Vorbirea directă – vorbirea indirectă
Prof. Hagiu Alina
Vorbirea directă:
1. Vorbirea directă presupune
transpunerea întocmai a cuvintelor
celui care vorbeşte, aducând în
prim-plan pe vorbitor şi redând
exact vorbirea acestuia.
2. În vorbirea directă, pentru
reproducerea vorbirii unui
personaj, ne folosim de verbe de
declaraţie: a zice, a spune, a ţipa, a
murmura, a striga.
3. După verbele de declaraţie se
utilizează două puncte [:]
4. Înaintea textului reprodus se
utilizează linia de dialog [ –– ]
5. Verbul de declaraţie se poate
afla şi la sfârşitul sau în interiorul
unei propoziţii din comunicarea
reprodusă.
6. Uneori, întreaga replică este
pusă între ghilimele, fără linia de
dialog.
7. În alte situaţii, verbele de
declaraţie lipsesc, acest procedeu
dinamizând acţiunea.
8. În comunicare, verbele şi
pronumele sunt folosite la toate
persoanele.
„– Mamă, nu e aşa că o să mă fac
bine? Nu e aşa c-o să merg şi eu
să-mi arăţi cetăţi mari şi râuri şi
marea?
– Da, mamă, răspundea prepeliţa,
silindu-se să nu plângă.”
(Ioan Al.Brătescu-Voineşti)
Vorbirea indirectă:
1. Vorbirea indirectă presupune
reproducerea sub forma povestirii
a celor exprimate de cineva.
2. În vorbirea indirectă nu există
posibilitatea dialogului şi a citării.
3. Este acceptată doar folosirea
persoanei a III-a.
4. Nu sunt admise propoziţiile
după care utilizăm semnul
întrebării şi nici verbele care arată
o poruncă.
5. Şi în vorbirea indirectă apar
verbele de declaraţie urmate, de
obicei, de cuvintele că, să şi o
propoziţie secundară.
6. Sunt folosite doar propoziţii
enunţiative (la sfârşitul cărora se
pune punctul).
7. Există posibilitatea utilizării
tuturor modurilor verbului.
„Şi a pus părintele pravilă şi a zis
că în toată sâmbăta să se
procitească băieţii şi fetele, adică
să asculte dascălul pe fiecare de
tot ce-a învăţat peste săptămână.”
(Ion Creangă)