∂y ∂ 2 F ∂x ∂ ∂F ∂ 2 F ∂y ∂ 2 F ∂x ∂ ∂F
+ = = q x , − − 2 =− = qy . (11)
∂y ∂s ∂y∂x ∂s ∂s ∂y
2
∂y∂x ∂s ∂x ∂s ∂s ∂x
Se consideră că într-un punct oarecare A de pe contur sunt cunoscute funcţia lui Airy şi derivatele parţiale ale acesteia:
FA, (∂F/∂x)A , (∂F/∂y)A . Integrând relaţiile (11), pentru un punct curent B(xB, yB) se obţine
⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞ , ⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞⎟ = + qx ds , (12)
⎜ ⎟ −⎜
⎝ ∂x ⎠ B ⎝ ∂x ⎠ A
∫
⎟ = − q y ds ⎜ ⎟ − ⎜
⎝ ∂y ⎠ B ⎝ ∂y ⎠ A
∫
AB AB
yB xB
B
⎛ ∂F ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞ ⎛ ⎞ ⎛ ⎞
FB − FA = ∫ ⎜ dx + dy ⎟ = ⎜ ⎟ ( xB − x A ) + ⎜ ⎟ ( yB − y A ) + ∫ ⎜⎜ ∫ qx ds ⎟⎟dy − ∫ ⎜⎜ ∫ q y ds ⎟⎟dx . (13)
A⎝
∂x ∂y ⎠ ⎝ ∂x ⎠ A ⎝ ∂y ⎠ A y A ⎝ AB ⎠ x A ⎝ AB ⎠
Rezultă că, prin trecerea de la punctul A la punctul B de pe contur, creşterile derivatelor parţiale ale funcţiei F în raport
cu x şi y sunt egale, cu aproximaţia unei constante, cu proiecţiile pe axele (– y) respectiv x ale încărcării aplicată între A şi B (v.
(12)), iar creşterea funcţiei F este egală, cu aproximaţia unei funcţii liniare aditive, cu momentul faţă de punctul B dat de toate
încărcările aplicate între A şi B (v. (13)). Dacă torsorul forţelor aplicate conturului este nul, la o parcurgere completă (ABA),
integralele din (12), (13) se anulează, ceea ce înseamnă că în acest caz funcţia F şi derivatele parţiale ale acesteia în raport cu x
şi y sunt funcţii uniforme (au valori unice). Constantele din (12), (13) nu intervin în expresiile tensiunilor. Pentru domenii
simplu conexe ele pot avea orice valoare, în particular zero. Pentru domenii multiplu conexe, aceste constante nu pot fi luate
arbitrar pe toate contururile. Dacă pe un contur se iau egale cu zero, pe celelalte contururi se determină din condiţia de
unicitate a deplasărilor.
Relaţiile (12) permit determinarea derivatei lui F după tangenta şi normala la contur,
∂F ∂F ∂x ∂F ∂y ∂F ∂F ∂x ∂F ∂y
= + , = + . (14)
∂s ∂x ∂s ∂y ∂s ∂υ ∂x ∂υ ∂y ∂υ
Din ecuaţia biarmonică (8) şi condiţiile la limită (12), (13) rezultă teorema lui M. Levy, cu aplicaţii în analiza
experimentală a tensiunilor: pentru plăci izotrope simplu conexe cu condiţii la limită mecanice, funcţia tensiunilor nu depinde
de constantele elastice. Această teoremă permite a se înlocui studiul tensiunilor în piese metalice cu studiul tensiunilor pe
modele ale acestora, confecţionate din materiale izotrope transparente – cu proprietăţi optice speciale, sensibile la deformaţii.
Evident, deplasările sunt dependente de material. Pentru plăci multiplu conexe, teorema este valabilă numai dacă pe fiecare
contur torsorul încărcărilor este nul.
Soluţii analitice elementare ale ecuaţiei biarmonice
Funcţia Airy poate fi exprimată prin polinoame algebrice, serii de puteri, polinoame trigonometrice etc. Un procedeu
eficient este cel propus de Bernoulli-Kantorowich, în care soluţia se consideră de forma
F ( x, y ) = Fo ( x, y ) + ∑ n = 1, 2,... Fn ( x, y ) , (15)
unde Fo (x, y) şi Fn (x, y) sunt produse de două funcţii depinzând de câte o singură variabilă,
Fo (x, y) = Xo (x) Yo (y) , (16)
Fn (x, y) = Xn(x) Yn(y) , n = 1, 2, … . (17)
O funcţie Fn ce satisface ecuaţia (8) este o soluţie particulară a acestei ecuaţii. Introducând (17) în (8), rezultă
X '''' X '' Y '' Y ''''
X n''''Yn + 2 X n''Yn'' + X n Yn'''' = 0 , sau n + 2 n n + n = 0 . (18)
Xn X nYn Yn
Prin derivarea expresiei (18) în raport cu y, se obţine
' ' '
⎛ Yn'' ⎞ ⎛ Yn'''' ⎞
X n'' ⎛ Yn'''' ⎞ 1 X ''
⎜ ⎟ +⎜
2 ⎟ = 0 sau F2 ( y ) ≡ ⎜ ⎟ '' '
= −2 n ≡ F1 ( x) = 2α n2 , (19)
Xn
⎝ Yn ⎠ ⎝ Yn ⎠ ⎝ Yn ⎠ (Yn / Yn ) Xn
2
unde valoarea comună 2 αn a funcţiilor F1 (x), F2 (y) nu poate fi decât o constantă. Rezultă
X n'' + α 2n X n = 0 ⇔ X n'' = −α 2n X → X n'''' = α 4n X n , [αn] = [L– 1] . (20)
• Dacă αn ≠ 0, ecuaţia diferenţială (20)1 are soluţia
Xn = Gn sin αnx + Hn cos αnx . (21)
Substituind (20)2,3 în (18), se obţine Yn'''' − 2α 2n Yn'' + α 4nYn = 0 . (22)
 Plăci în stare plană. Fâşia adiţională 3
Ecuaţia (22) are soluţia Yn = An ch αn y + Bn sh αn y + αny (Cn ch αn y + Dn sh αn y) , (23)

astfel încât din (17), (21), (23) se obţine

Fn (x, y) = (Gn sin αn x + Hn cos αn x)[An ch α ny +Bn sh αn y + αn y (Cn ch αn y + Dn sh αn y)] . (24)
• Pentru αn = 0, X o'' = 0 şi X o'''' = 0 (v. (20)2) iar din (18) rezultă Yo'''' = 0 . În consecinţă
Xo = Go + Ho x ; Yo = Ao + Bo y + Co y 2 + Do y 3 , adică
Fo (x, y) = (Go + Ho x) (Ao + Bo y + Co y 2 + Do y 3) . (25)
Înlocuind (24) şi (25) în (15), se obţine
( )
F = Go + H o x)( Ao + Bo y + Co y 2 + Do y 3 + ∑ (Gn sin α n x + H n cos α n x) × [ An cosh α n y + Bn sinh α n y + α n y (Cn cosh α n y+ Dn sinh α n y )] . (26)
n

Dacă se derivează (18) în raport cu x, rezultă soluţii identice cu cele obţinute mai sus, în care x şi y şi-ar inversa
locurile, ceea ce este echivalent cu rotirea sistemului de axe cu 90o.
Soluţii în polinoame
Soluţia care rezultă prin reţinerea în numai a termenilor polinomiali până la gradul 3 în x sau în y şi până la gradul 4 în
x şi y (fără termenul x2y2) a fost propusă de Ménagé,
F ( x, y ) = (Go1+ H o1 x )( Ao1+ Bo1 y + Co1 y 2 + Do1 y 3 ) + (Go2 + H o2 y )( Ao2 + Bo2 x + Co2 x 2 + Do2 x 3 ) . (27)
În general, soluţiile în polinoame au forma F(x,y) = Pm(x) Pn(y). Este evident că ele trebuie să satisfacă ecuaţia
biarmonică ΔΔF = 0. Coeficienţii polinomului-soluţie se obţin din condiţiile la limită. Dacă funcţia F este polinomială de grad
≥ 4 (fără nici o restricţie), se stabilesc anumite relaţii între coeficienţii acesteia din condiţia de biarmonicitate.
Aplicaţii
y qy

σ a
σ
b τy qx
τx
σ
qx σ gros. x
qxy
qy
Fig. 2
• Pentru placa dreptunghiulară de grosime h, solicitată uniform la întindere/compresiune pe direcţiile x şi y de sarcinile
qx respectiv qy 〈N / m〉 şi la forfecare pură de sarcina q, aşa cum se arată în figura 2, a, funcţia lui Airy care satisface ecuaţia
biarmonică ΔΔF = 0 şi condiţiile la limită pe orice element al conturului este
y2 x2 xy
F ( x, y ) = q x + qy − qxy . (28)
2h 2h h
• Luând axa x pe axa de simetrie a unei plăci dreptunghiulare (fig. 2, b) încovoiate în planul ei de momentul încovoietor
3
M ⎛ y⎞
M, funcţia lui Airy are expresia F ( x, y ) = 2 ⎜ ⎟ , după cum se verifică uşor folosind relaţiile (3) :
h ⎝b⎠
12 M y 6M
σy = τxy = 0, σ x = 3
; σ x max = 2 . (29)
hb hb
y
qx (0, b/2) = hσx max σx max a

σx
qx σx qx
y x
b
gros.
Mz
Mz

Fig. 3
Momentele Mz trebuie aplicate plăcii pe laturile x = 0, a prin încărcări cu aceeaşi lege de variaţie ca şi σx, adică qx = σx
h. Pentru aceste încărcări, rezultanta şi momentul rezultant faţă de mijlocul laturii sunt
+b / 2 +b / 2
∫−b / 2 qx ( y) dy = 0 , ∫−b / 2 qx ( y) y dy = M z . (30)
• Să se determine condiţiile la limită mecanice (încărcările) pentru o placă dreptunghiulară de grosime h,
corespunzătoare funcţiei lui Airy având expresia
4 STATICA STRUCTURILOR DE NAVE
3
a−x⎛ y⎞ xy
F ( x, y ) = 2Q ⎜ ⎟ + 1, 5Q . (31)
h ⎝b⎠ bh
y a
qx
hσx max Q gros. Q x
b τx σ
σx x hτxymax
Mz Fig. 4
Tensiunile şi valorile acestora pe contur au expresiile (v. (3)) :
∂ 2 F ( x, y ) ∂ 2 F ( x, y ) 12Q
σy = = 0 ; σ x = = 3 (a − x) y , (32)
∂x 2 ∂y 2 hb
Qa M y Qab
σ x (a, y ) = 0 , σ x (0, y ) = y = z , σ x max/ min = σ x (0, ±b / 2) = y ; (33)
Iz Iz 2I z
∂ 2 F ( x, y ) 3 Q Qy 2 3 Q⎛ y2 ⎞ 3 Q
τ xy = − =− +6 3 =− ⎜⎜ 1 − 4 2 ⎟⎟ , τ xy max = − , τ xy (∓b / 2) = 0 . (34)
∂x∂y 2 hb hb 2 hb ⎝ b ⎠ 2 hb
Ţinând seama de aceste expresii, în fig. 4 sunt prezentate încărcările aplicate pe contur (condiţiile la limită mecanice).
Soluţii în serii trigonometrice
Pentru rezolvarea plăcilor dreptunghiulare la care τxy = 0 şi u = 0 pe laturile x = 0, x = a, Ribière a propus (1898) soluţia
în cosinusuri de x, adică a considerat Gn = 0 în seria (26),
F =∑ [ An cosh α n y + Bn sinh α n y + α n y (Cn cosh α n y + Dn sinh α n y ) cos α n x] . (35)
n
În 1903 Filon a propus soluţia în sinusuri de x (considerând Hn = 0 în seria (26)) pentru plăci dreptunghiulare la care σx
= 0 şi v = 0 pe laturile x = 0 şi x = a,
F =∑ [ An cosh α n y + Bnsinh α n y + α n y (Cn cosh α n y + Dn sinh α n y ) sin α n x] . (36)
n
Pentru a fi îndeplinite condiţiile mecanice impuse la x = a în soluţiile Ribière (τxy = 0) şi Filon (σx = 0), este necesar ca
sin αn a = 0, de unde rezultă αn = nπ / a , n = 1, 2, ... . În tabelul 1 sunt prezentate ca structură funcţiile cu ajutorul cărora se
obţin tensiunile σx, σy, τxy, deformaţiile specifice εx , εx , γxy şi deplasările u, v în soluţiile Ribière şi Filon. Condiţiile la limită
în tensiuni şi deplasări, realizate automat în soluţiile Ribière/Filon pe laturile x = 0/a, corespund legăturilor din fig. 5.
Tabel 1
Forma funcţiei în soluţia Ribière Forma funcţiei în soluţia Filon
F ∑ n g n ( y) cos α n x ∑ n f n ( y) sin α n x
σx ∑ n g1n ( y) cos α n x ∑ n f1n ( y) sin α n x
σy ∑ n g 2n ( y) cos α n x ∑ n f 2n ( y) sin α n x
τxy ∑ n g3n ( y) sin α n x ∑ n f3n ( y) cos α n x
εx ∑ n g 4n ( y) cos α n x ∑ n f 4n ( y) sin α n x
εy ∑ n g5n ( y) cos α n x ∑ n f5n ( y) sin α n x
γxy ∑ n g6n ( y) sin α n x ∑ n f6n ( y) cos α n x
u ∑ n g7 n ( y) sin α n x ∑ n f7 n ( y) cos α n x
v ∑ n g8n ( y) cos α n x ∑ n f8n ( y) sin α n x
σx τxy
a a
v u =0 b
b
τxy σx
y x y x
u v
Fig. 5
Constantele An, Bn, Cn, Dn se obţin din condiţiile la limită pe laturile y = 0, b. Acestea pot fi mecanice sau/şi geometrice.
Condiţii la limită mecanice (v. fig. 6 şi tabel 1)
 Plăci în stare plană. Fâşia adiţională 5
– În soluţia Ribière:
∑ n g 2n (0) cos α n x = −q 1y ( x) , ∑ n g3n (0) sin α n x = −q 1xy ( x) ; (37)

∑ n g 2n (b) cos α n x = q 2 y ( x) , ∑ n g3n (b) sin α n x = q 2 xy ( x) . (38)

– În soluţia Filon:
∑ n f 2n (0) sin α n x = −q 1y ( x) , ∑ n f3n (0 cos α n x = −q 1xy ( x) ; (39)

∑ n f 2n (b) sin α n x = q2 y ( x) , ∑ n f3n (b) cos α n x = q 2 xy ( x) . (40)

Condiţii la limită geometrice
– În soluţia Ribière:
∑ n g7 n (0) sin α n x = u1 ( x) , ∑ n g8n (0) cos α n x = v1 ( x) ; (41)

∑ n g7 n (b) sin α n x = u2 ( x) , ∑ n g8n (b) cos α n x = v2 ( x) ; (42)

– În soluţia Filon:
∑ n f7 n (0) cos α n x = u1 ( x) , ∑ n f8n (0) sin α n x = v1 ( x) ; (43)

∑ n f7 n (0) cos α n x = u2 ( x) , ∑ n f8n (b) sin α n x = v2 ( x) ; (44)

y q2y
q2xy
a Condiţii Ribière
sau Filon
Condiţii Ribière b q1y
sau Filon
q1xy x

Fig. 6
În probleme concrete, se dezvoltă în serii trigonometrice funcţiile deplasări impuse u1 ( x) = 0 , v1 ( x) = 0 , u2 ( x) = 0 , v2 ( x) = 0
şi încărcările q1y(x), q1xy(x), q2y(x), q2xy(x), obţinându-se sisteme de ecuaţii algebrice cu necunoscutele An , Bn , Cn , Dn .
Fâşia adiţională a grinzilor cu platbande late
Frecvent se întâlnesc structuri tip grindă, realizate prin sudură dintr-o inimă şi două platbande a căror lăţime nu este cu
mult mai mică faţă de lungime, aşa cum se întâmplă la bare obişnuite – de exemplu la profile I laminate standardizate. În
diverse tipuri de analize, astfel de structuri pot fi modelate ca sisteme de plăci sau ca grinzi cu platbande late, în ultimul caz
fiind necesar ca în calculul caracteristicilor geometrice ale secţiunilor transversale să se înlocuiască lăţimile reale ale
platbandelor cu lăţimi fictive, mai mici decât cele reale. Aceste corecţii sunt impuse de faptul că distribuţia de tensiuni în
platbandele grinzii diferită de formula Navier, aplicabilă la bare obişnuite şi obţinută pe baza ipotezei lui Bernoulli.
Se consideră grinda din figura 7, a. După cum se ştie, încărcările transversale q sunt preluate aproape exclusiv de inimă.
Antrenarea platbandelor în procesul de încovoiere a grinzii se face prin tensiuni tangenţiale de lunecare – transmise
platbandelor de către inimă prin cordoanele de sudură. Produsul dintre aceste tensiuni şi grosimea platbandelor, numite fluxuri,
sunt notate cu q1 respectiv q2 (v. fig. 7, b). Tensiunile normale σx care apar în platbande (de compresiune în platbanda
superioară şi de întindere în cea inferioară) sunt variabile pe lăţimea acestora, datorită "rămânerii în urmă" a deplasărilor axiale
pe măsura depărtării de inimă. În literatură, fenomenul este cunoscut sub denumirea "shear lag". Dată fiind reducerea continuă
a tensiunilor normale pe măsura depărtării de inimă, fenomenul se mai numeşte "relaxarea tensiunilor". Pentru a face aplicabilă
formula lui Navier şi la grinzi cu platbande late, s-a introdus noţiunea de lăţime sau fâşie adiţională.
Observaţie. Fenomenul de relaxare apare şi atunci când un profil oarecare este sudat pe o tablă. În acest caz,
caracteristicile geometrice se calculează adăugând la secţiunea profilului secţiunea corespunzătoare fâşiei adiţionale de tablă.
Fâşia adiţională ba este o lăţime fictivă, care în presupunerea că tensiunile normale sunt constante pe lăţime şi egale cu
valoarea maximă a tensiunilor reale din secţiunea respectivă, preia aceeaşi forţă axială ca şi fâşia reală. Conform definiţiei,
σ max ba h = h ∫ σ x ( y ) dy (fig. 7, c), de unde rezultă
b

ba = ψb =
∫ σ ( y) dy
b x
, (45)
σ max

în care s-a notat cu ψ = ba /b coeficientul de reducere a lăţimii platbandei.

Distribuţia pe lăţimea platbandei a tensiunilor σx (y) se obţine prin metodele teoriei plăcilor în stare plană de tensiune;
ţinând seama de condiţiile la limită specifice fiecărei probleme, se analizează separat platbandele P1 şi P2 precum şi inima W
(wall), sub acţiunea (v. fig. 7, b) fluxurilor autoechilibrate q1 în platbanda P1 , fluxurilor autoechilibrate q2 în platbanda P2 şi
sarcinii transversale q (împreună cu reacţiunile care o echilibrează) şi fluxurilor autoechilibrate q1, q2 aplicate inimii.
Fluxurile necunoscute q1 , q2 se obţin din condiţiile de compatibilitate a deformaţiilor specifice – impuse pe " liniile" de
îmbinare a platbandelor cu inima (v. fig. 7, b):
6 STATICA STRUCTURILOR DE NAVE
(P )
εx 1 = ε x(inimă ) , ε(xP2 ) = ε x(inimă ) . (46)
x, y = 0 x, y = h x, y = 0 x, y = 0

După determinarea fluxurilor q1 şi q2 , se pot obţine tensiunile reale σx în platbande şi apoi se determină ba .

q Distribuţia reală a tensiunilor

Distribuţia tensiunilor
după Navier
P1

a) l

P2

σx (y) σmax
q1
b/2 x
Platbanda
h
y q
q1 y
b
ql/2 Inima grinzii cu
b) ql/2 c)
platbande late h ba
y q2
x σmax

q2
x h
b/2
Platbanda
y
Fig. 7
Calculele au arătat că principalii factori ce influenţează coeficientul de reducere ψ sunt raportul l / b şi condiţiile de
rezemare ale grinzii la capete (x = 0, x = l). El este însă influenţat şi de condiţiile la limită pe marginile longitudinale ale
platbandelor precum şi de tipul încărcării grinzii cu tălpi late ; pentru un raport l / b dat, ψ descreşte cu creşterea
neuniformităţii încărcării exterioare. Într-o măsură mai mică, ψ este influenţat şi de raportul dintre aria secţiunii transversale a
inimii şi cea a platbandei. Calitativ, variaţia cu l / b a coeficientului de reducere ψ este reprezentată grafic în 8. Distribuţia de
tensiuni în platbande şi coeficientul de reducere ψ sunt influenţate desigur de prezenţa unor decupări în inimă.
Registrele navale consideră de obicei liniară variaţia lui ψ cu l / b până la valoarea = 1 / αo , iar pentru l / b > αo , se
consideră ψ = 1, unde raportul de referinţă αo = bo / l are valorile :
αo = 1 / 3 , pentru grinzi simplu rezemate la capete ;
αo = 1 / 6…1 / 8 , pentru grinzi încastrate la capete .
Se foloseşte deci relaţia ψ = min (1 , α o l / b ) . (47)

ψ
ψ = αo l / b
ψ=1
1

uniformitate
a

l / b < 1 / αo l / bo = 1 / αo l / b > 1 / αo l/b

Fig. 8