Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Independenta Romaniei....
Independenta Romaniei....
INDEPENDENŢA ROMÂNIEI
După formarea statului modem, obţinerea independenţei devine un obiectiv major. Oamenii politici
susţineau ideea, însă existau diferenţe în ceea ce priveşte căile de realizare.
Liberalii optau pentru o alianţă cu ţarul şi pentru calea radicală (inclusiv acţiuni armate), iar conservatorii
considerau că pericolul expansiunii ruse era iminent şi optau pentru relaţii bune cu Austro- Ungaria şi pentru
neutralitate în cazul unui război ruso-turc (cale diplomatică).
Contextul internaţional:
Ocazia favorabilă obţinerii independenţei s-a ivit odată cu redeschiderea „Problemei Orientale”.
Sub pretextul sprijinirii „fraţilor ortodocşi”, Rusia, adeptă a politicii panslaviste, a încurajat lupta popoarelor
aflate sub stăpânire otomană (în realitate, avea propriile interese strategice - controlul strâmtorilor,
expansiunea în Balcani, revanşa faţă de înfrângerea suferită în 1856). De asemenea a început pregătirile de
război contra Turciei, asigurându-se de neutralitatea Austro-Ungariei- care primea unele avantaje (Bosnia şi
Herţegovina).
În anul 1875 s-a redeschis „problema orientală” prin răscoala Bosniei şi Herţegovinei, urmate în 1876 de
Bulgaria, Serbia şi Muntenegru.
România şi-a declarat neuiralitatea faţă de evenimentele din Balcani, dar şi-a intensificat eforturile
diplomatice) pentru obţinerea independenţei. Noua constituţie otomană (decembrie 1876), declara România
„provincie privilegiată”, ceea ce a provocat protestul guverniilui român. Prin nota diplomatică din 4/16
ianuarie 1876, adresată de primul ministru Lascăr Catargiu, se sublinia faptul că România nu face „în niciun
fel parte integrantă din Imperiul Otoman”.
Eşecul demersurilor diplomatice l-au determinat pe noul prim-ministm, I.C. Brătianu, să se orienteze spre
tratative cu Rusia. Acesta a negociat la Livadia (în Crimeea) cu ţarul Alexandru II şi cu cancelarul Rusiei
(Gorceakov), discuţiile fiind concretizate prin convenţia din 4/16 aprilie 1877:
armata rusă avea dreptul de liberă trecere prin teritoriul românesc în drum spre frontul din Balcani;
Rusia avea obligaţia de a respecta integritatea teritorială a României.
Desfăşurarea războiului:
La12/24 aprilie 1877, Rusia începe războiul cu Turcia, refuzând o colaborare militară cu România. Artileria
otomană bombardează localităţile româneşti de pe linia Dunării. în replică românii bombardează Vidinul, iar
ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, în Camera Deputaţilor, proclamă independenţa României la 9 mai
l877.
Pe frontul din Balcani ruşii au suferit înfrângeri grele, înaintarea lor fiind oprită în faţa , fortificaţiilor de la
Plevna, apărată de armata turcă condusă de Osman Paşa. Marele duce Nicolae, comandantul trupelor ruseşti,
solicită în iulie sprijinul armatei române. În 30 august 1877 începea colaborarea româno-rusă, frontul de la
Plevna fiind condus de Carol I. Cu mari pierderi a fost cucerită ; reduta Griviţa. Au murit în luptă maiorul
George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. La 9 noiembrie 1877 a fost cucerită şi reduta Rahova. Plevna
a capitulat la 28 noiembrie 1877. Armata rusă a înaintat, ameninţând Constantinopolul, iar trupele române au
continuat luptele la Rahova,Smârdan şi Vidin.Guvernul otoman a acceptat condiţiile Rusiei pentru încheierea
armistiţiului, în ianuarie 1878, dar reprezentăriţii României nu au fost invitaţi la negocieri.
Tratatele de pace:
Pacea de la San Stefano (feb. 1878) dintre Rusia şi Turcia, la care diplomaţii români nu au fost primiţi,
prevedea creşterea influenţei Rusiei în Balcani. Rusia ceda României Dobrogea în schimbul sudului Basarabiei
(cele trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail).Tratatul recunoştea independenţa României şi Serbiei şi
autonomia Bosniei şi Herţegovinei.
(1914-1918)
Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele române a apărut încă de la începutul sec al XIX- lea la
munteanul de origine ardeleană Naum Râmniceanu (1802) şi la transilvăneanul Ion Budai-Deleanu (1804). În
1852, Dimitrie Brătianu utiliza pentru prima dată sintagma „România Mare”.
Odată cu obţinerea independenţei, România devenea o ţară suverană, cu drepturi depline în relaţiile
internaţionale. Alianţa cu Rusia nu mai era posibilă datorită tendinţelor sale de expansiune în Balcani.
În 1883 Carol I şi guvernul I.C. Brătianu încheiaseră o alianţă defensivă cu Puterile Centrale; România
ieşea astfel din izolarea politică. Implicarea în războiul balcanic din 1913 încheiat cu pacea de la Bucureşti,a dus
la obţinerea Cadrilaterului ( sudul Dobrogei), judeţele Durostor şi Caliacra.
Politica dusă de Austro-Ungaria faţă de românii din Transilvania şi Bucovina a determinat îndepărtarea
treptată a României de alianţa cu Puterile Centrale şi apropierea de Antanta.
Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, s-a
înfăptuit într-un context favorabil, la sfârşitul Primului Război Mondial:
afirmarea principiului autodeterminării (afirmat de preşedintele american Woodrow Wilson în „Cele 14
puncte” la începutul anului 1918).
dispariţia de pe harta Europei a Imperiului Ţarist şi dezmembrarea monarhiei bicefale austro-ungare.
Unirea Bucovinei
Era anexată de Imperiul Habsburgic după pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 ( prin Convenţia de la
Constantinopol din 1775). Din 1867 a făcut parte din monarhia bicefală.
În octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român
din Bucovina condus de Constantin losipescu Grecul şi George Grigorovici. Consiliul Naţional Român a cerut,
în numele naţiunii, dreptul la autodeterminare și a exprimat dorinţa de secesiune. S-a constituit apoi Adunarea
Constituantă a Bucovinei, din care făceau parte reprezentanţi ai locuitorilor în majoritate români. Preşedinte al
acestui organism a fost ales Iancu Flondor.
Sextil Puşcariu a editat ziarul Glasul Bucovinei, în care a publicat articolul „ Ce vrem?”.
S-a înfiinţat un Consiliu Naţional, ca organ reprezentativ, în frunte cu Ion Nistor, care urma să
coordoneze acţiunea pentru unire.
Ultranaţionaliştii ucrainieni care urmăreau să realizeze Ucraina Mare (care să înglobeze şi Bucovina) au
recurs la numeroase acte de violenţă împotriva românilor. Consiliul Naţional Român a cerut astfel sprijinul militar
al guvernului român, care a trimis o divizie.
La 15/28 noiembrie 1918 s-au desfăşurat lucrările Congresului General al Bucovinei, care a votat în
unanimitate şi pentru vecie unirea necondiţionată a Bucovinei cu România, în vechile ei hotare până la Ceremuş,
Colacin şi Nistru.