Muzica religioasă

Plămădirea culturii creştine s-a produs simultan cu decăderea artei eline. Pornit din
Iudeea şi Siria, creştinismul s-a întins în bazinul Mediteranei şi a îmbinat misticismul
iudeo-oriental şi filosofia elenă cu învăţătura şi morala creştină. Vechile cosmogonii
greceşti vor fi preluate de către Boetius şi Cassiodorus şi transmise lumii creştine.

Numeroase scrieri conţin consideraţii asupra rolului muzicii de cult şi despre practica
muzicală a diferitelor comunităţi. Avem informaţii de la Philon din Alexandria (sec. I),
care confirmă preluarea cântărilor sinagogale de către creştini, iar scriitorul
roman Pliniu cel Tânăr (sec. I) ne vorbeşte într-o scrisoare despre cântul antifonic al
creştinilor. Tertulian (160-240) menţionează practica psalmodiei şi a imnurilor, iar de
la Origen (185-254) aflăm că fiecare comunitate îşi executa cântările în limba ei proprie,
el conferind instrumentelor un caracter simbolic.

Un document valoros este jurnalul călugăriţei spaniole Etheria, realizat în anul 385, după
un pelerinaj la Ierusalim. Ea menţionează cântările rituale, psalmi,
responsorii şi antifoane de la Sf. Mormânt şi circumstanţele în care acestea erau
executate în cult. Şi episcopul Teodoretos din Kir (sec. al V-lea, din Antiochia) aminteşte
de cântările în diferite limbi, precum şi de uzul bătăilor din palme şi a mişcărilor de dans
din timpul cântărilor.

Clement din Alexandria (sec. I-II) a respins genul enarmonic, considerat bun doar pentru
curtezane. Era adeptul muzicii şi al poeziei, dar respingea instrumentele de suflat ca fiind
nocive, admitea doar lira şi chitara în scopuri educative. Împotriva folosirii
instrumentelor în cult se pronunţă şi Eusebius din Cezareea (sec. al II-lea), precum
şi Athanasie din Alexandria (sec. al IV-lea), care protestează împotriva executării
elaborate a psalmilor şi a imnurilor. El afirma că redarea artistică nu trebuie să
înlocuiască sinceritatea emoţională.

Despre forţa expresivă a muzicii, despre înrâurirea ei asupra sufletului şi despre rolul ei în
răspândirea credinţei se ocupă în scrierile lor Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-
lea), Ieronim (sec. IV-V), Ambrosius de Milan (333-397), Augustinus Aurelianus din
Hippona (sec. IV-V) şi Ioan Hrisostomul, episcop al Constantinopolului (sec. IV-V), acesta
din urmă amintind de cântecele laice şi circumstanţele în care ele se practicau. Isidor din
Pelusa (sec. al IV-lea) şi călugărul egiptean Pambon (sec. al IV-lea) se ridică împotriva
„teatralizării” cultului prin muzică, iar abatele Silvan (sec. al IV-lea) considera că muzica
împiedică credincioşii să ajungă la pocăinţă. Majoritatea teoreticienilor creştini au fost
îngrijoraţi de pătrunderea elementului laic în cântarea bisericească, ceea ce a dus la
înlăturarea unor vechi formule precreştine.

Muzica creştină îşi are obârşia în cea sinagogală ebraică, în cântecele duhovniceşti ale
popoarelor creştinate şi în sistemul teoretic grec. Întrucât primii creştini au activat în
Iudeea, repertoriul muzical a preluat psalmodia şi jubilaţiile de la evrei. Psalmodia este
cântarea recitativică a psalmilor sub forma de solo psalmodic, preotul sau cântăreţul
recita muzicalizat psalmii. În muzica bisericii se cunosc două tipuri de cântări: cântul
responsorial – psalmodierea de către un solist cu răspunsul întregii asistenţe – şi antifonic
– alternarea a două grupuri corale.

Primele comunităţi creştine organizate au fost în Siria. Neavând o doctrină comună

pentru atragerea de prozeliţi, s-au dus lupte între comunităţi. Printre mijloacele de
atragere a credincioşilor, muzica a deţinut un loc important. Monotona psalmodie n-a
ajutat însă acestui scop. Atunci s-au intercalat, instinctiv, între psalmi aşa-
numitele antifoane, piese melodioase ale căror texte poetice conţin elemente de
simetrie. Imnul de la Oxyrhynchos este primul text muzical cunoscut din această
categorie, notaţia greacă a manuscrisului dovedind influenţa greacă asupra primilor
muzicieni creştini. Tendinţa de înfrumuseţare şi îmbogăţire a psalmodiei prin intercalarea
unor antifoane a fost socotită la început ca o îndepărtare de cântarea sobră, fiind aspru
combătută.

Odată cu introducerea imnurilor versificate de către sectele eretice, s-au folosit melodii
atrăgătoare, accesibile şi simetrice, din repertoriul laic. Efrem din Edessa a fost unul
dintre importanţii creatori de imnuri. După modelul lui, Sf. Ioan Gură de Aur le
introduce în muzica bizantină, de unde vor fi preluate şi adaptate de Ambrosie din
Milan, Hilarius din Poitiers (Galia), Prudentius (Spania), Augustinus
Aurelianus (Hippona, Africa de Nord) şi Venantius Fortunatus. Practica imnurilor a
uşurat pătrunderea elementului popular în biserică, îmbogăţindu-i formulele şi formele
muzicale.

Tot pentru potenţarea exprimării muzicale a psalmodiei s-au adăugat formule vocalizate
la finele versetelor psalmilor, obicei existent în sinagogi. În biserică au fost adoptate
aceste jubilaţii, dar şi cântările melismatice de origine siriană.

În Orient, Siria a fost locul unde s-au pus bazele culturii muzicale creştine. În practica
siriană au existat trei genuri mari: memre, omilie în versuri ritmate, rostită în recitativ
melodizat, madraşe, cântată de un solist, căruia îi răspunde corul, şi sagyatha, intonată
de solişti şi două coruri. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai muzicii siriene
sunt Efrem (306-373) şi monofizitul Iacob din Seruglia (451-521).

Notaţa siriană consta din liniuţe şi puncte, aşezate deasupra cuvintelor sau printre
cuvintele textelor liturgice. Cucerirea Siriei de către arabi, în anul 637, va contribui la
decăderea culturii muzicale siriene. Cu toate acestea, Siria rămâne primul centru de
elaborare şi organizare a cântecului ritual creştin.

În acest timp, şi în Antiohia s-a dezvoltat practica muzicii rituale prin

introducerea antifoniei de către doi călugări, Flavian şi Diodor.