REGIMURI POLITICE IN PERIOADA INTERBELICA

Perioada interbelică desemnează intervalul de 21 de ani între cele două războaie mondiale
(1918-1939). A fost o perioadă zbuciumată în care, în ciuda păcii aparente, conflictele erau în
stare latentă. Acum se concretizează cele trei ideologii care au schimbat fața lumii: fascismul,
nazismul (în special) și comunismul. Aceste trei ideologii câștigă tot mai mult teren pe fondul
unei apatii generale din partea democrațiilor europene.
Totalitarismul este un tip de regim politic autocratic. Aceasta se caracterizează prin
reprimarea cu mare forță a libertăților civile și a drepturilor politice. Mai mult, în aceste
regimuri, partidul caută să domine toate aspectele societății.
Totalitarismul, ca regim, a apărut în prima jumătate a secolului XX. Regimul totalitar este
considerat cel mai atroce, însetat de sânge și represiv dintre toate regimurile moderne. Spre
deosebire de alte forme de guvernare, aceasta încearcă să inverseze valorile și morala existente
pentru a stabili o nouă ordine socială și morală. Pentru a-și atinge scopul, ideologizarea și
mobilizarea societății sunt foarte mari, propaganda și persecuția politică fiind motoarele care
facilitează această sarcină.
Originea regimurilor totalitare se află în perioada interbelică, între primul și al doilea
război mondial. Deși primul regim care a început să fie studiat și descris ca totalitar a fost
Germania celui de-al Treilea Reich, originile se află în Rusia bolșevică.
Potrivit politologului spaniol Juan Linz, caracteristicile regimurilor totalitare sunt următoarele:
o Monopolul partidului; orice indiciu de pluralitate politică este eliminat. O represiune dură a
disidenței politice este efectuată, fie prin exil, detenție, deportare în lagăre de muncă sau crimă.
o Elaborează și dirijează ideologi; sarcina ideologică a partidului și a regimului însuși este
foarte extremă.
o Mobilizare extinsă; se caută ca întreaga societate să fie integrată în politica națională, ca
indivizii să se simtă parte a statului și să dezvolte loialitate extremă, fiind chiar mai mare decât
cea arătată familiei în sine. Instrumentul pentru a realiza acest lucru este propaganda.
o Conducere carismatică; liderul își dezvoltă, de asemenea, puterea într-un mod imprevizibil și
nelimitat. Întrucât are acceptarea majorității societății, el se comportă ca un fel de semizeu, ale
cărui decizii sunt întotdeauna corecte.
În istoria recentă, comunismul, nazismul și fascismul au fost regimuri totalitare.
Comunismul este ideologia claselor sociale, bazat pe ideea construirii societatii comuniste
caracterizata prin sistemul partidului unic, dictatura proletariatului condus de un lider unic,
internationalism proletar si ideologia luptei de clasa. In plan economic nega proprietatea privata
urmarind cooperativizarea agriculturii, nationalizarea industriei, urbanizare si industrializare
fortata, economie centralizata, dirijata si controlata de partidul unic. este o mișcare de extremă
stângă bazată pe ideologia marxist– leninistă. Aceasta avea ca scop construirea societății
comuniste, etapă în care statul, cât și clasele sociale urmau să dispară.
Vladimir Ilici Lenin susținea necesitatea unei revoluții care să înlocuiască „dictatura
burgheziei” cu „dictatura proletariatului” în Rusia. În 1917, în Rusia s-au declanșat două
revoluții. Prima declanșată în februarie/martie a fost o revoluție liberală tipică, având ca rezultat
şi proclamarea republicii ca urmare a abdicării Țarului Nicolae al II-lea.
Un timp, puterea a fost împărţită între guvernul provizoriu condus de Kerenski şi
consiliile muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, numite soviete (cu rol politic). A doua revoluţie din
octombrie/noiembrie 1917, este cunoscută în istorie ca revoluţie comunistă (bolşevică). In 25
octombrie 1917, Lenin, conducătorul partidului bolşevic, a declanşat revoluţia bolşevică
considerată actul de naștere al primului stat comunist din istorie, în realitate o lovitură de stat
militară. Puterea a fost preluată de un guvern alcătuit numai din bolşevici şi condus de Lenin –
Consiliul Comisarilor Poporului.
Primele măsuri au fost foarte populare: decretul asupra păcii, care a dus la încheierea unei
păci separate cu Germania la Brest-Litovsk în 18 februarie/3 martie 1918, şi decretul asupra
pământului, care a proclamat naţionalizarea intregului fond funciar al ţării. Decretul asupra
naţionalităţilor proclama dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta, mergând până la
despărţirea de statul rus.
Lenin a susţinut ideea instituirii unei dictaturi a proletariatului. În acest scop a fost creată
Armata Roşie şi poliţia politică, CEKA, NKVD şi apoi KGB. In timpul războiului civil din 1918-
1921, în care “roşii”s-au confruntat cu “albii” (adepţii vechiului regim politic) sprijiniţi de
puterile occidentale (Marea Britanie,SUA), dictatura proletariatului s-a transformat în dictatura
partidului comunist.
La 30 decembrie 1922, Rusia sovietică a devenit republică federală – Uniunea
Republicilor Socialiste Sovietice (URSS). În 1927 la conducere vine I.V. Stalin care introduce
politica de colectivizare şi industrializare. El îşi consolidează puterea prin teroare: arestări,
deportări, epurări. În 1940 prin Constituţia URSS se garantează drepturile politice, civile şi
religioase dar se admite un singur partid.
Comunismul se extinde şi în alte ţări: China, Europa de Sud-est, în urma celui De-al
Doilea Război Mondial (DRM).
Fascismul
Primul război mondial a părut la început ca un triumf al democrației, de vreme ce marile
imperii europene, tradiționaliste și militare s-au prăbusit, fiind înlocuite cu republici
parlamentare. Însa noi forțe au fost generate de consecințele războiului, iar mai târziu de Marea
Criză care a provocat o cădere dură a economiei pe plan mondial începand din 1929. Una dintre
aceste forte a fost fascismul.
 Doctrinele mișcării fasciste se opuneau ferm celor comuniste, precum și celor
democratice. Tradiționaliștii și marii propietari se sprijineau adeseori pe ea, ca pe o protecție
împotriva comunismului, însa aceasta reprezenta mult mai mult decât o simplă mișcare
conservatoare. Statele fasciste au fost dictaturi, ele fiind conduse de un singur partid care nu
accepta opozitie și prezidate de un puternic și preaslăvit conducător.
Fasciștii au preluat puterea și au reușit să o păstreze prin mobilizarea maselor, folosind
toate mijloacele moderne de organizare și propagandă. Adepților fascismului li se opunea
natiunea care avea o importanță majoră deoarece supunerea și sacrificiul de sine reprezentau
două virtuți fundamentale și că războiul era cea din urmă dovadă a măreției unui popor.
Statul fascist avea un caracter militar, uniformele erau pretitundeni, fiind purtate nu doar
de soldați ci și de membrii partidului, polițiști și membrii organizațiilor de tineret.
În termeni generali fascismul desemneaza un grup de mișcări similare care au adoptat
diverse nume. Acest cuvânt provine însa de la un italian, fost socialist, pe nume Benito
Mussolini, care în martie 1919 a fondat "Fasci di Combattimenti", ce a devenit ulterior Partidul
Fascist.
Folosirea terorii era o tactica utila deoarece partidele fasciste n-au atins niciodata
performanța unei majorități de voturi în alegeri libere. Acestea au avut însă succes afișând o
imagine irezistibilă, exersând o teroare repetată împotriva comunismului și șubrezind încrederea
în sine a autorităților. Mussolini însuși a demonstrat-o în celebrul marș spre Roma în mai 1921
care nu avut un caracter războinic. Acest marș era doar o masă de oameni simbolizând puterea.
În urma acestui marș, Mussolini a fost numit prim-ministru.
La început un simplu conducător al unei coaliții, Mussolini a reușit treptat să innăbușe
toate formele de opoziție și până în 1928 a devenit "IL Duce" (Conducătorul), deținand controlul
absolut asupra unui stat cu un singur partid. În aceasta perioadă, mulți europeni au fost
impresionați de felul în care Mussolini părea să fi restabilit ordinea, imprimându-le italienilor
simțul mândriei și al țelului în viață.
La fel de iluzorie era și marea putere a statului italian creată în cea mai mare parte prin
demonstrații publice și susținută de puternica personalitate a lui Mussolini. În realitate Italia era
o țara relativ sâracă. Marea Criza Economică din 1929 afectand-o profund. Cu toate acestea în
anul 1930 Mussolini a lansat o politica expansionistă, cucerind Etiopia, anexând Albania și
devenind în final aliatul lui Hitler în cel de-al doilea Război Mondial.
Sfârșitul mișcării fasciste nu putea fi prevăzut în anul 1930, când secolul XX părea să fie,
după prezicerile lui Mussolini, "era fascistă". Germania și Italia se aflau în acțiune, la fel și
Japonia Imperială. Deși actele ei de agresiune nu aveau un real caracter fascist, relațiile sale
amicale cu Germania și Italia au situat-o în tabăra fascistă. Partide de tip fascist s-au răspândit în
întreaga Europa, au luat naștere inclusiv Uniunea Britanica a Fasciștilor, condusă de Sir Oswald
Mosley și "Acțiunea Franceză" în Franța.
Nazismul sau Național-Socialismul a fost ideologia și politica totalitară naționalistă,
rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost aplicate în timpul dictaturii
lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul "nazism" provine de la
prescurtarea numelui național-socialism. În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc
Național-Socialist German , iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al
Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea Reich.
În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise
prin lege, dar mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea simbolurilor
naziste, inclusiv a svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri excepționale.
În URSS şi Ţările Baltice, unităţile Wehrmacht-ului ( armata regulată germană) nu sunt,
de cele mai multe ori, direct implicate în exterminarea romilor, însă poliţia militară, poliţia
militară secretă şi, în particular, diviziunile secrete (Sicherungsdivisionen) din spatele frontului,
îi trimit pe „ţiganii nomazi” către Einsatzgruppen, în vederea executării lor. Pe deasupra,
unităţile Wehrmacht-ului dau ajutor organizaţional şi tehnic considerabil execuţiilor comise de
Einsatzgruppen. Acestea îi omoară pe romii care le cad în mână, fără a-i căuta cu ardoarea
manifestată pentru a-i prigoni pe evreii comunişti.
Tratatul de la Versailles: tratatul de încheiere a Primului Război Mondial semnat în Sala
Oglinzilor de la Versailles în 1919 între forțele Aliaților și Germania învinsă. Tratatul a provocat
pierderi teritoriale externe și interne și sancțiuni economice pentru Germania și includea o
admitere explicită a responsabilității Germaniei pentru izbucnirea războiului în 1914. Tratatul a
fost criticat pe scară largă la acea vreme, atât în Germania, cât și în alte părți După părerea lui
Hitler, nu există nici o alternativa realistă la guvernarea dictatorială. incă din timpulanilor
petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta seopunea
tradițiilor istorice germane bazate pe militarism și absolutism și, mai mult, încuraja răspandirea
unui rău și mai mare: comunismul.
Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se
răspdise caurmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. in opinia multor germani ca
și a lui Hitler,Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar
teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai
mult decat simpla restabilire a frontierelor din 1914.